G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

30/nov/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (I)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi „morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 1/7

AP: 1. Când a început criza actuală?

AC: Nu-s specialist în chestiune, dar cred că actuala criză a început pe când s-a terminat precedenta (cea din Asia, din 1997-1998). Oricum, un economist pe nume Nouriel Roubini (profesor de ştiinţe economice la New York University) avertiza încă din septembrie 2006 asupra iminenţei crizei – deci nu a fost o surpriză pentru toţi, doar că unii au fost mai prevăzători decât alţii.

AP: 2. Care sunt cauzele ei?

AC: Probabil economiştii ne pot lămuri asupra cauzelor (dacă le-au înţeles şi ei şi dacă au căzut de acord asupra lor – ceea ce mă îndoiesc!). Ca istoric, nu pot decât să propun ipoteza că există o anumită ciclicitate aproape naturală în declanşarea acestor crize – precum cutremurele, dacă vreţi. Întrebarea de bază nu este dacă vor mai fi crize (pentru că vor mai fi), ci care va fi epicentrul şi intensitatea lor. Cred că asemenea crize ţin de dinamica însăşi a capitalismului. (va urma)

Reclame

30 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

29/nov/2009 Un dialog despre criză, de la stînga la dreapta

Începînd de mîine, luni, 30 noiembrie a.c., G E O P O L I T I K O N  va publica – în episoade, timp de 7 zile – un dialog între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi „morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

29 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

29/nov/2009 Albul, negrul şi lumea dintre ele: o istorie antropologică a culorilor

La capătul acestei cărţi lumea vă va apărea altfel

 Adrian Cioroianu

(prefaţă la volumul Ioan BotişO istorie antropologică a culorilor, Muzeul Judeţean de Artă, Baia Mare)

La început au fost culorile. Iar pe una dintre ele o preluam din lumea înconjurătoare odată cu prima gură de aer de după naştere. 

Medicii spun că albul este prima culoare pe care copilul o percepe la începutul vieţii sale extrauterine. Albul, adică lumina. Iar mai târziu, omul care va fi înţelege întreaga simbolistică a culorii*. Albul semnifică simplitatea, puritatea, candoarea; inocenţa, adevărul şi speranţa începutului tot aici se află. Albă ca zăpada, frumoasa din poveste, nu-şi trage numele numai de la faţa sa curată ca laptele şi nici de la cămaşa sa imaculată – ci de la curăţenia ei sufletească şi de la bunătatea care, în final, va fi răsplătită.  

Aproape de la începuturile civilizaţiei europene, preoţii (şi cei ce asigură contactul cu divinitatea/divinităţile) poartă straie lungi, largi şi albe – cel mai probabil, o moştenire „culturală” de la vechii druizi. La fel magii – ca şi preoţii din vechime, ei poartă tot haine albe. Dar, atenţie! Între magi şi vraci este o mare diferenţă, vizibilă cu ochiul liber: nu este deloc de mirare că vrăjitoarele şi vracii răi sunt cel mai adesea înfăţişaţi în negru, pentru un deplin contrast cromatic şi simbolic! 

Şi nu numai în Europa: pentru vechii persani, albul era culoarea divină; în vechiul Egipt, deşi auriul era culoarea cea mai preţuită (ca semn al vieţii de după moarte), zeiţa Osiris purta o coroană albă – ca semn al purităţii dar şi al puterii, simbol al vieţii pământene. Pe aceste temeiuri, peste milenii, o polemică de ordin cromatic există în legătură cu celebrele piramide din valea Nilului: unii istorici spun că vârful lor ar fi fost iniţial auriu, alţii spun că este mult mai probabil ca ele să fi fost, la începuturile lor, albe de sus până jos. Probabil că nu vom şti niciodată adevărul.  

Ca simbol al vieţii, albul a ajuns apoi sinonim cromatic pentru sufletul uman. În Roma antică, la moartea unui caesar, hainele de doliu erau albe – în semn de cinstire pentru duhul celui tocmai plecat din cetate. În civilizaţia mahomedană veche se credea că sufletul celor drepţi ajunge în preajma tronului lui Allah sub forma unor păsări albe. De aici, filtrat prin islamism şi prin creştinism, porumbelul alb ca simbol, mai întâi, al oamenilor curaţi sufleteşte şi, mai aproape de zilele noastre, ca simbol al păcii. La fel, probabil că din cele mai vechi timpuri steagul alb ridicat în mijlocul unei bătălii înseamnă abandonarea dorinţei de a mai lupta – sau măcar cererea unui răgaz pentru o consultare. În fine, haina albă a medicilor sau a personalului sanitar nu este doar o trimitere evidentă la curăţenie – ci mai ales una la ideea de viaţă şi de grijă pentru confortul sufletului celui suferind în lumea pământească. Ceea ce se ştie mai puţin este tradiţia cearşafurilor albe pe care zac cei bolnavi: la fel, în acest caz culoarea nu are de-a face numai cu semnificaţia primară a lucrului curat, ci trimite şi la ideea de întreţinere a vieţii (de aici şi convingerea că un bolnav pus pe un aşternut de altă culoare va fi mereu pândit de duhurile bolii şi nu se va mai vindeca). Este aproape o magie – dar nu oricare. Ca şi la primii tămăduitori (precursori ai medicinei), ca şi la druizi, albul este şi culoarea unei anume magii: cea bună, cea benefică omului, cea făcută fără invocarea Necuratului. Magia albă, cea făcută în numele divinităţii, este, evident, opusă magiei negre diavoleşti.La vechii evrei, în timpurile biblice, mormintele erau vopsite la suprafaţă în alb – din două motive: unul avea legătură cu o formă primară de deparazitare (prin spălarea cu var), iar al doilea era pur şi simplu o semnalizare, pentru ca trecătorii să nu calce deasupra (ceea ce, dacă s-ar fi întâmplat, se credea că ar chinui sufletele după moarte). Isus Cristos – spune Evanghelia după Matei – va face din această vopsire a mormintelor un sinonim al ipocriziei şi al duplicităţii: un fel de a spune „alb şi curat în afară, dar plin de întuneric şi de murdărie în interior”. Tot un detaliu legat de Isus: în momentul Învierii şi Ridicării la cer hainele sale, oricum ar fi redate, sunt – aţi ghicit – albe.  

Tot albul este, mai cu seamă în lumea creştină (dar cu o lungă tradiţie în spate), culoarea mireselor – iar simbolistica, străveche, este tocmai virginitatea pe cale de-a fi abandonată. În mediile anglo-saxone conservatoare, până astăzi caii care duc şi aduc mireasa la / de la altar trebuie să fie albi (şi tot albe trebuie să fie pălăriile băieţilor mici care poartă trena miresei). Lucrurile s-au mai schimbat, caii sunt cel mai adesea înlocuiţi cu maşini – dar, pentru cei atenţi la detalii, culoarea rămâne neschimbată.  

În fine, să mai spun că albul este, în ştiinţa şi arta heraldicii, culoarea argintului purificator, simbol al adevărului (bunăoară, un leu alb pe o stemă înseamnă că purtătorul îşi revendică un autentic şi străvechi sânge nobil, spre deosebire de alţii care eventual şi-au cumpărat titlurile!). Iar ca simbol ceresc, albul este Luna – de unde echivalentul acestei culori pentru lucrurile aflate abia la început (în directă legătură cu luna plină pe care civilizaţiile străvechi au pus-o la baza primelor calendare umane). La fel cum la baza tuturor marilor epopei din vârsta modernă a omului s-a aflat, la început, în faţa scriitorului, doar o pagină albă.  

Şi câte nu s-ar mai putea spune, numai despre aparent banala culoare alb! Şi câte nu se pot spune despre fiecare culoare în parte!  

Este ceea ce încearcă în lucrarea de faţă Ioan Botiş, într-o impresionantă incursiune antropologică în lumea culorilor, nuanţelor şi simbolurilor acestora. Îmbinând informaţii din cele mai diverse surse, de la istoria culturii şi până la istoria politică a umanităţii, autorul întreprinde astfel un demers, după ştiinţa mea, de pionierat în lumea literelor româneşti. Paginile ce urmează sunt, practic, un rezumat cromatic al civilizaţiei noastre; cititorul va fi surprins de înrudirile şi analogiile sugerate, ca şi de importanţa pe care (deşi o vedem zi de zi, dar nu o spunem niciodată suficient de clar) au avut-o şi o au culorile în viaţa noastră şi în culturile şi civilizaţiile ridicate de om. 

De la magie la sculptură, de la meşteşuguri la medicină, de la modă şi până la arhitectură, culorile sunt parte inseparabilă din mediul cel mai intim şi profund al fiinţei umane. Fiind atât de aproape şi atât de prezente, se întâmplă cel mai adesea să le privim fără a medita asupra lor. Aceasta este miza lucrării lui Ioan Botiş: o incursiune în semnificaţiile aflate în spatele (şi deseori în istoria) fiecărei culori. Şi să nu vă fie cu mirare dacă, la sfârşitul acestor pagini, veţi avea impresia că aceleaşi culori pe care le ştiţi dintotdeauna vă apar dintr-o dată într-o lumină mai clară, mai frumoasă şi mai plină de înţeles(uri).  


 * O parte din informaţiile din această prefaţă, legate de semnificaţiile proprii culorii alb, provin din The Wordsworth Dictionary of Phrase & Fable, Wordsworth Editions Ltd., Hertfordshire, 1993.

29 noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

28/nov/2009 Puterea spiritului: N. Djuvara & N. Manolescu

Doar o notă: astăzi, invitat fiind laTîrgul Gaudeamus pentru lansarea unei cărţi (Vujity TvrtkoCălătorii în infern, Curtea Veche Publishing, 2009), i-am întîlnit, aproape de intrarea în pavilion, pe Neagu Djuvara şi pe Nicolae Manolescu. Nu-i puteam ocoli şi nici nu doream: am o reală simpatie pentru amîndoi (unul mi-a fost chiar subordonat la un moment dat, dacă vă puteţi imagina!). Erau împreună, aparent prinşi într-o discuţie. Primul, la 90+ ani, în costumaţia sa obişnuită (cu ceva ani în urmă, pe cînd intenţiona să-mi lase emisiunea de Istorie pe care o avea la TVR, am băut un ceai la fosta terasă Vox Maris din Piaţa Victoriei şi l-am întrebat de ce se îmbracă precum Sherlock Holmes – şi a rîs); al doilea, la 70 de ani + cîteva zile, era costumat în jeans-i, de sus pînă jos. Nu veniseră împreună, dar intrau, amîndoi, la Tîrg. Pe lîngă ei treceau oameni dintre care unii îi recunoşteau, alţii nu (nu mă îndoiesc – cine intră la un tîrg de carte măcar le cunoaşte numele şi ceva scrieri). Ambii arătau bine, în formă. Ce faceţi, domnilor? Despre cărţi, despre cărţi? – i-am întrebat. Parţial o nimerisem. Doar parţial. Pentru că în scurt timp ambii au început să complimenteze doamna care mă însoţea.

De unde am tras concluzia că – ei, da! – cultura are măcar un merit: printre altele, te (men)ţine tînăr. Spuneţi asta copiilor.

Adrian Cioroianu

28 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | 2 comentarii

28/nov/2009 Istoria şi prezentul oraşului Bruxelles

Azi, sîmbătă, 28 noiembrie a.c., ora 09.00, pe postul TV Money Channel, emisiunea Business Travel îl are ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu într-o discuţie despre istoria şi prezentul oraşului Bruxelles. Emisiunea va fi difuzată în reluare tot astăzi, la ora 20.00.

28 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , | Lasă un comentariu

28/nov/2009 Just for fun: Thanksgiving în America

 

by Larry Wright 24 nov 09

28 noiembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , , | Lasă un comentariu

28/nov/2009 Nu rataţi mîine: o istorie antropologică a lumii dintre alb şi negru

… mîine, prefaţa la volumul unui autor român care a publicat o foarte interesantă istorie antropologică a culorilor.

28 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo | Lasă un comentariu

28/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu – cînd va adera R. Moldova la UE?

Proiectul 2014 pentru R. Moldova

Dan Dungaciu

(publicat în cotidianul Timpul din Chişinău, 27 noiembrie a.c.)

„Nu excludem posibilitatea de a ne alătura Parteneriatului Estic…” (Serghei Lavrov, 25.11.09)

Se discută de ceva vreme în presa de la Chişinău o serie de proiecte pentru RM, fixate într-un orizont de timp prestabilit. „Proiectul 2012”, lansat recent de jurnalistul Valeriu Saharneanu şi cauţionat de alţi colegi de breaslă, e unul dintre ele. Alţii, mai reţinuţi, invocă şi ei un orizont de timp, pornind de la 2010, când se speră semnarea unui Acord de asociere între UE şi RM. Aceştia cred că de acolo vor trebui număraţi anii pre-europeni ai Moldovei.

Patru ani care vor schimba faţa regiunii

Dezbaterea este bună şi nu poate să fie decât salutară. Şi tocmai pentru ca ea să continue, vom înainta şi noi un orizont de timp la care Chişinăul, credem, trebuie să se raporteze în termenii unui proiect: anul 2014. Este anul în care, practic, activitatea „guvernului Filat” se va fi încheiat, la fel şi mandatul viitorului preşedinte al RM. Este anul în care viitorul guvern de la Bucureşti sau viitorul preşedinte al României va trebui să îşi prezinte bilanţul. În aceeaşi situaţie se va afla şi viitorul preşedinte al Ucrainei, aflat şi el spre final de mandat.

Dar, mai important decât evoluţiile regionale, 2014 este anul în care va intra în vigoare noul mecanism de luare a deciziilor la nivelul UE. Din aceste motive, intervalul este incomparabil mai important decât termenele unui mandat guvernamental sau prezidenţial. În 2014, într-un fel sau altul, viitorul RM va fi decis… Totodată, cum am mai scris în această rubrică, votul cu majoritate calificată devine regula generală în UE în 2014. Din acel moment, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei.

Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special, axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 de milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%. În momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum Republica Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.

Familii politice în CSI?

Este esenţial şi ce se va întâmpla în jurul RM, căci „pachetul” estic în care Chişinăul este inclus – cu toate posibilităţile teoretice de a ieşi din pluton – îi va marca destinul european, cel puţin, la nivelul percepţiei occidentalilor. Teoretic vorbind, în 2014, în Ucraina se va afla, la final de mandat, preşedintele ales în 2010. Deocamdată, cele mai mari şanse le are liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici, ale cărui semnale politice sunt mai mult decât semnificative. Prezenţa lui la Sankt Petersburg pe 21 noiembrie, cu ocazia congresului Partidului „Rusia Unită” al lui Putin, nu a scăpat neobservată.

Şi nu întâmplător s-a vorbit acolo, neoficial, despre o uniune politică între partidele din „aceeaşi familie” în spaţiul CSI, pe modelul familiilor politice europene: social-democrate, populare, liberale etc. În condiţiile în care o asemenea uniune se află pe agendă, iar la Kiev va ajunge Ianukovici, relaţiile politice dintre Partidul Regiunilor şi „Rusia Unită” vor deveni şi mai puternice, iar Moscova şi Kievul şi mai apropiate. Ceea ce va face Ucraina şi mai puţin eligibilă pentru o poziţie euro-atlantică.

Oricum, un asemenea partener nu este în niciun caz unul cu care eşti avantajat dacă te afli „la pachet”. Fireşte, nici venirea la putere a actualului premier Iulia Timoşenko nu va schimba radical datele problemei. Pentru cineva care a reuşit, recent, să negocieze cu succes un nou acord cu Rusia referitor la gaze, relaţia dintre Moscova şi Kiev nu va fi o mare problemă. „Epoca Iuşcenko” s-a încheiat. Moscova pare că simte asta tot mai acut.

Nu degeaba sunt citate ironiile pe care Putin le-a lansat la Ialta apropo de actualii lideri ai Georgiei şi Ucrainei – despre a căror întâlnire bilaterală ar fi comentat că „este o discuţie între doi comandanţi despre victoriile pe care nu le-au obţinut niciodată”. Sau, vorbind despre cina celor doi, premierul rus comenta sarcastic: „Ar trebui să nu poarte cravate pentru că preţul acestora a crescut în ultima vreme…”. Sugestia este evidentă – cinismul şi încrederea în sine pare să fie atitudinea pe care Moscova o proiectează în periferiile ei.

Moscova îşi schimbă strategia faţă de Bruxelles?

Tratatul de la Lisabona a fost salutat, deloc întâmplător, de liderii ruşi, care văd în el posibilitatea apariţiei pe scena globală a unui actor cu care, într-o formă sau alta, se vor putea alia pentru a bloca sau şubrezi SUA. Gândirea este pragmatică şi geopolitică. Din această perspectivă, este de aşteptat ca relaţia Moscovei cu Bruxellesul să se încălzească, pentru că Federaţia Rusă are tot interesul din lume ca Europa să fie monovocală – atenţie! – în condiţiile în care decizia politică se va muta spre Vest, iar recalcitranţii estici (Polonia, balticii etc.) vor deveni tot mai puţin semnificativi în Uniune. Astfel că, faţă de vechea abordare bilaterală – Rusia vorbeşte cu statele naţiuni membre UE şi nu cu UE ca atare -, ne putem aştepta de aici înainte ca Rusia să devină la fel de interesată să discute cu Bruxellesul ca atare.

Semnalele au şi început să apară: adresarea „liberală” către naţiune a lui Medvedev din 12 noiembrie, urmare (şi) a Raportului Tagliavini din octombrie sau, mai recent, faptul că UE a trecut cu vederea declaraţia ministrului de Externe polonez, care vorbea despre manevrele militare comune Rusia-Belarus ca despre o ameninţare directă la securitatea ţării sale. Rusia nu mai insistă atât cu recunoaşterea internaţională a Osetiei de Sud şi a Abhaziei sau se declară deschisă pentru compromis în chestiunea gazului şi a posibilei crize, semnându-se chiar un memorandum ce vizează „avertizare timpurie” („early warning”) în chestiunea energetică. (text integral)

28 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

27/nov/2009 Nu rataţi mîine: cînd va adera Republica Moldova la UE?

… mîine, o analiză despre şansele Republicii Moldova de aderare la Uniunea Europeană.

27 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

27/nov/2009 Nicolae Ceauşescu, personaj literar: literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

… nu rataţi în curînd pe G E O P O L I T I K O N  un studiu despre apariţia intempestivă a lui Nicolae Ceauşescu în literatura anilor 1970!

27 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | | Lasă un comentariu

27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu

Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu

(„good point”, dle preşedinte!)

Adrian Cioroianu

Din respect faţă de tematica acestui blog şi faţă de miile de cititori ce ne onorează, am ţinut aceste coloane relativ departe de campania electorală. Totuşi, pentru că parodia tinde să devină normă în societatea noastră (iar intelectuali precum Traian Ungureanu, Sever Voinescu ş.a. devin neo-aplaudaci), trebuie să recunosc faptul că evenimente recente – mai precis, stupefiantul filmuleţ difuzat aseară la TV[1] şi dezbaterile adiacente – mi-au clarificat o nelămurire pe care o aveam de ceva vreme.

Cu ani în urmă, pe cînd eram ministru, am avut un diferend cu preşedintele Băsescu şi cu ignobilul său purtător de cuvînt, Valeriu Turcan, pe marginea unui incident petrecut în urma unei vizite în Spania, în care-l însoţeam pe preşedinte. La Madrid, la finalul ceremoniei de primire, în timp ce se îndrepta spre apartamentele regale (repet, ceremonia se consumase!), regele Juan Carlos al Spaniei – un om admirabil de decomplexat, în comparaţie cu mulţi lideri de stat din istoria sau prezentul României – mi-a strigat, peste capul preşedintelui Băsescu, că „ziua noastră de naştere este cea mai bună” (întîmplător, regele este născut pe 5 ianuarie, ca şi mine).

Ştiam şi eu de această coincidenţă, drept care i-am răspuns regelui că „obviously, it is a very good one!” şi i-am arătat semnul excelsior (degetul mare al mîinii drepte ridicat în sus), care în culturile latine înseamnă „viaţă lungă / mai sus” etc. Ulterior, dl V. Turcan[2] le-a transmis ziariştilor români (dispuşi pe o platformă, mai departe) că eu i-aş fi strigat regelui „good point” (!?) şi că i-aş fi făcut „semnul ok”. Ceea ce m-a mîhnit n-a fost faptul că dl Turcan avea carenţe de caracter şi de cultură generală (asta bănuiam), ci că s-au găsit în suita preşedintelui Băsescu jurnalişti suficient de mercenari încît să preia aberaţia (primul cred că a fost de la „Cotidianul” – un detaliu care m-a mîhnit suplimentar, pentru că la acest ziar, patronat atunci de Ion Raţiu, am publicat şi eu la începutul anilor 90, pe cînd eram student). A doua zi (probabil la rugămintea ambasadorului Spaniei la Bucureşti, stupefiat şi el de interpretarea unor ziare româneşti), responsabilul cu protocolul de la Casa regală s-a adresat ziariştilor români, spunîndu-le că au dat o conotaţie aiuristică unui detaliu pe care regele Juan Carlos l-a găsit benign (inutil de adăugat că nici un ziar spaniol nu a vorbit despre „good point” sau „ok”). Nici un ziarist din delegaţie nu a clarificat nimic, de teamă, probabil, că dl Turcan îl va „uita” la următoarea deplasare prezidenţială. Nu mi-a rămas decît să le transmit dlor Băsescu şi Turcan că nu joacă fair (ceea ce dînşii ştiau deja) şi alte cîteva „amabilităţi”.

Acestea fiind faptele, trebuie să spun – cu umorul de rigoare în asemenea clipe incinse (şi contondente) – că imaginile din celebrul filmuleţ de aseară mi-au clarificat, totuşi, ceva. Dacă acel filmuleţ este falsificat, înseamnă că dl Băsescu se enervase la Madrid doar pentru faptul că regele Juan Carlos mi se adresase efectiv peste capul său, aproape ignorîndu-l pe dînsul. Dacă acel filmuleţ este însă adevărat, nu-i exclus ca dl Băsescu să se fi supărat pe mine pentru că, în loc să-i transmit un excelsior, nu i-am tras regelui una repezită în barbă.


[1] Spun „stupefiant”, pentru că el este extrem de grav şi dacă-i adevărat, şi dacă-i falsificat.

[2] Care moştenea de la soţia sa o mare simpatie pe invers pentru mine, din motive ce nu contează aici.

27 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , , | 5 comentarii

27/nov/2009 Rusia între vechea şi noua doctrină militară (II)

Rusia între vechea şi noua doctrină militară

(o poveste cu puţin poloniu şi multă tensiune ruso-britanică – partea a II-a)

click aici pentru partea I-a

Filip Vârlan

Atacul radioactiv asupra lui Alexander Litvinenko a fost cu atât mai de impact cu cât el s-a desfăşurat într-un bastion al Tratatului Nord Atlantic precum Marea Britanie. Şocul opiniei publice, obişnuită cu discursul militar al Războiului Rece care odată “încălzit” ar fi făcut ca aproape nimeni să nu scape neiradiat (asta în cel mai fericit caz) s-a declanşat şi ca urmare a conştientizării bruşte a proximităţii ameninţării teroriste de tip nuclear. În faţa unei asemenea ameninţări se pot desprinde trei idei i) Occidentul este un spaţiu de influenţă economică şi geostrategică, directă sau indirectă în funcţie de context, a Rusiei ii) latura economică este intrinsec legată de aspectele ce ţin de securitatea militară sau naţională raportată fie la un spaţiu regional (cum este cazul fostelor republici sovietice sau al Europei eliberate din comunism) fie la un spaţiu ce se extinde spre Europa de Vest iii) puterea de intimidare nu se mai bazează exclusiv pe demersuri oficiale ci şi pe acţiuni coborâte la nivelul clandestin al intereselor comerciale de clan, utilizate drept paravan de către Kremlin.

Pe întinderea hărţii se înscriu lejer noi zone de influenţă, colorate în funcţie de obiective, de stadii de implementare, de profunzimea implicării ş.a.m.d. Sentimentul dominant al existenţei intereselor Moscovei s-a manifestat întotdeauna atunci când a fost vorba de chestiunea armamentului nuclear sau a ameninţării convenţionale. Nu trebuie uitată prezenţa militară rusă în conflicte precum cel din Osetia din 2008, sau sprijinul tacit în puncte fierbinţi precum Transnistria, sau Nagorno-Karabah. La acestea se adaugă manevre economice de intimidare şi dominare prin resurse naturale cum a fost în cazul Ucrainei la începutul anului 2009 sau prin jocul configurării unei noi rute de transport a gazului către Vest cu diferite variante South Stream, North Stream, Nabucco, etc.

Între toate aceste mijloace de exercitare a forţei, arma nucleară îşi păstrează un rol special, scos la iveală ori de câte ori este necesar pentru a sublinia forţa brută a colosului.

Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patruşev, a anunţat la începutul lunii octombrie a.c. intenţia Kremlinului de a adopta o doctrină militară nouă care să asigure performanţa ridicată şi eficienţa forţelor armate. În privinţa potenţialului nuclear, noutatea s-a evidenţiat prin introducerea unor amendamente diferite de cele existente în actuala versiune.[1] Din considerente ce ţin de noua schemă geopolitică a Europei, în care NATO şi UE s-au extins până în spaţiul proximităţii Rusiei, Consiliul a afirmat necesitatea revizuirii doctrinei adoptate în 2000 cu scopul de a se mula pe realităţile aflate în schimbare. Desigur că ar fi fost mult prea riscant să se renunţe la afirmarea esenţei strict defensive a planurilor militare, dar se poate considera că aceasta oricum este un dat care a împodobit întotdeauna fondul dosarelor de apărare de la Moscova. Din nou accentul cade asupra rolului ofensiv-protector al arsenalului nuclear. Spaţiul de utilizare este şi mai contextualizat fiind vorba de proximitatea regională, ca zonă de conflict militar, în care actori internaţionali îşi dispută influenţa.

La fel de interesant şi pătruns de sensuri este momentul acestor declaraţii. La o lună după afirmaţiile lui Patruşev, ministrul de externe britanic urma să ajungă la Moscova, însoţit de o agendă ticsită de chestiuni legate de relaţii diplomatice şi probleme strategice. David Miliband s-a aflat în Rusia pentru a umple un gol de 5 ani, timp în care nu a avut loc nici o vizită a vreunui ministru de externe britanic după Jack Straw.  Pentru o Rusie pornită să îşi dezvolte legături economice cât mai strânse cu diferiţi parteneri de discuţie europeni, absenteismul Marii Britanii are o conotaţie aparte. Relaţiile din ultimii ani au fost o sumă de extrădări reciproce la nivelul diplomatic şi al serviciilor secrete. La acestea s-au adăugat anchete, sancţiuni oficiale, precum şi autoexilările oligarhilor căzuţi în dizgraţie prin birourile Kremlinului.[2]

Vizita lui Miliband a început chiar pe 1 noiembrie când se împlineau 3 ani de la otrăvirea lui Alexander Litvinenko. Data nu a fost aleasă la întâmplare, raportându-se la consecinţele acestui caz în evoluţia legăturilor ruso-britanice din ultimii ani. Datorită relaţiei tensionate dintre ministrul britanic şi omologul său rus, întâlnirile nu au avut efectul scontat, existând şi opinii care afirmă că nu era absolut necesară o vizită la acest nivel efectuată de partea britanică pentru a discuta despre situaţia din Afganistan sau despre planurile Iranului de îmbogăţire a uraniului în Rusia.[3] Va rămâne cu toate acestea, o tentativă îndrăzneaţă de a dialoga în chestiuni delicate cu ocazia unor date calendaristice simbolice.

Sfidând logica vizitei britanice, pe 2 noiembrie, ministrul de externe Serghei Lavrov a subliniat importanţa deţinerii arsenalului nuclear precum şi intenţia Rusiei de a nu renunţa complet la acesta[4]. Nu a uitat să menţioneze nici eforturile de neproliferare dar parcă accentul cădea mai mult pe prima parte a declaraţiilor – şi asta cu Miliband la Moscova şi cu speranţele vii ale lui Obama de a semna un tratat privind reducerea armelor nucleare până la sfârşitul acestui an.

Vigilenţa britanicilor a fost înşelată nu prin sateliţi performanţi, nici prin bruiaje sau tehnică sofisticată ci prin câteva grame de poloniu strecurate în farfuria unui vechi spion rus din Londra. Nu este aceasta o formă, fie ea şi neconvenţională, de intervenţie nucleară? În mod sigur că ea nu a fost privită la proporţiile unui atac în masă dar a generat o reacţie absolut normală din partea autorităţilor britanice: nevoia de acţiona împotriva unui cumul de forţe economice şi politice din Vest aflate sub controlul relativ al Moscovei.

Pe fondul unor legături rigide cu Marea Britanie şi al resetării politicii externe a SUA în zona Eurasiei, noua doctrină militară a Rusiei găseşte un teren propice reinterpretării de sensuri. Şi de ce nu? Mai sunt şi alte instituţii care o fac. Spre exemplu, înaltele foruri ortodoxe ruse s-au gândit că o declaraţie bisericesco- populistă cu iz militar nu strică. Patriarhul Kiril, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, a afirmat în septembrie că Rusia are nevoie de arme nucleare pentru a-şi asigura statutul de mare putere.

Cu asemenea declaraţii nu cred că este cazul să ne mai întrebăm de ce mulţi băieţi din Rusia primesc de Crăciun, în virtutea unei tradiţii, soldăţei de plumb, machete de avioane, de tancuri sau de submarine. Probabil că anul acesta se vor vinde în special rachete – de jucărie, desigur.


[1] A se vedea in http://en.rian.ru/mlitary_news/20091008/156393316.html

[2] A se vedea in http://en.rian.ru/analysis/20091102/156688591.html

[3] Ibidem

[4] A se vedea in http://en.rian.ru/russia/20091102/156683947.html

 by Bill Schorr 02 nov 09, www. comics.com

27 noiembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68

Momentul de glorie al lui Nicolae Ceauşescu

Adrian CIOROIANU despre:

 Lavinia Betea (coord.), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, 273 p., 27 RON

Lavinia Betea este editoarea unuia dintre cele mai interesante suplimente de presă din România de azi: terifiantul & simpaticul ziar în patru pagini (numit, cum altfel, Scînteia!) care, în acest an, vine în mîna oricărui cumpărător al Jurnalului naţional. Niciodată, cred, n-a fost Scînteia mai interesantă şi mai jucăuşă decît azi, cînd aduce un memento al acelei Românii din 1989. Pe lîngă echipa de “redactori” din secţia de istorie recentă a J.n., această Scînteia are şi colaboratori de elită (excelente, de ex., paginile lui M. Iorgulescu despre viaţa literară & Uniunea Scriitorilor!).

Alături de trei colegi (Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Ţiu – toţi absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Bucureşti), dna Betea a purces la alcătuirea unui volum despre momentul august 1968. Lucru lăudabil şi necesar: scena balconului din 21 august ’68 stă la baza întregului episod de istorie românească numit (peiorativ sau nu) “epoca Ceauşescu”. Multe legende (supraevaluatoare sau demolatoare) au contaminat acest episod, astfel încît orice abordare focalizată e binevenită. Partea incontestabil reuşită a volumului e cea documentară – paginile de arhivă (inedite sau nu) ori fragmentele de interviuri luate de dna Betea unor oficialităţi ale vremii. Teribile, de exemplu, nota Securităţii din 5 august 1968 prin care Ceauşescu era informat despre “intensificarea activităţii militare sovietice la graniţele României” sau, după eveniment, scrisorile primite de Ceauşescu de la diverşi cetăţeni români, unii clar exaltaţi. Interesante detaliile aduse de Ion Stănescu (şef al Securităţii atunci – el spune că în iunie ’68 Ceauşescu fusese avertizat de invazie!) sau Eugen Ionescu (corespondent Agerpres la Praga în august ’68); în plus, de citit & recitit stenograma discuţiei din 24 august ’68 dintre Ceauşescu şi Tito, care lămureşte multe!

Meritoriu în sine, volumul are măcar trei lacune: i) una, că nu spune dacă Ceauşescu a fost anunţat sau nu de către Brejnev de această invazie (ipoteza pe care eu o susţin e că liderul român nu a fost înştiinţat – şi de aici revolta şi temerea lui, combinate); ii) apoi, volumul trece cu vederea alte faţete ale aceluiaşi an: ’68 nu e doar anul condamnării invadării Cehoslovaciei, ci şi anul în care Ceauşescu lansează un credo: în întîlnirile cu membrii Uniunii Artiştilor Plastici (19 aprilie), cu intelectualii din Cluj (30 august), cu cei din Iaşi (16 octombrie), cu Uniunea Scriitorilor (16 noiembrie) sau cu Uniunea Compozitorilor (13 decembrie), el va prefigura nefast  “tezele” sale din 1971. Ne place sau nu, acesta e Ceauşescu-’68: eroul ce condamnă intervenţia din Cehoslovacia, dar şi conservatorul ideologic ce anticipa propriile lui teze de peste trei ani. În fine, iii), deschiderea capitolului IV (autor Ilarion Ţiu) e cea mai superficial redactată şi conţine penibile erori de datare şi logică istorică: de exemplu, I.Ţ. insistă (de trei ori!) pe ideea că “guvernul de la Bucureşti” se îndepărtase de la «linia» Moscovei (în realitate, nu de guvern e vorba, ci de PCR – pentru că partidul tutela guvernul şi nu invers), apoi spune că în ’68 Ceauşescu ar fi avut în lume “aura de lider democrat într-o Europă de Est totalitară” (în realitate, nu “democraţia” lui Ceauşescu era admirată în Occident, ci rebeliunea lui în coasta Moscovei), iar despre cartea Orizonturi roşii a lui I.M. Pacepa scrie că ar fi “apărut în SUA în anii ’70“ (în realitate, Pacepa a fugit din România în 1978, deci nu avea cum să-şi publice cartea înainte, iar Orizonturi roşii urma să apară abia în 1987!) ş.a.

Sînt de aşteptat şi alte cărţi ale dnei Betea după experienţa Scînteia-2009 – poate ceva mai atent redactate, poate şi cu alţi colaboratori. 

_______________________

text publicat în revista Dilemateca, nr. 11, noiembrie a.c.

26 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 7 comentarii

25/nov/2009 Vladimir Putin merge mîine la Paris, pentru cumpărături de lux

Vladimir Putin vizitează Parisul cu cîteva contracte în buzunar

Rusia doreşte una, două sau poate patru nave de asalt din clasa Mistral

EURAST – Adrian Cioroianu

Începînd de mîine, 26 noiembrie a.c., premierul rus Vladimir Putin întreprinde o vizită de două zile în Franţa – cu care prilej el va participa la cea de-a 14 întîlnire a comisiei bilaterale ruso-franceze de cooperare economică şi, bineînţeles, se va întîlni (joi) cu preşedintele Nicolas Sarkozy.

Elementul de interes pentru observatori este însă un alt punct din agenda vizitei: eventuala semnare a unui contract (în valoare de cca. 500 milioane de euro / cca. 750 milioane dolari) prin care Rusia va cumpăra un vas de asalt portelicopter din clasa Mistral (de producţie franceză). Dacă acest contract va fi semnat, vasul va fi primul cumpărat de la o ţară membră NATO şi cel mai mare cumpărat vreodată de forţele navale ruse – iar vasul ca atare va fi al doilea ca mărime din întreaga flotă rusă (după portavionul Amiral Kuzneţov, singurul din dotarea armatei ruse).

Primele zvonuri referitoare la acest acord au apărut la începutul toamnei: pe 19 septembrie a.c. ministrul adjunct rus al Apărării, Vladimir Popovkin, declara că Rusia intenţionează modernizarea forţelor navale prin cumpărarea unei nave de ultimă oră şi a know-how-ului tehnologic aferent. Anunţul privind posibila semnare a contractului pentru un portelicopter a fost făcut pe 1 octombrie a.c. de către ministrul francez de Externe, Bernard Kouchner. Potrivit agenţiei ruse RIA – Novosti, un alt vas din aceeaşi clasă ar putea fi construit în Franţa, de constructorul DCNS, pentru marina rusă. Potrivit altor surse, Rusia ar mai dori încă patru astfel de nave!

Cîteva date tehnice ale vasului portelicopter din clasa Mistral: poate transporta 16 elicoptere, 4 barje de asalt, 70 de autovehicule (inclusiv 13 tancuri de luptă) şi un echipaj de 450 de oameni; nava este dotată şi cu un spital cu 69 de paturi. Vasul cîntăreşte cca. 23 mii de tone şi este lung de cca. 300 de metri. Datorită manevrabilităţii şi multiplelor funcţiuni asigurate, în limbajul specialiştilor el este denumit “un briceag swiss army printre navele de război”.

Cum era de aşteptat, vestea privind iminenţa semnării acestui contract a alarmat unele dintre statele vecine Rusiei – chiar dacă, pentru moment, secretarul general al NATO nu s-a pronunţat asupra subiectului (şi e destul de improbabil că o va face, cel mult în sensul aplanării temerilor). Mai vocale, în ultima vreme, au fost oficialităţile estoniene: comandantul-şef al forţelor armate Ants Laaneots a declarat la Tallin, pe 21 noiembrie a.c., că în eventualitatea cumpărării acestui vas şi trimiterii lui în misiune pe Marea Baltică, Estonia se vede obligată să-şi revizuiască măsurile privind asigurarea securităţii naţionale. Ministrul de Externe estonian, Urmas Paet, a declarat că ţara doreşte să ştie dacă în cuprinsul contractului sînt cuprinse şi clauze de vînzare a tehnologiei de top aferente.

Inutil de precizat că, în egală măsură, acest tip de navă poate moderniza şi flota rusă de la Marea Neagră – cea care, în ultimii ani, în virtutea evenimentelor, a fost mult mai în centrul atenţiei decît cea de la Baltica!

Luni, 23 noiembrie a.c., un vas de asalt portelicopter din clasa Mistral (identic cu cel din posibilul contract) a venit în vizită “de afaceri” pe rîul Neva, în portul Sankt Petersburg şi a fost ancorat în apropierea muzeului Ermitaj. El a fost vizitat de ofiţeri superiori ai marinei ruse şi de lideri politici. Imediat, un înalt ofiţer rus a declarat că, în cazul unui asalt asupra unei coaste maritime străine, un astfel de vas ar putea depune în 40 de minute tot atîţia soldaţi cît au depus navele Flotei ruse a Mării Negre în 26 de ore, în timpul războiului din august 2008 cu Georgia. Comparaţia este prin ea însăşi neliniştitoare, chiar dacă scopul el propagandistic este evident. 

Pe de altă parte, Vladimir Putin va vizita şi cartierul general al firmei Renault – într-o încercare transparentă de a salva constructorul auto rus AvtoVAZ, fabricantul maşinilor Lada (în care Renault are o cotă de participare de 25 la sută, pe care ruşii ar dori-o mărită pentru a salva firma de la faliment).

by Bill Schor, 2009

25 noiembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 2 comentarii

24/nov/2009 După 20 de ani: revoluţia în provincie – bucurie, eroi şi mistere (I)

Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere

(partea I-a)

 Adrian CIOROIANU

(prefaţă la volumul I. Turcin, M. Ilie & I. Pâlşoiu (coord.), Revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova. După 20 de ani, în curs de apariţie la Ed. Autograf MJM, Craiova, 2009)

La invitaţia unei reviste din Bucureşti, am rememorat recent modesta mea participare (mai curând tangenţială) la ceea ce s-a chemat revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova[1]. Pe scurt, scriam acolo despre tumultul de bucurie care a însoţit fuga lui Nicolae Ceauşescu din centrul puterii sale (Comitetul Central al PCR din Bucureşti), despre craiovenii adunaţi în piaţa centrală străjuită acum de statuia legendarului Mihai Viteazul, despre coagularea grăbită a studenţilor olteni la Casa Studenţilor din Craiova (studenţi alături de care m-am aflat pentru că eram în vacanţă, la părinţi) şi despre surpriza pe care am avut-o în dimineaţa de 23 decembrie ’89 când, pe verso-ul ediţiei din acea zi a cotidianului doljean Înainte (în primul său număr “eliberat de sub tiranie”), mi-am văzut publicat un articol pe care-l scrisesem la repezeală în seara de 22 decembrie, la o masă din Casa Studenţilor, iar mai apoi, alături de doi tineri, dădusem buzna în redacţia ziarului (care era în clădirea de vis à vis de latura dreaptă a Colegiului Carol, exact în faţa intrării artiştilor la Teatrului Liric Maria Teodorini de azi) şi lăsasem textul acolo.

În cele ce urmează doresc doar să argumentez de ce acest volum, prin strădania celor trei autori – prof. Ionel Turcin, gl. lt. (r.) prof. univ. dr. Marin Ilie şi gl. mr. prof. univ. dr. Ion Pâlşoiu – este, în opinia mea, meritoriu. Sper ca el să se bucure de toată atenţia şi să-şi găsească drum către bibliotecile multor olteni – dar şi spre cei care, oriunde în această ţară, sunt interesaţi de această teribilă succesiune de evenimente pe care o numit revoluţia din decembrie 1989

A fost sau nu revoluţie?

Personal, cred că una dintre cele mai mari greşeli pe care noi, ca popor, le-am făcut după 1989 a fost aceea de a caricaturiza şi să coborî în derizoriu acest moment istoric consumat acum 20 de ani. I-am spus “aşa-zisa revoluţie”, i-am spus “loviluţie” (adică îmbinarea dintre lovitură de stat şi revoluţie), i-am spus “evenimentele din decembrie” şi în alte multe feluri. Nu este vinovat cineva anume, ci mai curând patima redescoperită a politicului, care de 20 de ani ne-a ţinut într-o vrajbă permanentă. În plus, date fiind misterele încă remanente ale acelor 10 zile (16-25 decembrie ’89) care au propulsat Românie în atenţia lumii, era practic imposibil ca noua conducere de după ianuarie 1990 să nu fi fost contestată aprig. Contestaţia a invadat atunci câmpul politic, după cum şi armata, biserica ortodoxă sau universităţile au avut şi ele partea lor de contestaţie şi de negare. În aceste condiţii, este poate normal ca revoluţia însăşi să nu fi putut scăpa acestei largi apetenţe negativist-contestatare.

În ianuarie 2001, un intelectual maghiar născut în România, pe nume G.M. Tamás, adresa “prietenilor săi români” o lungă scrisoare deschisă (publicată ulterior într-un volum, alături de comentariile de răspuns ale mai multor intelectuali români[2]) prin care le semnala, printre altele, şi eroarea comisă prin bagatelizarea şi caricaturizarea revoluţiei din decembrie. Pe scurt: negând revoluţia lor, românii îşi neagă de fapt propriul lor moment eliberator, care ar fi putut legitima un început nou pentru societatea românească. Tamás, în opinia mea, avea dreptate. Iar o carte precum aceasta a dlor Turcin, Ilie & Pâlşoiu restabileşte sensul exact al termenilor. Cred, într-adevăr (şi volumul de faţă o argumentează) că în decembrie 1989 în România a avut loc o revoluţie reală, care s-a “legitimat” ca atare, ulterior, prin consecinţele sale. Definiţia “de dicţionar” a revoluţiei presupune, pe scurt, o schimbare radicală a ordinii în stat. Indiferent de misterele lor – care rămân pe mai departe în sarcina reînnoitelor generaţii de istorici –, acele 10 zile din decembrie 1989 s-au dovedit a fi, prin consecinţe, debutul unui autentic proces revoluţionar (oricât de uzat ar suna aceste cuvinte). România din decembrie 1989 era un stat poliţienesc autoritar, închis în faţa oricărei reforme reale, cu un parlament practic inexistent, cu un sistem calchiat după cel stalinist, izolat în raport cu Europa şi cu lumea occidentală. România din decembrie 2009 este – fără a fi perfectă – într-o situaţie diametral opusă: ea este un stat democratic, ancorat în geometria instituţională a Europei lărgite, este un stat în care reformele s-au succedat (poate prea repede şi superficial!), în care parlamentul există (şi în care disputele sunt mai vizibile decât aplauzele – spre deosebire de Marea Adunare Naţională…), în care preşedinţii sunt votaţi de popor şi nu impuşi de un partid unic. Schimbarea este vizibilă – şi aceasta pentru că în decembrie 1989 s-a dar startul unei revoluţii autentice. Desigur, nu toate rezultatele sale ne plac sau ne fac mai fericiţi decât eram acum 20 de ani. Dar nimeni nu a spus vreodată că democraţiile fac fericiţi pe toţi, oricând, în orice condiţii. (va urma)

 


[1] Sub titlul “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă”, textul va fi publicat în revista Lettre Internationale – ediţia română – nr. 72, iarna 2009/2010 (ianuarie-februarie 2010).

[2] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

24 noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Un comentariu

24/nov/2009 Am dezlegat enigma discursurilor din campania prezidenţială!

… aşa se explică (pentru o imagine mai clară, click pe desen – detalii)!

(by Parker & Hart, 19 noiembrie 2009)

24 noiembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | Lasă un comentariu

23/nov/2009 În curînd, despre N. Ceauşescu & august 1968

În curînd, o recenzie la volumul: Lavinia Betea (coord.), 21 august 1968. Apoteoza lui Ceauşescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2009.

23 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

23/nov/2009 Dezbatere „1989-2009: un bilanţ al ultimilor 20 de ani”

Revista Foreign Policy România vă aşteaptă luni, 23 noiembrie 2009, ora 17.00, la

 o dezbatere marca F.P.R.

ce va avea loc în sala 130 (etaj 2, corp D2) a Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”.
 
Ovidiu Nahoi, redactor-şef al revistei Foreign Policy România, alături de invitaţii săi

 Adrian Cioroianu, Ana Blandiana şi Ilie Şerbănescu

vă propun tema: „1989-2009. Ce am făcut în ultimii 20 de ani.
 
Cea mai citită revistă de politică internaţionala vine printre studenţi!

Vă aşteptăm să dezbatem împreună!

23 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Un comentariu

22/nov/2009 După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului (partea a II-a)

După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului

(parte a II-a – pentru prima parte, aici)

 Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internţtionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984

* * *

I.D. – Neutralitatea axiologică a unor state, în general nemembre ale unor alianţe puternice (NATO, UE), poate deveni o soluţie în plină criză mondială?

A.C. – Din păcate, nu cred în viabilitatea acestei “neutralităţi axiologice” pentru cele mai multe state din Europa. Cu alte cuvinte, poţi fi (recunoscut ca) neutru dacă eşti Elveţia, dar nu şi dacă eşti România, Belgia sau Ucraina. Atâta vreme cât vor fi sfere de influenţă care se “încalecă” reciproc, vor fi şi state condamnate să fie sau să nu fie neutre. Cel puţin istoria ne-a demonstrat că un stat ca România a fost numai prin accident neutru şi numai pentru scurte perioade de timp. Din acelaşi motiv nu cred, bunăoară, în neutralitatea Republicii Moldova: Chişinăul trebuie să aleagă, hotărât, dacă vrea să meargă spre Vest sau spre Est – altfel, orice poziţie indecisă şi “neutră” este în avantajul Rusiei.

I.D. – Consideraţi că încă mai este valabilă “teoria jocurilor” a lui John von Neumann şi Oskar Morgenstern în geopolitica de astăzi?

A.C. – Da şi nu. Da, pentru că această teorie (elaborată la mijlocul anilor ’40!) s-a verificat adesea şi, probabil, se va mai verifica în unele cazuri. Nu, pentru că cele trei principii de bază ale acestei teorii (i. – jucătorii se comportă raţional; ii. – fiecare jucător ştie că ceilalţi sunt raţionali; iii. – toţi jucătorii cunosc regulile jocului) nu se aplică mereu în geopolitică. De exemplu: atacul Rusiei asupra Georgiei din august 2008 a fost el raţional sau impulsiv? Putem spune că a fost raţional – dacă acceptăm ca “alibi” recunoaşterea anterioară de către Occident a independenţei provinciei Kosovo; dar putem spune şi că a fost impulsiv – dacă acceptăm că Moscova a răspuns la anumite “provocări” din partea Georgiei. Iar adevărul, în acest caz, cred că este o îmbinare a celor două ipoteze.

I.D. – Ce înseamnă pentru relaţiile şi politica internaţională numărul crescând de state periferice şi state nou create prin implozie? A se vedea în special cele apărute prin fenomenul centrifug şi de dezechilibru (actualele state desprinse din URSS, fosta Iugoslavie, noul stat kosovar).

A.C. – Statele periferice, mereu, sunt cele pe fundamentul cărora se structurează noile sfere de influenţă (reale sau dorite). De exemplu: în luna octombrie a.c., pe când vicepreşedintele SUA Joe Biden vizita Polonia, România şi Cehia, preşedintele rus Dimitri Medvedev a făcut o vizită la Belgrad. Nimic întâmplător. Cum se traduce, în termeni geopolitici, acest lucru? Ca un mesaj nescris: “dacă tu, Washington, îţi vizitezi prietenii din vecinătatea mea, atunci şi eu, Moscova, îmi voi vizita prietenii din vecinătatea prietenilor tăi!”. Cam aşa se pune problema. Cred, bunăoară, că recunoaşterea “independenţei” Kosovo (de către Occident) este direct legată de recunoaşterea “independenţei” Abhaziei şi Osetiei de Sud (de către Rusia), după cum relaţiile Rusiei cu Venezuela sunt (pentru Moscova) o cvasi-contrapondere pentru relaţia SUA cu Ţările baltice, de exemplu.

I.D. – Aţi scris o carte fundamentală despre Rusia postsovietică. Vecinătatea cât de benefică poate fi, dacă relaţiile bilaterale sunt normale?

A.C. – Mulţumesc de compliment – cât de “fundamentală” este cartea ne va spune doar viitorul; deocamdată, e sigur că este una dintre primele cărţi (poate chiar prima, pe anumite coordonate) dedicate de un autor român unui subiect atât de… apropiat în timp şi spaţiu. Chiar dacă noi nu facem parte din “vecinătatea imediată” a Rusiei (aşa cum se vede ea de la Moscova), Rusia pentru noi rămâne un vecin măcar că nu mai avem graniţe comune. Relaţia noastră (politică, în primul rând) cu Rusia trebuie reconstruită – dar efortul trebuie să vină din ambele părţi. Deocamdată, şi noi am avut erorile noastre (de la fapte până, mai ales, la vorbe – la nivel înalt), dar, sincer, nici nu mi se pare că pentru Rusia această “reconstrucţie” ar fi o prioritate. Oricum, acest spaţiu rusesc şi ex-sovietic trebuie să revină mai des în atenţia noastră. Este şi motivul pentru care recent am iniţiat un centru de cercetare cu aceste obiective – cei doritori de un dialog analitic pe subiect ne pot vizita oricând la adresa https://geopolitikon.wordpress.com/. (va urma)

22 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

21/nov/2009 După 20 de ani: din ce anume sînt făcute revoluţiile?

După 20 de ani

O mărturie subiectivă asupra “reţetei” revoluţiilor

 Adrian Cioroianu

(text publicat în numărul din această săptămînă al revistei Opinia studenţească din Iaşi) 

În primăvara anului 1989 eram un student român – din marea de studenţi din provincie care studiau la Bucureşti – pentru care ideea de libertate se rezuma la cum aş putea face ca într-un viitor previzibil să trec Dunărea în Iugoslavia (şi de acolo s-o iau spre Italia sau Germania). Cu câţiva ani mai devreme făcusem armata într-o unitate de lîngă aeroportul Otopeni şi, arar, seara, răzbătea până la dormitoarele noastre o voce metalizată care spunea ceva gen The passengers for Frankfurt are invited to the gate number…Ascultam fără să vreau această propoziţie ce-mi suna a incantaţie şi, sincer, nu credeam că voi zbura vreodată cu avionul.

În primăvara anului 1993 păşeam pentru prima dată în afara României – taman la Paris. În acel moment terminam facultatea la Bucureşti şi câţiva profesori îmi sugeraseră că s-ar putea să rămân în instituţie, ca asistent. Şi totuşi, când am ajuns la Paris şi am văzut ce frumos e el (pe la început de lună mai!) m-am gândit foarte serios dacă nu cumva ar fi mai bine să rămân acolo, să spăl vase într-un bistro câţiva ani, să mă înscriu la vreo facultate etc.

În primăvara anului 2008 îl conduceam la plecarea de pe aeroportul Otopeni pe preşedintele George W. Bush, care fusese în România cu ocazia summit-ului NATO. Stăteam pe pistă cu first lady aşteptând ca soţul ei să apară (venea cu altă maşină) şi mă gândeam cum aş fi reacţionat în urmă cu 20 de ani dacă cineva mi-ar fi spus că într-un viitor oarecare Iugoslavia nu va mai fi (nici paradis pentru noi şi nici măcar stat ca atare), că România va fi membră a NATO, apoi membră a UE, că va avea guverne votate de un parlament bicameral în care vor fi certuri multe şi aplauze puţine, că eu însumi voi fi ministru, că mă voi fi săturat între timp de mers cu avionul, că voi fi fost primit cu garda de onoare pe scările Ministerului Afacerilor Externe din Paris, că-l voi conduce personal la plecare pe preşedintele SUA, că URSS se va sparge în bucăţi şi că unele bucăţi se vor lupta între ele cu aceleaşi arme Kalaşnikov, că sticlele de Coca Cola se vor prăfui în vitrinele magazinelor săteşti din ţara mea, că România va trece de la două ore de program TV pe zi la cca. 30 de televiziuni “naţionale” care vor emite non-stop etc.

Dacă cineva mi-ar fi prezis toate aceste miracole cândva prin 1988-’89, m-aş fi uitat la el cruciş şi i-aş fi răspuns “Du-te, frate, de-aici, că eş’ exaltat – ca să nu zic nebun!”.

Ce vreau să spun, pe scurt, este că revoluţiile din aceste (cred) componente sunt făcute: din câteva miracole în care nu crede nimeni şi din unii oameni mai exaltaţi decât alţii.

21 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

20/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre vizita premierului V. Filat la Bucureşti

Filat vine la Bucureşti şi pune Moscova pe gânduri

Dan Dungaciu

– text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, 20 noiembrie a.c. –

„Est-europenii ar trebui să înceteze să se mai comporte ca nişte bebeluşi şi să înceapă să-şi rezolve singuri problemele, în loc să meargă de fiecare dată la americani pentru a se plânge de agresivitatea Rusiei”. (Zbigniew Brzezinski, 17.11.09, Prague Daily Monitor)

Declaraţia oficialului american, fost consilier pentru probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, considerat încă extrem de influent în politica externă a SUA, nu înseamnă în niciun caz o invitaţie la resemnare adresată europenilor. Dimpotrivă. În măsura în care devine evident că pentru SUA interesul pentru zona Pacificului sporeşte, iar dosare precum Iranul, Afganistanul sau China vor deveni tot mai importante, actorii europeni şi, mai ales, est-europeni vor trebui să devină tot mai activi în regiunea lor. Va fi nevoie de mai multă coordonare, coerenţă şi imaginaţie. Astfel, invitaţia nu e la resemnare, ci la acţiune.

Filat vine acasă

Cea mai semnificativă evoluţie regională este redesenarea relaţiei Bucureşti-Chişinău şi vizita premierului Vlad Filat în România. O vizită de succes, consemnată ca atare, şi unde diferenţa de prestaţie a noilor autorităţi faţă de „regimul Voronin” a fost ca de la cer la pământ. Este remarcabil, în ciuda tensiunilor enorme acumulate în viaţa publică din România, că toţi liderii politici sunt unanimi în a considera relaţia cu R. Moldova prioritară şi în a indica Bucureştiul ca principalul susţinător al Chişinăului pentru integrarea euroatlantică.

Mai mult, este extrem de semnicativ faptul că, deşi România trece şi ea printr-o perioadă de criză, nu a existat niciun protest sau reacţie publică faţă de declaraţiile autorităţilor de la Bucureşti privind acordarea de ajutoare pentru R. Moldova, creşterea numărului de burse, gratuitatea vizelor, anularea unor taxe pentru studenţii basarabeni etc. Consensul din acest punct de vedere este esenţial şi nu a fost îndeajuns subliniat. Revenind la vizita propriu-zisă, deşi petrecută în condiţii de incertitudine la Bucureşti, aceasta a lansat o serie de semnale şi proiecte remarcabile.

În primul rând, cele legate de „limba română, limbă maternă” şi „revenirea acasă, în Europa” (formula inteligentă a premierului a fost ruptă în două şi îndelung speculată de presa comunistă de la Chişinău). În al doilea rând, Acordul de mic trafic la frontieră şi instituţiile aferente (Consulate româneşti la Cahul, Bălţi şi, eventual, Ungheni), fără condiţionări legate de alte documente politice bilaterale.

În al treilea rând, demersuri pentru asigurarea securităţii energetice a R. Moldova prin interconectarea sistemelor energetice între R. Moldova şi România. Preşedinţii Băncii Europene de Investiţii şi al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare i-au promis premierului Filat că cele două instituţii vor cofinanţa proiectele ce ţin de interconectarea sistemelor energetice şi a reţelelor de gaze între R. Moldova şi România.

Moscova reacţionează

Presa rusă a scris despre vizită în termeni iritaţi, iar presa pro-comunistă de la Chişinău a tradus judicios mesajul în limba română. Cea mai dură poziţie vine de la politologul rus Aleksei Martînov, directorul Institutului pentru statele noi de la Moscova, care a reacţionat prompt la declaraţiile lui Filat, transmiţând trei mesaje importante. Primul, că Rusia nu va coborî în niciun fel ştacheta sub cererile din Memorandumul Kozak în ceea ce priveşte negocierile pe chestiunea transnistreană.

Al doilea, că cetăţenii ruşi din Transnistria rămân „patrimoniul” Moscovei: „Doreşte [premierul Filat, n.n.] ca Rusia să-i abandoneze şi să-i uite pe aceşti 140.000 de cetăţeni ai săi? Sau să permită eliminarea fizică a acestora, prin retragerea trupelor de pace din Transnistria? Sau Putin trebuie să dea ordin, personal, ca oamenii de afaceri ruşi să-şi abandoneze activele din Transnistria în folosul lui Filat şi al prietenilor săi?”.

Al treilea mesaj e că „actuala Putere de la Chişinău nu a fost numită de Moscova, aşa că nu ştiu dacă ar trebui să discutăm ceva anume cu guvernul marionetă moldovean. Dar, dacă există vreo raţiune, atunci ar fi mai bine să discutăm cu „autorii proiectului”. Şi, înainte de toate, Rusia trebuie să se îngrijească în regiune de soarta cetăţenilor ruşi şi de dezvoltarea stabilă a Transnistriei, unde aceştia locuiesc în principal”.

Am citat in extenso pentru că fragmentul este extrem de semnificativ. Expertul rus nu spune cine sunt „autorii proiectului”, dar aluzia este străvezie. Martînov nu face decât să reia acuzaţia oficială lansată la adresa României de către preşedintele Voronin şi soldată cu blocarea totală a relaţiei cu Bucureştiul. Doar că, de data asta, deşi trage aceeaşi concluzie, expertul rus sugerează că măsurile ce trebuie luate sunt diferite. Nu blocaj, ci „discuţii”. Iar în timpul discuţiilor, problema Transnistriei şi a cetăţenilor ruşi de acolo vor fi determinante…

Poziţia exprimată de Martînov este semnificativă. Nu e vorba că este corectă sau incorectă şi ar fi inutil să amintim că, despre implicarea Bucureştiului, nu au fost în stare să aducă probe nici cele mai antiromâneşti autorităţi de la Chişinău şi instituţiile lor. E vorba însă de o viziune provocatoare şi care arată că în regiune lucrurile sunt departe de a fi limpezite odată şi pentru totdeauna.

Balcanii de Vest revin în atenţie. Dar R. Moldova?

Problema R. Moldova va fi resuscitată şi pe un alt canal, respectiv revenirea bruscă în atenţia Europei a Balcanilor de Vest. Şi asta nu neapărat din dorinţa occidentalilor, ci din cauza unor resurecţii de formulă imperială nu doar a Rusiei, ci şi a Turciei, state cu o memorie istorică masivă, grea şi cu efecte expansioniste. Declaraţiile din ultima vreme ale autorităţilor de la Ankara – potrivit cărora interesele Turciei în Balcanii de Vest (în special Albania, Kosovo sau Bosnia-Herţegovina) sunt legitime şi importante – nu au trecut neobservate. Lobby-ul turc pe lângă Statele Unite pentru musulmanii bosnieci este cel puţin la fel de intens precum sprijinul diplomatic al ruşilor pentru sârbii din Republica Srpska. (text integral)

 

20 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

20/nov/2009 În atenţia elevilor (foşti sau actuali) ai Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova: vine în vizită „Matrioşka”!

Vineri, 20 noiembrie 2009, ora 12.00, la Colegiul Naţional “Elena Cuza” din Craiova,

va avea loc, în prezenţa autorului Adrian Cioroianu şi a invitaţilor săi, o dezbatere pe marginea cărţilor Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009) şi Istorie, eroi, cultură politică (Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008).

Cu această ocazie, prof. univ. Adrian Cioroianu – fost absolvent al liceului, promoţia 1985 – va face bibliotecii C.N.”E.C.” o donaţie de albume de artă şi cărţi cu tematică istorică (publicate în China, Egipt, Portugalia, Italia, Croaţia, Muntenegru, Germania, Chile, România), printre care şi o un volum biografic ce poartă un autograf al fostului secretar de stat al SUA, Condoleezza Rice.

Cu acelaşi prilej, dl Florea Firan – fost director al C.N. „E.C.”, acum director al revistei & editurii Scrisul românesc, care a organizat evenimentul – va lansa două dintre ultimele sale volume.  (detalii)

19 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

19/nov/2009 Ultima oră: noua conducere a Uniunii Europene

În această seară, premierul belgian Herman Van Rompuy a fost ales preşedinte al Uniunii Europene, primul din istoria blocului; iar comisarul britanic baroneasa Catherine Ashton a fost aleasă în funcţia de înalt reprezentant pentru afaceri externe al UE – funcţie echivalentă unui ministru de Externe al comunităţii.

19 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , | Comentarii închise la 19/nov/2009 Ultima oră: noua conducere a Uniunii Europene

19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)

Vecinul nostru din Pakistan

Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)

Adrian Cioroianu

 Să ne imaginăm o Românie într-unul dintre deceniile viitoare, în care măcar o parte dintre cei peste două de milioane de români plecaţi la muncă în Europa (adică cca. 10 la sută din populaţia estimată a ţării) se vor fi întors. Dar este cu totul posibil, în acelaşi timp, ca în România să vină, pe lîngă aceşti români, şi din ce în ce mai mulţi cetăţeni din spaţiul extra-comunitar. Acest din urmă lucru oricum se petrece – deşi în media noastre el este rareori un subiect de analiză serioasă – şi este de presupus că fenomenul se va accentua dacă economia noastră îşi va păstra ceva din creşterea de pînă acum şi dacă salariile vor creşte şi ele, apropiindu-se agale de media europeană.

Pentru un om din Orientul mijlociu, din Pakistan, Bangladesh, Egipt sau din alt colţ de lume similar, un om care vrea să cîştige muncind o pîine mai albă, România – ca regiune a Uniunii Europene – va fi din ce în ce mai mult o posibilă atracţie. Nu numai o cale de tranzit (aşa cum se întîmplă acum pentru cei mai mulţi dintre cei care ţintesc Vestul european), ci chiar o destinaţie în sine. Cu motive sau nu, oficialii europeni încă mai consideră graniţele de Sud şi Est ale Uniunii ca fiind cele mai (să spunem, deşi cuvîntul nu e tocmai acelaşi) fragile; pe de altă parte, pot depune mărturie pentru eforturile pe care România le face pentru a înlătura acest clişeu, dar fără a-i vexa pe cetăţenii Republicii Moldova. Aşadar, cuplaţi această posibilitate – un număr tot mai mare de străini veniţi la noi – cu o populaţie a României (îi am în vedere pe cei propriu-zis născuţi aici) din ce în ce mai îmbătrînită, cu preţuri din ce în ce mai mari şi cu o insecuritate a muncii din ce în ce mai sesizabilă. Să luăm un exemplu, la întîmplare: să presupunem că un tînăr medic român, absolvent al facultăţii de profil din Craiova, va cîştiga într-o clinică privată, peste un număr de ani, cca. 2000 de euro lunar. Numai că lîngă el va apărea un medic indian, absolvent al unei facultăţi din New Delhi, care-i va spune proprietarului clinicii că el e dispus să facă aceeaşi muncă pentru 1500 de euro. Ce va face proprietarul? Dacă este un om normal şi dacă efectiv este un întreprinzător onest, îl va angaja pe indian. Numai că acest caz ipotetic nu este răul cel mai rău. Nu de imigraţia calificată trebuie să ne temem, ci de cea necalificată şi ilegală. Nu străinii care vin cu avionul sau cu trenul vor pune probleme, ci cei care vor traversa graniţa ascunşi printre prelate de camioane.

Exemplul nu este deloc science-fiction. Acest lucru se întîmplă acum, doar că românii sunt de partea cealaltă a poveştii, în rolul celor care se mulţumesc cu mai puţin. Am întîlnit, la Bruxelles, stomatologi români care făceau pentru 700 de euro lucrări pentru care un stomatolog valon sau flamand ar fi cerut măcar 1000 de euro. Patronul de clinică de acolo, care-i angajează pe români, evident că este mulţumit, iar stomatologul belgian care-i concurat la el acasă evident să mîrîie printre dinţi.

La fel vor mîrîi şi mulţi români, imediat ce terenul de concurenţă se va muta în România.

Ce efecte va avea acest fenomen asupra societăţii noastre, asupra moravurilor, sau politicii de la noi? E cu totul probabil ca extrema dreapta politică să fie principalul beneficiar. Faptul că, deocamdată, extrema dreaptă românească reprezintă un nimic virgulă ceva prin sondajele noastre electorale nu este un contraargument. Ar trebui să medităm ceva mai serios pe marginea cazurilor din Europa cu care suntem contemporani. În cîteva ţări democratice din Uniunea Europeană problema imigraţiei ilegale a bulversat scena politică. Încă de la începutul anilor ’90, Austria a fost o ţintă a emigraţiei din Estul Europei (mai mult sau mai puţin legală). În Austria, la alegerile din 28 septembrie 2008, două partide de extrema dreaptă – conduse de Heinz-Christian Strache şi Jörg Haider – au cîştigat, împreună, 29 la sută din voturi. Austriecii tocmai au coborît vîrsta minimă de vot la 16 ani (în dorinţa de a-i responsabiliza pe junii cetăţeni) dar au avut surpriza să vadă că o treime dintre alegătorii tineri au votat cu Strache & Haider*.

Iar Austria nu este tocmai o excepţie. Pînă şi în generic-neutra Elveţie, Partidul Elvet al Poporului (ce nume proletcultist!) al lui Cristoph Blocher, care în ultimele alegeri a marşat intens şi excesiv pe problema imigraţiei, este la ora actuală partidul cel mai bine cotat pe scena politică locală. În Danemarca, guvernul depinde de susţinerea unui alt partid anti-imigraţie (denumit tot Partidul Poporului!). În Italia, partidul Liga Nordului al lui Umberto Bossi (în coaliţia de la guvernare, în momentul de faţă) a contribuit enorm la creşterea în amploare a discursului (cum spune The Economist) explicit xenofob din Peninsulă în ultimul deceniu (românii ajunşi acolo au cam simţit-o pe pielea lor). Şi, dacă tot vorbeam despre Belgia, să mai spun că nici partidul Vlaams Belang din regiunea flamandă nu este departe de cazurile citate.

            Să fim realişti. Chiar şi în interiorul Uniunii Europene, deocamdată, libera circulaţie a forţei de muncă este mai cu seamă un principiu, nu neapărat o realitate. Patronii britanici se bucură cînd angajează muncitori din România sau Bulgaria, dar muncitorul briton nu se bucură deloc. Şi el va vota în consecinţă. Şi asta chiar în condiţiile în care România şi Bulgaria sunt membri ai familiei. Ca să nu mai aduc în discuţie greşeala care se face relativ frecvent şi la noi, atunci cînd vorbim, încă, despre „emigranţi” români în Europa – deşi, după 1 ianuarie 2007, românii care merg în ţări ale UE, indiferent pentru ce şi cum, nu mai sunt emigranţi, ci cetăţeni europeni care circulă liber.


*  „The European far right. Dark tales from the Vienna woods”, în The Economist, 4 octombrie 2008

_____________________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 10, octombrie 2008

19 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | 2 comentarii

19/nov/2009 Georgeta Dimisianu, invitată azi la Facultatea de Istorie

Azi, 19 noiembrie a.c., Georgeta Dimisianu va fi invitata specială a cursului “Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. Adrian Cioroianu (ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie).

„Un editor-legenda fie si numai pentru faptul ca multi dintre noi au deschis ochii in lumea editoriala cu acest nume pe buze. A lucrat la vestita ESPLA, a fost primul redactor al Cartii Romanesti, a condus cu pasiune Editura Albatros si a ramas la timona ca director editorial si dupa ce aceasta a luat numele de Historia. A fost editoarea regretatului Octavian Paler si umbra acestuia in trecerea lui pe Pamant. (Marcela Gheorghiu)” – vezi interviu cu dna G.D. la  http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/georgeta-dimisianu-redactor-din-intamplare-3058873/

În săptămînile anterioare, au mai onorat acest curs invitaţi precum scriitorii Petru Popescu & Bedros Horasangian.

19 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

18/nov/2009 După 20 de ani – între Războiul rece şi conflictele viitorului

După 20 de ani – între Războiul rece şi conflictele viitorului

(prima parte)

Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internaţionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984

 

I.D. – Domnule Cioroianu, cât s-a schimbat politica lumii după implozia sistemului comunist şi căderea Zidului Berlinului?

 A.C. – Aş spune că mai curând societatea s-a schimbat radical, într-adevăr, dar nu şi maniera în care se face politica la nivel global. Cum spunea o frază a lordului Palmerston, pe care am citat-o de câteva ori – inclusiv în recenta mea carte, “Geopolitica Matrioşkăi” –, marile puteri au alianţe temporare şi interese de durată (aceasta privit, desigur, la scara istoriei). Războiul Rece s-a terminat (deşi mici “incidente” de aceeaşi natură mai au loc!), dar confruntarea la nivel global continuă sub alte forme – cum ar fi concurenţa economică şi revendicarea, mai explicită sau nu, a unor sfere de influenţă reconfigurate (de exemplu: extinderea NATO în Europa de Est până la Prut versus concepţia rusească a “vecinătăţii imediate”, prin care Moscova înţelege spaţiul fostei URSS şi unde ea pretinde interese privilegiate – vezi Belarus, Ucraina, Georgia, R. Moldova ş.a.).

I.D. – Se poate vorbi astăzi de o nouă ordine mondială, în condiţiile în care China, Japonia, Germania etc. au devenit actori importanţi în relaţiile internaţionale contemporane?

A.C. – În ultimii 20 de ani (adică după 1990) putem vorbi, cu temei, despre o “nouă ordine mondială” caracterizată, pe scurt, prin i) conflictul latent dintre viziunea hegemonică a unei superputeri americane versus viziunea multipolară a unor concurenţi mai vechi sau mai noi precum China, Rusia, India etc.; ii) confruntarea vizibilă între globalizare şi tendinţele regionale/regionaliste; iii) conflictul – cultural, militar sau politic – între democraţia de tip occidental şi diversele forme de stat autoritar (din China până în America Latină sau anumite state islamice); iv) competiţia economică între Occident (inclusiv SUA) şi statele emergente precum cele denumite generic BRIC (Brazilia, Rusia, India şi China – la care unii analişti mai adaugă Indonezia sau, de ce nu, Turcia). Recomand tuturor celor interesaţi de asemenea teme noua carte a lui Fareed Zakaria – The Post-American World (W.W. Norton & Company, 2008), în care acesta (editor al revistei Newsweek) avansează ideea că hegemonia americană este tot mai diluată, la diverse niveluri ale societăţii globale (de la industrie la comerţ şi cultură). Analiştii economici estimează că undeva în jurul anului 2030 economiile ţărilor gen BRIC vor depăşi economiile statelor industrializate occidentale (actualul G7 – vezi, pentru detalii, https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/09/09oct2009-china-rusia-india-brazilia-vor-salva-sau-vor-supune-occidentul/ ).

I.D. – În ce parte se va înclina, după opinia dvs., balanţa puterii, în viitorul apropiat, când resursele energetice, terorismul, clima au căpătat o altfel de pondere în sistemul mondial?

A.C. – În mod categoric, spaţii non-occcidentale (în viziunea de acum) precum China sau India vor avea un important cuvânt de spus. La acestea aş mai adăuga, printre altele, pentru zona noastră: Turcia (care, ca urmare a neacceptării ei în Uniunea Europeană – deocamdată –, pare că îşi reorientează politica externă şi chiar internă, pe alocuri) şi, de ce nu, Kazahstanul – un stat pe care l-am vizitat şi am rămas impresionat de imensele bogăţii (de la gaze până la cereale) de care dispune şi care vor deveni foarte “interesante” pentru Europa. Aceasta nu înseamnă neapărat că lumea occidentală (SUA, UE etc.) va intra în declin – ci că va trebui să-şi adapteze politicile la provocări mai subtile şi mai numeroase. Oricum, în viitorii 50 de ani spaţiul occidental va fi cel mai puternic lovit de criza demografică în creştere a epocii moderne (altfel spus, Occidentul îmbătrâneşte; de exemplu, vârsta medie a populaţiei din România este de 36 de ani, iar a Iranului este de 24 de ani! – vezi, printre altele, https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/02/rusia-ue-si-proiectul-nabucco/ ).  Ca scenariu îngrijorător, trebuie luat în seamă faptul că actualele schimbări climatice pot face ca în următorii 30 de ani viitoarele războaie să fie purtate nu pentru pământ ca atare, ci pentru accesul la surse de apă potabilă! De reflectat, cred. (va urma)

18 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

17/nov/2009 Azi, conferinţă „Cosînzeana vs. Matrioşka”

Catedra de Istoria Românilor din Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

invită marţi 17 noiembrie a.c., ora 16.00, la Biblioteca Facultăţii de Istorie (Blv. Regina Elisabeta nr. 4-12, Bucureşti, etaj 2)

la conferinţa prof. univ. Adrian Cioroianu cu tema:

Cosânzeana versus Matrioşka. Relaţiile dintre România postcomunistă şi Rusia/URSS (1989-1993) 

17 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

16/nov/2009/ 20 de ani de politică externă românească

Luni, 16 noiembrie a.c. (14.30-15.00), emisiunea e-Forum de pe TVR2 i-a avut ca invitaţi pe foştii miniştri de Externe Sergiu Celac şi Adrian Cioroianu, într-o discuţie despre ce au însemnat ultimele două decenii pentru politica externă a României.

16 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | Lasă un comentariu

16/nov/2009 Miza europeană a alegerilor din Ucraina (update)

Miza europeană a alegerilor din Ucraina

  Adrian Cioroianu

  (acest text va fi publicat în revista Scrisul românesc, nr. 11, noiembrie a.c.)

Ucraina se pregăteşte de alegeri prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. La ora la care scriu, încă mai persistă unele dubii (s-a sugerat chiar amânarea lor, din cauza epidemiei de gripă porcină!). Cert este că înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi a continuat până pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că “miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Deja, în aceste săptămâni, au curs – la adresa unor candidaţi sau a oamenilor din echipele lor – acuze de pedofilie sau de participare la viol! Nimeni nu iată pe nimeni. (text integral)

16 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/nov/2009 Azi, dezbatere despre Republica Moldova

Azi, 16 noiembrie a.c., de la ora 16.00, Biblioteca Academiei Române va găzdui o dezbatere despre perspectivele europene ale R. Moldova. (program & detalii)

16 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , | Lasă un comentariu

15/nov/2009 Cum se prostesc (între ei) românii în campaniile electorale

Lumea vrea ceva pe gratis

(cum se auto-prosteşte electoratul în campanii)

Adrian Cioroianu

Un lucru frapant, pentru cineva care urmăreşte cât de cât atent o campanie electorală în România, ar trebui să fie comportamentul votantului generic în faţa micilor „cadouri” pe care mai toţi candidaţii le oferă cu ocazia mitingurilor. Probabil că acest fenomen s-a dezvoltat masiv cândva spre sfârşitul anilor ’90; acum este comun majorităţii candidaţilor, din toate partidele. Schimbarea mi se pare de proporţii: dacă în mai 1990 votanţii veneau la mitingurile lui Ion Iliescu decişi să-i ofere trandafiri acestuia, mai recent aproape fiecare dintre participanţii la o adunare electorală aşteaptă să primească şi altceva decât inerentele promisiuni – dacă se poate, un mic cadou de la candidat.

Şi nu mă refer aici la ceea ce generic presa numeşte micii şi berea pentru momit votanţii. Mă refer la cadourile concrete. Cel mai tragi-comic exemplu vă e, probabil, cunoscut: primarii rurali care, înaintea alegerilor locale, făceau cadou unor întregi comunităţi din sate (romi, să zicem, dar nu numai) câte o piesă de încălţăminte (să zicem dreptul de la o pereche de gumari) şi spuneau pe şleau “Dacă mă votaţi şi ies primar vă dau şi încălţămintea pentru piciorul stâng” etc.

Eram în 2008 la un astfel de miting, într-un oraş mare al ţării. Un candidat la primărie comandase pentru concitadini un spectacol muzical şi, la un moment dat, echipa sa de campanie a început să împartă, dintr-o dubă, ceea ce s-ar chema materiale promoţionale: pungi de plastic şi pixuri cu numele candidatului. Imediat s-a strâns o mulţime promiţătoare, mai ales femei şi copii. Deodată, în alt colţ al pieţei s-a stârnit un mic vuiet: dintr-o altă dubă se împărţeau brichete! Nişte brichete şmechere, care la capătul opus flăcării aveau un desfăcător de capace de bere! Oameni şi mai mulţi, mai cu seamă tineri bărbaţi. Agitaţie, icnete, mici îmbrânceli şi obişnuitele strigăte Daţi câte una, ca să ajungă la fiecare! Tot mai mulţi dintre cei care până acum urmăreau spectacolul de muzică populară, văzând agitaţia, au început să îngroaşe rândurile în jurul celor două dube. Cei care fuseseră dăruiţi la o după dădeau din coate să ajungă şi la cealălaltă etc.  Toată lumea dorea ceva. Ideea că ar fi putut pleca acasă fără nimic pesemne că îi alarma pe mulţi.

Dar asta nu era tot. Să nu credeţi că cei care aveau deja pungi, pixuri şi brichete nu au devenit brusc şi mai animaţi atunci când din prima dubă au apărut şepcile şi tricourile – şi ele purtând numele candidatului. Dacă te-ai fi luat după îmbulzeala produsă, ai fi putut crede că respectivul candidat este cel mai iubit om dintre pământenii din acea parte a ţării! Greu de descris în cuvinte zecile de mâini întinse, corpurile săltate pe vârfuri, gâturile lungite, feţele alungite peste urechile celui din faţă. Pentru femei şi bărbaţi, pentru bunici şi nepoţi, prinderea unui articol textil a fost, pentru un sfert de oră, dorinţa cea mai evidentă.

Şi, dragă cititorule, rămâne să ne întrebăm: cine oare are o parte mai mare din vină, cel care dă ceva gratuit sau cel care aşteaptă să primească ceva pe gratis? Primul ştie că nu va primi voturile tuturor celor care primesc un cadou de la el; al doilea ştie şi el că acel cadou nu-l obligă cu nimic să voteze într-un fel anume. Şi, cu toate acestea, cadouri se fac în continuare.

Aceeaşi întrebare – cine e de vină? – am pus-o recent unui om cu o experienţă mai mare într-ale politicii. Asta nu-i nimic – m-a asigurat el. Să vedeţi ce îmbulzeală iese după ce cade întunericul, când încep să se împartă cănile şi găleţile din plastic!

______________________

(o variantă a acestui text a fost publicată în mai 2008 în revista Opinia studenţească din Iaşi)

15 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , | Lasă un comentariu

Invitaţie: lansare de carte la Colegiul „Elena Cuza” din Craiova

“Scrisul Românesc” Editura & Revista

 vă invită

vineri, 20 noiembrie 2009, ora 1200, Colegiul Naţional “Elena Cuza”, Craiova

la o întâlnire cu

prof. univ. dr. Adrian CIOROIANU

prof. univ. dr. Florea FIRAN

Vor fi prezentate cărţile:

“Istorie, eroi, cultură politică” şi Geopolitica Matrioşkăi”

de Adrian Cioroianu

“Tudor Arghezi. Treptele devenirii” şi Portrete literare”

de Florea Firan

*

 Despre autori şi cărţile lor vor vorbi: prof. univ. dr. Cezar AVRAM, lect. dr. Sorina SORESCU, prof. dr. Mihai ENE,

prof. Mircea NĂSTASE, (director C.N. “Elena Cuza”), prof. dr. Radu SCOROJITU

15 noiembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

14/nov/2009 Chestionar G E O P O L I T I K O N

Credeţi că în următorii 5 ani va fi detronat dolarul ca monedă-etalon a comerţului internaţional? DA sau NU

14 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

14/nov/2009 EURAST recomandă: interviu „Radio Europa liberă” cu M. Lupu – situaţia din R. Moldova

Interview: Moldovan Presidential Hopeful Says ‘There Is Still Time’

November 12, 2009
Moldovan lawmakers this week tried and failed to elect a new president. The Communist opposition boycotted a vote after the ruling Alliance for European Integration nominated Democratic Party leader and former Communist parliament speaker Marian Lupu. 
Now legislators must make one more attempt to elect a head of state in the next month, and a failure to choose a president would automatically trigger another round of national legislative elections next year – in the wake of two inconclusive elections this year. In the meantime, the political stalemate is threatening to sink the country’s battered economy.

RFE/RL Russian Service contributor Irina Severin spoke with Lupu about the prospects for finding a way out of the crisis.

RFE/RL: How do things stand now with the presidential election?

Marian Lupu: The situation is not simple, and the crisis is continuing. We will see how the second round of the presidential election – which must be held before December 10 – will go. There is still time. There is still a chance to continue a dialogue among all the parliamentary forces – so that in the future we can try to find a political consensus, a compromise that must, in my opinion, be based on some balance of the rights and responsibilities of the authorities, of the ruling structures, on the one hand, and those of the parliamentary opposition on the other.

This is the framework within which this dialogue must be conducted. And it will definitely be undertaken – the stakes are very high for the government. If parliament cannot elect a head of state before December 10, then there will be repeat parliamentary elections, which most likely will be held before the end of 2010.

The consequences of such a situation would be rather alarming, in my opinion. Alarming on the sociopolitical level, because there remains some uncertainty, some sense that the mission of the political class isn’t completed, that the expectations of society have not been fulfilled. There is a mood that, in my opinion, could lead to a loss of public confidence, a loss of the electorate’s faith in the political class as a whole, in the functioning of democratic institutions, the institutions of power. (text integral)

14 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | Un comentariu

14/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona şi R. Moldova

Dan Dungaciu

 

„O nouă ordine mondială… nu poate face abstracţie de o „Mare Europă” de la Atlantic la Vladivostok”
(Serghei Lavrov şi Franco Frattini)

Uniunea Europeană îşi modifică, treptat, profilul. Tratatul de la Lisabona este semnat de toate cele 27 de state membre, iar Comisia Europeană îşi intensifică eforturile pentru ca textul să poată intra în vigoare la 1 decembrie. Documentul – care va afecta, fără îndoială, „politica externă” a Bruxellesului, inclusiv pe dimensiunea răsăriteană – nu poate fi ignorat de Chişinău.

Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?

A rămas celebră dubitaţia formulată de americanul Henry Kissinger: „Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?”. Tratatul de la Lisabona este şi o tentativă de a da acest răspuns, prin crearea funcţiilor de Preşedinte al Consiliului European (neoficial, preşedinte al UE) şi de Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate (neoficial, Ministrul de Externe al UE). Cum vor funcţiona în realitate aceste instituţii, urmează să vedem. Şi, mai ales, cine le va conduce. Dintre cele două poziţii, ultima este, indiscutabil, cea mai importantă.

Viitorul „ministru de Externe” va fi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi va avea la dispoziţie un masiv costisitor – Serviciul pentru acţiune externă, cu 3500 de diplomaţi! – cu care va gestiona politica externă a UE, în numele Consiliului European. Poziţia are un potenţial enorm, depinde cine şi cum o va folosi. Este însă evident că apare astfel o nouă structură birocratică, ce riscă să se autonomizeze faţă de Comisie. Nu puţine voci avertizeză că aceasta va permite Berlinului şi Parisului (flancaţi de parteneri din „vechea Europă”) să orienteze politica externă a UE pe o direcţie favorabilă lor. Iar Estul nu este o preocupare predilectă a celor două capitale, cu atât mai puţin o politică răsăriteană care, în numele „vecinătăţii europene”, să intre în divergenţă cu Moscova.

Se schimbă mecanismul de decizie

Tratatul de la Lisabona generează schimbări consistente la nivelul deciziei din UE. Votul cu majoritate calificată devine regula generală în Consiliu. De acum încolo, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei. Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%.

E adevărat, totuşi, că actuala procedură de vot, din Tratatul de la Nisa, prin care deciziile se iau cu majoritate de voturi, va mai fi utilizată până în 2014, după care va urma o perioadă de tranziţie până în 2017, interval în care statele membre vor mai putea cere formula de decizie unanimă. Dar un lucru este cert: în momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum R. Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.

Acomodarea internă

La „oboseala extinderii”, prezentă în acest moment la Bruxelles, se va adăuga, după adoptarea Tratatului, nevoia de reacomodare internă din UE. Asta înseamnă, pe de-o parte, acordul fin între interesele vechilor lideri ai UE – liderii guvernamentali şi Comisia Europeană – şi noile realităţi. Marile puteri europene, înainte de toate, vor trebui să-şi găsească noile „locaţii” în instituţiile noi apărute şi să aleagă liderii care să-i reprezinte şi care, probabil, vor trebui să fie suficient de slabi încât să îi poată accepta toţi… Este clar că procesele noi de luare a deciziilor vor trebui încercate şi testate, şi o bună parte din energia Uniunii se va descărca de acum încolo în aceste procese. Despre extindere se va vorbi puţin, chiar deloc (cu excepţia Islandei, care a anunţat că începe negocierile de aderare anul viitor şi, eventual, a Croaţiei).

„Noua Europă” şi Rusia

O Europă unită şi tot mai puternică politic, nu doar economic, este de multă vreme o dorinţă clar exprimată de state precum Rusia sau China. Motivul e evident: de acum încolo vor evolua pe scena globală trei actori coerenţi şi capabili, prin diverse combinaţii şi alianţe, să fie cu adevărat o provocare pentru cel care rămâne, deocamdată, singurul hegemon mondial – America. (text integral)

14 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Un comentariu

13/nov/2009 Barack Obama şi zidul Berlinului (update)

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

Surprinzător sau nu, Preşedintele Barack Obama nu a putut vizita Europa acum: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului (luni, 9 noiembrie a.c.), Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte încărcată a preşedintelui SUA – el tocmai urmează să aibă un lung turneu asiatic, ce va cuprinde Japonia, Singapore, China şi Coreea de Sud..

Fără îndoială, mesajul Casei Albe e credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor “rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţătoare în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară…

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. (cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică!).

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai “mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe ţări (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 ţări, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt planificate şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea din 9 noiembrie a.c..

ii) Ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte “sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că, pesemne, nu toate audienţele i se par egale în importanţă. Să intre Europa de Est într-o categorie B a interesului său?

iii) El nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului (ceea ce puţini preşedinţi americani ar fi putut rata!) – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008.  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau poate dacă ar trebui să o facă.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy se declara el însuşi, simbolic, berlinez (“Ich bin ein Berliner”); două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov să dea jos zidul (“Mr. president, tear down this wall!”). În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi eroarea vizavi de polonezi) sau dacă e vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei “ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele şi actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie. Ciudată şi neinspirată decizie.

Adrian CIOROIANU este animatorul Centrului de Studii Europene şi Eurasiatice (EURAST – Bucureşti) şi al blogului https://geopolitikon.wordpress.com/

____________________

text publicat în revista Dilema veche, nr. 300, 12-18 noiembrie 2009

13 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

13/nov/2009 Rusia între vechea şi noua doctrină militară (I)

Rusia între vechea şi noua doctrină militară

(o poveste cu puţin poloniu şi multă tensiune ruso-britanică – episodul I)

Filip Vârlan (11 noiembrie 2009)

Pe 21 aprilie 2000, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, adopta o nouă doctrină militară. Munca desfăşurată pe parcursul mai multor ani din care n-au lipsit, ce-i drept, multe revizuiri, se vedea materializată în forma unui document cu misiunea precisă de a-l înlocui pe cel aprobat de predecesorul său Boris Elţîn în 1993.

La acea dată (este vorba de 1993), orientându-se în funcţie de noile coordonate apărute în urma destrămării Imperiului Sovietic, doctrina înlocuia un punct sensibil atât pentru viteza de reacţie a persoanelor implicate în atingerea butonului roşu cât şi a celor ocupaţi cu problemele de etică ale unui conflict armat. În anii ‘70 şi ‘80 politica oficială de la Kremlin specifica utilizarea armelor nucleare doar ca răspuns la un atac nuclear, subliniind rolul defensiv dar deopotrivă descurajator al arsenalului atomic. În 1993 se configura o răsturnare de concepte, Rusia asumându-şi dreptul oficial de a fi prima care lansează un atac chiar dacă rămâneau incluse articolele ce avertizau asupra escaladării unui conflict redus la nivel de război global. Cât despre rolul descurajator al potenţialului armamentului, acesta figura în continuare ca o coordonată reală. Noutatea o reprezenta  principiul ofensiv al utilizării sale, idee care nu era inserată explicit în blocul prevederilor, dar care reieşea ca validă, nefiind contrazisă de nici un alt paragraf – spre deosebire de alte ocazii în care era specificată clar utilizarea rachetelor numai ca reacţie a unui atac. Chiar şi în acest caz, rachetele puteau fi lansate doar asupra unui inamic ce deţinea arsenal nuclear sau se afla în alianţă cu un stat posesor al acestuia – aviz NATO.

Doctrina a rămas neschimbată de-a lungul anilor ’90, în pofida unor propuneri venite pentru creşterea influenţei factorului nuclear în apărarea Rusiei. Mai mult de atât, Elţîn a semnat în 1997 şi 1998 câteva decrete prin care aproba reducerea stocului de rachete, mare parte din ele expirate atât tehnic cât şi moral. Contextul în care se produceau aceste fluctuaţii în politica militară a Rusiei era circumscris ofensivei de tip West în partea Centrală şi de Est a Europei dar şi vitezei cu care se învârtea caruselul independentizării fostului spaţiu al URSS. Kremlinul se afla într-o dublă postură i) respectarea sarcinii noi de construcţie şi apărare a idealurilor democratice plus dezvoltarea capitalismului incipient ii) prezervarea din ce în ce mai dificilă a controlului, cel puţin politic dacă nu şi militar, asupra fostelor republici sovietice.

În principal, ofensiva NATO către Est a determinat o reaşezare a rolului şi importanţei armelor atomice oferind percepţia largă conform căreia ele puteau figura într-o arie extinsă de scenarii. Noua doctrină militară, adoptată în 2000, adăuga o linie de acţiune în formula precedentă care înfăţişa armele nucleare ca mijloc de prevenire a agresiunii. Intra pentru prima dată sintagma de asigurare a securităţii militare a Federaţiei Ruse şi a aliaţilor săi. Aşadar se putea declanşa un atac inclusiv în cazul în care apăreau situaţii critice cu ameninţare la securitatea naţională fără ca Rusia să fie atacată în prealabil.

Cu sau fără ameninţări la adresa statului şi a naţiunii, într-o doctrină ce reglementează comportamentul militar, posesia armelor atomice a impus şi impune cel puţin respect. Cine s-ar fi gândit însă că o armă atomică nu trebuie neapărat să explodeze ca să facă victime? O întrebuinţare precisă şi la fel de letală a unei părţi infime dintr-un material radioactiv poate să aibă un efect devastator asupra opiniei publice, poate să intimideze, să inducă spaima şi să îşi piardă urma fără dificultate.

Se întâmpla în noiembrie 2006 când, Alexander Litvinenko, persoană ce deţinea un fişier întreg de funcţii de la fost agent de contrainformaţii rus la scriitor şi publicist, a fost otrăvit cu o substanţă de care urechile unui neiniţiat probabil că nu auziseră niciodată. Este vorba despre poloniu-210, un izotop extrem de radioactiv capabil să contamineze instantaneu pe oricine care intră în contact cu o doză infimă. În cazul Litvinenko, contactul a fost ceva mai mult decât o simplă atingere. Respectivului i se strecuraseră în mâncare aproximativ câteva grame fatale nu prin cantitate ci prin efectul letal. Nu voi zăbovi asupra întregului context în care s-a produs asasinatul lui Litvinenko. Există suficiente rapoarte asupra morţii misterioase de care nu au fost străine persoane importante din lumea politică rusă, mafioţi, oameni de afaceri celebri şi poate chiar oficiali europeni cu nume răsunătoare. Ce sare în ochi la prima vedere şi care are legătură cu subiectul doctrinei militare este locaţia în care s-a petrecut incidentul.

Deschiderea politică a Rusiei postcomuniste a adus de la sine prezenţa intereselor comerciale în Vest, cu menţiunea că acestea au căpătat un aspect privat. Pepinieră de noi afacerişti, sistemul economic postsovietic a permis acapararea rapidă de bogăţii şi preluarea de resurse de către personaje cu trecut mai mult sau mai puţin comunist dar care s-au aflat în locul şi la momentul potrivit, adică atunci când s-a făcut împărţeala.

Logica dinamicii antreprenoriale a impus detaşarea ariilor de negoţ către spaţii unde capitalismul şi economia de piaţă erau stabile de multă vreme. Ţări precum Spania, Italia, Marea Britanie, pentru a cita doar câteva, au fost mai mult decât simple destinaţii turistice pentru bogaţii Rusiei. Prin legăturile avute la nivel politic, relaţiile care se prefigurau în primă instanţă eminamente economice au migrat către interese statale. Pe ruinele unui imperiu destrămat şi care îşi căuta potenţa şi influenţa de odinioară , magnaţii ruşi au construit un sistem ale cărui braţe cuprindeau ţări vestice. S-a născut aşadar o arie de influenţă economică a Rusiei în state occidentale, membre ale UE şi poate cel mai important pentru acest caz, membre NATO.

Atacul radioactiv asupra lui Alexander Litvinenko este cu atât mai de impact cu cât el s-a desfăşurat într-un bastion al Tratatului Nord Atlantic precum Marea Britanie. (va urma)

13 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

12/nov/2009 Avanpremieră: despre B. Obama & Zidul Berlinului & noua doctrină militară a Rusiei

… mîine, un update al unui text din G E O P O L I T I K O N , despre preşedintele B. Obama şi celebrarea căderii Zidului Berlinului (articol publicat în cel mai recent număr  – de astăzi – al revistei Dilema veche) şi un text inedit despre noua doctrină militară a Rusiei.

12 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | Un comentariu

12/nov/2009 Bedros Horasangian – un scriitor atipic & povestitor pe măsură

Astăzi, scriitorul Bedros Horasangian a fost invitatul cursului Intelectuali şi societate în România după 1945  al prof. univ. Adrian Cioroianu şi a dezvăluit multiplele faţete & dileme ale unui scriitor cu o carieră literară atipică şi totuşi prodigioasă, îndrăgostit de cuvinte & literatură şi îngrijorat de „în-răutăţirea” societăţii româneşti.

12 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , | Lasă un comentariu

12/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev: troika geopolitică (II)

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(partea a doua – pentru prima parte, aici) 

Adrian CIOROIANU

 

 (Acest text a apărut luni, 9 noiembrie 2009, în numărul 13 al revistei Foreign Policy – România)

Troika geopolitică: starea de fapt şi ce se doreşte

Iar azi, cu al treilea preşedinte post-sovietic al său, de unde pleacă Rusia în această reînnoită cursă? O spunea, în credo-ul din 10 septembrie a.c., chiar Dimitri Medvedev: Rusia este o ţară dependentă “într-o manieră umilitoare” de vânzarea de materii prime; o ţară în care “corupţia endemică” este normă socială, iar cetăţenii au aşteptări paternaliste perene; o ţară în care alcoolismul ameninţă însăşi gena naţiunii (18 litri de alcool pur/pe an/pe persoană, mai mult decât dublu faţă de limita maximă admisă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii!), aflată într-un declin demografic de proporţii (dacă se menţine cursul actual, cei 141,9 milioane de ruşi din prezent vor rămâne 105-110 milioane în 2050 – spre comparaţie, dacă Rusia scade anual cu 700 de mii-1 milion de locuitori, India câştigă pe an un surplus de cca. 10 milioane noi cetăţeni!).

În viitoarea etapă a tranziţiei, Rusia este vital condiţionată de relaţiile cu două state: Germania şi China.

Germania – în măsura în care va rămâne partener strategic al Rusiei – este principala garanţie a Moscovei că relaţiile cu Uniunea Europeană nu se vor degrada iremediabil. Iar China este, din perspectiva Moscovei, antidotul ideal pentru supremaţia unilaterală a Statelor Unite ale Americii. Acestor două state li se va adăuga, foarte posibil, un al treilea: Turcia, faţă de care Rusia a dezvoltat în ultimul an o coregrafie diplomatico-economică interesantă. Turcia va fi un partener privilegiat pentru Rusia din cel puţin patru motive: în primul rând, e clar că Rusia vrea să profite de pe urma faptului că apropierea Turciei de Uniunea Europeană a întâlnit un număr crescând de obstacole; al doilea motiv vizează pacificarea (pe cât posibil!) zonei Caucazului şi păstrarea unui modus vivendi cu populaţia musulmană în creştere în sudul Rusiei; al treilea pleacă din poziţia de neocolit a Turciei în orice încercare a Rusiei de a exporta gaze naturale spre Europa de sud (pe altă rută decât cea ucraineană); iar al patrulea pleacă din probabilitatea tot mai avansată ca atât Rusia cât şi Turcia să aibă în vecinătatea lor, în următorii ani, un Iran nuclearizat  Aşadar, Germania, China, Turcia: tranziţia Rusiei, oricum s-ar desfăşura ea în viitorul apropiat, nu poate face abstracţie de această troikă geopolitică.

La fel, tranziţia în desfăşurare a Rusiei va presupune şi alte două priorităţi: prima, continuarea presiunilor în vederea creşterii influenţei în “vecinătatea apropiată” graniţelor federaţiei (mai ales la graniţa de Vest); şi, a doua, o atenţie în creştere acordată modernizării tactice şi tehnologice a armatei ruse. Recent, comandantul forţelor aeriene ruse, gen. Alexander Zelin, spunea că în 2030 SUA vor fi capabile să lovească din spaţiu orice ţintă de pe teritoriul Rusiei – şi că Rusia e datoare să ia măsurile cuvenite. Cu siguranţă că această ameninţare va fi cuprinsă în viitoarea variantă a doctrinei militare ruseşti (intitulată “Noua înfăţişare a Forţelor Armate Ruse până în anul 2030” care-i este înmânată spre aprobare preşedintelui Medvedev în chiar aceste luni.

În paralel cu aceste mega-priorităţi, rămâne de văzut dacă şi cum va reuşi sistemul Putin-Medvedev să abordeze problemele sociale (sănătate, demografie, alcoolism ş.cl) pe care singur le recunoaşte ca fiind capitole restante ale tranziţiei de până acum. Greu de prognozat. Cert este că, în al său articol-program din 10 septembrie a.c., preşedintele Medvedev precizează “cinci vectori strategici pentru modernizarea economică a ţării”: printre aceştia, producerea şi transportul energiei ocupă primul lor; dezvoltarea sateliţilor tereştri şi spaţiali se află pe locul patru, iar producerea de medicamente şi echipament medical se află pe locul cinci.

Ca şi în alte etape ale tranziţiei sale, în Rusia de azi omul rămâne cel mai preţios capital, dar…

12 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Un comentariu

11/nov/2009 Invitaţie: dezbatere academică despre Republica Moldova

Institutul European din România & Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale

DEZBATEREA

Republica Moldova între vecinătatea eternă şi integrarea europeană

 Data: 16 noiembrie 2009

Locul de desfăşurare: Biblioteca Academiei Române, Aula „I. H. Rădulescu”  (Calea Victoriei nr. 125, Bucureşti)

– Agendă provizorie –

 15:30 – 16.00    Înregistrarea participanţilor

 16.00 – 16:30  Sesiunea de deschidere

                        Cuvânt de bun-venit: Doamna Gabriela Drăgan, Director General al Institutului European din România

Domnul Ion Bulei, Director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Academia Română

Domnul  Ion Negrei*, Viceprim-ministru, Republica Moldova

Domnul Efim Chilari, Însărcinat cu afaceri a.i., Ministru-consilier, Ambasada Republicii Moldova în România

Doamna Raluca Anghel, Director, Direcţia Republica Moldova, Ministerul Afacerilor Externe din România

16:30 – 17:30  Sesiunea I – Geopolitica tranziţiei de la est la vest

Domnul Oleg Serebrian, politolog, deputat în Parlamentul Republicii Moldova

Domnul Dan Dungaciu, sociolog, cercetător principal, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române

Domnul Adrian Cioroianu, profesor univ., Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti

Domnul Ion Varta, doctor în istorie, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Moderator: Domnul Ion Bulei, Director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale

Discuţii

 17.30 – 17.45  Pauză de cafea

 17.45 – 18.45  Sesiunea a II-a – Politici europene şi cooperare economică regională

 Domnul Cristian Ghinea, politolog, Director al Centrului Român pentru Politici Europene, Bucureşti

Domnul Ghenadie Ciobanu, conferenţiar univ., Academia de Studii Economice Rep. Moldova

Domnul Victor Ţvircun*, doctor în istorie, Director al Institutului Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

 Moderator: Doamna Gabriela Drăgan, Director General al Institutului European din România

Discuţii

11 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 Avanpremieră: noua doctrină militară a Rusiei

… în curînd pe  G E O P O L I T I K O N  o foarte interesantă analiză semnată de Filip Vârlan despre „Rusia între vechea şi nouă doctină militară” şi, în context, detalii despre noile relaţii Rusia – NATO şi Rusia – Marea Britanie.

10 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | Lasă un comentariu

10/nov/2009 Dezbatere despre Republica Moldova

… luni, 16 noiembrie a.c., ora 16, la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti va avea loc o importantă dezbatere – în organizarea unor prestigioase instituţii – referitoare la prezentul şi viitorul Republicii Moldova. Detalii – începînd de mîine, pe  G E O P O L I T I K O N .

10 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

10/nov/2009 A dispărut un mare artist: Gheorghe Dinică

Astăzi, între orele 16-17, postul Realitatea TV – prin emisiunea „Deschide lumea” – a găzduit o discuţie despre personalitatea marelui actor dispărut. În context, regizorul Sergiu Nicolaescu şi actorul Mircea Diaconu au rememorat colaborarea lor cu Gheorghe Dinică, din perspectiva unor generaţii diferite; actorul & profesorul George Ivaşcu s-a referit la marele artist ca la un model pentru generaţia tînără a actorilor şi cineaştilor români, iar prof. univ. Adrian Cioroianu a analizat, din perspectivă istorică, rolul jucat de generaţia de artişti a lui Gheorghe Dinică în procesul de de-rusificare a artei scenice româneşti şi în rezistenţa culturală împotriva comunismului.

10 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 Invitaţie: mîine, o întîlnire cu un vechi cafegiu…

G E O P O L I T I K O N  şi Asociaţia Studenţilor la Istorie „DACIA” (din Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti)

vă invită miercuri, 11 noiembrie a.c., ora 15,

în sala mare a Bibliotecii Facultăţii de Istorie (Blv. Regina Elisabeta nr. 4-12, Bucureşti),

sub genericul „Noi confesiuni ale unui vechi cafegiu

la o întîlnire cu Gheorghe Florescu, autorul volumului Confesiunile unui cafegiu (Ed. Humanitas, 2008), prof. univ. Bogdan Murgescu, prof. univ. Adrian Cioroianu

10 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Istoria în imagini a anului revoluţionar 1989

… un slideshow purtînd marca The New York Times cu imagini şi texte legate de istoria anului revoluţionar 1989.

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Reportaj multimedia- Berlinul cu şi fără zid

… Un reportaj multimedia de pe site-ul ziarului The New York Times cu imagini şi hărţi din Berlin – acum 20 de ani şi astăzi.

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , | Un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Zidul Berlinului – 20 de ani mai tîrziu

… un reportaj de la ceremonia de ieri publicat azi în cotidianul The New York Times:

 Leaders in Berlin Retrace the Walk West

By NICHOLAS KULISH and JUDY DEMPSEY

BERLIN — Chancellor Angela Merkel led a gathering of world leaders in Germany’s capital Monday for a celebration of the night 20 years earlier when the Berlin Wall fell. 

Prime Minister Gordon Brown of Britain, President Nicolas Sarkozy of France and President Dmitri A. Medvedev of Russia, as well as Secretary of State Hillary Rodham Clinton, made a ceremonial procession with Mrs. Merkel through the Brandenburg Gate, which for decades stood in the no man’s land between East and West Berlin.

The anniversary has provided Germans and people around the once-divided continent with an opportunity to reflect upon the successful reunification of Germany and the once-unthinkable integration of countries from the former Warsaw Pact into NATO and the European Union. (text integral)

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , | Un comentariu

10/nov/2009 N. Ceauşescu, agent de publicitate (ultima parte)

Imaginea lui Nicolae Ceauşescu în România postcomunistă:

o marcă ce (se) vinde

(partea a doua şi ultima; pentru prima parte click aici) Simona Deleanu

(Prezentăm în cele ce urmează ultima parte a studiului drei Simona Deleanu despre abundenţa de reprezentări publicitare în care a fost sau este folosită imaginea şi/sau legenda lui Nicoale Ceauşescu. Fragmentul face parte dintr-o lucrare de licenţă susţinută în vara anului 2009; autoarea este acum studentă la Master la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti – Adrian Cioroianu)

 

 Ceauşescu – ţap ispăşitor şi farseur „Suntem consumatori de televiziune şi consumăm prin televizor”[1], dar pentru a consuma produsul promovat trebuie dacă nu neapărat să te identifici cu situaţia expusă, cel puţin să-ţi fie familiară. Publicitatea care conţine referinţe istorice, pentru a fi eficientă, este condiţionată de fondul cultural comun pe care o comunitate care trăieşte în acelaşi spaţiu ajunge să-l împartă. „Această comunitate există pentru că indivizii au în comun anumite experienţe, amintiri, tradiţii şi condiţii de viaţă asemănătoare”[2], o istorie care îi identifică şi îi deosebesc de alţii. „Toate acestea au marele merit de a putea fi receptate de toată lumea şi încă în chip instantaneu: graţie banalităţii lor, ele sunt împărtăşite şi de emiţător şi de receptor”[3]. Ideea o regăsim şi la C. Huynen, de această dată însă toate aceste povestiri fiind plasate într-un câmp caracterizat de prelungiri şi constructe mitologice: „în mass-media putem identifica numeroase elemente mitice, caracteristice societăţilor arhaice. Printre aceste elemente care fac din mass-media o succedare a mitului primitiv, figurează coeziunea socială obţinută prin participarea la povestirile ce evocă o anume realitate sau imitarea şi idolatrizarea modelelor arhetipale (…); în plan formal, mass-media favorizează, ca şi mitul, un fel de zgomot continuu de fundal, în care comunicarea şi starea de a fi împreună par adesea să domine informaţia şi explicaţiile”[4].

Trecutul reprezintă un element de identitate culturală, iar o retrospectivă a acestuia oferă o demarcare clară faţă de alte culturi prin utilizarea unor simboluri şi mituri specifice. De ce s-ar înscrie Nicolae Ceauşescu în această linie? De ce ar fi Nicolae Ceauşescu un mit?

În spatele miturilor se ascund o serie de operaţii prin intermediul cărora acestea se contruiesc. Spre deosebire de un banal enunţ lingvistic, un mit nu oferă niciodată celor care îl ascultă o semnificaţie determinată. „Un mit propune o grilă care se defineşte numai prin regulile ei de construcţie. Pentru cei care fac parte din cultura în care s-a născut mitul respectiv, această grilă conferă sens nu mitului însuşi, ci celorlalte elemente ale culturii: adică imaginilor despre lume, istorie, societate, (…) precum şi interogaţiilor provocate de realitatea din jurul lor. În general, aceste elemente disparate nu alcătuiesc un tot coerent şi cel mai adesea ele se contrazic”[5].

Înainte de a identifica cele trei arhetipuri menţionate mai sus, se impun câteva precizări legate de spaţiul şi timpul mitului Ceauşescu, aşa cum sunt înfăţişate în reclame.  

Timpul este construit pe principiul unicităţii lui atunci şi chiar dacă pentru câteva dintre spoturi tandemul atunci-acum este prezent, acesta este inserat numai pentru a accentua şi mai mult ideea lui atunci. Timpul nu este unul sacral, nu e structurat ritualic. Este vorba de un timp profan, un timp în care repetitivitatea devine o povară, o sursă de plictiseală, un mecanism formal de reproducere a unor gesturi teatrale (impunerea unor coduri comportamentale si vestimentare). În ceea ce priveşte spaţiul, printr-un proces conştient de proiectare şi identificare determinat de faptul că evenimentele au fost trăite, cel care vizionează reclamele participă efectiv la acţiuni deoarece are sentimentul de a fi personal antrenat în acţiune, indiferent că spaţiul este unul public (vizite de lucru, congrese) sau privat. Acest gen de reclame împărtăşeşc dramele şi speranţele unora, în timp ce altora le este satisfăcută nevoia de a afla ceea ce s-a putut petrece.

Mitul Ceauşescu este construit pe două opoziţii care însă nu-l întregesc singure: ţapul ispăşitor/călău-victimă şi ţapul ispăşitor-trickster (cel care trage pe sfoară), cu menţiunea că între victimă şi trickster se observă evidente suprapuneri (în special în cazul spoturilor la ciocolata Rom). Pentru a întregi mitul, acestor opoziţii li se adaugă discursul generat de nostalgia dulce-amăruie conţinută deopotrivă de actul trăirii unui anumit stadiu din viaţă (copilărie, adolescenţă), nostalgie determinată mai degrabă de simpla condiţionare a stării umane, căreia i se adaugă nostalgia generată de nerealizările şi frustrările complementare ale timpului prezent. Pentru a explica aceste reprezentări am preluat schema de interpretare a lui Jack Lule pe al cărei calapod se suprapune perfect mitul Ceauşescu. Lule consideră că „atât naraţiunile jurnalistice, cât şi miturile sunt actualizarea unor scheme epice perene (eternal stories), a unor arhetipuri care marchează istoria şi destinul umanităţii din cele mai vechi timpuri”[6]. Din cele şapte arhetipuri identificate de Lule şi actualizate în concepţia sa de presa modernă, aleg să mă opresc la trei dintre ele: victima, ţapul ispăşitor şi tricksterul. Vrând-nevrând, comunismul a fost trăit prin prisma senzaţiilor tari. În aceste condiţii trebuia să supravieţuieşti, să păcăleşti sistemul. Gustând din batonul de ciocolată ROM, tânăra nonconformistă sunt transpuşi în lumea lui atunci fiind catalogată de partid, recte Ceauşescu, respectiv, acelaşi Ceauşescu, ca având un comportament nesănătos. Din trickster ea se transformă în victimă,  tânăra fiind  nevoită să se conformeze. Logica nu mai este în acest caz dihotomică. Totul merge linear: trickster – ţap ispăşitor – victimă. Dincolo de senzaţiile tari, privirea retrospectivă asupra comunismului relevă şi o serie de amintiri frumoase a căror negare nu poate fi contestată şi care sunt menite să dilueze încruntarea acelor ani, amintiri care însă nu se confundă cu o nostalgie incurabilă a regimului şi care, coroborate cu aspectele enunţate anterior, fac ca întrebarea lansată de Paul Ricoeur să aibă justeţe şi să nu reprezinte doar un subtil joc de cuvinte: “de ce să nu vorbim despre uitare fericită, exact la fel cum am putut vorbi despre memorie fericită”[7]? Incontestabil, uitarea are un rol curativ. Dar se presupune că „pentru a uita trebuie să ştii. (…) Acesta este rolul fiecărei generaţii. Să decidă singură ce are de făcut. Dacă românii vor să uite, foarte bine, dacă vor vrea să ierte, iarăşi foarte bine. Dar totul e să ştim”[8]. Dincolo de memoria colectivă existentă şi care este adesea atent sondată de promotorii campaniilor publicitare, nostalgia autohtonă pentru anumite branduri este întreţinută (şi) de graţiile profitului, fezabilitatea strategiilor de marketing şi de investiţiile aferente pentru că diferenţa dintre recunoaştere şi cumpărare arată că nostalgia autohtonă nu este suficientă pentru a convinge publicul să şi dea banii pe astfel de produse[9]. Aşa se explică de ce anumite produse din comunism au beneficiat de o atenţie mult mai mare în memoria autohtonilor, iar altele au fost oarecum neglijate sau investite cu un rol secundar.

Gradul de raportare şi acceptare a ideilor vehiculate în spoturi diferă tocmai pentru că istoriile personale, intens trăite, au marele defect, dar şi marea calitate de a oferi – indiferent de aspectul pe care îl problematizează – suficiente materiale, probe şi argumente pentru ca polemica să nu se limiteze la invocarea unor poziţii diferite, ci adesea să devină opuse de-a dreptul. Fiecare vede însă ce vrea şi cum vrea. Dacă în comunism alternativa nu exista, capitalismul a ales să o condiţioneze. Astfel, pentru cei care nu se arată dispuşi să ofere vreo şansă produselor tocmai pentru că vin târâte din trecut, dar şi pentru ceilalţi, în loc de ciocolata Rom, Milka sau Kinder. Indiferent de spot, Ceauşescu este investit cu toate tarele comunismului românesc. Din aceste considerente, mitul Ceauşescu nu neagă lucrurile, „funcţia lui este dimpotrivă să vorbească despre ele; pur şi simplu el le purifică, le inocentează, le fixează în natură şi în eternitate, le dă o limpezime care nu este cea a explicaţiei, ci aceea a constatării”[10]. Cert este că, pe de o parte, Ceauşescu vinde cu mult umor negru din perspectiva celor care au trăit acele timpuri şi, pe de altă parte, le vinde cu un umor cool pentru cei mai tineri care doar au auzit ce s-a putut petrece. Publicitarii, decorând şi cosmetizând realitatea istorică cu puţin umor, distrug un nou stereotip legat de faptul că în istorie cuvântul de ordine este seriozitatea. Interesant este şi un alt aspect: pentru a fi de folos capitaliştilor, mitul este pus să traverseze întreaga perioadă a deţinerii puterii de către Ceauşescu. Din 1964[11] (Ciocolata ROM) până la acel Alo! Alo! din balconul Comitetului Central din decembrie 1989 exploatat voit denaturant tocmai în interesul sponsorului de publicitate (Zapp Talk Free).

 Poze vechi, conotaţii noi

Dacă străinilor le sunt date imagini cu cei mai cunoscuţi dictatori, români vor avea parte de o intesă campanie cu şi despre Ceauşescu. Mai exact, în 1999, o campanie publicitară exclusiv pentru săptămânalul „Academia Caţavencu”, îl are în centru pe Nicolae Ceauşescu. Sub sloganul „Capitalişti din toată ţara, conectaţi-vă!”, compania de telefonie mobilă Connex îl relansa pe fostul conducător ca imagine a noii tehnologii. Directorii de campanie au afirmat că ideea a venit într-un moment în care România nu se desprinsese de imaginea lui Ceauşescu, cu exceptia forţelor progresiste[12]. Evident, fiind o campanie exclusiv pentru singura publicaţie de pamflet, imaginile sunt în ton cu tematica acesteia. Seria de fotografii este preluată din imaginile oficiale din timpul întâlnirilor, a vizitelor de lucru sau a unor discursuri. Acestora le sunt inserate bule în ton cu ceea ce campania doreşte să promoveze. Pe lângă latura umoristică, imaginile scot la iveală opusul comunismului: dacă Ceauşescu ar fi spus „Comunişti…”, în aceste imagini el spune „Capitalişti din toată ţara”, iar Elena, soţia sa, îl încurajează în acest efort de lămurire.

Liviu David, unul dintre directorii de creaţie care au lucrat la această campanie, afirmă că „Ceauşescu va fi întotdeauna un brand, aşa cum au rămas Hitler, Che Guevara şi Stalin. Atributele lui extreme şi bine conturate îl fac un candidat ideal pentru publicitate. De ce? Din acelaşi motiv care ni-i asociază ocazional pe Mr. Bean cu filme foto, pe Seinfeld cu cărţi de credit şi pe Eva Herzigova cu parfum, şampon sau fashion. Celebritatea. Doar că, în cazul lui Ceausescu, nu costă”[13]. Cel puţin în acel moment, a folosi numele şi imaginea lui Ceauşescu nu prespunea ca o anumită persoană să fi putut beneficia de pe urma acestui lucru. Însă, începând din 2009, lucrurile s-au schimbat. De asemenea, consider că ar fi mai corect spus că, la acel moment, Ceauşescu era un brand în formare, ce părea să aibă atributele unei bune imagini comerciale sau, din contră, să fie o imagine depăşită.

Într-o manieră similară fostul conducător îşi face apariţia, de data aceasta într-o campanie de mai mică amploare, dar extrem de reprezentativă. Mai precis, în toamna lui 2008, o agenţie imobiliară din Arad demarează o campanie publicitară sub sloganul „Trăiască noua revoluţie urbană”. Ea se desfăşoară atât prin intermediul afişelor, al machetelor publicitare, al spoturilor radio-tv, cât şi al ziarelor locale. Avându-l în prim-plan pe Nicolae Ceauşescu, toate acestea se adresează publicului prin intermediul său, astfel că unul dintre mesaje este: „Ce rost are să mai zugrăviţi ce am construit eu?”[14]. Directorul agenţiei imobiliare mărturiseşte că variantele finale propuse de compania de publicitate au fost o campanie cu tentă sexuală şi una cu fostul lider comunist. „Am vrut o campanie inedită care să iasă din tipare, din standarde. Am ales imediat [varianta] cu Ceauşescu pentru că ni s-a părut extraordinară”[15]. Directorul companiei mai adaugă că „rezultatul acestei campanii a fost  unul foarte bun, aproape toţi clienţii înţelegând ironia”[16]. Fotografiile folosite de campanie sunt reproduceri după cele oficiale apărute în perioada comunistă, de altfel, des întâlnite în „Scânteia”, ele reprezentând unele dintre imaginile emblematice ale comunismului şi ale lui Nicolae Ceauşescu.

Campania se bazează pe această legătură între blocurile construite de Ceauşescu şi maniera prin care fostul conducător dăinuie. Întotdeauna când priveşti un astfel de bloc te gândeşti la cel care a dat ordinul construirii masive. Ceea ce comunismul considera un atu, imaginea lui Ceauşescu-ctitor, capitalismul transformă în idee care vinde şi prin care Ceauşescu însuşi vinde un produs. Pe lângă ironia la care face apel directorul companiei este vizibilă şi detaşarea cu care atât cei de la agenţia imobiliară, cât şi cei din interiorul firmei de publicitate se raportează la trecutul recent. Iar pentru nişte oameni a căror vârstă este, în medie, 30 ani, acesta este un lucru normal.

Mitul Ceauşescu se înscrie astfel în seria miturilor care comportă un grad de gravitate variabil, dar nu sunt niciodată frivole. „Recurenţa lor produce un efect de insistenţă; chiar dacă nu este întotdeauna agreabil, acest efect va fi întotdeauna semnificativ”[17]. Cultul lui Ceauşescu a murit odată cu subiectul său. Dincolo însă de cultul lui Ceauşescu străbate perenitatea mitului Ceauşescu care este mai puternic şi mai tenace decât sistemele politice şi ideologice.

 Dacă iniţial prin folosirea sa pentru vânzarea unor produse şi a unor idei, Ceauşescu pare să acumuleze calităţile unui brand în formare, lovitura de graţie o primeşte de la familia sa, care îi înregistrează numele la Oficiul de Mărci şi Invenţii. Astfel, fostul dictator devine o marcă înregistrată în beneficiul financiar al fiului său cel mare, Valentin Ceauşescu şi al ginerelui său, Mircea Oprean (soţul Zoei Ceauşescu).

Nicolae Ceauşescu se transformă într-un brand, deşi nu unul de talia lui Che Guevara, dar într-unul care vinde cu siguranţă un anumit gen de produse. Pe lângă firmele de publicitate care se folosesc de această marcă, li se alătură mass-media, care licitează numele său de fiecare dată când îl folosesc.

______________

 [1] Roger Silverstone, Televiziunea în viaţa cotidiană, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 129.

[2] I. Maxim Danciu, Mass media, comunicare şi societate, Cluj Napoca, Editura Tribuna, 2003, p. 139.[3] Pierre Bourdieu, Despre Televiziune urmat de dominaţia jurnalismului, Bucureşti, Editura Merdiane, 1998, p. 31. 

[4] C. Huynen apud Mihai Coman, Mass media, mit şi ritual, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 87.

[5] Mihai Coman apud Mihai Coman, Mass media, mit şi ritual, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 115. [6] Mihai Coman, Mass media, mit şi ritual, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 93.

[7] Paul Ricoeur apud Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 13. [8] Simona Deleanu, În istorie e loc pentru toată lumea. Interviu cu istoricul Adrian Cioroianu, în „Magazin istoric”,  nr. 3(480), an XLI, februarie 2007, p. 38.  

[9] http://www.iqads.ro/revistapresei_5475/branduri_crescute_fara_bani.html, accesat la data de 20.05.2009.

[10] Roland Barthes, Mitologii, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 274.  [11] Iniţial, în 1965, Ceauşescu a dobândit doar funcţia de lider de partid. În 1967 a devenit preşedinte al Consiliului de Stat, pentru ca în 1971 să devină primul preşedinte al României.

[12] Ibidem.   [13] Ibidem.  

[14] http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/828569/Ceausescu-agent-imobiliar-la-Arad/.

 [15] Ibidem.  [16] După cum precizează articolul, directorul agenţiei imobiliare, Leon Popa, are vârsta de 31 ani, ceea ce îl face suficient de relaxat în raport cu comunismul.

 17] Maria Carpov, prefaţă la Roland Barthes, op.cit., p. 8.

10 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | 2 comentarii

09/nov/2009 Surpriză: primul om care l-a „văzut” pe Johannis ca premier?

Premoniţie sau inspiraţie?

(Fără nici un partizanat şi din respect faţă de litera scrisă, redăm mai jos un text pe care dl Alexandru Călinescu – prof. univ., director al Bibliotecii Mihai Eminescu din Iaşi, îl scria în prima jumătate a lunii decembrie 2008, în contextul dezbaterilor de după alegerile parlamentare de anul trecut. Probabil că este una dintre primele voci care a propus, în mod public, această variantă – Adrian Cioroianu)

 ” Johannis prim-ministru!

Alexandru Călinescu

             De cîteva zile se tot discută, uneori cu patimă, alteori cu calm şi cu ludiciditate, despre nominalizarea primului-ministru. Politicieni, „negociatori”, comentatori, ziarişti fac declaraţii, propuneri, presupuneri, pronosticuri, dau ca ales sigur pe X sau ca perdant cert pe Y. La urma urmelor, asemenea dezbateri şi frămîntări sunt normale.

            Permiteţi-mi, dacă tot aproape fiecare îşi dă cu părerea, să fac şi eu o propunere. O spun la modul foarte serios, cu speranţa – iertat să-mi fie optimismul – că nu voi vorbi în deşert.

            Propunerea mea pentru postul de prim-ministru al guvernului României este Klaus Johannis, primarul Sibiului. Am argumente, pe care le voi expune imediat. Sper că voi fi convingător. Klaus Johannis a fost ales şi reales primar al Sibiului cu o majoritate zdrobitoare. L-au votat românii din Sibiu, pentru că nemţii de acolo au rămas, vai!, foarte puţini. A dovedit că este bun gospodar, că ştie să gestioneze ireproşabil toate treburile şi toate problemele oraşului. Are popularitate, e iubit şi preţuit de concitadinii săi. Arată bine, e înalt, impozant, cu o privire deschisă, limpede. E tînăr: 49 de ani. Pe site-ul primăriei din Sibiu şi-a pus declaraţiile de avere: la intrarea într-un mandat, la ieşirea din mandat, după patru ani. Are cîteva apartamente, pe unele le-a închiriat, chiriile sunt afişate, la vedere. Altceva – conturi în lei, euro, dolari, tablouri, bijuterii – nimic deosebit. Este de meserie profesor, ca şi soţia sa, profesoară la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Nici el, nici soţia nu fac parte din niciun consiliu de administraţie, nu posedă societăţi, firme, etc.

            Are dl Klaus Johannis profilul ideal pentru postul de primi-ministru, în situaţia actuală a României? Eu cred că da. Cu prisosinţă. Nu este membru al unui partid, pentru că nu putem considera că apartenenţa domniei sale la organizaţia cetăţenilor români de etnie germană este o formă de angajare politică. Va fi, aşadar, deasupra partidelor, va putea să medieze, să unifice şi să conducă un guvern PDL, PNL, UDMR. E calm, măsurat, echilibrat, va face faţă ieşirilor isterice şi lamentărilor patetice. Are fler la oameni. Sunt convins că se va înţelege cu preşedintele Băsescu şi că vor găsi împreună soluţiile potrivite. Va fi  un „tandem” care îi va suprinde iniţial pe unii dar care se va impune.

            Ce se va întîmpla cu cei trei pretendenţi? Va fi greu, dar se va rezolva. Mircea Geoană nu contează. Toate prestaţiile lui îl introduc, cu brio, în categoria „Mari comici ai ecranului”. A fost ucis politic de Ion Iliescu, atunci cînd acesta l-a numit „prostănacul”. O intuiţie corectă. Teodor Stolojan se agaţă, cred, cel mai puţin de postul de prim-ministru. Va putea lucra, cu folos pentru România, la Banca Mondială, la FMI sau la Uniunea Europeană. Sau i s-ar putea oferi, că tot se anunţă o perioadă de criză economică, postul de consilier special al preşedintelui Băsescu. Situaţia dlui Călin Popescu-Tăriceanu e mai delicată. A fost un bun prim-ministru, are calităţi remarcabile, sub guvernarea sa România a înregistrat o creştere economică spectaculoasă, s-a îmbunătăţit nivelul de trai. Are handicapul de a se fi certat cu preşedintele Băsescu. Mai este şi scorul mic pe care l-a obţinut la alegeri. Şi apoi, puterea uzează. Ar putea reveni mai tîrziu la Palatul Victoria. De ce nu s-ar mulţumi, deocamdată, cu postura de preşedinte al Camerei Deputaţilor? Să nădăjduim că se va dovedi înţelegător şi rezonabil.

            Avantajele numirii lui Klaus Johannis sunt, pe plan internaţional, considerabile. Vă imaginaţi cum vor arăta discuţiile şi negocierile între Johannis şi Angela Merkel? Şi ce ecou va avea în Europa numirea la cîrma guvernului a unui membru al comunităţii germane, comunitate persecutată şi decimată de către regimul comunist, deoarece nemţii au fost siliţi să plece, sau să accepte să fie vînduţi, contra mărci vest-germane, de Ceauşescu? Dacă adăugăm şi faptul că ministru al sănătăţii va fi, foarte probabil, Raed Arafat (numele lui e vehiculat, pe bună dreptate, în mai multe variante de guvern), român de origine palestiniană, vă daţi seama că ecoul internaţional va fi potenţat: mai-mai că se va produce un efect de şoc mai puternic decît alegerea lui Obama la Casa Albă. În definitiv, de ce nu?

            Scriu aceste rînduri duminică 7 decembrie. Mîine la prînz plec din Iaşi, cu avionul, la Cluj,  unde voi fi într-o comisie de doctorat. Articolul de faţă ar trebui să apară în Dilema veche joi. Mărturisesc însă că l-am trimis, precum une bouteille à la mer, atît Ziarului de Iaşi cît şi Cotidianului. Nu mai am cînd să scriu alt articol pentru Dilema. Îl trimit aşa, decizia de a-l publica urmînd s-o ia redactorul şef. Mă gîndesc totuşi că mă adresez altui public. Publicul Dilemei  e unul de elită. Dacă îi voi cîştiga de partea mea pe unii dintre cititorii revistei înseamnă că n-am scris degeaba. Nimănui nu-i place să aibă sentimentul inutilităţii. Cu atît mai bine va fi dacă voci prestigioase vor îmbrăţişa ideea şi se vor pronunţa în acelaşi sens. Ideal ar fi ca preşedintele Traian Băsescu să aibă cunoştinţă de propunerea mea. Dacă nu cumva se va fi gîndit şi el, poate înaintea mea, la primarul Sibiului. Şi dacă nu cumva, de marţi pînă joi, se va fi făcut nominalizarea primului ministru. Orice va fi, mie îmi place grozav să repet acest slogan, care sună încurajator şi reconfortant: Klaus Johannis prim-ministru! ”  

9 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , , | Lasă un comentariu