15/apr/2010 Cronica de artă: despre artistul Samy Briss

Samy Briss: omul cu inima în palmă

 Radu Comşa

“La intrebarea ce mi ce pune de nenumărate ori – de unde îmi vine inspiraţia? – , nu am decât acest simplu răspuns : de la cele sase ore zilnice (şi dumineca) petrecute in atelierul meu. Nu am intilnit nici odată în activitatea mea o muză…. dacă ea  există, cu siguranţă că va apărea numai celui ce lucrează nici odată celui ce o aşteaptă….” – Samy Briss

August 2009, Paris. O dimineaţă caldă cu un cer foarte albastru, mai rar cerul să fie de culoarea Mediteranei la Paris.  Avenue Foch, ora zece fix.

“Bună ziua, domnule Briss!”

Pe Samy Briss îl întâlnisem indirect, în căutările mele despre Marcel  Iancu şi Jean David, apoi prin prietenul nostru comun, Sergiu Singer, care mă recomandase pentru acest rendez-vous. Era o enigmă, doar un caleidoscop de imagini găsite  pe net, singura referinţă despre el în România fusese o lucrare din licitaţia duplex Bucureşti-Paris din primăvară.

Intrăm în holul imobilului, glacial în somptuozitatea sa, exact aşa cum trebuie să arate unul pe cel mai faimos bulevard al lumii. “Nu vă speriaţi, atelierul nu este aici …” . Ambientul  devine din ce în ce mai uman pe măsură ce avansăm;  o curte, un ascensor, mai multe scări şi câteva culoare şi uşa atelierului se deschide.  Lumina soarelui e focalizată prin două sfere de sticlă, ochi ai unei pisici negre de metal păzitoare a locului, acesta fiind doar primul amănunt, în relief,  al lumii minunate a lui Samy Briss. Pe pereţi, fiinţe. Fete, băieţi, copii, adulti, păsări şi peşti, fiecare tablou cu sufletul său.  Pe birou, între altele, o copertă veche de disc de Electrecord. Titanic Vals.  Cuvinte româneşti se găsesc mai peste tot, într-un album de icoane sau pe cotorul cărţii lui Ionel Jianu despre artişti români în Occident. Şi conversaţia se poartă în româneşte, o limbă română impecabilă la peste 50 de ani de la plecarea din ţară şi nu numai. O română frumoasă şi foarte optimistă.

Ceea ce trebuia să fie un interviu se relaxează într-o discuţie liberă. Biografia trebuie totuşi amintită, pentru că Samy Briss este un maestru al artei lumii şi nu o enigmă. Născut la Iaşi în 1930, primele amintiri şi cele mai puternice le are din dulcele târg, apoi dintr-o călătorie prin Bucovina. Copilăria e şi cel mai important teritoriu al lumii care se naşte pe pânză dintr-o poveste continuă, într-un flux proustian materializat pe un traseu exact, dar mereu altul.

Familia se refugiază din Iaşul pogromului la Bucureşti şi tânărul Briss se înscrie, la sfatul mamei, la Academia de Belle Arte.  Din această şcoală determinant este Camil Ressu, pentru care amintirea este vie, personalitatea lui Ressu ca profesor de excepţie fiind  încă o dată confirmată. Şi totuşi, la Camil Ressu Samy Briss ajunge dintr-o întmplare “totalitară”, momentul  în care consilierul sovietic Kovalenko obligă studenţii la scenografie, la care Briss era student, să treacă prin doi ani de desen ”cu vârful creionului H” şi pictură. “Şi totuşi din pictură mi-am făcut viaţa….” este pentru prima dată când cineva îmi vorbeşte cu detaşare de Evgheni Kovalenko, zbirul importat al plasticii stahanoviste…   detaşarea  e explicabilă, suntem la Paris, într-o zi cu soare din vara anului 2009.

După absolvire reprezintă România la prima trienală de gravură din Elveţia, apoi urmează prima sa expoziţie personală, în 1958 la Bucureşti. Expoziţie programată de Uniunea Artiştilor Plastici în Sala Universul (împreună cu Benedict Gănescu) şi interzisă de cenzură, pe motive de “cosmopolitism” şi “modernism”, ceea ce determină emigrarea în Israel. Un Israel post-embrionar în care experimentele sunt binevenite şi în care regăseşte artişti veniţi din România: Marcel Iancu, Jean David, Reuven Rubin, Avigdor Arikha, pentru a numi doar pe cei mai cunoscuţi. Samy Briss experimentează vizualul în reliefuri decorative murale şi tapiserii pentru edificii publice şi private, între care şi Universitatea din Ierusalim. În 1967 are loc prima sa expoziţie de pictură la Tel Aviv la Nathan Gallery.

Şanşa vieţii? Ea a apărut prin expoziţia de pictură de la Paris din 1973, la Galeria Romanet, expoziţie care l-a propulsat în atenţia publicului parizian şi nu numai: din acel moment expoziţiile se succed într-un circuit permanent, de la Olive Tree la Philadelphia la Odakyu la Tokyo. În 1994, Galeria Romanet aniversează douăzeci de ani de colaborare cu Samy Briss printr-o importantă retrospectivă, iar în momentul discuţiei noastre, ne găsim între Seoul şi Haga. Din 1974 trăieşte la Paris, în 1985 se căsătoreşte cu Miriam, pe care o întâlneşte la Maastricht, iar în 1986 şi 1988 se nasc cei doi băieţi, Boris şi Simon.

Legături cu Bucureşti? „Legăturile mele la Bucureşti s-au împuţinat cu vremea mulţi dintre vechii mei colegi sau prieteni au dispărut precum Alin Gheorghiu, Ovidiu Maitec, Mihai Dimiu, Max Banus. Dar din cînd in cînd mai am vesti de la alţii…  Ion Salisteanu, Cornelia Danet  şi bine înţeles Sergiu Singer, prietenul care pendulează creativ între Bremen şi Bucureşti.”

Suprarealist? Nu, deloc. Pictura lui Samy Briss nu se plasează în referinţă cu suprarealismul, în vreun ecart relativ, ci într-o altă lume, cea a memoriei inimii, care determină o linie continuă a lumii. Ca şi cum un un alt capitol, dar al aceleiaşi grădini de suflete, este povestit a doua zi.  Zi în care poate să apară, de exemplu, şi imaginea unei căni ţărăneşti, văzute demult cu ochi de copil. Iar continuitatea firului sensibilităţii proprii trece de pe pânză la sculpturile realizate începând cu 1992.

Despre Briss, Ionel Jianu vorbea de caligrafia suplă, lejeră şi dezlegată care generează conturul formelor  pe un decor unitar, ca într-o scenografie de teatru. Toată această tehnică serveşte de minune declinării memoriei în inspiraţia momentului, printr-o revelaţie.  Samy  Briss nu crede în activismul artei, nici măcar într-un mesaj explicit al unei pânze.  Dar revelaţia are nu numai încărcătura unui mesaj propriu, ci şi o infinită subtilitate.

Publicitate