G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

22/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (5/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(5/5)

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor.

Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? De remarcat, aici, un binom: în opinia mea, termenul cel mai “injurios” la adresa revoluţiei din decembrie 1989 este acela de “loviluţie”. Este acesta strict o compilaţie între “lovitură de stat” şi “revoluţie”? Este acesta o parafrază după sintagma “refolution” a istoricului britanic Timothy Garton Ash – care contopea într-un singur cuvânt ideile de revoluţie şi de reformă din interior a partidelor comuniste? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este – cred – cert: “refolution” rămâne pe mai departe respectabil şi cuprinzător; în schimb, “loviluţie” este în continuare un peiorativ minimalizator, care aruncă asupra revoluţiei române multe umbre de dubiu şi semne de întrebare.

Rămân la convingerea că reţinerea de a numi acel decembrie 1989 o autentică revoluţie – în ciuda partizanatului politic, firesc poate la începutul anilor 1990 – rămâne una dintre marile minusuri ale discursului public din societatea românească. Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls ce nega minima echidistanţă, plecat dintr-o luptă politică – repet – firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare a manifestărilor publice şi de despotism. Intelectualul româno-maghiar G.M. Tamás avea, cred, perfectă dreptate[1] atunci când reproşa acest lucru “prietenilor săi români”: anume faptul că au ezitat să facă din acea revoluţie din 1989 actul de naştere al propriei lor legitimităţi. Spre exemplu, nici astăzi nu este tocmai clar în ce măsură Moscova a fost amestecată în revoluţia “de catifea” din Cehoslovacia; şi totuşi, cehii nu neagă faptul că ar fi avut o autentică revoluţie în 1989. E trist, dar adevărat: într-un secol cu câteva false revoluţii (vezi mai jos), în decembrie 1989 românii au avut o revoluţie (e drept, cu probleme, dileme, & mistere), dar nu au ştiut să profite de ea.

4. De fapt, când s-a terminat revoluţia?

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie. Acest aparent “verdict” nu afectează enigmele din acele zece zile. Nici diferitele roluri jucate de personajele de prim-plan ale acelor momente încinse. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, şi, în acelaşi timp, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului român. 

Pentru că românii au, raportat la unitatea de timp, suspect de multe revoluţii. De la 1784 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin patru lovituri de stat. O scurtă recapitulare: 1784 – “revoluţia”, spuneau unii, lui Horea, Cloşca şi Crişan; 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 1848 – revoluţia paşoptiştilor; 1866 – “revoluţia” detronării lui Cuza; 1940 – “revoluţia” legionară; 1944 – începutul “revoluţiei naţionale antifasciste şi antiimperialiste”; 1989 – revoluţia anticeauşistă/anticomunistă din decembrie.

 În ceea ce priveşte loviturile de stat, gândiţi-vă la Cuza (1866), Antonescu (1944), Regele Mihai (1947) sau Ceauşescu (1989). Cum se vede, la noi deseori loviturile de stat par a se suprapune peste revoluţii; nu este tocmai măgulitoare această concluzie (sau, mai bine spus, confuzie). Personal, mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile de până acum şi să nu mai facem altele noi în stradă. Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!

Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, şi în calitate de profesor de istorie îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau dacă nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989, în opinia mea, a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă (geo)politică. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an. România putea atunci prefaţa i) drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, ii) puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania.

Fac aceste evoluţii parte din revoluţia din 1989? Iată o nouă sursă de reînnoite speculaţii.


[1] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

__________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

Anunțuri

22 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

21/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (4/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(4/5)

3. Profesioniştii respectă definirea termenilor?

Al doilea elogiu, pe cale de consecinţă, este unul adus profesionalismului. Eu nu am avut onoarea de a fi revoluţionar (mi-ar fi plăcut, dar nu a fost cazul[1]), dar am avut în schimb onoarea de a fi senator de Timiş – judeţ care trăieşte cu o mare demnitate şi cu o certă încăpăţânare[2] (în sens bun) legenda, istoria şi memoria  revoluţiei. Nu aş vrea ca aceste rânduri să deranjeze susceptibilităţile unora, nici revoluţionarii, nici oamenii politici, nu vreau să stârnesc neapărat nici reacţii polemice, dar cred că cei care vor desluşi revoluţia nu vor fi nici politicienii şi nici revoluţionarii. Ci sunt/vor fi istoricii. În anii ’90 s-au organizat comisii parlamentare pentru elucidarea revoluţiei; am avut ocazia de a colabora sau măcar discuta (şi uneori polemiza) cu unii dintre membrii sau responsabilii acestor comisii[3]; mi-a devenit clar că efortul lor va rămâne futil tocmai pentru că amprenta politicului nu oferă credibilitate în România.

Iar istoricii trebuie să se bazeze pe toate sursele veridice şi să-i consulte pe toţi, indiferent de partizanatul lor politic (dacă îl au sau nu – cu menţiunea că în România el este, încă, foarte prezent[4]) şi din acest motiv reiau un apel pe care l-am făcut cu ocazia unei reuniuni[5] a revoluţionarilor & politicienilor: toţi cei care mai au încă amintiri din revoluţie, care au participat la ea, trebuie să-şi lase mărturia. Cred că este nevoie şi de adevărul lor, al revoluţionarilor, de mărturiile lor. Cu o ocazie anume[6], dl Dumitru Dincă vorbea despre „exaltaţi” sau despre „inconştienţi”… Ei bine, să ne înţelegem: sigur îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi mers la baricadă în seara de 21 decembrie 1989, îţi trebuia o doză de nebunie – o nebunie frumoasă şi eroică, pentru că revoluţiile nu se fac cu oameni reci şi raţionali. Iar eu, ca istoric, pe aceşti oameni deosebiţi şi curajoşi care au fost în punctele fierbinţi ale revoluţiei îi invit să lase ceva în urmă, să povestească, să scrie; pentru că indiferent ce vor da jurnalele televizate de seară despre întâlnirile lor, adevărul istoric al revoluţiei se va cerne şi va rămâne, iar polemicile lor din faţa camerelor de vederi sunt inutile. De ceea i-am rugat să lase în urma lor mărturii pe care studenţii studenţilor noştri le vor folosi cu succes.

Totodată, în legătură cu necesarul profesionalism necesar atunci când analizăm revoluţia din decembrie, e obligatoriu să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Această revoluţie a avut implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, şi mai ales în aria vestică a Mării Negre. Am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică recent apărută[7] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori – pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea Conducătorului, Rusia/URSS de atunci a crezut că-şi (va) reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că, după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp), România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi cetăţenii entuziasmaţi de revoluţie îşi imaginau că odată cu revoluţia dispare din România comunismul şi influenţa sovietică! Dar, în fapt, lucrurile nu stăteau deloc astfel[8]. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii 1990 – 1991 – 1992.

Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete şi a participării lor la revoluţia din decembrie 1989: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie nu erau prezente servicii secrete de (aproape) peste tot! Pentru că aceasta este, tehnic vorbind, datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare şi cât li se datorează[9]. Mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că inutil aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „inamic” – care atunci devenise, pentru toţi, Nicolae Ceauşescu. (continuarea – mîine)


[1] Vezi rememorarea mea a acelor zile în “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie în viaţă”, în Lettre Internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2009/2010.

[2] Vezi recentele avataruri ale reacţiei unei părţi a populaţiei Timişoarei în contextul unor manifestări ale campaniei prezidenţiale – inclusiv “pactul” PNL-PSD-PNŢcd din 1 decembrie 2009.

[3] Mă refer aici la senatorul PNŢcd Valentin Gabrielescu şi la senatorul PSD Sergiu Nicolaescu.

[4] Un semn, el însuşi, al normalităţii sociale, dar şi al unei imaturităţi inerente societăţii ca atare.

[5] O simplă constatare: la data intervenţiei mele din iunie 2009, revista Institutului (vechi de cîţiva ani) ajunsese deja la numărul 21, ceea ce înseamnă 21 de numere x 60 de pagini, adică peste 1200 de pagini de amintiri/analize. Nu se poate, statistic, ca măcar unele dintre ele să nu fie valide din punctul de vedere al metodologiei istoriei. De fapt, prin revistele de istorie, volume de memorii, pagini de ziare, anchete parlamentare etc., estimez că despre revoluţia din decembrie 1989 trebuie să se fi scris, în România, zeci de mii de pagini standard.

[6] Masa rotundă amintită, din 13 mai 2009.

[7] Vezi cartea mea Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

[8] Ca martor direct, pot certifica faptul că pe 22 decembrie 1989, în piaţa actualei prefecturi din Craiova s-a strigat repetat “Gorbaciov – Gorbaciov”, la o oră la care singura certitudine era fuga lui N. Ceauşescu din clădirea C.C. al P.C.R.

[9] Michael Meyer, citat mai sus, spune că în România, ca şi în alte ţări estice, a fost mai curînd o revoltă internă a nomenklaturii de partid însoţită de un sprijin al Moscovei.

_________________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

21 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

20/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (3/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(3/5)

Aşadar, una dintre diferenţele esenţiale dintre dictatură şi democraţie este că în prima eşti obligat să elogiezi pe cineva – şi, la acest capitol, românii nu au fost scutiţi de episoade penibile în istoria lor contemporană; în cea din urmă eşti liber să elogiezi pe cine vrei – iar acest lucru a devenit repede evident după decembrie 1989, dar a şi creat reale probleme.

Pe de altă parte, viciul fundamental al normalităţii sociale este acela că, într-o democraţie, elogiul nu este niciodată plenar, niciodată nu pleacă dintr-o reacţie uniformă la nivelul societăţii. În mod normal, nici un personaj/idee/principiu/ nu primeşte acordul tuturor cetăţenilor. Acest adevăr simplu încă surprinde în România. Libertatea de a elogia sau de a contesta naşte victime simbolice şi conflicte reale. Vreme de 20 de ani şi de 5 mandate prezidenţiale, nici unul dintre cei trei (până acum) preşedinţi ai României nu au înţeles uşor (şi nici acceptat pe de-a-ntregul) acest lucru. Iliescu, Constantinescu & Băsescu, fiecare, a avut momentele sale de stupefacţie în faţa evidenţei că o parte a corpului social nu consideră necesar (sau moral) să-i elogieze.

Acest impas – al posibilităţii, dar nu şi obligaţiei, de a elogia/susţine/promova ceva/pe cineva într-o democraţie – transcede, cum spuneam, de la personaje la valori şi principii.

În acest condiţii, pe măsura momentului aniversar de acum, nu voi propune aici decât o scurtă serie de elogii – meritate, cred, şi destinate nu unor persoane anume, ci unor idei şi principii metodologice fără de care povestea revoluţiei din România-’89 ar rămâne mereu în suferinţă.

În primul rând, un elogiu simplităţii: în România, s-a vorbit mult despre adevărul acelui decembrie 1989 şi se va mai vorbi cu siguranţă, însă fiecare vorbitor/rememorator are adevărul său în această poveste. Mai mult: pentru fiecare român normalitatea recîştigată în urma revoluţiei arăta puţin altfel: unii îşi doreau un lider democratic puternic; alţii îşi doreau un lider democratic fără a fi puternic; unii ar fi vrut ca FSN-ul (gruparea-fanion a primelor zile fără Ceauşescu) să devină partid, alţii s-au opus acestui lucru[1]; unii şi-au imaginat o reformare a PCR-ului, alţii au dorit interzicerea lui prin lege; unii priveau cu speranţă reapariţia partidelor “istorice” în România, alţii vedeau acest lucru ca pe o ameninţare; unii au fost de la bun început convinşi de necesitatea instituţiei parlamentare în stat, alţii o tratează şi azi cu repulsie[2] sau, cel puţin, ironie[3].

Şi totuşi, esenţa momentului fondator al tuturor aceste dileme, esenţa a ceea ce a fost Revoluţie Română de acum 20 de ani, atunci când vom ajunge la ea – dincolo de toate concepţiile, teoriile, adversităţile şi construcţiile noastre, mai mult sau mai puţin fundamentate –, vom vedea că este în sine foarte simplă: pentru că adevărul este cu siguranţă mai simplu decât imaginarul pe care timp de două decenii nu am ezitat să îl adăugăm peste istoria reală a acestei revoluţii din decembrie 1989.

Nu mă refer aici la elucubraţiile flagrante, nu mă refer la oamenii care îi cred pe soţii Ceauşescu ascunşi prin Paraguay, ca istoric nu mă pot raporta la aşa ceva, chiar şi „dispariţia” cadavrelor sau „înlocuirea” lor sunt nişte poveşti de senzaţie care nu nici o legătură cu istoria, şi îi sfătuiesc pe cei cu care intru în contact, în speţă studenţii de la Facultatea de Istorie din Bucureşti să evite capcana teoriilor senzaţionaliste şi conspiraţioniste. Cu atât mai mult i-am felicitat de fiecare dată pe cei care au iniţiat diverse conferinţe sau mese rotunde, care sub diverse sigle[4] le permite tuturor, fie că sunt politicieni, profesori sau revoluţionari, să îşi dea partea lor de adevăr sau de interpretare, pe baza căreia istoricii, azi şi mâine, vor construi acea naraţiune simplă şi logică a revoluţiei române din decembrie 1989. Probabil aceasta nu se va întâmpla foarte curând, dar se va întâmpla cu siguranţă. (continuarea – mîine)


[1] Vezi amintirile despre primele zile ale CFSN-ului din volumul lui Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2009.

[2] În 2009, preşedintele (reales) T. Băsescu şi-a construit întreaga campanie (de la afişele outdoor pînă la declaraţiile programatice) pe ideea că luptă (şi) împotriva parlamentarilor şi unui Parlament prea numeros.

[3] Chiar şi azi, la 20 de ani distanţă, unii par a-şi dori un parlament unicameral, în timp ce alţii vor respectarea tradiţiei româneşti ante-comuniste, aceea a unui parlament bicameral.

[4] O parte a acestui text se bazează pe intervenţia mea la o masă rotundă “Revoluţia română din decembrie 1989 – certitudini şi controverse”, organizată de Institutul pentru Istoria Revoluţiei române din decembrie 1989, pe 13 mai 2009, la care au participat, printre alţii, preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, revoluţionari, politicieni şi istorici.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

20 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (1/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(1/5)

Discuţiile despre revoluţia din 1989, în România de astăzi, reprezintă în ele însele o acrobaţie de tip retoric petrecută pe trei coarde foarte întinse: i) una este coarda ironic-“negaţionistă” – adică un amestec de bancuri şi demonstraţii nu foarte elaborate potrivit cărora, la final, reiese că în decembrie 1989, la Bucureşti, nu a fost nici o revoluţie, ci mai curând un fel de mascaradă cu morţi la final; ii) a doua este cea declarat investigativă (şi nedeclarat senzaţionalistă) – având ca rezultat o paletă relativ largă de concluzii, de la opiniile exaltate, conform cărora la Târgovişte nu a fost împuşcată familia Ceauşescu (ci altcineva, eventual nişte sosii) şi până la speculaţiile aparent logice despre accidente, morţi, dispariţii sau apariţii care au urmat după ieşirea din scenă a Conducătorului; în fine, ultima – şi cea mai anemică deocamdată – este iii) cea istorică: în ciuda unei producţii bibliografice relativ bogate pe această temă în ultimii 20 de ani, analiza de factură istorică este cu mult depăşită de primele două. A spune acest lucru nu înseamnă neapărat a alimenta corul lamentaţiilor pe acest subiect. În opinia mea, pe termen mediu relatarea istorică a revoluţiei din decembrie 1989 va cădea automat în sarcina unei alte generaţii de istorici ai ţării – şi, foarte probabil, necesarul exerciţiu al distanţei va produce rezultate net superioare celor de azi.

 1. În căutarea normalităţii

În opinia mea, principalul merit al revoluţiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare în drepturi a normalităţii sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că revoluţiile, dimpotrivă, sugerează mai curând o ieşire din normal. Şi totuşi, revoluţiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o excepţie de la normalitatea socială.

Dovezile că regăsirea normalităţii a fost miza majoră a revoluţiilor din Est se înmulţesc considerabil. Într-o carte recentă[1], Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală şi de Est, Balcani şi ţările baltice – povesteşte cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credinţe (politice) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituţia Statelor Unite şi i-ar fi spus ziaristului “Reţineţi ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni şi ale noastre”[2]. Ce semnificau aceste asigurări? Nimic altceva decât o reîntoarcere la normalitatea democratică sugerată de una dintre cele mai vechi constituţii moderne. Era totodată o declaraţie de principiu – anume că nu există democraţie originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democraţiei, la care poţi adera sau nu. (continuarea – mîine)


[1] Michael Meyer, The year that changed the world. The Untold Story Behind The Fall of the Berlin Wall, Scribner. A Division of Simon & Schuster Inc., New York, 2009.

[2] Vezi interviul acordat de Michael Meyer postului Radio Europa liberă (RFE/RL), 6 noiembrie 2009.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

18 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

23/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (VII)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 7/7

Şi astfel am ajuns în dimineaţa despre care de fapt doream să scriu: cea de sâmbătă 23 decembrie 1989. Ea distilează pentru mine tot ce poate fi mai imprevizibil, mai aţâţător şi mai tragic-spectaculos într-o revoluţie. La mijitul zorilor magia se mai disipase şi ne apucase oboseala. De la Casa Studenţilor am mers spre casa unui camarad de ultimă oră, la timp pentru a bea o cafea şi a asculta radiojurnalul Europei libere de la ora 6.00 (sau 7.00?). Apoi am plecat, singur, spre casă – pe lîngă Biserica Sfinţii Apostoli, coborând pe străzile Ulmului şi Nerva către Piaţa Chiriac. Mă apropiam de casă, priveam şi nu-mi venea să cred: în lumina incertă a dimineţii, spre orizontul de Sud, al Parcului Romanescu, curgeau roiuri albe de gloanţe trasoare.

Şi atunci mi-am spus: asta înseamnă o revoluţie – ca o generaţie care a crescut vorbind despre pace şi despre dezarmare să se trezească brusc cu gloanţe plutind pe deasupra casei părinteşti şi să simtă în nări, la o adiere venind dinspre parcul în care ai plimbat primele puştoaice, mirosul sărat-piperat al prafului de puşcă. Străzile erau pustii. Şansa mea a fost că nu am trecut pe lîngă vreo unitate militară. Tot la acea oră, pe alte străzi, colegi de generaţie mureau stupid – împuşcaţi pe când veneau spre casă de la obiectivele pe care “le păziseră”.

Ajuns la ai mei, am promis ca data viitoare, dacă va mai fi vreo revoluţie şi dacă-mi voi mai petrece noaptea cu ea, măcar voi suna acasă. Apoi tata a mers la chioşcul de ziare şi s-a întors fluturând o foaie: ediţia nr. 13909, din anul XLVI a cotidianului Înainte (devenit peste noapte organ al consiliului judeţean Dolj al FSN), în doar două pagini, unde, pe verso, împungea pagina şi textul meu, dus cu bâtele la tipografie în seara precedentă. În tot ziarul, doar două semnături: a mea şi a altui (bănuiesc) tânăr, autor al unei poezii. Abia mai târziu aveam să pricep că Ceauşescu fugise, dar revoluţia nu se terminase – şi nici revoluţiile ca atare, pentru că tricotezele nu dorm niciodată. Aspazia stă ascunsă pe undeva, sub un alt nume, aşteptând un nou gâde, o nouă revoluţie şi un alt gât cu vedere spre piaţă.

Apoi, spre sfârşitul acelei dimineţi de sâmbătă am adormit, cred, mulţumit. Căzuse dictatorul, TVR părea a fi inaugurat un program non-stop şi eu debutasem în presa de mare tiraj – ce-ţi poţi dori mai mult de la o simplă zi de vacanţă?! 

_________________________

Acest text va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2010 

23 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

22/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (VI)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 6/7

 Sărat mirosind a pucioasă e glonţul patriei

Noaptea haosul s-a accentuat, ca în toată ţara.

Migrena mă lăsase, am fost iarăşi furat de val şi suficient de ocupat ca să nu-mi treacă prin cap să sun acasă (dulcea inconştienţă a tinereţii, nici o generaţie n-o ratează). În schimb, am vorbit de câteva ori (şi eu, şi alţii) prin telefon cu generalul de armată Roşu (care devenise şeful comitetului provizoriu de conducere a judeţului) şi cu alţi dirigenţi de ultimă oră. Intoxicările, manipulatoare, abundau.

Pe la miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie a ajuns (cum? de unde? – mister) prin Casa Studenţilor un bilet bătut la maşină – cu litere mari şi roşii, parcă-l văd – în care scria ceva gen «FRAŢI ROMÂNI! ÎN CLĂDIREA POŞTEI CENTRALE DIN CRAIOVA SÎNT DEŢINUŢI OSTATECI COPII» etc. Noi l-am luat în serios, ne-am luat steagurile şi am pornit în marş, cu lozinci şi îndemnuri, spre Poşta de pe Calea Unirii. De la balcoanele din nou construitul centru al oraşului lumea ne aplauda frenetic, dar nu se înghesuiau să ni se alăture (zona era un mini-Centru Civic al Craiovei, cu locatari în consecinţă!).

Am ajuns la Poştă – acolo, câţiva soldaţi speriaţi şi un locotenent-major s-au jurat pe toţi sfinţii că nu deţin nici un ostatec copil. La fel, tot în acele ore, mi-aduc aminte de un apel telefonic – la care am răspuns eu din întâmplare (dar au fost zeci, preluate şi de alţii) – în care se auzea vocea unei femei implorând: “Mamă… sunteţi tineri… plecaţi acasă… eu stau lîngă gară… acu’ zece minute a sosit o garnitură de tren încărcată cu tancuri … tancurile pleacă spre centru … vin peste voi … fugiţi, mamă, acasă” etc. Bilete misterioase şi apeluri anonime au curs toată noaptea, cât să ne ţină treji: ba că a fost aruncată în aer centrala termică de la Işalniţa; ba că apa e otrăvită; ba că deasupra Craiovei au fost doborâte n elicoptere înţesate cu terorişti; ba că Spitalul Judeţean e păzit de vreo patru doctori cu armele lor de vânătoare şi teroriştii i-au împresurat etc.

Nu voi accepta niciodată ideea că aceste intoxicări au fost întâmplătoare şi nepremeditate. Nepremeditată fusese doar adunarea noastră, a 50-60 de tineri, acolo, la Casa Studenţilor, iar cineva părea foarte interesat să ne trimite fie acasă, fie pe străzi, la vânătoare de fantome. Lucrurile au luat o întorsătură şi mai kafkiană în momentul în care au sosit (să ne apere!) vreo zece soldaţi înarmaţi plus un sergent – şi, din vorbă în vorbă, am aflat că soldaţii erau ultimul leat, din septembrie ’89 şi abia dacă aveau vreo tragere cu arma la activ. Nici nu vrea să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă chiar ne-ar fi atacat cineva. (va urma – continuarea, mâine)

_______________________

by Parker & Hart, 2009

22 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

21/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (V)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 5/7

În timp ce alcătuirea comando-urilor noastre bătea pasul pe loc, altcineva a ridicat vocea şi a spus “Care le-aveţi cu scrisul, că urmează să scoteam un ziar!”[1]. M-am considerat potrivit şi aici – şi aşa se face că în jurul orei 19 un grup de vreo 20 de tineri şi tinere ne-am retras într-o cameră din Casa Studenţilorsă facem sumarul. Discuţia a început promiţător, dar după o oră s-a blocat într-o teribilă polemică. Unii spuneam că e musai să deschidem prima pagină cu o scrisoare deschisă către Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, Nadia Comăneci ş.a. prin care să-i invităm să revină acasă, că ţara are nevoie de ei. Alţii spuneau că merită să-i chemăm doar pe cei plecaţi mai demult, nu şi pe oportuniştii de ultimă oră; alţii spuneau să nu chemăm pe nimeni, să vină doar cine vrea etc. O vreme am participat şi eu la dezbatere (mai relativist, susţineam ultima variantă) şi apoi ştiu că m-a luat o durere de cap cu draci (nemâncat toată ziua, cu duzini de ţigări fumate, transpiraţie, vânzoleală şi curentul care în acea clădire neîncălzită fluiera la toate uşile şi ferestrele). Ca să scap de migrenă, am compus dintr-o suflare, cu pixul pe hârtie, un text mustind de retorică anticeauşistă, am scris şi tăiat deasupra lui câteva titluri, în final i-am zis Ţara fără dictator şi l-am transcris pe o foaie A4, faţă şi verso.

Şedinţa de sumar a ziarului studenţesc continua indefinit (avea să se termine târziu în noapte, fără o concluzie în privinţa chemării, invitării sau doar salutării din ţară a gloriilor româneşti din exil), aşa că, pe la ora 22, am ieşit cu doi băieţi pe care acolo îi cunoscusem şi am mers glonţ la redacţia ziarului Înainte (până în acea zi, organ al comitetului judeţean PCR!) unde reţin imaginea unor coridoare pustii şi a două-trei persoane care ne-au privit stupefiate de teama că am venit să-i luăm la bătaie (trebuie să precizez că noi, reprezentanţii studenţilor – cum bănuiesc că ne-am recomandat – aveam în mâini nişte bâte impozante, cât să ne apărăm, la nevoie, de terorişti sau de câinii vagabonzi). N-am lovit pe nimeni, am lăsat doar textul meu, i-am întrebat dacă totul e în regulă, i-am şi chestionat dacă nu vor să venim cu o echipă mai mare, să-i apărăm de terorişti (nu-nu-nu! au zis ei, în cor), i-am salutat şi am plecat. 

Sărat mirosind a pucioasă e glonţul patriei

            Noaptea haosul s-a accentuat, ca în toată ţara. Migrena mă lăsase, am fost iarăşi furat de val şi suficient de ocupat ca să nu-mi treacă prin cap să sun acasă (dulcea inconştienţă a tinereţii, nici o generaţie n-o ratează). (va urma – continuarea, mâine)


[1] Ziarul – iniţial săptămânal, apoi lunar – chiar s-a înfiinţat, sub numele de Grai şi a funcţionat (şi cu mine în redacţie) o bună parte din anul 1990, când practic se vindea tot ce se putea tipări.

21 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

20/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (IV)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 4/7

Când am ajuns în piaţa actualei Prefecturi din Craiova, mare de popor (într-o oră devenită ocean). Mii de zvonuri circulau prin miile de guri. Pe la balconul prefecturii se perindau oameni – mai cunoscuţi, precum cantautorul Tudor Gheorghe, sau anonimi –, cuvântul de ordine era «Ceauşescu a fugit» şi am fost martor când, de câteva ori, în piaţă s-a scandat Gor-ba-ciov! Gor-ba-ciov! (asta e, ne place, nu ne place), iar la un moment dat (să fi fost în jurul orei 15) s-a întâmplat primul dintre cele câteva episoade cu totul bizare ce aveau să urmeze. Din senin, în acea masă enormă de oameni s-a produs o busculadă de proporţii, care ne-a spart rândurile şi ne-a frământat ca pe aluat. Ulterior am auzit diverse explicaţii: unii spuneau că totul a plecat de la faptul că cineva de la balcon tocmai spusese că fugarul Ceauşescu va veni spre Oltenia natală şi chiar atunci, coincidenţă, o Dacie albastră ar fi parcat vijelios undeva, în colţul dinspre magazinul Mercur al pieţei. Ceea ce eu îmi aduc aminte e că la un moment dat s-a auzit un zgomot pătrunzător, ca amplificarea unui răpăit de tălpi de bocanci pe caldarâm, lumea a început să se împingă din spatele adunării spre faţă şi imediat s-a produs haosul. Nu e exclus ca procedeul să fi fost similar (dar adaptat unei pieţe mai mici) cu cel care dusese, în ziua precedentă, la întreruperea discursului ceauşescian. Cine să-l fi pus în aplicare?

Nu mult mai târziu câţiva tineri au traversat rândurile strigând “Care eşti student… studenţii … la ora 17… la Casa Studenţilor!”. Între timp rezistasem îndârjit cererii câtorva celebratori ca şi mine de a-mi decupa steagul (de-abia în ziua următoare urma să văd primul tricolor cu gaură şi să pricep logica mutilării textile) şi, cu steag cu tot, am mers către Casa Studenţilor – unde, în scurt timp, s-au strâns zeci de tineri şi tinere, studenţi sau nu. Este extraordinară puterea de penetrare a zvonului într-o mulţime înfierbântată: curând ne-a ajuns din urmă vestea că la Bucureşti teroriştii (securişti, arabi ş.a.) îşi fac de cap – drept care după ora 18 ne-am împărţit şi noi în echipe, în ideea de a merge şi de-a apăra obiective din oraş. În prima fază, eu mă înscrisesem într-un team ce urma să păzească Facultatea de Medicină (cineva sugerase că de-acolo puteau teroriştii să fure substanţe toxice pe care să le verse în staţia de epurare a apei de la marginea oraşului!). Ne pregăteam de plecare, dar un vigilent a obiectat la adresa mea şi a altora: de exemplu eu, nefiind student la Medicină şi nici măcar în Craiova, ce puteam face dacă venea un arab şi-mi spunea că e student acolo dar el era în realitate ditamai terorist? Rezon – au zis şi alţii, aşa că detaşamentele s-au spart (iar în final n-a mai fost nici o logică în distribuire şi fiecare a păzit ce-a vrut; repet, unii chiar au murit în urma acestor haotice deplasări). (va urma – continuarea, mâine)

20 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

19/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (III)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 3/7

Ce făceam oare – mă întreb – în acele momente? 21 decembrie era o zi de joi; părinţii erau la serviciu; soră-mea era la liceu sau la vreo colegă. Singur acasă şi trezit relativ târziu – prelungisem seara în noapte ascultând Europa liberă cu prietenul Ovidiu M. –, în timp ce Ceauşescu trăia umilinţa balconului bănuiesc că citeam ceva sau poate chiar priveam la TV, dar pe antena de Belgrad şi nu pe cea de Bucureşti[1]. Regret şi azi că am pierdut desfăşurarea în direct a acelor clipe – şi nu am decât alibiul că demult nu mai aşteptam ceva spectaculos de la Televiziunea Română.

Pentru că acolo Ceauşescu a fost nu numai înfrânt, ci şi umilit. Acel balcon cunoscuse momentul său de necontestată glorie: în acelaşi perimetru, de la aceeaşi înălţime, în aceeaşi piaţă, el trăise his finest hour atunci, după miezul acelei zile de 21 august 1968, când vitriolase invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului varşovian (minus România, neinvitată – ceea ce l-a intrigat şi mai mult pe Ceauşescu, chiar dacă probabil ar fi refuzat oricum). Nu-mi dau seama dacă mişcarea din 21/XII/’89 a fost special gândită pentru a anula momentul 21/VIII/’68, dar coincidenţa este frapantă: în acelaşi perimetru de câteva zeci de metri pătraţi, la balconul unei clădiri pe care nici măcar nu o construise (ci o uzurpase, el ca şi sistemul pe care îl personifica), Ceauşescu a trăit deopotrivă marele său triumf şi marea sa umilire. Peste ani, în 2005, ca membru al Senatului României (care-şi avea sediul atunci în fosta clădire a C.C.-ului) am avut curiozitatea de a vizita balconul, biroul lui Ceauşescu, liftul cu care el a fugit în final şi terasa clădirii, de pe care cuplul conducător şi-a luat zborul spre moarte. În aer, în toate aceste locuri, nu plutea nimic – cum am spus, Ceauşescu trebuie căutat în ctitoriile sale, nu în palatele luate de la alţii. E motivul pentru care, de exemplu, Palatul Parlamentului – deşi au trecut pe acolo Yasser Arafat şi Şimon Peres, José Carerras şi un summit NATO – mi se pare mult mai bântuit de duhul Conducătorului.

Şi a urmat ziua de vineri, 22 decembrie 1989. Nu cred că secolul XX românesc (deşi are, fatalmente, prea multe zile memorabile) a mai cunoscut vreo zi atât de stupefiantă, misterioasă şi deschisă oricărei interpretări, de la comic la tragic şi înapoi.

Redau ce a însemnat ea pentru mine. Înainte de toate, ieşirea din casă: ea a decurs din faptul că, înciudat că pierdusem faza zilei precedente, dis de dimineaţă am comutat televizorul pe antena românească  (şi a rămas aşa câteva săptămâni după aceea[2]). N-am ieşit din casă ca un erou, ci ca un celebrator: după ce l-am văzut la TV pe Ion Caramitru etc. am încălcat promisiunea pe care o făcusem alor mei şi am ieşit – dar nu oricum. M-am dus mai întâi la Şcoala generală nr. 18 din Craiova (în care făcusem clasele I-VIII şi unde director ajunsese între timp excelentul nostru profesor Marian Niţă) şi, cum şcoala era pustie, am negociat cinci minute cu paznicul: eu insistând pe ideea că trebuie să-mi dea un steag tricolor – el insistând pe ideea că aşa ceva nu-i posibil. Mai curând contextul decât puterea mea de convingere (toate blocurile şi aleile din jurul şcolii începuseră să vibreze şi să zumzăie; străzile s-au animat brusc etc.) l-au făcut să cedeze şi astfel mă revăd cu un steag în mâini urcând pe Calea Unirii, spre centru. Previzibil şi fără nici o legătură cu mine, într-un sfert de oră în spatele acestui steag se adunaseră zeci de oameni (puterea aglutinantă a simbolurilor!). (va urma – continuarea, mâine)


[1] Tehnic vorbind, chiar aşa stăteau lucrurile: locuitorii din Vestul ţării aveau două cabluri de antenă, ambele coborând de pe acoperişuri, de la două antene diferite; pentru a schimba canalul trebuia schimbat şi cablul.

[2] Ceea ce nu cred că se mai întâmplase din 1980, de la moartea lui Tito; de-atunci familia în care am crescut (ca şi altele) a petrecut mai multe ore pe TV Beograd decât pe TVR.

19 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (II)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 2/7

De aici mi s-a tras şi ocazia istorică de a vedea revoluţia din 1989 la Craiova! La 20 de ani distanţă, aş fi tentat să descriu în notă carageliană tot ce s-a întâmplat acolo, cu mine ca martor. Pe de altă parte, adevărul cât de cât caricaturizat ar fi o impietate faţă de tinerii care, totuşi, au murit în acele două zile (23-24 decembrie) în Craiova, în condiţii neelucidate – scriind aceasta am imaginea vagă a unui june alături de care am petrecut Revelionul ’84-’85 şi am schimbat poate trei fraze, dar pe care-l pizmuiam vag pentru că avea o prietenă superdrăguţă pe nume Laura, pe care odată am condus-o şi eu acasă (prin ’87?), dar pe care el o plimba zi de zi, de ani de zile. Acest băiat de 21-22 de ani a murit cu trei gloanţe made in Romania înfipte în piept, în dimineaţa de 23 decembrie ’89, pe o arteră principală a Craiovei, numele său ca erou se află pe o plăcuţă fixată azi în zidul Prefecturii (alături de alte nume), istoria nu mai reţine nici cine l-a împuşcat şi nici cine a mai condus-o apoi acasă pe Laura. De multe ori, când aud glume sau glumesc eu însumi despre acel decembrie, ’mi-apare în minte imaginea acelui tânăr şi a Laurei, mână-n mână prin ’87-’88 (şi ei erau dintre “decreţeii” lui Ceauşescu!) şi am o strângere de inimă.

Zilele de 20 şi 21 decembrie le-am trăit cu o febrilitate în raport cu care astăzi, o spun cu regret, am un sentiment de jenă. Priveam buletinele de ştiri ale televiziunii iugoslave, ascultam Europa liberă şi pe de o parte mă întrebam cum de e posibil iar pe de alta de ce e posibil numai atât. Devenise limpede că la Timişoara se întâmpla ceva major, ceva mai profund decât Valea Jiului ’77 sau Braşov ’77. Pe de altă parte, întrebarea la care nu aveam răspuns era de ce numai la Timişoara – pentru că dinspre Bucureşti nu răzbătea nici o contagiune rebelă, iar Craiova zăcea într-o tăcere gri, plină de fumul coşurilor din cartiere, cu oameni puţini pe străzi, mişcându-se teleghidaţi de autoconservare. Trebuie să spun că, în urmă cu o lună şi jumătate, prinsesem tot la Craiova căderea zidului Berlinului: televiziunea iugoslavă arăta la telejurnal cum tinerii germani urcă pe zid şi desfac şampanii, iar eu şi un prieten priveam anesteziaţi şi fără speranţă. Am fost cu totul lipsit de intuiţia că România & Ceauşescu nu se vor putea sustrage căderii în serie a acestui domino politic pus în picioare de Stalin. Priveam la Zid cum se crapă, îi vedeam (tot la TV Beograd) pe Margaret Thatcher sau pe François Mitterand punând condiţii şi avansând scenarii liniştitoare, dar nu am avut nici o clipă sentimentul că, în consecinţă, Ceauşescu ar fi prin ceva ameninţat. El mi e părea izolat într-o carapace, depăşit şi autarhic, încăpăţânat şi scos în afara timpului – drept care mi se părea invulnerabil. Nu-mi imaginam că altceva decât o moarte naturală l-ar putea răpune. Chiar şi azi mi se pare uluitor că după deschiderea Zidului berlinez la Bucureşti avea loc Congresul al XIV-lea al PCR, cu Ceauşescu reales în unanimitate. Pe el părea că istoria strict contemporană a Europei nu-l atinge; pesemne că România ca atare era suspendată într-un fus orar propriu, în care celebra sintagmă cvasi-cacofonică “epoca Ceauşescu” nu corespundea anilor calendarului creştin etc. Bref: nu m-am aşteptat nici o clipă, în fiece zi a vieţii mele de pînă în 22 decembrie acel an, ca Ceauşescu să fie dat jos pe cale violentă.

Cioran, Eliade – veniţi acasă, oameni buni!

În seara de 20 decembrie, l-am văzut pe Ceauşescu la televizor – o scenă de neuitat, el la un pupitru, citind greu un text scris de alţii după ideile lui, iar în dreapta sa un grup cu Elena Ceauşescu şi alţi doi-trei mameluci[1] de partid şi de stat. Conducătorul avea vocea stinsă – dar detaliul nu mi-a dat o speranţă suplimentară – şi rostea fraze incomprehensibile despre atacuri la adresa ţării socialiste etc. Ea stătea ţeapănă, într-o rochie (mă înşel?) albastră – şi semăna terifiant cu propria ei imagine dintr-un tablou al lui Eugen Palade, pe care aveam să-l studiez peste exact un deceniu[2].

A doua zi, pe 21, am pierdut teribila scenă a balconului, cu Ceauşescu oprit înmărmurit în mijlocul unei fraze (în viaţa lui nu i se întâmplase aşa ceva, deşi niciodată nu fusese un bun vorbitor), pe fondul unui murmur sinistru ce răzbătea din rândurile aplaudacilor din Piaţa Comitetului Central. Cred şi acum, de câte ori revăd scena, că atunci a pierdut Ceauşescu partida. De fiecare dată privirea mi-e atrasă de mişcarea panicată a unui personaj din spatele său, cu pălărie, care îi şi spune şefului ceva şi care capătă în câteva secunde masca mortuară a presimţirilor celor mai sumbre. Atunci până şi imaginea TV fixată pe bustul lui Ceauşescu o ia razna: nici nu ascunde mare lucru, dar nici nu clarifică nimic.


[1] Termenul nu e deloc peiorativ: în Evul Mediu, mamelucii desemnau soldaţii sclavi convertiţi la religia imperiului în care trăiau (în speţă, Islamul). Ulterior au devenit ei înşişi o castă în sine – sau în cazul nostru o nomenklatură, cum ar spune Voslenski.

[2] Vezi studiul meu “Ceauşescu pe Insula Culorilor. Construcţia unicităţii în plastica «omagială» românească”, în Lucian Boia (coord.), Insula. Despre izolare şi limite în spaţiul imaginar, Centrul de Istorie a Imaginarului & Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 1999, p. 280-311.

18 Decembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Istoria în imagini a anului revoluţionar 1989

… un slideshow purtînd marca The New York Times cu imagini şi texte legate de istoria anului revoluţionar 1989.

10 Noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , , | Lasă un comentariu