18/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (1/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(1/5)

Discuţiile despre revoluţia din 1989, în România de astăzi, reprezintă în ele însele o acrobaţie de tip retoric petrecută pe trei coarde foarte întinse: i) una este coarda ironic-“negaţionistă” – adică un amestec de bancuri şi demonstraţii nu foarte elaborate potrivit cărora, la final, reiese că în decembrie 1989, la Bucureşti, nu a fost nici o revoluţie, ci mai curând un fel de mascaradă cu morţi la final; ii) a doua este cea declarat investigativă (şi nedeclarat senzaţionalistă) – având ca rezultat o paletă relativ largă de concluzii, de la opiniile exaltate, conform cărora la Târgovişte nu a fost împuşcată familia Ceauşescu (ci altcineva, eventual nişte sosii) şi până la speculaţiile aparent logice despre accidente, morţi, dispariţii sau apariţii care au urmat după ieşirea din scenă a Conducătorului; în fine, ultima – şi cea mai anemică deocamdată – este iii) cea istorică: în ciuda unei producţii bibliografice relativ bogate pe această temă în ultimii 20 de ani, analiza de factură istorică este cu mult depăşită de primele două. A spune acest lucru nu înseamnă neapărat a alimenta corul lamentaţiilor pe acest subiect. În opinia mea, pe termen mediu relatarea istorică a revoluţiei din decembrie 1989 va cădea automat în sarcina unei alte generaţii de istorici ai ţării – şi, foarte probabil, necesarul exerciţiu al distanţei va produce rezultate net superioare celor de azi.

 1. În căutarea normalităţii

În opinia mea, principalul merit al revoluţiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare în drepturi a normalităţii sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că revoluţiile, dimpotrivă, sugerează mai curând o ieşire din normal. Şi totuşi, revoluţiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o excepţie de la normalitatea socială.

Dovezile că regăsirea normalităţii a fost miza majoră a revoluţiilor din Est se înmulţesc considerabil. Într-o carte recentă[1], Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală şi de Est, Balcani şi ţările baltice – povesteşte cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credinţe (politice) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituţia Statelor Unite şi i-ar fi spus ziaristului “Reţineţi ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni şi ale noastre”[2]. Ce semnificau aceste asigurări? Nimic altceva decât o reîntoarcere la normalitatea democratică sugerată de una dintre cele mai vechi constituţii moderne. Era totodată o declaraţie de principiu – anume că nu există democraţie originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democraţiei, la care poţi adera sau nu. (continuarea – mîine)

---

[1] Michael Meyer, The year that changed the world. The Untold Story Behind The Fall of the Berlin Wall, Scribner. A Division of Simon & Schuster Inc., New York, 2009.

[2] Vezi interviul acordat de Michael Meyer postului Radio Europa liberă (RFE/RL), 6 noiembrie 2009.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale” susţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.