09/febr/2010 Naufragiul utopiei comuniste – cronică de carte

Mircea Morariu despre volumul „Despre 1989- Naufragiul utopiei„, de Vladimir Tismăneanu

 Comunismul ca utopie şi ca încercare de a asigura securitatea perfectă, comunismul ca doctrină salvaţionistă, comunismul ca dictatură atât „asupra corpului politic cât şi asupra celui biologic”,  comunismul ca „set de axiome ideologice cu valoare şi ambiţii universal explicative”, intelectualii şi comunismul, intelectualii şi felul în care au reacţionat ei în momente cheie ale istoriei şi ale agoniei şi ale sfârşitului comunismului- în 1956, în 1968 şi în 1989- diferenţele de reacţie dintre inteligentsia  românească şi cea din alte ţări din Europa de Est, cum au încercat unii dintre supravieţuitorii nomenclaturii comuniste să justifice, în luări de poziţie publice, Revoluţia română din 1989 sau cvasirevoluţia, cauzele ei şi socialismul dinastic, ce a însemnat la începutul verii anului 1989 şi ce semnificaţie are 20 de ani mai târziu demonstraţia dramatică a studenţilor chinezi, înăbuşită în sânge în Piaţa Tienanmen,  iată câteva dintre temele principale ale articolelor şi interviurilor politologului Vladimir Tismăneanu, reunite în volumul intitulat Despre 1989- naufragiul utopiei, apărut în anul 2009 la Editura Humanitas.

Cauzele căderii regimurilor comuniste, după principiul dominoului, în toamna- iarna anului 1989 sunt, neîndoielnic, de ordin politic şi economic. „Sistemul- notează Vladimir Tismăneanu- ajunsese la epuizare etică. În 1989 sunt evidente eşecul sistemului, nonreformabilitatea sa incurabilă, degenerescenţa”. „Anul 1989- continuă politologul- reprezintă o punte între trecut şi viitor, o deschidere către incertitudini şi deopotrivă către certitudini, o despărţire de un trecut”. Revoluţiile au fost unele „anticomuniste, de factură civică. După decenii de agresiune a statului împotriva spaţiului public, ele au restabilit distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul individului”. Revoluţiile din 1989 au creat „spaţiul necesar manifestării şi aplicării valorilor democraţiei liberale”. Iar pentru intelectuali, acelaşi an coincide cu sfârşitul unui misionarism egocentric şi narcisist. „Anul 1989- scrie Vladimir Tismăneanu- a fost un moment de grandoare şi un moment de sfârşit al sublimului intelectualilor est- central europeni”. Chiar şi în cazul atipic al Revoluţiei române, în primele zile de după 22 decembrie, o seamă de intelectuali, precum Doina Cornea, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu, Gabriel Andreescu sau Victor Rebengiuc– ca să-i citez pe cei menţionaţi în carte de Vladimir Tismăneanu- apar în faţă, sunt împinşi de noua putere deja controlată de Ion Iliescu pe faimoasa listă a Consiliului FSN, tocmai fiindcă noua putere era conştientă de faptul că prin numele cu pricina ar fi putut dobândi o oarecare legitimitate. Ceva vreme mai încolo, aceşti intelectuali încep să înţeleagă ce se întâmplă, părăsesc, din proprie voinţă, organismele în care au fost înscrişi doar din raţiuni de imagine, sau sunt pur şi simplu eliminaţi deoarece noii deţinători ai manetelor realizează că rolul lor s-a sfârşit, că nu mai au nevoie de ei. Iată, bunăoară, în cartea mea Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe (Editura Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu”, Bucureşti, 2009), marele actor, ajuns vicepreşedinţe al CPUN, povesteşte cum în februarie 1990, tripleta Ion Iliescu, Petre Roman şi Silviu Brucan i-a propus să înscrie FSN ca partid politic, tocmai spre a proteja noua formaţiune de acuzaţia că era una de esenţă neocomunistă. Tot acolo, Caramitru detaliază etapele în care s-a produs propria lui „dezvrăjire”.

În concepţia lui Vladimir Tismăneanu, în România, de abia după 1996, revoluţia anticomunistă a izbutit să stabilească distincţia dintre ceea ce aparţine guvernământului şi ceea ce ţine de domeniul autonomiei individului. „Primii şase ani ai postcomunismului românesc au fost pierduţi din punctul de vedere al depăşirii trecutului” . Dar nu doar în intervalul dintre 1989 şi 1996 se găsesc elemente specifice ale situaţiei din România, ci şi în felul în care şi-au înţeles şi ratat intelectualii rostul în 1956 ori 1968.

S-a discutat mult în literatura de specialitate unde se situează, din punct de vedere istoric, momentul zero al începutului sfârşitului comunsimului, clipa în care a început „naufragiul utopiei”. Unii autori vorbesc despre anul 1975 şi semnarea Actului final de la Helsinki, alţii despre rolul jucat de alegerea ca Papă, în 1978, a cardinalului polonez Karol Vojtyla, devenit Ioan Paul al II lea, o a treia categorie despre apariţia Solidarităţii în august 1980. Vladimir Tismăneanu socoteşte că după aşa- numitul Raport secret, prezentat de Nikita Hruşciov de la tribuna Congresului al XX lea al PCUS, „comunismul nu a mai fost acelaşi”.  Primele unde de şoc ale Raportului s-au simţit în Polonia, însă în Ungaria ne confruntăm cu adevărata revoluţie şi cu trezirea intelectualităţii. „Mişcările de revoltă din Ungaria încep prin redescoperirea filonului antitotalitar al stângii democratice”- scrie politologul. Şi tot el subliniază că „în analiza anului 1956 trebuie accentuat rolul intelectualilor critici în lupta pentru sfera publică. Ei rup cu leninismul, merg mai departe spre un marxim neleninist şi apoi, dincolo de de acesta, prin redescoperirea democraţiei, ajung la ceea ce ideologii oficiali numeau liberalism putred, stihie mic- burgheză  sau anarhism”. Tismăneanu merge până acolo încât afirmă că „Revoluţia Maghiară a fost iniţiată şi condusă de intelectuali. În acest sens se anticipează anii’68,’80 şi’89”.  Din păcate, în România anul 1956 este unul ratat cum ratat va fi anul 1968. „În 1968, pentru PCR, a te îndoi de socialismul lui Ceauşescu, Maurer, Mizil şi Iliescu echivala cu o gravă maladie mintală”. În 1968, în ţara noastră se construieşte „eşafodajul stalinismului naţional”.

Din păcate, la 20 de ani după decembrie 1989, încă ezităm şi gâfăim. Vorbim mult şi facem puţin. Nu ne cunoaştem îndeajuns trecutul, viitorul e ceţos. Avem un deficit de memorie ce se repercutează asupra capacităţilor de previziune. De fapt, despre rolul memoriei înţeleasă drept garant al viitorului vorbeşte cartea Despre 1989- Naufragiul utopiei.

_______________________

text publicat în revista Familia din Oradea

Publicitate