04/iun/2010 Despre Piaţa Universităţii, mineriade… şi ce făcea Moscova în acel timp (1/4)

Adrian Cioroianu:„Moscova nu e străină de «13-15 iunie»“

 Mihai Voinea, Cristian Delcea

Adevărul, 03 iunie a.c.

(1/4)

Adrian Cioroianu crede că mai degrabă agenţii sovietici, decât securiştii români, au generat devastările care au determinat minerii să „viziteze“ Capitala. EL  spune că, în 1990, pe când era încă student la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, a participat în mod frecvent la manifestaţiile din Piaţa Universităţii.

Oscilând între postura de istoric şi cea de participant la evenimente, fostul ministru de Externe al României a analizat pentru „Adevărul” fenomenul „Golaniadei” şi Mineriada din 13-15 iunie 1990.

Adrian Cioroianu mărturiseşte că mergea în Piaţă cu speranţa că „golanii” vor fi „agenţii provocatori ai unei treziri naţionale”. Românii, însă, au preferat „liniştea”, iar după 20 mai, data alegerilor câştigate lejer de Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale (FSN), şi Cioroianu, şi alţi „golani” mai puţin radicali s-au retras din Piaţă.

„Adevărul”: Domnule Cioroianu, vă mai amintiţi cum a început fenomenul „Piaţa Universităţii”?

Adrian Cioroianu: Cred că a apărut odată cu acel miting din 22 aprilie al Partidului Ţărănesc. O parte dintre cei care participau n-au mai vrut să părăsească Piaţa.

În 1990 eraţi student la Istorie. Aţi luat parte la manifestaţiile din Piaţă?

Da, mergeam aproape în fiecare seară împreună cu colegii de facultate. Partea cea mai frumoasă a fenomenului a fost înainte de alegerile din 20 mai. Atunci aveam speranţa că „Piaţa Universităţii” ar putea schimba destinul alegerilor. Era limpede că Ion Iliescu se bucura de o mare simpatie în ţară. Noi credeam că oamenii ceilalţi nu s-au trezit. Că vom putea fi agenţii provocatori ai unei treziri naţionale prin această manifestaţie.

Care era atmosfera?

Uneori se adunau mii de oameni. Te simţeai ca pe un stadion plin atunci când se dă gol şi toată lumea se ridică în picioare. Distracţia cea mai mare era când scoteam cheile de la camerele de cămin şi le zăngăneam. Asta însemna că „v-a sunat ceasul”.  Evident că era un strigăt pe care îl adresam Frontului Salvării Naţionale şi lui Ion Iliescu. Pe urmă era plăcerea de a vedea la balcon oameni pe care îi vedeai în dezbaterile televizate şi care aveau notorietate. A fost o bucurie când am văzut-o pe Doina Cornea sau când a venit Gheorghe Zamfir. Încet-încet s-a profilat Marian Munteanu, care ajunsese la un capital de simpatie absolut real. Era ca în povestea Şeherezadei

Care erau principalele nemulţumiri ale celor care se adunau în Piaţa Universităţii seară de seară?

Principala nemulţumire era confiscarea puterii de către Ion Iliescu şi FSN. Asta i-a adunat pe oameni în Piaţa Universităţii, sentimentul că Revoluţia s-a terminat altfel decât începuse. Începuse în ideea de a-l da jos pe Ceauşescu, iar la un moment dat a apărut şi ideea că odată cu Ceauşescu trebuie să cadă şi comunismul. Lucrul ăsta părea că se întâmplă prin ianuarie, numai că în februarie – martie a devenit tot mai clar că o altă echipă a fostului Partid Comunist preia practic puterea din mers.

Această „altă echipă” era „Frontul” lui Ion Iliescu.

Da. Pentru noi Ion Iliescu era un om care a confiscat Revoluţia poporului. Asta era principala nemulţumire. Că FSN a devenit partid şi că va moşteni aproape integral puterea politică pe care o avusese Partidul Comunist.

Se ştie că manifestaţiile erau conduse de la balconul Facultăţii de Geologie. Dincolo de personalităţile care vorbeau acolo, cine întreţinea atmosfera?

Erau câţiva animatori foarte buni, dar nu le mai ştiu numele, ei au rămas anonimi. Marian Munteanu a jucat o vreme acest rol, apoi a devenit vedeta întâlnirilor. Era ca un spectacol reuşit, cei de la balcon reuşeau să ţină lumea în priză. Spuneau: „Am primit un mesaj de la Doina Cornea, mai avem un mesaj de la Petrea Ţuţea, un alt mesaj de la Eugen Ionescu”. Era foarte important să-ţi transmită ideea de a veni şi mâine. Era ca povestea Şeherezadei: trebuia să se termine într-un moment în care să-ţi doreşti continuarea. Îţi dădeai seama că nu s-a terminat astăzi, că poate reuşita acţiunii depinde de venirea ta mâine.

Eraţi convins atunci că mergând în Piaţa Universităţii veţi reuşi să schimbaţi ceva?

Era mai curând disperarea că nu se schimbă nimic. E clar că eram minoritari în momentul ăla şi că Opoziţia era mai curând o stare de spirit decât o stare constituită din punct de vedere tehnic. Partidele de Opoziţie erau la început, le treceai cu vederea orice greşeală, erau privite cu indulgenţă. Era speranţa de a da un semnal către echipa lui Iliescu că mai există şi altă forţă. (va urma)

Publicitate