G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

30/apr/2010 De la tratatul START la pădurea Smolensk: cu ochii spre Est (2/2)

Cu ochii spre Est

De la tratatul START la pădurea Smolensk 

 Filip Vârlan

(2/2)

Adversitatea aproape congenitală pe care Polonia a dezvoltat-o faţă de statul rus făcea împăcarea imposibilă în anumite contexte. Formele de manifestare ale antipatiei au fost diverse dar esenţa lor a rămas comună. Principalul mod de a arăta cuiva că nu i te supui este să faci tocmai invers decât ţi se spune. Văzută din această perspectivă, tragedia aviatică poate fi  considerată ca o consecinţă a acestor mândrii naţionale. Poate graba şi dorinţa de a ajunge cât mai repede la locul comemorării, dublate de imposibilitatea comunicării într-o limbă internaţională, să fi stat la baza unor decizii pripite din partea piloţilor care au decis aterizarea în condiţii nefavorabile. Chestiunea care rămâne de stabilit este dacă ei au acţionat la ordinele preşedintelui Poloniei sau din proprie iniţiativă.

Aş mai adăuga un alt element de o importanţă ce adeseori este tratată cu indiferenţă, iar în acest caz, comentariile apărute sunt Citește în continuare

Reclame

30 aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

25/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (2/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(2/2 – pentru prima parte, aici)

Celor două coordonate expuse mai sus le corespund două realităţi ce întind la maxim resursele decizionale ale Bruxelles-ului dar şi capacităţile de a susţine practic bazele teoretice în procesul de extindere la ora actuală. În primul rând, anii ’90 au însemnat o paradigmă în politica economică a noilor state membre UE. Măsura creşterii economice, bazată pe o puternică liberalizare comercială şi financiară augmentată şi de dorinţa de a deveni parte a UE, s-a resimţit puternic odată cu începerea crizei în 2008. Decalajul între vechile state membre şi noii veniţi s-a accentuat pe măsură ce recesiunea a dus la scăderea drastică a exporturilor. Nici statele cu o poziţie mai solidă în economia Europei nu au rezolvat criza. De aceea, discursul lui Herman van Rompuy este bine structurat pe probleme ce ţin de găsirea unor soluţii viabile pentru a potenţa creşterea economică şi a spăla cumva faţa bunăstării. Dacă doreşte extindere, atunci UE trebuie să arate forţă şi bogăţie.

A doua coordonată ţine mai degrabă de acest climat de incertitudine la nivel de teorie a extinderii. Dacă UE a pornit la începutul anilor ’90 ca un club al ţărilor bogate în care bunăstarea economică era o componentă forte, extinderea la ora actuală, şi aici ne referim la candidaţi importanţi precum Turcia sau la state din spaţiul ex iugoslav sau ex sovietic ce încă privesc cu speranţă la Europa, ne oferă imaginea tremurândă a unei securităţi economice şi politice la care se ajunge relativ dificil, după multe tergiversări iar la sfârşit rezultatul ar putea fi dezamăgitor pentru proaspătul membru. Poate de aceea motivaţia candidaţilor cunoaşte o oscilaţie puternică adeseori. Bunăoară, Ucraina arborând o atitudine pro Vest în timpul administraţiei Iuşcenko, a început să aibă anumite rezerve la adresa fiabilităţii orientării unilaterale către Occident. Electoratul care l-a votat pe Dl. Ianukovici vede probabil o ameliorare a relaţiilor cu Rusia în contextul unei posibile victorii a acestuia. Acelaşi electorat conţine majoritatea persoanelor care se opun unui avans al NATO sau UE în zonă sau pur şi simplu le sunt indiferente. Ca o consecinţă, Dna. Timoşenko, care a schimbat poziţia antirusă pe una mai flexibilă şi care se află în poziţia a doua în cursa alegerilor, promite alegătorilor săi, precum şi celor care sunt indecişi, o continuare aprofundată a relaţiilor cu UE în scopul unei posibile integrări. Iată aşadar o paletă largă de reacţii stârnite de conceptul de extindere europeană în jurul unui eveniment politic important precum alegerile din Ucraina.

La fel de aproape de România privită aici în calitate de stat membru al UE, se află un vecin consemnat atît pe listele Politicii de Vecinătate cât şi pe cele ale Parteneriatului Estic – conceput ca o nouă formă de colaborare într-o regiune de impact. Este vorba despre Republica Moldova. De data aceasta discursul teoretic şi politic asupra extinderii găseşte o susţinere constantă din partea României în pofida unei crize economice la nivelul Uniunii care pare mai preocupată de găsirea unor soluţii decât de noi valuri de extindere. Nu am să reiau întreaga paletă de acţiuni pe care statul român le-a întreprins pentru a propulsa imaginea Moldovei ca stat cu o potenţială candidatură. Mă rezum la a sublinia poziţia proactivă pe care Traian Băsescu a arătat-o în faţa oficialului european atunci când a venit vorba despre politica de extindere a Uniunii. Momentul este de o importanţă majoră şi din punctul de vedere al demarării negocierilor privind Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi UE la începutul lui ianuarie a.c.. Pentru Chişinău, asocierea trebuie privită într-o manieră cât mai realistă. Aceste acorduri nu reprezintă la ora actuală propriu-zis o antecameră în care posibili candidaţi aşteaptă să fie chemaţi printre cei aleşi iar cei rămaşi stau şi plâng pe la uşi. Deocamdată, Bruxelles-ul vine cu o schimbare care favorizează direct cetăţenii moldoveni, beneficiari într-un viitor de liberalizarea regimului de vize precum şi de măsuri care vor favoriza comerţul. Nu trebuie exagerate aşteptările ci mai degrabă privit ca un pas înainte…

Pentru a trage o concluzie, putem considera că pe fondul crizei economice cât şi pe acela al creării noilor instituţii europene în urma Tratatului de la Lisabona, UE se află într-un punct în care direcţii politice mai vechi precum procesul de extindere trec printr-o reformulare ce nu înseamnă neapărat îngheţarea lor la un anumit nivel ci mai degrabă prevenirea unor potenţiale impacte negative. În cazul de faţă, Ucraina şi Republica Moldova nu au fost decât nişte exemple pentru felul în care opinia publică, şi clasa politică conştientizează şi răspund semnalelor venite din partea politicii de extindere dusă de Bruxelles. Pentru Bucureşti, vizita oficialului european a reprezentat o reiterare a interesului pe care România îl are în existenţa unui curent prodemocratic la Chişinău, capabil să asigure o cooperare strânsă cu Europa. Să nu uităm totuşi că a fost partea română cea care a iniţiat topicul despre Moldova în cadrul întrevederii.

Cât despre Europa, rămâne de văzut în ce măsură va putea decide printr-o singură voce (să sperăm neafectată de vreo „flacără violetă”) măsuri comune provenite de la state cu interese divergente.

25 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (1/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(1/2)

Chiar dacă este criză, UE transmite semnale referitoare la politica de extindere. Depinde foarte mult de maniera în care o face şi în definitiv de gradul de implicare.

Vizita primului preşedinte al Consiliului European la Bucureşti, (18 ianuarie a.c.) face parte dintr-un mini turneu pe care dl. Herman Van Rompuy îl desfăşoară în această calitate. Ce-i drept, topul agendei de întrevederi la nivel înalt este caracterizat de intenţia de a deschide o nouă formă de dialog în cadrul relaţionării politice între statele membre ale Uniunii şi instituţiile aflate sub semnul schimbării aduse de Tratatul de la Lisabona. În afara acestei idei principale, momentul vizitei în sine este afectat de două coordonate importante.

O primă coordonată este de factură economică şi focalizează atenţia asupra chestiunilor stringente din refacerea economiei europene în contextul în care economii majore ale lumii – vezi cazul Chinei care a depăşit Germania la nivelul exporturilor – nu numai că nu au fost izbite de prima undă de şoc a crizei dar şi-au găsit resurse necesare pentru a înregistra o creştere economică sustenabilă.  Precizarea făcută de Van Rompuy, că trebuie să se asigure o creştere medie de 2%, este semnificativă din punctul de vedere al strategiilor ce trebuie urmate de statele membre. Aceste strategii se află pe agenda întâlnirii informale de pe 11 februarie de la Bruxelles dar şi pe cea a Consiliului European din martie.    

O a doua coordonată este de factură politică şi are o puternică amprentă de substrat conceptual. Este vorba despre perspectiva continuării procesului de extindere a Uniunii Europene, ţinând cont de numeroasele reformulări şi provocări din politica externă dar şi de criza economică. Chiar dacă Dl. Rompuy nu a afirmat-o direct, există o relaţie specială între conceptul de stat bogat şi ideea de extindere. Profilul următoarelor acţiuni la nivelul politicii economice conţine ideea de revenire la un standard care să confere prestigiul modelului UE. În fond, Tratatul de la Lisabona este un pas esenţial în reconfigurarea instituţională. Ca atare, un eşec economic ar putea provoca în lanţ şi un eşec al noii formule politice. Iar de aici până la sfărâmarea unui vis nu este decât tot un pas.

De vise şi de idealuri este vorba şi atunci când se vorbeşte despre percepţia fenomenului  extinderii. Actualmente există diferite stadii de evoluţie în acest proces sinuos care a avut de înfruntat dificultăţi provenite din varietatea epocilor, contextelor şi a profilului candidaţilor. Pe de altă parte, se poate afirma că tranşa extinderii în spaţiul  ex-comunist a adus cu sine cea mai efervescentă dezbatere teoretică la nivel de think tank, teorie politică, etica drepturilor omului, etc. Există o logică în spatele acestui fenomen. Văzute din postura membrilor Comunităţilor Europene, statele din Europa Centrală şi de Est reprezentau dovada unui continent ce purta amprenta scindării şi a injustiţiei istorice. Ca atare, dreptul de a accede la familia „unită” sau pe cale de a se uni, numită Europa, apărea nu numai ca un drept ci şi ca o condiţie sine qua non pentru atingerea bunăstării. Cu alte cuvinte, începând cu Tratatul de la Maastricht, UE oferea un model de reuşită politică, economică şi socială şi automat un nucleu ce era dispus să atragă în jurul său noi adepţi. Odată închis valul extinderii către o mare parte din fostele state comuniste, din 2004 a fost dezvoltată o nouă formulă de întărire a prosperităţii, stabilităţii şi securităţii într-un spaţiu ce se definea ca „vecinătate”. Înglobând 10 state, Politica Europeană de Vecinătate are la bază obiectivul de a preveni noi linii de demarcaţie doctrinară, politică sau economică între noii membri şi vecinii lor. Importanţa unui asemenea proiect este de necontestat dar ea trebuie cumva privită şi prin prisma unor interese strategice în zone în care sferele de influenţă au o pondere deosebită. Spre exemplu, 6 dintre aceste state se află într-o poziţie geografică extrem de marcată de reconfigurarea politicii externe a Rusiei, la care se adaugă particularităţi de dezvoltare economică şi de sisteme politice (tot în aceeaşi direcţie de cooptare şi cooperare extinsă acţionează şi Parteneriatul Estic, mai tânăr ce-i drept decât Politica de Vecinătate).  (partea a 2-a a acestei analize va fi publicată luni 1 februarie a.c. )

_________________________

by Bill Whitehead 26 dec 09

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 O rememorare: Filip Vârlan – Revoluţia din 1989 în imaginile mele

Revoluţia în imaginile mele

(sau Ce fac pe 21 seara?)

 Filip Vârlan  

Este 21 decembrie 2009 seara iar la ora la care scriu, televiziunile publice şi private din România au o ofertă variată de programe cu audienţă mai mică sau mai mare, după gustul, respectiv interesul telespectatorilor. Am aşteptat mult această zi, neputând să îmi ascund emoţiile celebrării a 20 de ani de la începutul revoluţiei în Bucureşti, de care îmi aduc aminte mai intens în această perioadă. Intensitatea aşteptării a fost mai pronunţată deoarece, gândindu-mă retrospectiv, observ că ea este rezultatul unui mix între interesul crescendo pe care l-am dezvoltat pentru studiul celor întâmplate atunci (puteţi să-i spuneţi obsesiv “aflarea adevărului”) şi clişeele comemorative la care asistăm anual. Mi-am spus că de această dată trebuie să fie ceva special, trebuie să acţionez, să-mi instig propriile amintiri, în fond cifra e rotundă. Pe măsură ce s-a apropiat aniversarea am încercat să studiez cât mai bine oferta programelor TV, urmărind posibile documentare inedite care să aducă, daca nu interpretări noi, măcar imagini nemaivăzute. De ce imagini? Pentru că acestea m-au impactat atunci. În contrapondere aveam opţiunea numărul doi: să merg în Piaţa Universităţii.

Prima imagine

În 1989 eram pe la vârsta la care se face trecerea de la copilărie la adolescenţă. Şansa a făcut să locuiesc central pe Bd. Bălcescu prin dreptul Bisericii Italiene chiar lângă o celebră florărie care acum nu mai există.

21 decembrie fusese o zi călduroasă de iarnă pe care o petrecusem cu bunicul meu în piaţă la cumpărături, cu speranţa că o să am după prânz şi câteva ore de joacă prin parc. Ieşind de la staţia de metrou Batiştei, îl las pe bunicul meu în spate, şi încep să alerg către casă unde mă aşteptau mama ieşită în pauza de la birou şi bunica. Mă reped instinctiv, şi vă garantez că nici acum nu am habar de ce am făcut-o atât de decis, către televizor pe care îl aprind direct pe singurul post ce se prindea. De aproximativ câteva minute, Ceauşescu îşi începuse speech-ul, fusese aplaudat deja odată, îşi ridicase mâna în aer în celebru-i gest de militantist, rostind mulţumirile organizatorilor acestei mari manifestaţii şi dintr-o dată s-a oprit. Din spate se auzeau ţipete amplificate de staţiile de transmisie iar mimica personajului  cu caciulă de astrahan a trădat pentru prima dată în direct spaimă şi nedumerire. În continuare, într-un plan secundar s-a văzut individul cu pălărie care intrase în clădire atenţionându-l pe Ceauşescu de primejdie.

– textul integral în format word doc. – Varlan – Revolutia imagini – dec 09

10 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

27/nov/2009 Rusia între vechea şi noua doctrină militară (II)

Rusia între vechea şi noua doctrină militară

(o poveste cu puţin poloniu şi multă tensiune ruso-britanică – partea a II-a)

click aici pentru partea I-a

Filip Vârlan

Atacul radioactiv asupra lui Alexander Litvinenko a fost cu atât mai de impact cu cât el s-a desfăşurat într-un bastion al Tratatului Nord Atlantic precum Marea Britanie. Şocul opiniei publice, obişnuită cu discursul militar al Războiului Rece care odată “încălzit” ar fi făcut ca aproape nimeni să nu scape neiradiat (asta în cel mai fericit caz) s-a declanşat şi ca urmare a conştientizării bruşte a proximităţii ameninţării teroriste de tip nuclear. În faţa unei asemenea ameninţări se pot desprinde trei idei i) Occidentul este un spaţiu de influenţă economică şi geostrategică, directă sau indirectă în funcţie de context, a Rusiei ii) latura economică este intrinsec legată de aspectele ce ţin de securitatea militară sau naţională raportată fie la un spaţiu regional (cum este cazul fostelor republici sovietice sau al Europei eliberate din comunism) fie la un spaţiu ce se extinde spre Europa de Vest iii) puterea de intimidare nu se mai bazează exclusiv pe demersuri oficiale ci şi pe acţiuni coborâte la nivelul clandestin al intereselor comerciale de clan, utilizate drept paravan de către Kremlin.

Pe întinderea hărţii se înscriu lejer noi zone de influenţă, colorate în funcţie de obiective, de stadii de implementare, de profunzimea implicării ş.a.m.d. Sentimentul dominant al existenţei intereselor Moscovei s-a manifestat întotdeauna atunci când a fost vorba de chestiunea armamentului nuclear sau a ameninţării convenţionale. Nu trebuie uitată prezenţa militară rusă în conflicte precum cel din Osetia din 2008, sau sprijinul tacit în puncte fierbinţi precum Transnistria, sau Nagorno-Karabah. La acestea se adaugă manevre economice de intimidare şi dominare prin resurse naturale cum a fost în cazul Ucrainei la începutul anului 2009 sau prin jocul configurării unei noi rute de transport a gazului către Vest cu diferite variante South Stream, North Stream, Nabucco, etc.

Între toate aceste mijloace de exercitare a forţei, arma nucleară îşi păstrează un rol special, scos la iveală ori de câte ori este necesar pentru a sublinia forţa brută a colosului.

Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patruşev, a anunţat la începutul lunii octombrie a.c. intenţia Kremlinului de a adopta o doctrină militară nouă care să asigure performanţa ridicată şi eficienţa forţelor armate. În privinţa potenţialului nuclear, noutatea s-a evidenţiat prin introducerea unor amendamente diferite de cele existente în actuala versiune.[1] Din considerente ce ţin de noua schemă geopolitică a Europei, în care NATO şi UE s-au extins până în spaţiul proximităţii Rusiei, Consiliul a afirmat necesitatea revizuirii doctrinei adoptate în 2000 cu scopul de a se mula pe realităţile aflate în schimbare. Desigur că ar fi fost mult prea riscant să se renunţe la afirmarea esenţei strict defensive a planurilor militare, dar se poate considera că aceasta oricum este un dat care a împodobit întotdeauna fondul dosarelor de apărare de la Moscova. Din nou accentul cade asupra rolului ofensiv-protector al arsenalului nuclear. Spaţiul de utilizare este şi mai contextualizat fiind vorba de proximitatea regională, ca zonă de conflict militar, în care actori internaţionali îşi dispută influenţa.

La fel de interesant şi pătruns de sensuri este momentul acestor declaraţii. La o lună după afirmaţiile lui Patruşev, ministrul de externe britanic urma să ajungă la Moscova, însoţit de o agendă ticsită de chestiuni legate de relaţii diplomatice şi probleme strategice. David Miliband s-a aflat în Rusia pentru a umple un gol de 5 ani, timp în care nu a avut loc nici o vizită a vreunui ministru de externe britanic după Jack Straw.  Pentru o Rusie pornită să îşi dezvolte legături economice cât mai strânse cu diferiţi parteneri de discuţie europeni, absenteismul Marii Britanii are o conotaţie aparte. Relaţiile din ultimii ani au fost o sumă de extrădări reciproce la nivelul diplomatic şi al serviciilor secrete. La acestea s-au adăugat anchete, sancţiuni oficiale, precum şi autoexilările oligarhilor căzuţi în dizgraţie prin birourile Kremlinului.[2]

Vizita lui Miliband a început chiar pe 1 noiembrie când se împlineau 3 ani de la otrăvirea lui Alexander Litvinenko. Data nu a fost aleasă la întâmplare, raportându-se la consecinţele acestui caz în evoluţia legăturilor ruso-britanice din ultimii ani. Datorită relaţiei tensionate dintre ministrul britanic şi omologul său rus, întâlnirile nu au avut efectul scontat, existând şi opinii care afirmă că nu era absolut necesară o vizită la acest nivel efectuată de partea britanică pentru a discuta despre situaţia din Afganistan sau despre planurile Iranului de îmbogăţire a uraniului în Rusia.[3] Va rămâne cu toate acestea, o tentativă îndrăzneaţă de a dialoga în chestiuni delicate cu ocazia unor date calendaristice simbolice.

Sfidând logica vizitei britanice, pe 2 noiembrie, ministrul de externe Serghei Lavrov a subliniat importanţa deţinerii arsenalului nuclear precum şi intenţia Rusiei de a nu renunţa complet la acesta[4]. Nu a uitat să menţioneze nici eforturile de neproliferare dar parcă accentul cădea mai mult pe prima parte a declaraţiilor – şi asta cu Miliband la Moscova şi cu speranţele vii ale lui Obama de a semna un tratat privind reducerea armelor nucleare până la sfârşitul acestui an.

Vigilenţa britanicilor a fost înşelată nu prin sateliţi performanţi, nici prin bruiaje sau tehnică sofisticată ci prin câteva grame de poloniu strecurate în farfuria unui vechi spion rus din Londra. Nu este aceasta o formă, fie ea şi neconvenţională, de intervenţie nucleară? În mod sigur că ea nu a fost privită la proporţiile unui atac în masă dar a generat o reacţie absolut normală din partea autorităţilor britanice: nevoia de acţiona împotriva unui cumul de forţe economice şi politice din Vest aflate sub controlul relativ al Moscovei.

Pe fondul unor legături rigide cu Marea Britanie şi al resetării politicii externe a SUA în zona Eurasiei, noua doctrină militară a Rusiei găseşte un teren propice reinterpretării de sensuri. Şi de ce nu? Mai sunt şi alte instituţii care o fac. Spre exemplu, înaltele foruri ortodoxe ruse s-au gândit că o declaraţie bisericesco- populistă cu iz militar nu strică. Patriarhul Kiril, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, a afirmat în septembrie că Rusia are nevoie de arme nucleare pentru a-şi asigura statutul de mare putere.

Cu asemenea declaraţii nu cred că este cazul să ne mai întrebăm de ce mulţi băieţi din Rusia primesc de Crăciun, în virtutea unei tradiţii, soldăţei de plumb, machete de avioane, de tancuri sau de submarine. Probabil că anul acesta se vor vinde în special rachete – de jucărie, desigur.


[1] A se vedea in http://en.rian.ru/mlitary_news/20091008/156393316.html

[2] A se vedea in http://en.rian.ru/analysis/20091102/156688591.html

[3] Ibidem

[4] A se vedea in http://en.rian.ru/russia/20091102/156683947.html

 by Bill Schorr 02 nov 09, www. comics.com

27 noiembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

13/nov/2009 Rusia între vechea şi noua doctrină militară (I)

Rusia între vechea şi noua doctrină militară

(o poveste cu puţin poloniu şi multă tensiune ruso-britanică – episodul I)

Filip Vârlan (11 noiembrie 2009)

Pe 21 aprilie 2000, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, adopta o nouă doctrină militară. Munca desfăşurată pe parcursul mai multor ani din care n-au lipsit, ce-i drept, multe revizuiri, se vedea materializată în forma unui document cu misiunea precisă de a-l înlocui pe cel aprobat de predecesorul său Boris Elţîn în 1993.

La acea dată (este vorba de 1993), orientându-se în funcţie de noile coordonate apărute în urma destrămării Imperiului Sovietic, doctrina înlocuia un punct sensibil atât pentru viteza de reacţie a persoanelor implicate în atingerea butonului roşu cât şi a celor ocupaţi cu problemele de etică ale unui conflict armat. În anii ‘70 şi ‘80 politica oficială de la Kremlin specifica utilizarea armelor nucleare doar ca răspuns la un atac nuclear, subliniind rolul defensiv dar deopotrivă descurajator al arsenalului atomic. În 1993 se configura o răsturnare de concepte, Rusia asumându-şi dreptul oficial de a fi prima care lansează un atac chiar dacă rămâneau incluse articolele ce avertizau asupra escaladării unui conflict redus la nivel de război global. Cât despre rolul descurajator al potenţialului armamentului, acesta figura în continuare ca o coordonată reală. Noutatea o reprezenta  principiul ofensiv al utilizării sale, idee care nu era inserată explicit în blocul prevederilor, dar care reieşea ca validă, nefiind contrazisă de nici un alt paragraf – spre deosebire de alte ocazii în care era specificată clar utilizarea rachetelor numai ca reacţie a unui atac. Chiar şi în acest caz, rachetele puteau fi lansate doar asupra unui inamic ce deţinea arsenal nuclear sau se afla în alianţă cu un stat posesor al acestuia – aviz NATO.

Doctrina a rămas neschimbată de-a lungul anilor ’90, în pofida unor propuneri venite pentru creşterea influenţei factorului nuclear în apărarea Rusiei. Mai mult de atât, Elţîn a semnat în 1997 şi 1998 câteva decrete prin care aproba reducerea stocului de rachete, mare parte din ele expirate atât tehnic cât şi moral. Contextul în care se produceau aceste fluctuaţii în politica militară a Rusiei era circumscris ofensivei de tip West în partea Centrală şi de Est a Europei dar şi vitezei cu care se învârtea caruselul independentizării fostului spaţiu al URSS. Kremlinul se afla într-o dublă postură i) respectarea sarcinii noi de construcţie şi apărare a idealurilor democratice plus dezvoltarea capitalismului incipient ii) prezervarea din ce în ce mai dificilă a controlului, cel puţin politic dacă nu şi militar, asupra fostelor republici sovietice.

În principal, ofensiva NATO către Est a determinat o reaşezare a rolului şi importanţei armelor atomice oferind percepţia largă conform căreia ele puteau figura într-o arie extinsă de scenarii. Noua doctrină militară, adoptată în 2000, adăuga o linie de acţiune în formula precedentă care înfăţişa armele nucleare ca mijloc de prevenire a agresiunii. Intra pentru prima dată sintagma de asigurare a securităţii militare a Federaţiei Ruse şi a aliaţilor săi. Aşadar se putea declanşa un atac inclusiv în cazul în care apăreau situaţii critice cu ameninţare la securitatea naţională fără ca Rusia să fie atacată în prealabil.

Cu sau fără ameninţări la adresa statului şi a naţiunii, într-o doctrină ce reglementează comportamentul militar, posesia armelor atomice a impus şi impune cel puţin respect. Cine s-ar fi gândit însă că o armă atomică nu trebuie neapărat să explodeze ca să facă victime? O întrebuinţare precisă şi la fel de letală a unei părţi infime dintr-un material radioactiv poate să aibă un efect devastator asupra opiniei publice, poate să intimideze, să inducă spaima şi să îşi piardă urma fără dificultate.

Se întâmpla în noiembrie 2006 când, Alexander Litvinenko, persoană ce deţinea un fişier întreg de funcţii de la fost agent de contrainformaţii rus la scriitor şi publicist, a fost otrăvit cu o substanţă de care urechile unui neiniţiat probabil că nu auziseră niciodată. Este vorba despre poloniu-210, un izotop extrem de radioactiv capabil să contamineze instantaneu pe oricine care intră în contact cu o doză infimă. În cazul Litvinenko, contactul a fost ceva mai mult decât o simplă atingere. Respectivului i se strecuraseră în mâncare aproximativ câteva grame fatale nu prin cantitate ci prin efectul letal. Nu voi zăbovi asupra întregului context în care s-a produs asasinatul lui Litvinenko. Există suficiente rapoarte asupra morţii misterioase de care nu au fost străine persoane importante din lumea politică rusă, mafioţi, oameni de afaceri celebri şi poate chiar oficiali europeni cu nume răsunătoare. Ce sare în ochi la prima vedere şi care are legătură cu subiectul doctrinei militare este locaţia în care s-a petrecut incidentul.

Deschiderea politică a Rusiei postcomuniste a adus de la sine prezenţa intereselor comerciale în Vest, cu menţiunea că acestea au căpătat un aspect privat. Pepinieră de noi afacerişti, sistemul economic postsovietic a permis acapararea rapidă de bogăţii şi preluarea de resurse de către personaje cu trecut mai mult sau mai puţin comunist dar care s-au aflat în locul şi la momentul potrivit, adică atunci când s-a făcut împărţeala.

Logica dinamicii antreprenoriale a impus detaşarea ariilor de negoţ către spaţii unde capitalismul şi economia de piaţă erau stabile de multă vreme. Ţări precum Spania, Italia, Marea Britanie, pentru a cita doar câteva, au fost mai mult decât simple destinaţii turistice pentru bogaţii Rusiei. Prin legăturile avute la nivel politic, relaţiile care se prefigurau în primă instanţă eminamente economice au migrat către interese statale. Pe ruinele unui imperiu destrămat şi care îşi căuta potenţa şi influenţa de odinioară , magnaţii ruşi au construit un sistem ale cărui braţe cuprindeau ţări vestice. S-a născut aşadar o arie de influenţă economică a Rusiei în state occidentale, membre ale UE şi poate cel mai important pentru acest caz, membre NATO.

Atacul radioactiv asupra lui Alexander Litvinenko este cu atât mai de impact cu cât el s-a desfăşurat într-un bastion al Tratatului Nord Atlantic precum Marea Britanie. (va urma)

13 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu