10/iulie/2011 În „Dilema veche”, prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu
… în rubrica „Poveşti suprapuse” a revistei Dilema veche (ediţia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu. Repoducem textul după revista gazdă – GEOPOLITIKON & EURAST
Adrian CIOROIANU | Poveşti suprapuse
Mareșalul, regele, președintele. Și Volo Tismăneanu
– scrisoare deschisă către un camarad de idei –
Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.
DE ACELASI AUTOR
Cît de alb e calul de sub anumite șei?
Hai să ne jucăm de-a conflictul etnic!
Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele.
Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi?
Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie?
În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.
29/mai/2011 TOP 25. Dragi prieteni, dvs. aţi decis! După un an şi jumătate de existenţă GEOPOLITIKON, cele mai citite 25 texte & postări (deocamdată!)
28/mai/2011 EURAST şi Editura Meteor Press vă invită la lansarea unei noi traduceri din Anna Politkovskaia
… sâmbătă, 28 mai a.c., ora 17.oo, la pavilionul Editurii Meteor Press din Târgul de Carte Bookfest, lansarea volumului
Doar adevărul
de Anna Politkovskaia
Participă:
dl. Bedros Horasangian, scriitor; dl. Profesor Liviu Antonesei; dl. Petre Mihai Băcanu, jurnalist, dl. Profesor Adrian Cioroianu, istoric.
detalii: lansare Doar_adevarul – mai 2011
28/mai/2011 Cartea de sâmbătă: „România şi comunismul: o istorie ilustrată” – Dinu C. Giurescu (coord.)
Comunismul – cu poze, dar mai ales cu idei
Adrian CIOROIANU
Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, 216 pagini, 79, 90 lei
Ceea ce reprezintă “dinastia” Brătianu pentru politica românească – adică Ion, Ion C. (Ionel), Vintilă, Constantin (Dinu), Gheorghe – a însemnat “dinastia” Giurescu pentru istoriografia noastră: Constantin (mort de “gripa spaniolă” în 1918), Constantin C. (profesor universitar în interbelic şi ministru, apoi deţinut politic la Sighet, mort în anii ’70) şi Dinu C., profesorul nostru de azi, nume de referinţă (în ultimii 20 de ani) al Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană. Din păcate, ambele “dinastii” par a se fi oprit (nu genealogic, ci profesional vorbind). În cazul istoricului, rămîn ca moştenire sutele de discipoli pe care profesorul D.C. Giurescu i-a atras către arta scrierii istoriei. Dintre aceştia, acest senior Profesor (cu majusculă!) a ales acum doi foşti studenţi, alături de care propune o carte plină de ilustraţii, dar mai ales de idei.
Pentru cei care-s reticenţi – precum subsemnatul – la multitudinea de “istorii ilustrate” propuse pe piaţă (de la istorie la artă culinară, la muzică rock sau industrie automobilistică), acest volum va fi suprinzător. De regulă, cumperi o “istorie ilustrată” pentru ilustraţii, fiind oarecum prevenit că textul e un biet apendice. Tot de regulă, preţul cărţii e mare – din cauza cerinţelor tipografice. Dar nu şi în acest caz. Faţă de ce propune, cartea despre care vorbesc are preţ mic: cine o va deschide şi o va citi va avea o imagine mai mult decît edificatoare asupra comunismului românesc. Pentru cei care-l cunosc pe profesorul D.C. Giurescu, surpriza va fi mică: în cea mai mare parte, textul îi aparţine: rareori un om cu o atît de mare putere de concizie şi cu o asemenea capacitate de transpunere în context a unui eveniment istoric. Fie că vorbeşte despre “raionarea teritoriului” (adică înfiinţarea raioanelor administrative, la începutul anilor ’50) sau despre fanteziile din 1974 ale lui N. Ceauşescu privind “liceele industriale şi agricole” (Era bine? Era rău? Cert este că majoritatea românilor adulţi de azi au trecut prin aşa ceva!), profesorul Giurescu scrie fără ură şi fără părtinire despre un episod de istorie românească – comunismul – pe care, dealtfel, l-a resimţit personal din plin, cu pierderi familiale enorme.
În alegerea fotografiilor, celor trei li s-a alăturat Mircea Suciu – fostul director al revistei Dosarele istoriei, din păcate dispărută în ultimii ani. La acest capitol, al ilustraţiilor, preferata mea este cea de la pagina 58: scriitorul Mihail Sadoveanu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş (o imagine, cred, de la finele anilor ’50). Să mă ierte admiratorii scriitorului Sadoveanu, dar cei patru din poză, zîmbitori şi satisfăcuţi, ar putea fi uşor confundaţi cu nişte capi mafioţi din sudul Siciliei, la ora siestei. Intelectualii români de azi şi de mîine ar trebui să reflecteze serios în faţa acestei fotografii.
Înţeleg că, după apariţia cărţii, între coordonator – profesorul Giurescu – şi editură s-a ivit un diferend. Motivul: o explicaţie pe care profesorul o dădea unei fotografii cu generalul Iulian Vlad (p. 208) şi pe care editura a modificat-o. Nu intru în detalii; spun doar că, în opinia mea, explicaţia profesorului era – istoric vorbind – veridică. Cum foarte veridic rămîne penultimul capitol al cărţii, scris tot de profesorul Giurescu şi denumit “După douăzeci de ani”. Nu e un text comod: pe nici trei pagini e racapitulată, la rece – critic, adică –, întreaga noastră istorie post-comunistă. Cu suficiente argumente încît acest text să fie, din păcate, adevărat.
Un volum admirabil, pentru orice bibliotecă de intelectual român.
27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)
Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.
Europa unită, astăzi
Adrian Cioroianu
(1/7) – (2/7) – (3/7) – (4/7) – (5/7)
Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)
Criza şi renaşterea clişeelor
La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.
Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)
27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)
Relaţia SUA – China şi contribuţia României
la normalizarea relaţiilor sino-americane
Manuel Donescu
(1/5) – 2/5
H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com
Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare
La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.
Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.
Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).
De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.
Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.
SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.
Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei – condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.
Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)
– Bibliografie
9 Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,
în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa
10 Huang Hua, op.cit., p. 220.
11 Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina Brejnev peste
tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil
Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/
interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.
12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.
13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”, January/February 2009, pp. 14-15.
14 Kissinger: „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de vedere
simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea Pactului de la
Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în interviul realizat de Emil
Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/
interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.
15 Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile
prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de
republicani câteva luni mai tărziu (august).
16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul
acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa
17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.
18 Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei
culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis
propunerea noastra.”- în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,
accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-
o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala
problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.
Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,
fiind foarte important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).
19 Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan
il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind
relatia Romaniei cu Rusia.” – în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea
TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-
intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.
20 Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind
activitatea diplomatică a lui Han Xu).
21 Henry Kissinger, op. cit., p. 632.
22 Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.
14/dec/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (4/7)
Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.
Europa unită, astăzi
Adrian Cioroianu
Cu un an în urmă, s-ar fi zâmbit ironic la ideea unui “guvern economic european”; astăzi el pare a fi singura soluţie raţională pentru ca moneda euro să poată fi salvată pe moment şi ferită de astfel de pericole în viitorul previzibil. Devine astfel evident că o uniune politică a celor 27 este inoperantă în lipsa unei coordonări economice – dincolo de marjele (largi în teorie, dar restrânse în practică) ale Parlamentului European. Cum spune Habermas, e relativ simplu să dai vina pe «măsluirile greceşti» şi pe «iluzoria prosperitate spaniolă» (grecii şi spaniolii, ca şi alţii, trăind în ultimul deceniu cu mult peste posibilităţile lor reale, iar acum fiind constrânşi să suporte consecinţele…).
Dincolo de acestea (date reale, dar nu şi cauzale în raport cu fenomenul de criză despre care vorbim), mult mai gravă este criza de ansamblu a identităţii europene, agravată atât de panica actuală (aceasta-i evident), cât şi, s-o recunoaştem, de rapiditatea (totuşi!) cu care extinderea UE s-a petrecut în ultimii 10 ani. Teza lui Habermas e neliniştitoare: el crede că la nivelul societăţii germane (de la care, ştim deja, se aşteaptă atât de mult pentru Europa) a apărut o «ruptură în mentalităţi» faţă de epoca lui Helmut Kohl: «domneşte peste Germania o generaţie normativ dezarmată, care se lasă târâtă (…) de problemele unei societăţi din ce în ce mai complexe, tratate de pe o zi pe alta». O generaţie care, «conştientă de îngustarea marginii sale de manevră, (…) renunţă la obiectivele şi viziunile sale organizatoare, fără a mai vorbi de mari proiecte» europene etc. În mijlocul Europei – spune Habermas – se află un colos «întors spre sine însuşi», cu o «mentalitate egocentrică, lipsită de ambiţie normativă». Aceasta pare a fi noua Germanie, de la care confraţii europeni aşteaptă izbăvirea morală şi financiară.
Probabil că fantasma ajunsese prea departe, astfel încât ea i-a contaminat şi i-a deturnat de la realitate pe proprii săi subiecţi. Şi probabil că prima lecţie a acestei dureroase crize este tocmai aceea că Germania şi Grecia, dincolo de apartenenţele lor comune în structura instituţională a Occidentului de azi, nu au în comun decât litera cu majusculă a numelui propriu. Dincolo de care, imediat, apar problemele.
Cu sinceritatea esticului suficient de subiectiv pentru a se considera norocos în raport cu istoria recentă, dar şi îndeajuns de raţional şi inteligent pentru a pune un diagnostic corect problemei europene comune, politologul bulgar Krastev spune: «de zece ani am trăit într-o ficţiune, care avea avantajul de a fi politic corectă: pretindeam să credem că Germania şi Grecia aveau aceleaşi drepturi». Criza ne-a adus pe un teren mai ferm – şi mai adevărat. Chiar şi împreună, uniţi instituţional în diversitatea noastră, diferenţa primordială persistă: există state mari şi există state mici; unele mai puternice, altele mai slabe. Uniunea nu le-a adus la acelaşi nivel. De acord, puterea îţi aduce responsabilităţi suplimentare – dar aceasta nu presupune, pentru echilibru, şi anumite drepturi suplimentare pentru cei cu responsabilităţi? Nu-i simplu şi nu-i comod răspunsul, dar merită meditat asupra lui. (va urma)
03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…
Relaţiile americano-israeliene sunt puse în cumpănă de construcţiile coloniilor evreieşti…
by Ed Stein, 2010
… ceea ce-a dus în ultimul an la adevărate cutremure politice bilaterale…
by Bob Englehart, 2010
… timp în care Iranul îşi vede mai departe de programul său nuclear.
by Ed Stein, 2010
03/oct/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (3/7)
Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.
Europa unită, astăzi
Adrian Cioroianu
În toată această fabulă modernă, Germania a fost motorul principal al alianţei. Inventivă, deprinsă cu munca şi un excelent exportator de bunuri tehnologice, ea trage în jugul comun ca un taur mecanizat şi aduce cel mai mult la masa comună. Îndeobşte, europenii se enervează când vreo puştoaică din Germania se întâmplă să câştige un concurs precum Eurovision-ul[1] sau când echipele de fotbal germane (butucănoase în raport cu graţia dezinvoltă a echipelor latine) se întâmplă să pună ceva probleme vreunui mare club de fotbal mediteranean. În vremuri de prosperitate şi siguranţă, germanii sunt numai buni de ironizat; dar când apar norii, e de la sine înţeles că ei trebuie să construiască umbrela comună. Sub care să se adăpostească cu toţii: şi porcuşorii de ocazie, şi veteranii clubului, şi nou veniţii.
Soarta ideii europene, astăzi, depinde de imaginaţia liderilor săi politici. Şi nu mă refer neapărat la liderii săi comunitari, proaspăt instalaţi anul trecut la Bruxelles (van Rompuy şi lady Ashton), ci la acea generaţie de oameni de stat cu răspunderi naţionale (şi consecinţe europene ale gesturilor lor!) care au dat contur noii Europe la începutul anilor ’90. Va fi cancelarul Merckel capabilă să se ridice la înălţimea vizionară a lui Helmut Kohl? Britanicul Cameron va fi învăţat el oarece din thriller-ul politic cu pasaje gotice al doamnei Thatcher? Va ajunge vreodată hiperenergicul Sarkozy la amploarea regală a gesturilor politice ale fostului preşedinte Mitterand? Altfel spus: va fi actuala generaţie de lideri comunitari la fel de isteaţă (sau de norocoasă) precum precedenta? Şi mai există un detaliu. Într-un recent editorial, filozoful german Jürgen Habermas deplângea faptul că nimeni nu pare a conştientiza pe deplin «acest important punct de cotitură» pe care criza de acum a euro (şi a Europei) îl reprezintă[2]. La doar doi ani de la semnarea Tratatului de la Lisabona (şi la câteva luni de la validarea lui în toate statele membre), acest contract comun ce stă la baza Uniunii îşi vede limitele: lipsa unui “instrument comun” sau a “unui mecanism de criză” apt să contrabalanseze tendinţele centrifuge proprii stării de insecuritate financiară.
Sfârşitul unei fantasme?
O precizare: în ciuda în ceea ce îndeobşte se crede spre periferiile (geografice) ale Europei – vezi cazul României sau Bulgariei, de exemplu, unde abia dacă există o preţuire simbolică faţă de moneta naţională leu/leva –, ideea monedei comune europene (adoptată în mod formal în Tratatul de la Maastricht, din 1992) a stârnit de la bun început multiple proteste în mediul economiştilor occidentali (mai cu seamă germani, e adevărat[3]). Principala problemă – spuneau aceştia – era aceea că viitorul euro aducea, într-adevăr, unirea diferitelor monede naţionale, dar tot el lăsa politicile fiscale naţionale la fel de coordonate între ele precum fuseseră şi mai înainte[4] (adică relativ). Altfel spus: prin ce magie 1 euro grec urma fi obligat să rămână la fel de puternic precum 1 euro german?
Într-o implicită legătură cu acest detaliu s-a aflat decizia Marii Britanii de a nu adera la zona euro. Problema e, în esenţă, una tehnică – dar poate fi totuşi comprehensibilă nespecialiştilor care suntem: Banca Centrală Europeană nu poate (teoretic, prin statutul său) împumuta direct bani unui guvern al unei ţări UE care intră în deficit (precum cazul Greciei azi, să zicem), iar pe de altă parte nu există nici mecanismul prin care ţara respectivă să iasă (sau să fie exclusă, la nevoie) din zona euro. Spune istoricul Ferguson: «această rigiditate a fost una dintre raţiunile pentru care expertul Martin Feldstein de la Harvard a prezis că moneda unică va conduce nu la o mai mare armonie, ci la conflict». Ce putem adăuga noi, ca europeni? Să sperăm că se înşeală, amândoi. (va urma)
[1] Precum s-a întîmplat la ediţia din mai a.c. Atunci, brusc, toţi comentatorii şi-au adus aminte că Germania este principalul contributor financiar pentru show-ul cu pricina şi, evident, au spus aceasta cu multe nuanţe de reproş şi insinuare.
[2] Jürgen Habermas, “Destinul nostru impune acţiunea”, în Die Zeit, 26 mai 2010.
[3] Va rămâne în istorie, de exemplu, scrisoarea deschisă pe care, la finele anilor ’90, peste 100 de economişti germani au adresat-o guvernului de la Berlin – în ideea apărării monedei naţionale marca; fără succes.
[4] Niall Ferguson, “The end of the euro”, în Newsweek, 20, 17 mai 2010.
30/sept/2010 Dacă-i joi, e o poveste din „Dilema veche”: O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!
O soluţie concretă pentru ieşirea din criză
Adrian Cioroianu
Mare-mi fu bucuria mai ieri, întîlnind cîţiva studenţi din cea mai nouă recoltă, abia înscrişi la facultatea în care lucrez. Ba încă dînşii-mi lăsară de-nţeles că nici Dilema veche nu le e chiar străină (voi verifica acest lucru, la sînge, la primul examen al iernii!). Iar la un moment dat unul dintre ei îmi spuse aşa, într-o doară, de-un pamplezir: Ce putem face cu criza asta, s-o trecem mai repede? Refrenul, în sine, nu-mi era necunoscut. Mulţi dintre distinşii cititori (mai ales din partea lor pixelată) trimit aceeaşi replică celor care scriu la gazete: Bun-bun, le zici bine mata, dar o soluţie concretă de ce nu dai, dacă o ai? – aşa ne dezmiardă dînşii şi pesemne că au şi rezon.
Drept care m-am pus pe treabă. Nu oricum, ci metodic. Am luat un pix în mînă, mi-am pus o foaie albă în faţă şi am început a gîndi. N-a fost uşor! Foaie prinsese a se îngălbeni iar pasta din pix era uscată iască în momentul în care, fix din spatele urechii drepte, ţuşti!, sări revelaţia!
Premisa de la care am plecat a fost că trebuie să învăţăm ceva din experienţa altora. Sîntem noi în UE? – m-am întrebat. Sîntem! Sînt şi alte ţări din UE în criză? Sînt! Ce fac ele ca să scape? Ce fac nemţii, bunăoară? Nemţii muncesc – mi-am răspuns eu spontan, abia apoi înţelegînd că, în ce ne priveşte, această opţiune e una second best. Dar alţii ce fac? – am insistat. Şi aşa am ajuns la miezul soluţiei, care-i gata coaptă: m-am gîndit la veţinii noştri greci, care sînt gata să-şi vîndă unele dintre pietroasele şi plinele de măslini lor insule, ca să aducă bani la vistieria ţării; m-am gîndit la verişorii noştri francezi, care-şi vînd castelele de pe Valea Loirei ca să aibă bani pentru a da bilete de avion pe ruta Paris – Bucureşti unor persoane pentru care acest voiaj nu era deloc o prioritate.
[[[ Diva şi ţînţarul din orgia latină ]]]
Aşadar, hai să vindem şi noi ceva! – mi-am zis. Dar ce? Aici am zăbovit sensibil mai mult, trecînd în revistă opţiuni care de care. Am putea vinde, de-o pildă, piatra cubică din Bucureşti – adică granitul pe care au călcat Carol al II-lea, tancurile lui Stalin, tancurile lui Hitler, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nikita Hruşciov, Ceauşescu, Ceauşeasca, Robert Turcescu ş.a. Dar apoi mi-am adus aminte că Germania de Est a avut un ditamai Zid, pe care încă îl mai vinde la gramaj, şi tot degeaba dacă nu era în spatele ei o Germanie de Vest. Sau am putea să vindem acei stîlpi de iluminat din toată ţara pe care sînt lipite foi A4 cu inconturnabilul text Forăm puţuri la mică şi mare adîncime – dar apoi am aflat ceva senzaţional în legătură cu ei (o să revin asupra subiectului, promit). Şi, pe cînd întrebarea Ce avem noi mai mult în ţara asta mă chinuia mai rău, deodată m-am luminat: cel mai mult şi mai mult noi avem în România vedete!
A fi vedetă – şi mai ales una TV – în România este o profesie în sine. Una care nu necesită şcoli, diplome sau vreun talent anume. (E drept că presupune uneori anumite înclinaţii dar, din pudoare, nu voi lua în discuţie unghiurile respective). A fi vedetă este, pentru multe şi mulţi, încununarea firii şi apogeul fiinţei. Mai există, desigur, anumiţi recalcitranţi, care strîmbă din nas şi spun că s-au sastisit de atîtea, citez, panarame. Numai că promotorii vedetelor spun: Dacă nu vă convine, stingeţi televizorul! – ceea ce e cu totul inutil, pentru că a doua zi vei vedea vedetele (sau comportamentul lor) pe stradă sau la locul de muncă. Vedetele se vînd bine în România – aşa încît mi se pare logic să le vindem şi pe-afară (nu văd de ce le-am ţine numai pentru noi; în acest caz am fi ori egoişti, ori masochişti). Am avea de unde alege: bunăoară, omniprezenta creatură blondă (mai nou şatenă, dar ce mai contează) cu înfăţişare de pupetă gonflabilă şi zîmbet aşijderea. Sau, la capitolul masculin (?), domnul cu sexualitate incertă şi de unii contestată dar care, ca prin farmec şi PR, a ajuns flăcăul (tomnatec) cel mai jinduit al naţiunii. Sau doamna jună cu nume de plugăriţă şi înfăţişare de taxatoare de autobuz care, din nimic (mais rien! – cum i-ar spune dl Sarkozy dlui Băsescu) a ajuns regină cu trei de ics. Sau altele şi alţii. Dacă 25 de cenţi am luat pe fiecare dintre aceste podoabe ale televiziunilor, ne-am plăti datoria externă, am finanţa viitoarele cinci ediţii ale Jocurilor Olimpice şi am da şi ceva credite Băncii Centrale a Chinei.
În fine, să mai spun că, totuşi, o incertitudine există: pe care dintre vedete s-o vindem mai întîi? Aceasta mi-aduce aminte de dilema ţînţarului latin care, într-o caldă seară de vară, intra pe fereastra unei vile din Roma antică unde tocmai se desfăşura o încrîncenată orgie; privind el la înlănţuirea de mîini, picioare şi pîntece, şi-a spus: În principiu cam ştiu ce trebuie să fac, dar al naiba să fiu dacă ştiu de unde să încep!
______________________
– text publicat în Dilema veche, nr. 345, 23 septembrie a.c.
28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS
24 septembrie 1990 – Gorbaciov aderă la tabăra conservatorilor
Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Yanaiev (Consiliul Central al Sindicatelor)
Igor Caşu
Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.
La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.
În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.
La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.
Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.
Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.
_________________________
– text difuzat de RFE/RL, 24 septembrie a.c.
26/sept/2010 Despre Rusia, despre Albert Camus şi Michel Foucault ş.a. – un nou număr al revistei „Scrisul românesc”
… din sumar:
Florea Firan despre Dumitru Radu Popescu * Gabriel Coşoveanu despre cartea ”Visul lui Machiavelli” de Adrian Cioroianu * Sorana Georgescu-Gorjan despre Constantin Brâncuşi * Ovidiu Ghidirmic despre ”pseudointelectualitatea” în România de azi * Constantin M. Popa despre Mircea Muthu * Marian Victor Buciu despre ”Cum trăiră oltenii lui Sorescu pînă la comunism” Ioan Lascu despre traducerea lui Auguste Comte * Mihai Ene despre ”estetismul englez” * Dumitru Radu Popa despre opera lui José Saramago * poeme inedite de Marin Sorescu * proză de Carmen Firan şi Adrian Sângeorzan * Felicia Burdescu despre Michel Foucault * Cornelia Cîrstea despre ”Cronica de familie” a lui Petru Dumitriu * Maria Tronea despre Albert Camus * un interviu cu dramaturgul japonez Hirata Oriza * şi alte texte de Irina Mavrodin, Adrian Cioroianu, Ion Buzera, Dan Ionescu, Geo Constantinescu, Aloisia Şorop, Haricleea Nicolau-Rădescu, Rodica Grigore, Ion Parhon, Mihaela Chiriţescu, Gabriela Rusu-Păsărin, Florin Rogneanu ş.a.
– aici, sumarul integral: scrisulromanesc_7_iulie_2010
Adrian Sângeorzan, Adrian Cioroianu, Cristi Botofei, Dana Botofei, Mircea Cornişteanu, Carmen Firan, Florea Firan, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, după spectacolul cu piesa Lumina din pod de Carmen Firan (iulie a.c.)
25/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (1/7)
Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.
Europa unită, astăzi
Adrian Cioroianu
(1/7) –
Pe când eram ministru de Externe mi-a fost dat să trec printr-un episod (din fericire!) ieşit din comun: la una dintre şedinţele lunare ale celor 27 de miniştri de resort ai UE, în timpul mesei de prânz (care avea loc în localul Comisiei Europene din Bruxelles), pe la momentul servirii cafelelor şi desertului, numai ce apare – într-un colţ al sălii dreptunghiulare în care avea loc dejunul, de sub o muchie a podelei tapisate – un şoricel. Agil şi speriat (şi probabil înfometat), a traversat o latură a sălii, pesemne privindu-ne în felul său. Să fi vrut să ne dea un mesaj?
Nu era şobolanul lui Camus. Nici criza nu-i ciumă
Evenimentul a stârnit un amuzament de zile mari – accentuat, mi-aduc aminte, de spaima distinsei doamne ministru austriece Ursula Plassnik. Cred că era începutul anului 2008. Deseori mi-aduc aminte de acest episod inofensiv, în diferite contexte. Uneori îmi spun că ar fi fost o dramă dacă acest şoricel ar fi străbătut sala de mese ministerială a UE dintr-un local similar din Bucureşti sau din Sofia; probabil că presa noastră (în cazul în care ar fi aflat – iată motivul pentru care la Bucureşti sau Sofia sunt atât de vizibil manipulate informaţiile «pe surse») ar fi transformat evenimentul într-un cataclism naţional. Dar acolo, la Bruxelles, şoarecul din clădirea Comisiei Europene (care, cred, avea şi fraţi, şi surori, poate şi ceva bunici etc.) n-a stârnit decât zâmbete. La un minut după ce a dispărut sub mochetă toţi au părut a uita de el.
Alteori am impresia că acel şoarece bruxellez inofensiv a dat un mesaj pe care niciunul dintre comeseni nu l-a descifrat cum se cuvenea: un fel de avertisment. Într-un roman celebru al lui Camus, un şobolan aduce ciuma, într-o zi de aprilie, într-un oraş până atunci fericit. Să fi adus şoarecele despre care vorbesc criza în Europa? Puţin probabil. Şi totuşi, uneori – gândindu-mă la acest episod – îmi surâde paralelismul. În 2008 Europa era un continent fericit, cu salarii în creştere şi şomaj în scădere. Până ce, în pragul unei săli din propria sa capitală, de sub o duşumea, numai ce-a apărut un mic rozător, ca o pată în mişcare vie pe covor…
* * *
Europa unită s-a născut din dorinţa de pace şi a izbutit să gireze cele mai prospere decenii din istoria continentului. După al doilea război mondial, în Europa însângerată, nimeni nu era propriu-zis euro-optimist iar euro-scepticismul, nici el, nu exista. Ci exista doar o mare teamă. Mai întâi era teama de precedent: cu 25 de ani în urmă primul război mondial adusese milioane de morţi şi nici o lecţie majoră. Aşadar, era posibil – pentru că se mai întâmplase – ca stihiile să renască dintre ruine. Apoi era teama de stalinism – şi de omnipotenţa lui Stalin, care la finele anilor ’40 ar fi putut face ceea ce nici un lider occidental n-ar fi îndrăznit: să-şi cheme în numele patriei din nou bărbaţii la arme, sub un pretext oarecare. Dacă ar fi vrut şeful ei suprem, probabil că Armata roşie ar fi ajuns, în şase luni, pe plajele europene ale Atlanticului. Germania (ruinată şi tarată moral), Franţa (surâzătoare, dar în corzi) şi Anglia (eroică, dar stoarsă), chiar toate laolaltă, s-ar fi opus cu greu Sovietelor – şi, fără banii Americii, e clar că şi-ar fi amânat recuperarea şi probabil că şi-ar fi găsit subiecte (vechi sau inedite) de dispută.
Averea comună a venit mai apoi. Pentru că a fost ajutată la timp şi pentru că îi plăcea comerţul, iubea iniţiativa şi preţuia munca, Europei nu i-a fost foarte greu să renască. Comunismul era departe şi nu pe-atât de salvator precum se descria; America era tot mai puternică şi, prin trupele ei, era foarte aproape; petrolul era ieftin şi mult; iar rata vest-europeană a natalităţii era încă dătătoare de speranţe.
Cu victorii sau cedări, cu preţuri tot mai mari pentru mărfuri tot mai exotice, cu vămile transformate în restaurante drive in şi cu un şir nesfârşit (şi binevenit) de compromisuri, Europa s-a văzut pacificată, apoi s-a văzut unită şi înstărită. Mai întâi s-a lărgit în interiorul său – primind la sânul ei milioane de turci, de asiatici sau de magrebieni; apoi s-a lărgit spre exterior, deschizând uşile către un Est ex-comunist ameţit de libertate şi dornic să facă shoping pe Kertnetstrasse sau pe Bond street.
Şi astfel Europa a ajuns la 50 de ani.
_________________________
– text publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, vara 2010
25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania
Mai mulţi copii de la cei deştepţi
Matei Martin
Un înalt funcţionar al landului Berlin a fost demis, în urma publicării unei cărţi în care critică politica Germaniei în domeniul imigraţiei. Thilo Sarrazin a ajuns, datorită cărţii Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen („Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie“), în acelaşi timp, cel mai admirat şi cel mai detestat politician al momentului. Nu e prima dată cînd Sarrazin tulbură apele – opiniile sale cu privire la străini sînt binecunoscute –, însă faptul că părerile au acum şi un (aşa-zis) fundament ştiinţific, un background academic, e o premieră. Sarrazin atacă, în acest volum, un subiect sensibil, o zonă tabu a opiniei publice: imigraţia şi integrarea străinilor. Autorul e de părere că identitatea Germaniei e condiţionată genetic. De pildă, inteligenţa ar fi moştenită în proporţie de 50-80% – argumentează autorul, care citează un studiu din care reiese că imigranţii din China, Vietnam sau India ar fi mai dotaţi, mai inteligenţi decît cei din Pakistan, Maroc sau Turcia. Emigranţii musulmani ar fi „în mod evident mai puţin interesaţi de schimbul cultural“. Pentru că imigranţii (musulmani) fac mai mulţi copii decît germanii get-beget, scade şi nivelul mediu al inteligenţei în Germania. Ţara devine astfel „mai mică şi mai proastă“. Capitolul „Mai mulţi copii de la cei deştepţi, pînă nu e prea tîrziu“ constituie punctul cel mai sensibil al cărţii. Autorul este acuzat că foloseşte noţiuni (precum „disgenie“) şi argumente din acele teorii ale purităţii rasiale pe care s-a fundamentat şi ideologia nazistă. Chiar dacă acuzaţia este poate exagerată – de altfel, autorul însuşi s-a distanţat cît a putut de orice asociere de acest tip – demersul este viciat prin însăşi natura lui.
În momente de criză, statul (oamenii săi, instituţiile sale) caută cu disperare ţapi ispăşitori. Imigranţii – pe care aproape nimeni nu-i iubeşte, indiferent de provenienţa lor – sînt cei mai la îndemînă: ei sînt răspunsul cînd guvernanţii sînt interogaţi în legătură cu creşterea infracţionalităţii, ei stau la originea şomajului, pentru că ocupă, la negru, locuri pe care le-ar putea ocupa cetăţenii corecţi, ei falimentează sistemul de asigurări sociale etc. Şi Sarrazin tot cam într-acolo bate cu teoria sa, punînd degetul pe o rană dureroasă a Germaniei de azi. Oamenilor politici le este teamă să discute despre problemele imigraţiei, pentru că orice dispută despre turci sau curzi, de pildă, riscă să alunece de pe terenul stabil şi confortabil al corectitudinii politice. El consideră că, pe de o parte, statul nu acordă suficient de multă atenţie integrării imigranţilor şi că se vorbeşte prea puţin despre costurile sociale ale migraţiei – corectitudinea politică fiind, de fapt, pretextul pentru o nepăsare complezentă. Mai ales imigranţii musulmani ar avea probleme de integrare – spune Sarrazin –, ei ar fi principalii beneficiari ai ajutorului social, deci sursa unor pierderi (uriaşe) pentru statul german. În aceste familii cu natalitate ridicată, peste medie, educaţiei nu i se acordă aproape niciodată un loc privilegiat, ceea ce îi transformă şi pe tineri în inadaptaţi – deci viitori asistaţi sociali. Astfel s-ar crea o societate paralelă şi deviantă de la norma germană – conchide Sarrazin. Pe de altă parte, comunităţile islamice ar împărtăşi valori foarte diferite de populaţia majoritară, ar fi marcată de convingeri „misogine şi criminale“, de tentaţia terorismului. Totul cu sprijinul tacit al statului social.
Criticile mai virulente la adresa lui Sarrazin au venit – doar aparent paradoxal – tocmai dinspre membrii şi partizanii propriului partid, SPD. Demis din funcţie şi în pragul excluderii din partid, Sarrazin pozează în victimă şi riscă să devină erou naţional: le-a dat apă la moară populiştilor şi extremiştilor de dreapta, i-a provocat pe stîngişti, încercînd o dezbatere polemică despre rolul statului, naţiune şi cetăţenie, de pe o poziţie dificilă. Fireşte, cartea se vinde bine şi Internetul e doldora de mesaje de susţinere pentru „curajul de a spune lucrurilor pe nume“, dar şi de ameninţări de la cei ultragiaţi de incorectitudinea politică. Între timp, afirmaţiile lui Thilo Sarrazin au depăşit graniţele Germaniei, găsindu-şi un echivalent în disputele din Franţa legate de expulzarea cetăţenilor europeni de etnie romă provenind din state membre ale Uniunii Europene, precum România sau Bulgaria.
___________________________
– text publicat în Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.
24/sept/2010 „Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti
… azi, vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la ediţia a II-a a Salonului de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu. Vor participa: Nicolae Boaru (directorul Bibliotecii municipale din Ploieşti), Grigore Arsene (directorul Curtea Veche Publishing) şi autorul. După prezentarea cărţii va avea loc o sesiune de autografe.
Programul integral al Salonului – Program salon Ploiesti sept 10
23/sept/2010 Dacă e joi, e o poveste din „Dilema veche”: o propunere pentru noua conducere a TVR
O propunere pentru noua conducere a TVR
Adrian Cioroianu
De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant. E vorba despre un post TV (bănuiesc) moscovit, ce emite încă (m-am reîntîlnit cu el recent, la Chişinău) şi care se cheamă, simplu, Nostalgia. Deloc întîmplător – pentru ca mesajul intrinsec să fie clar –, litera S din acest Nostalgia (C, în alfabetul chirilic) este astfel alăturată literei T încît cele două formează, grafic, secera şi ciocanul. Acest post (re)transmite zilnic, pentru ex-cetăţenii fostei URSS, crîmpeie consistente din programe TV de altădată – de la vizitele de lucru ale lui Hruşciov pînă la spectacolele Alei Pugaciova, de la medaliile olimpice ale blindatelor gimnaste Turişceva & Korbut la filmele despre Marele Război antifascist, de la lungile şi desele şedinţe ale perestroikăi lui Gorbaciov şi pînă la desenele animate cu Zaieţ, nu pagadi!. Bineînţeles, televiziunea Moscovei de altădată era în primul rînd propagandă de partid (unii spun că şi azi ar fi la fel) – dar, cu timpul, detaliul acesta se uită şi ce rămîn sînt amintirile benigne ale unor feţe familiare şi ale unor evenimente din tinereţea multora. Balerine, cosmonauţi, kolhoznice, partizani, pionieri, oţelari, cîntăreţe de operă, comici, voleibalişti, mineri, secretari de partid, scriitoare pentru copii, vatmani de tramvaie, marinari, crainici de legendă etc. – aceştia, cu toţii, animă cotidian, în alb-negru sau color, acest canal TV care are – mi se spune – audienţe cu mult peste nivelul nişei căreia, teoretic, îi aparţine. Cel puţin telejurnalele postului Nostalgia sînt beton: să zicem că azi este 16 septembrie – atunci, jurnalul TV de deseară va fi alcătuit dintr-un mozaic de ştiri & reportaje culese din zilele de 16 septembrie petrecute de-a lungul ultimilor 50 şi mai bine de ani. Curată călătorie în timp!
[[[ Nostalgia comunismului ca reţetă comercială ]]]
Ce are aceasta de-a face cu TVR? Văd aici două similitudini clare. Prima: TVR, indiferent de conducerile care au trecut pe la capul ei, stă pe o mină de aur – anume, producţiile realizate de-a lungul a 50 de ani de istorie contemporană, de la interviurile cu oameni ce azi sînt capitole în istoria culturii naţionale la excepţionalele spectacole de teatru TV, de la unele adunări istorice ale PCR şi pînă la spectacolele de varietăţi care chiar aveau la paritate umor şi bun simţ, de la marile meciuri ale naţionalei de handbal la salturile Nadiei pe bîrna montrealeză sau la desenele animate cu Mihaela lui Nell Cobar. Contractul, cum o fi el, cu firma TVR Media (cea care reproduce înregistrări video din acei ani) nu pare a valorifica optim această comoară. Şi doi la mână: ca peste tot în Estul ex-leninist, în România de azi numai un răuvoitor mai poate nega existenţa unor forme de nostalgie după deceniile “comuniste”. În istoriografie, acest fenomen circumscrie “mitul vîrstei de aur”: adică trecutul, în rememorare, e mereu mai bun decât prezentul (vezi cum Eminescu îi beştelea pe Brătianu & Rosetti şi-i regreta pe Mircea Bătrînul & Vlad Ţepeş). Iar un psiholog ne va spune că românul ce se distrează, aproape lunar, tot revăzînd la TV cîte un episod din seria BD în alertă ş.cl. nu regretă, de fapt, miliţia de altădată (al cărei elogiu aceste filme îl făceau), ci doar tinereţea lui şi securitatea lui socială de antărţ.
În fine, mai aflu că un proiect similar se dezvoltă în Marea Britanie sub numele Vintage TV – un canal ce va (re)transmite numai programe (muzică, seriale, documentare etc.) din anii ’50-’80. Într-o Europă care, demografic-statistic, îmbătrîneşte, pensionarii (în creştere numerică) devin un public-ţintă de luat în seamă. Şi nu numai pensionarii. De unde rezultă că nostalgia pentru trecutul recent nu e nici măcar monopolul foştilor cetăţeni ai Estului.
Aşadar: în locul emisiunilor de azi, disparate (şi modeste, ca realizare), cu reluări clasice, pe cînd un post TVRetRo care să retransmită, cu ceva logică, din programele de altădată? Reţete există în lume, în Est şi în Vest. Oameni care să discute critic contextul respectivelor producţii există şi ei. Pun pariu că un TVR oldies but goldies ar depăşi audienţa unora dintre cele cinci TVR-uri de acum. Nostalgia, într-o societate în îmbătrînire (cum sîntem), are un viitor bun în faţă. Iar ea – doamnă Culcer, domnule Lăzescu – e doar consecinţa faptului că, dincolo de partizanatele noastre de azi, trecutul aparţine categoric ofiţerilor, pe cînd viitorul e mereu în raniţa junelor cătane!
_________________________
– text publicat în revista Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.
20/sept/2010 Back to the ’80s! – astăzi, o emisiune TV despre anii ’80
… azi, pe postul TV Antena 2, la ora 21.30, în emisiunea Nimic important, Lucian Mândruţă şi Adrian Cioroianu discută despre anii ’80 – despre adolescenţă, liceu, muzică şi clişee!
20/sept/2010 Povestiri din „Dilema veche”: competiţia culturală româno-rusă la Chişinău
Basarabene, iarăşi (2)
Ia auzi, măi Alioşa…!
Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect. De fapt, am pus borşul în capul acestui paragraf doar pentru a mă întreba, retoric, dacă există ceva tensiuni etnico-lingvistice, la nivelul oamenilor de rînd, astăzi, în capitala numită Chişinău. Şi iată că şi răspund: n-aş zice că există – dar nici n-am pretenţia că, după cîteva vizite acolo, aş fi un bun cunoscător al problemei, astfel încît să dau un răspuns tranşant.
Am avut totuşi o vagă incertitudine în acea seară în care, alături de admirabilul Mihai Fusu – regizor din Chişinău şi, totodată, realizatorul unui talk show la postul local Publika Tv – tocmai văzusem, pe un ecran gigant din centrul oraşului, unul dintre ultimele meciuri ale Campionatului mondial. După meci (şi după cîteva beri), în miez de noapte, ni s-a făcut (cum ar spune Amicul Dejun) niţică fomiţă. Hai într-o plăcintărie sau într-un McDonald’s, ceva – am zis eu, neiniţiat, dar respectabilul domn Fusu s-a uitat la mine ca la o ciudăţenie şi iaca aşa am ajuns pe terasa unei locante unde nu se vorbea decît ruseşte şi unde primul chelner ne-a fentat aproape ostentativ, ocolindu-ne larg. O fi din cauza dulcelui meu grai oltenesco-regăţean! – mi-am spus eu atunci, temător. Dar a venit şi un al doilea chelner, amabil – iară distinsul regizor, connaisseur, a şi comandat pe româneşte cîte un păhărel de vodkă Jelenaia nu mai ştiu cum şi cîte un borş roşu cu costiţă de viţel. Rog pe toţi analiştii globalizării să fie atenţi şi să ia notiţe: aşadar, la Chişinău, capitala unuia dintre statele cele mai – statistic vorbind – sărace ale Europei, tocmai văzusem, cu o bere ucrainiană Starîi Melnic în faţă, pe un ecran japonez made în China, cum Brazilia masacrase Chile la fotbal şi ne pregăteam să livrăm sub nas alte simboluri al bucătăriei slave, alături de excelenta pîine neagră făcută din grîu moldav.
[[[ Ploi diluviene, clasici ruşi şi alte borşuri ]]]
Dar, acestea fiind spuse, vă invit să vă calmaţi sucurile gastrice şi să trecem la lucruri serioase. Pentru că, la Chişinău, competiţia (lingvistică) româno-rusă nu se dă în restaurante. Ci în alte locuri. Cum ar fi satele de pe Prut şi de pe Nistru. Au venit ultimele ploi şi, cu ele, viituri producătoare de morţi şi de mari pagube. Ca şi în România (şi ca şi în Rusia rurală, de fapt), aceste sate lovite crunt nu arătau mult mai bine nici înainte de viitură decît după. Case amărîte, cămămidă ieftină şi chirpici, oameni îmbătrîniţi şi fără dinţi în gură, animale puţine în grajduri improvizate. Am văzut pe un post TV chişinăuan cum e cu limba maternă în caz de calamitate: într-un astfel de sat amărît, nişte localnice şi nişte militari veniţi cu ajutoare discutau între ei pe zece voci şi pe două limbi. Unii spuneau ceva în româneşte, alţii răspundeau pe ruseşte. Şi e clar că se înţelegeau între ei. Ascultă, măi Alioşa – îi spunea o femeie cu batic unui subofiţer cu chipiu; iar acesta din urmă asculta, apoi răspundea dolgorughi gongorughi, pe limba lui. Aşadar, în Moldova rurală, în meciul dintre română şi rusă e scor egal – aproape nul de egal ce e!
La oraş e oleacă altfel. În librăriile Chişinăului – fie că ele se numesc Eminescu, Luceafărul ş.a.m.d. – vezi carte rusă la greu. De la tratate ştiinţifice la ediţii din clasici ruşi sau traduceri ruseşti din clasici ai literaturii universale – toate-s copertate, bine legate, grele şi ieftine (precum tomurile menite să dureze de la Cartea Rusă din România anilor ’50, pe cînd şi comunismul părea că va dura de-a pururi). Cartea în limba română – mai timid. Chiar dacă vezi titluri ale editurilor locale (gen notabila Cartier ş.cl.) sau trimise de la Bucureşti de Polirom, Curtea Veche sau Humanitas, limba română e clar pe locul doi în librării.
La standurile de ziare – aceeaşi situaţiune. De la cărţuliile de integrame la ziarele social-politice şi de la revistele pentru gospodine pînă la cele pentru copii sau tineret, titlurile ruseşti domină copios. Iar cea mai spectaculoasă (la propriu) bătălie româno-rusă se dă, la Chişinău, în mass media vizuale – prin televiziuni, mai exact. Aici merită să discutăm pe larg – dar iată că zorii unei cvasi-Şeherezade moldave deja se iţesc la căpătul acestei poveşti şi trebuie să tac. (Dar nu înainte de a vă dezlega astronomica enigmă de săptămîna trecută: da, Hotelul Cosmos din Chişinău se află pe axul bulevardului Gagarin! Care Gagarin? Cel care cred că a apreciat borşul roşu, sub toate formele sale, mult mai mult decît Ştefan cel Mare – acesta din urmă fiind un alt mare bulevard, aflat în vecinătate!).
__________________________
– text publicat în revista Dilema veche, nr. 335, 15 iulie a.c.
19/sept/2010 Dacă e duminică, e comics: Franţa fumează „Gitenes”, iar Papa aduce ploaia la Londra
Preşedintele Sarkozy s-a implicat personal în designul noului pachet de ţigări…
by Komarnitski, 2010
… Turcia a mai făcut un pas spre Uniunea Europeană
by LEN, 2010
… iar Papa a vizitat Londra, într-o premieră istorică
by Steve-Bell, 2010 (traducere: ” ‘nă ziua, lumea a treia ! Plouă cu negri şi atei„. In 16 septembrie, papa Benoît XVI a sosit la Edimbourg pentru o vizită de trei zile, în timp ce anumite asociaţii au cerut arestarea sa pentru a fi muşamalizat cazuri de pedofilie şi în timp ce polemica creşte în Marea Britanie, după ce un cardinal german a calificat-o drept „lumea a treia” – după presseurop.com)
19/sept/2010 Invitatul din weekend: Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn
20 de ani de la publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum să reconstruim Rusia”
Igor Caşu
Text seminal care dinamitează fundamentele orânduirii comuniste şi demască crimele în masă sovietice. * 18 septembrie 1990 – publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum sa reconstruim Rusia”
Spre sfârşitul anilor 1980 numeroşi autori şi societatea sovietică în ansamblu se îngrijorează asupra viitorului URSS. Puţini prevăd sfârşitul statului sovietic, dar mulţi înţeleg şi admit criza iremediabilă a ideologiei comuniste. Printre intelectualii de marcă care sugerează un anumit scenariu care trebuie urmat de URSS şi în special Rusia este şi Alexandr Soljeniţîn. Cunoscut iniţial datorită nuvelei „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” publicată în 1962 prin consimţământul personal al lui Hruşciov, Soljeniţîn avea să obţină faimă graţie romanului „Arhipelagul Gulag”, pentru care i se acordă Premiul Nobel pentru literatură în 1970. Este expulzat din URSS în 1974, fiind învinuit de „agitaţie antisovietică” şi „trădare de patrie”. (foto: EPA)
Fiind încă în America, el scrie în iulie 1990 o broşură întitulată „Cum să reconstruim Rusia”, publicată în 18 septembrie şi discutată pe larg în toată Uniunea, inclusiv în Moldova. În primul rând, autorul reiterează ideile sale faţă de sistemul comunist şi deplânge soarta care s-a abătut asupra poporului rus şi a atâtor popoare după revoluţia bolşevică din 1917. Mai exact, Soljeniţîn consideră că toate nenorocirile s-au început după revoluţia din februarie 1917 când a fost abolită monarhia, el îmbrăţişând convingeri monarhiste şi mesianice cu privire la destinul istoric al Rusiei. Nu aprobă însă imperialismul, fie de factură ţaristă sau sovietică. Rusia, crede el, nu are resurse, nici materiale nici spirituale, necesare pentru asimilarea periferiilor neruse, din contră, această ambiţie vlăguieşte nucleul naţional rusesc. Mai mult, Alexandr Isakovici spune răspicat că ruşii nu au nevoie de imperiu deoarece acesta nu îi face mai puternici, ci reprezintă drumul direct spre pierzanie. Drept exemplu invocă Japonia care abia după ce a renunţat la ambiţiile sale de mare putere mondială a reuşit să construiască o economie dezvoltată şi o societate prosperă. O altă pildă istorică încă şi mai moralizatoare în sensul bun al cuvântului este cea a Germaniei occidentale de după 1945. Numai după ce a trecut printr-un catharsis – purificare morală – au reuşit nemţii să edifice un sistem economic performant.
Aici Soljeniţîn sugerează explicit calea care trebuie urmată de Rusia aflată în acel moment la răspântie – anume că ieşirea din comunism şi crearea unei Rusii prospere trebuie să treacă printr-un ritual de condamnare a comunismului şi a responsabililor crimelor perpetrate. Sunt menţionate şi consecinţele dezastruoase ale războiului germano-sovietic asupra fiinţei naţionale ruseşti, disidentul rus opinând că nu trebuie numit „de apărare a patriei” un război care a dus la pierderea a 30 de milioane de concetăţeni şi a consolidat regimul despotic comunist. Aici Soljeniţîn a atacat un mit fundamental al statului sovietic alimentat şi astăzi în Rusia post-comunistă de noua elită politică care a reanimat imperialismul ca politică de stat în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.
În Moldova, textul seminal al lui Soljeniţîn a stârnit un viu interes datorită acestor idei sincere exprimate de o personalitate respectată pentru meritele sale în condamnarea imperialismului rusesc, dar şi în dinamitarea fundamentelor orânduirii comuniste şi demascarea crimelor în masă sovietice. A fost foarte preţuit la Chişinău şi pentru că a admis, un an mai devreme de cele întâmplate, independenţa Republicii Moldova. El a acceptat chiar dreptul moldovenilor de a se uni cu România, dacă aceştia sunt atraşi de o asemenea perspectivă. Anume aşa vedea lucrurile din America marele scriitor şi intelectual rus. Apariţia conflictului transnistrean şi alte evoluţii externe şi interne din perioada ulterioară au zădărnicit însă traiectoria sugerată de Soljeniţîn în privinţa viitorului Republicii Moldova.
____________________________
* 18.09.2010 * Radio „Europa liberă”
16/sept/2010 Note pe marginea actualităţii internaţionale
Irakul, Afganistanul şi Romanistanul
Bedros Horasangian
Înlocuirea generelului McCristal cu generalul Petraeus la comanda forţelor militare americane în Irak nu a adus cine ştie ce îmbunătăţiri simţitoare pe teatrele de operaţiuni. Ce să se mai întîmple în ultimul moment ? Situaţia în teren este complexă şi fără sorţi de izbîndă definitivă. Războiul dus cu tehnologii avansate – ca şi în Coreea, ca şi în Vietnam,ca şi în Irak sau Afganistan americanii au avut un net avantaj – s-a împotmolit într-unul de uzură. Deja e clar că luptele om la om nu au putut elimina luptătorii de guerilă irakieni sau pe talibanii afgani şi întreaga operaţiune militară de anvergură este acum măcinată de incidente locale. La ce a dus ocuparea Irakului? Cu ce preţ, cu ce costuri umane, cu ce soluţii pentru viitorul imediat? Dincolo de afacerile lui Donald Rumsfeld şi gologanii păpaţi de Helliborton. Au şi americanii asfaltangii lor, nici la ei iarna nu-i ca vara.
by Scott Stantis, 2009
Ce zice Congresul ? Dar opinia publică, dar strategii de la Pentagon şi analiştii de la Departamentul de Stat? Deja Preşedintele Barack Obama a declarat retragerea trupelor combatante americane de pe teatrele de operaţiuni începînd cu 1 septembrie. Este clar că soldaţii americanii au deja bagajele făcute şi masivele avioane Hercules vor duce acasă zeci de mii de militari. Deja Preşedintele Barack Obama a declarat că pînă la sfîrşitul anului viitor nu vor mai fi soldaţi americani pe teritoriul irakian. Totuşi un corp expediţionar de încă 50 000 de soldaţi americani non combat vor fi prezenţi încă un an în Irak. Retragerea definitivă va fi abia peste un an. Sună frumos şi în mod cert aşa va fi. Ce se va întîmpla şi cum va continua lupta împotriva terorismului după încetarea intervenţiei militare NATO în Irak şi Afganistan? Britanicii se pregătesc şi ei de retragere. În ultimele zile, ca un făcut, 8 soldaţi americani şi 4 britanici au fost ucişi. Ceea nu sună bine şi nici încurajator. Ce se va întîmpla la Basra, Falujah, Tikrit sau Bagdad după retragerea definitivă a militarilor NATO? Vor începe iar lupte intestine între suniţi, şiiţi şi kurzii din nord? Ce fel de democraţie, pace şi prosperitate rămîne în Irak după plecarea americanilor? Greu de făcut evaluări corecte. Dar cu militarii români ce se întîmplă? Noi decidem dacă retragem ostaşii noştri sau decid americanii? Dacă ar fi după noi, s-ar găsi destui ca să şi meargă şi acum, dacă ar fi de cîştigat bani. E bine, e rău, banu-i ban şi banul la ban trage. Dacă nu moare sau nu e nici un soldat român rănit, atunci este bine. Şi toată lumea e fericită, noi că suntem alături de americani – nu doream asta de zeci de ani ? –, cîteva sute de familii româneşti frecîndu-şi mâinile că mai vin nişte dolari şi vor avea ce să cheltuiască în vremurile astea de restrişte. Dacă rromii trimişi înapoi din Franţa au primit cîte 300 euro de căciulă şi 100 de euro de [copil], militarii vin cu mult mai mulţi bani. Toată chestia e bine, Doamne ajută şi toata lumea e fericită pînă se întîmplă vreo nenorocire, Doamne fereşte, cu o mină sau vreo rafală de Kalaşnikov. Dar, în fine, la război, ca la război.
Totuşi, ce se va întîmpla în continuare? Putem face oarece speculaţii.
Turcii joacă o carte nouă în Orientul Mijlociu. Israelienii nu privesc cu ochi buni nici ce se întîmplă la Ankara, nici la Teheran. Iranienii rămîn în continuare o ameninţare la securitatea lumii, nu are rost să ne ascundem după vorbe sau cireş. Islamul a devenit agresiv şi intoleranţa afişată nu poate duce la nimic bun. Nu putem ignora femeia lapidată ca în evul mediu sau acele imagini îngrozitoare cu o tînără iraniană cu nasul şi urechea tăiate. Sinistru. Suntem în secolul XXI şi nu pe vremea lui Aladin! Ruşii s-au înfipt şi ei iar tare în Iran şi Armenia. Prezenţa a mii de soldaţi ruşi la Gumri (baza rusească în Armenia, închiriată recent pe încă 50 de ani) cu rachete sol-aer şi Mig 29 în dotare poate tăia avînturile belicoase ale azerilor. […] În Caucaz treburile rămîn încîlcite. În Iran, unde buba cea mare: specialiştii ruşi au fost alături de cei iranieni la încărcarea reactoarelor. Ar putea ataca aviaţia israeliană (cum a procedat în Siria) sau cea americană (cum a procedat în Libia) obiective iraniene acolo unde sunt şi militari/experţi ruşi? Puţin probabil. NATO, americanii şi israelienii vor trebui să privească şi să gestioneze extrem de atent acest complex dosar iranian.
Pentru ai noştri însă, doar chestiunea rromilor din Franţa şi cea basarabeană par de mare actualitate. Nu ne este indiferent cum vor evolua lucrurile la Chişinău. Chiar dacă ruşii îşi încordează muşchii şi nu privesc cu ochi buni ce se întîmplă acolo. Apropierea Moldovei de România şi UE, atît de dorită de actuala conducere de la Chişinău – dar şi de cei de la Bucureşti, sotto voce – ar fi benefică pentru viitorul românilor. Dincolo de actualele graniţe. E bine să ştim cum să acţionăm cu eficienţă şi pragmatism. Măcar în chestiunea Moldovei să fim inteligenţi, dacă în cazul altor dosare externe am pus-o de mămăligă. Totuşi o întrebare rămîne. Cînd revin în ţară trupele române din Irak? Şi cu scutul antirachetă cum rămâne? Iată că sunt două întrebări.
Trăim în Romanistan şi o să trăim şi mai bine. Cică.
________________________
– text publicat în săptămînalul Observator cultural, septembrie a.c.
26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)
Bucureştiul, pînă acum aproape un veac
(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)
Adrian Cioroianu
(1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10) – (10/10)
Românii au descoperit politica – în înţelesul modern şi democratic al termenului – relativ tîrziu; dar cînd au descoperit-o, au pus-o deja pe blazon. Bucureştenii trăiesc politica la intensitatea maximă; odată cu ei, a trăit-o şi Bucureştiul. Perimetrul oraşului este plin nu numai de repere istorice, dar şi politice – de la naşterea Partidului Liberal, într-o casă umbroasă din strada Enei, în 1875, pînă la naşterea Partidului Comunist, în mai 1921, într-o sală tocmai bună pentru balurile muncitoreşti, pe Dealul Spirii. Bucureştiul a fost întotdeauna vitrina favorită a politicii româneşti; nici un observator serios nu va lua în seamă zbaterile politice de provincie, pentru că ceea ce contează într-adevăr se petrece numai în capitală. Iar în prima parte a secolului au mai apărut aici două clădiri destinate în mod aproape ostentativ sferei politice. Mai întîi, clădirea actualei primării, între parcul Cişmigiu şi Splaiul Dîmboviţei, construită între 1906 şi 1911, după planurile distinsului arhitect Petre Antonescu; clădirea a rezistat admirabil bombardamentelor germane din august 1944, dar a sucombat pe jumătate în anii mai recenţi, cînd un primar născut din spuma revoluţiei din 1989 s-a gîndit să planteze la uşa primăriei doi lei din ciment (primiţi cadou din China), în frapantă contradicţie cu spiritul clădirii. Apoi, a fost clădirea Palatului Victoria (la capătul Căii Victoriei, axa principală a oraşului), construit mai tîrziu, începînd cu 1937; sediu al Ministerului de Externe şi, mai apoi, al Guvernului ţării, Palatul Victoriei a fost de la bun început un simbol al unui oraş ce întinereşte mereu din cenuşa propriei sale tradiţii: el a fost construit în imediata apropiere a fostului Palat Sturdza, palat care a fost dărîmat imediat ce noua construcţie a prins contur. Avariat şi el de bombardamentele anului 1944, Palatul Victoriei avea să rămînă, la propriu şi la figurat, în centrul vieţii politice şi după decembrie 1989. Acum el avea să vadă ceea ce urma să vadă tot bucureşteanul şi toată ţara: emanaţi ai revoluţiei, maşini de lux şi ambulanţe ale Salvării, demonstraţii protestatare şi mineri; faţada sa s-a resimţit multă vreme de pe urma acestor întîlniri.
În primele decenii ale secolului, Bucureştiul a fost unul dintre marile oraşe europene ale literaturii şi artei moderniste; gustul pentru inovaţie şi experiment ce pare lipit de-a pururi de spiritul oraşului îşi găsea astfel împlinirea. Dar nu numai moderniştii s-au simţit acasă în oraş: precum altădată Caragiale sau Mihai Eminescu, o întreagă generaţie intelectuală avea să-şi lege destinul de străzile, parcurile, aromele şi ritmurile oraşului. Reveriile lui Mircea Eliade, lecturile şi pasiunile unor Jeni Acterian sau Alice Voinescu, bucuriile şi disperările lui Mihail Sebastian, toate vorbesc despre un tineret dispus atunci să guste şi spleen-ul aparent al oraşului lor dar şi mustul inconfundabil al dinamicii sale de profunzime. În vara anului 1940, ziarista americană cu fineţe de contesă germană (sau contesa cu perspicacitate de ziaristă, este acelaşi lucru) Rosie Waldeck vine la Bucureşti şi ia pulsul ţării după pulsul Căii Victoriei, convinsă fiind că acest bulevard este cea mai importantă arteră a Europei sud-estice, după cum hotelul în care ea se cazase – Athené Palace – era, într-un fel, nu numai inima nedeclarată a ţării, dar şi centrul diplomatic al Balcanilor. Şi nu se înşela deloc.
Ceea ce nu putea spune atunci Rosie Waldeck era că destinul acestei generaţii interbelice va merge mînă în mînă cu destinul oraşului: şi unii şi alţii vor intra – după 1945, odată cu comunizarea – în conflict cu istoria, cu memoria şi tradiţia lor, repunînd în scenă, pentru a cîta oară, decorurile catastrofei româneşti.
* * *
Acel oraş din titlu, care nu o să mai fie cum a fost, nu implică neapărat o nuanţă nostalgic-paseistă a acestei rememorări; îmi este cu totul uşor să spun că Bucureştiul nu o să mai arate niciodată aşa cum arăta el spre 1900 sau oricînd mai înainte.
A spune acest lucru nu înseamnă obligatoriu mărturisirea unui regret. Pentru că o morală se desprinde din toată această poveste: contabilizarea dezastrelor prin care a trecut acest oraş se poate întinde pe pagini întregi. Ce-i, cred, mai important, este fantastica sa capacitate de regenerare, cu atît mai mult cu cît cei care erau pe aproape de a-l pune la pămînt nu au lipsit niciodată. În ciuda oricărei prime impresii, există în spiritul bucureştean o încordare aproape palpabilă; uneori, ea este o joie de vivre; cel mai adesea este însă încăpăţînarea de a trăi. Ea, mai curînd decît istoria, mă face să cred că acest oraş are, pe lîngă un trecut plin de farmec şi dramă, şi un viitor de luat în seamă. (sfîrşit)
25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – (8/8)
Schimbările din politică externă sovietică prezentate mai sus sunt ilustrate de înlocuirea lui Cicerin cu Maxim Litvinov în anul 1930, a cărui activitate în Ligă, după 1927, a fost dusă în slujba securităţii colective.
Un lucru interesant de subliniat este faptul că, deşi relaţia economică şi militară dintre URSS şi Germania era în creştere între anii 1928-1932, relaţiile politice se diminuau tot mai mult.
Cauza distanţării politice este intrarea celor două state în criză în acelaşi timp. Lupta lui Stalin cu oponenţii „de dreapta” faţă de planurile sale economice din interiorul Rusiei a determinat o orientare spre stânga a activităţii Cominternului, prin urmare şi a KPD. La începutul lui 1928, noua linie a Cominternului a fost anunţată şi, până în 1933, KPD a revenit la atacurile asupra SPD, văzut ca inamic al clasei muncitoare. Prin aceste atacuri, se urmărea şi blocarea pericolului concilierii franco-germane, susţinută de Stresemann şi Briand, la care s-a alăturat şi SPD. Linia cominternistă, care i-a prezentat pe social-democraţi ca „social-fascişti”, a avut un rol important în paralizarea reacţiei de stânga împotriva lui Hitler, prin împiedicarea cooperării dintre KPD şi SPD. În schimb, creşterea rapidă a KPD ca urmare a crizei din Germania a făcut imposibilă pentru guvernele germane să perpetueze distincţia ficţională dintre bolşevism şi Rusia, care făcuse posibil parteneriatul de la Rapallo. Ostilitatea faţă de bolşevism poate fi demonstrată prin explozia sprijinului faţă de Partidul Nazist, care a trezit frica faţă de ameninţarea roşie şi de memoria lui noiembrie 1918.
Relaţiile germano-sovietice, deşi păreau corecte din punct de vedere politic, s-au răcit ca rezultat al creşterii revizionismului militant al Germaniei în timpul lui Brüning şi Schleicher. Totuşi, venirea lui Hitler la putere nu a produs iniţial o schimbare prea mare. Urmarea în continuare a liniei Rapallo se explică prin slăbiciunea generală de care Germania încă dădea dovadă, ca şi prin necesitatea ca Hitler să facă unele concesii faţă de aliaţii săi politici şi Reichswer. Acesta a avut o poziţie precaută şi a lăsat impresia că perpetua politica externă a Republicii de la Weimar. În realitate, tensiunile în relaţiile germano-sovietice din perioada 1929-1933 pregătiseră deja terenul pentru Hitler în vederea schimbării politicii germane faţă de URSS. Progresul făcut de noul regim în consolidarea poziţiei sale interne în 1933-1934 i-a permis lui Hitler să facă această schimbare. Severitatea conducătorului statului german faţă de comunism şi eliminarea KPD au făcut să dispară ultimile vestigii ale Republicii de la Weimar, astfel fiind compromisă relaţia cu URSS. Pactul de neagresiune dintre Germania şi Polonia (1934) a reprezentat o rupere decisivă cu politica faţă de URSS a Republicii de la Weimar. A însemnat, în mod virtual, ruperea relaţiilor diplomatice şi politice normale dintre Berlin şi Moscova.[1]
În concluzie, dorim să subliniem importanţa factorului ideologic în relaţiile internaţionale, care, în ciuda intereselor comune pe care le-au avut Germania şi Rusia Sovietică/URSS, le-a împiedicat pe acestea să îşi unească forţele pentru dominarea Europei. Noua încercare de apropiere din 1939 va confirma faptul că două mari puteri cu ideologii opuse nu pot să ajungă decât la confruntare.
[1] John Hiden, op. cit., pp. 96-99.
Bibliografie
- Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
- Hiden, John, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977.
- Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2007.
- Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.
- Rubinstein, Alvin Z., The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960.
08/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre Dan Diaconescu şi imitatorii săi
Victoria finală a lui Dan Diaconescu
Adrian Cioroianu
Puţine lucruri au fost mai bizare în mileniul ce-a trecut decît relaţia dintre Imperiul Semilunii şi tiparniţa lui Gutenberg. Imaginaţi-vă: domnea peste otomani unul dintre glorioşii sultani ai istoriei lor, anume Baiazid al II-lea (cel care l-a deposedat pe Ştefan cel Mare de Chilia şi Cetatea Albă). Vestea apariţiei unei maşinării ce înlesnea răspîndirea scriiturilor – tiparul cu litere mobile, adică – a ajuns, se înţelege, la Istambul; ba încă Baiazid ar fi fost curios să vadă minunăţia. Numai că echipa de consilieri religioşi ai sultanului a spus că aşa ceva e lucru necurat – şi că dacă Allah ar fi vrut ca musulmanii să aibă parte de tipar, l-ar fi revelat în mintea vreunui Ismail, şi nu în capul unui Johannes. Aşa se face că tipărirea de cărţi în limbile turcă & arabă a rămas interzisă în Imperiul Otoman pînă pe la 1730. Desigur, imperiul Semilunii a trăit binişor peste patru secole şi fără matricea lui Gutenberg – dar există istorici (vezi pe Michael A. Palmer, a cărui carte Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism a fost recent tradusă la noi) care spun că întîrzierea în adoptarea tiparului este unul dintre sîmburii decalajului/diferenţei culturale dintre Occident şi lumea arabă pînă în zilele noastre. Despre libertatea presei s-a discutat cît de cît serios la Istambul abia în anii anteriori Primului război mondial – la peste 200 de ani de cînd ea exista de facto în Occident. Revista The Economist, pe care Magdalena Boiangiu (odihnească-se-n pace!) o citea din scoarţă în scoarţă, apare de pe la 1843; ziarul The New York Times, pe care noi îl citim pe net, a întîlnit hîrtia pe la 1851. Ba încă şi românii aveau de la 1884 Times-ul lor, care se chema Universul – mare ziar, păcat că sigla zace azi într-un portofoliu, inertă.
Bun – veţi spune dvs. ajunşi aici –, dar ce legătură au astea cu Dan Diaconescu? Niciuna – ci doar îmi trebuia un tertip prin care să vă captez cît de cît şi la un moment dat (acum!) să vă pălesc (zbang!) în moalele minţii cu concluzia la care am ajuns eu, de la o vreme: anume că numitul Dan Diaconescu este de departe, în momentul de faţă, campionul mass media româneşti.
[[[ E vina lui că şi-a găsit prea mulţi imitatori? ]]]
La ora la care scriu aceste timide rînduri – timiditatea mea pleacă din inconsistenţa cantitativă a cititorilor Dilemei în raport cu telespectatorii OTV-ului –, Dan Diaconescu e proaspăt arestat. Habar n-am dacă e vinovat sau nu – nici nu e treaba mea şi nici nu mă pronunţ. Că DD va deveni ca mîine un martir, aceasta-i de la sine înţeles; el oricum era un fel de media-haiduc, bănuit că ar lua bani de la cei ce-i aveau pentru a da spectacol senzaţionalist la cei ce nu-i aveau. În mediul în care mă mişc, ironizarea lui Dan Diaconescu e cel mai facil (şi deseori ipocrit) lucru.
Dar eu vă voi spune: Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului. De unde rezultă asta? Din faptul că mai toate televiziunile comerciale i-au furat reţeta. Mulţi realizatori – cei care mimau dispreţul faţă de DD & OTV – produc acum emisiuni după fix calapodul lui Diaconescu, şi de multe ori cu aceleaşi inenarabile personaje. Uitaţi-vă seara la poveştile postului Acasă şi n-o să vă vină să credeţi că, iniţial, acest canal se dorea dedicat valorilor familiei. Uitaţi-vă pe la şase seara la Antena 1 şi n-o să vă vină să credeţi că realizatorul care tocmai tachinează o starletă făcea, antărţ, emisiuni la care invita pe Neagu Djuvara. Uitaţi-vă tot pe Antena 1 pe la miezul nopţii şi n-o să vă vină să credeţi că altă dată, acolo şi atunci, erau dezbaterile lui Marius Tucă. (Apropo: ca unul care-am avut ceva meciuri cu respectivul Tucă, nu pot decît să regret azi lipsa emisiunilor lui din vizual; în raport cu ce-i acuma, ele erau parfum!). Dacă-i vei întreba pe toţi aceştia de ce fac aceste producţii decerebrate, ei vor răspunde că asta vor românii. Aşa să fie? Mai curînd cred că asta au vrut ei: să-i fure patentul – şi publicul – lui Dan Diaconescu.
În fine, un ultim detaliu: poţi să-l acuzi pe Dan Diaconescu de orice (efectiv orice), dar nu şi de faptul că şi-ar exhiba dracii pe ecran. În ţara în care moderatorii se cred convingători dacă urlă şi talentaţi dacă zbiară iar invitaţii, şi ei, ţin isonul (iaca stupefianta hîrjoneală tele-încruntată dintre ziaristul Tudor Popescu şi consilierul prezidenţial Fota, mai ieri), Diaconescu era măcar calm, zîmbitor şi amabil cu invitaţii, oricine erau ei şi orice aiureli debitau. Ceea ce la noi devine o raritate. Una încă şi mai mare decît a tiparului pe Bosforul de altădată.
– text publicat în Dilema veche nr. 333, 10 iulie a.c.
08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti, recent
PCR și somnul națiunii
Neculai Constantin Munteanu (RFE/RL, 06 iulie a.c.)
Comuniştii moldoveni l-au trimis la Congres pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia sălii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.
Hotărât lucru, o nenorocire nu vine niciodată singură. Ca şi cum nu le-ar fi ajuns guvernul Boc, scăderea salariilor, explozia preţurilor şi inundaţiile, a fost scos de la naftalină şi Partidul Comunist Român. Nu-i o glumă, nici măcar una proastă. Să li se fi făcut dor românilor de magazine goale, când se băga picioare de porc şi ghiare de pasare, de nopţile la vreme de iarnă când temeperatura din case nu trecea de zece grade, de cel mai bun fiu al poporului, de cuvântări magistrale, de indicaţii preţioase, de programe de două ore la televizor, de alte binefaceri ale epocii de aur?
Câteva sute de pensionari au votat, în Palatul Pionierilor, ctitorit de Ceauşescu, înfiinţarea Partidului Comunist. A fost înălţător. Zăpăciţi de căldură, au cântat Internaţionala, cu pumnul sus, au recitat poezii poezii patriotice de la Cenaclul Flacăra, au ascultat cuvântări moblizatoare, au aplaudat îndelung şi au lăudat realizările lui Nicolae Ceauşescu.
Nu doar prezenţa spirituală a lui Ceauşescu e semn că actualul PCR e o ciorbă reîncălzită. Partidul Alianţa Socialistă, acum devenit PCR, este o aşchie mai de stânga a Partidului Socialist al Muncii, înfiinţat de Ilie Verdeţ, nomenclaturist de cursă lungă înainte de 1989. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, de adăugat că Nicolae Rotaru, liderul noului PCR, a fost membru la vechiului PCR încă din 1977.
In afară de nostalgia pentru regimul Ceauşescu, ale cărui greşeli ar fi fost provocate de „trădătorii din interior”, de retorica comunistă, (demnitatea poporului, locuri de muncă, locuinţe, asistenţă medicală pentru toată lumea şi învăţământ gratuit), doctrina noului PCR e o nebuloasă fără soluţii la problemele României de azi. Drept care bătrînul strigoi comunist, Ion Iliescu, nu dă nici o şansă noului PCR. Nicolae Rotaru are explicaţia necesităţii unui partid comunist: actualul sistemul politic ar fi handicapat, îi lipseşte mâna stângă.
Noului PCR i-ar reveni rolul de mână stângă, tocmai când istoria i l-a conferit pe cel de mână moartă! Noul PCR nu suflă o vorba de securitate, iar comunismul fără o poliţie politică vigilentă este ca nunta fără lăutari şi Stalin fără gulag. O singură dată, în contextul raportului pentru condamnarea regimului comunist, Nicolae Rotaru întreabă ce-a făcut comunistul şi securistul şi Traian Băsescu înainte de 1989, uitând ca tot atunci a fost coleg de partid şi cu comunistul şi securistul.
Noul PCR s-a bucurat de solidaritate internaţională. Dar, dacă China şi Coreea de Nord s-au rezumat la prezenţa simbolică a doi consilieri de ambasadă, comuniştii moldoveni l-au trimis pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, care le-a urat comuniştilor români să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia salii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.
Dincolo de gafa de protocol, rămâne constatarea că dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul naţiunii naşte partide comuniste. Pe ambele maluri ale Prutului!
08/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (9/10)
Bucureştiul, pînă acum aproape un veac
(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)
Adrian Cioroianu
(1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10)
În 1864, un Consiliu Comunal (alcătuit după modelul celor din capitalele importante europene) înlocuia deja vechiul sfat orăşenesc; de acum, primarul devine un personaj de referinţă al urbei şi adevărat este că Bucureştiul a avut, spre sfîrşitul secolului XIX, cîţiva primari remarcabili; fără încăpăţînarea lor este foarte probabil că trasarea marilor bulevarde (de la Est la Vest şi de la Nord la Sud, începînd cu 1890) ar mai fi întîrziat. Primarul Pache Protopopescu a fost foarte destoinic în această privinţă
Cînd, pe 10 mai 1866, viitorul rege Carol I intra în Bucureşti, se împlineau deja aproape doi ani de cînd ţara – Bucureşti y compris – trecuse, oficial, la sistemul metrologic european (adică începuse a se obişnui cu metrul, kilogramul şi litrul). Desigur, prin pieţe mai ales se întîlneau încă vechile unităţi de măsură, după cum se întîlneau şi perenele defecţiuni ale cîntarelor, niciodată în favoarea celui care cumpără. Calendarul a fost o problemă aparte – vor mai trece cîteva decenii pînă cînd românii vor trece la cel gregorian (de la 1 aprilie 1919), recuperînd întîrzierea de 13 zile faţă de calendarul occidental. Chiar şi azi, mulţi români pot să jure că această întîrziere nu era de zile, ci de decenii, şi nu era de calendar, ci de toate cele…
Din 10 mai 1877, în contextul unui nou război ruso-turc, România devine independentă faţă de Imperiul Otoman şi, cum era şi firect, orgolioasa capitală nu putea să neglijeze marele eveniment, în care oricum tînăra armată română se comportase admirabil. Pe 8 octombrie 1878, trupele române reîntoarse victorioase au intrat triumfal pe Podul Mogoşoaiei (de acum încolo, Calea Victoriei); cîteva dintre cele mai importante artere ale oraşului au primit nume care aminteau de războiul de Independenţă: Calea Plevnei, Calea Griviţei, Calea Rahovei, Calea Dorobanţi, strada Smîrdan etc.
Bucureştenii vor fi, de acum înainte, tot mai mulţi: puţin peste 177 de mii în 1877, în 1916 vor fi deja peste 381 de mii, adică mai mult decît o dublare în mai puţin de 50 de ani. Şi, peste toate, ei erau scăpaţi măcar de o grijă: după 1880, ca urmare a primei amenajări serioase a Dîmboviţei, inundaţiile nu vor mai fi un pericol. Dar în locul acestei ameninţări vor apărea, în timp, mereu altele; nu pericolele sînt cele ce lipsesc vieţii bucureştene.
Oricum, dincolo de toate aceste modernizări în aspectul străzilor şi în moravurile trecătorilor, secolul XX ajungea la Bucureşti pe un fond de un optimism aproape contagios; desigur – aşa cum se întîmplă de regulă -, înţelegerea retrospectivă a acestei stări de spirit este mai curînd privilegiul urmaşilor – a noastră, a celor de azi – decît a locuitorilor de atunci. Există, desigur, mai multe istorii ale Bucureştiului capabile sa oglindească dinamica urbană din primele decenii ale secolului; dar, în opinia mea, una dintre oglindirile cele mai fidele se găseşte în literatura timpului – pentru că Bucureştiul a reuşit să devină, mai mult decît s-ar crede la o primă vedere, un oraş care şi-a jucat bine rolul de muză literară. Secolul bucureştean se naşte sub pana lui Ion Luca Caragiale şi creşte viguros în prozele lui Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, George Călinescu şi atîţia alţii; dar puţini l-au surprins atît de bine precum întîiul numit, dramaturgul bucureştean prin adopţie, născut puţin mai la nord de capitala României şi care avea să moară, cu puţine remuşcări totuşi, în capitala Germaniei. Pe străzile lui Caragiale se plimbă birjari, mahalagii şi precupeţe, în berăriile oraşului său găseşti funcţionarii şi negustorii urbei, precum în saloane vezi ofiţerii şi damele de familie bună. Pare greu de crezut azi că, în deplină contemporaneitate cu eroii lui Caragiale, Bucureştiul se îmbogăţea printr-o clădire precum cea a Ateneului – a cărui construcţie a durat 12 ani (1886 – 1897) şi a cărui renovare, peste un secol, cam tot pe atîţia. Dacă din întreg Bucureştiul ar fi existat numai Ateneul, oraşul înconjurător ar fi trebuit inventat; pentru că succesiunea de destinaţii ale acestei splendide construcţii proiectate de francezul Paul Albert Galleron este mai grăitoare pentru oraş decît pentru clăditre. Construită pe terenul destinat unui manej al “Societăţii Ecvestre Române”, sediu de pinacotecă, sală de audiţii, sală de expoziţii, bibliotecă şi cinematograf, Ateneul a fost pentru scurt timp, la începutul anilor ’20, şi sediu al Camerei Deputaţilor – un fel de recunoaştere al supremaţiei pe care, în primele decenii ale secolului, a avut-o politica în viaţa oraşului.
08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8)
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
În timpul Conferinţei de la Locarno (1925), comisarul Poporului, însărcinat cu Afacerile Externe, Cicerin, aflat în vizită într-un oraş german, a propus Guvernului German încheierea unui tratat de prietenie şi de neutralitate. Stresemann, iniţial, nu a fost receptiv la această iniţiativă. Dar, apoi, probabil văzând în acest lucru un mijloc de presiune asupra occidentalilor, a acceptat semnarea unui acord economic (la 12 octombrie 1925) şi, în fine, a unui acord politic, semnat la Berlin la 24 aprilie 1926.[1] La această dată, puterile vestice acceptaseră politica germană de echilibru, nemaiexistând reacţia din timpul semnării Tratatului de la Rapallo.[2] Era un tratat de prietenie şi de neutralitate. Articolul 2 prevedea că, în cazul în care, în ciuda atitudinii sale paşnice, una dintre părţile contractante ar fi obiectul agresiunii unei alte puteri, cealaltă parte trebuia să-şi păstreze neutralitatea.[3] Astfel, se elimina posibilitatea ca Germania să devină vreodată zonă de concentrare a trupelor Marii Britanii sau Franţei pentru un război împotriva Uniunii Sovietice.[4] Articolul 3 obliga pe fiecare dintre părţile contractante să nu adere la o coaliţie care ar avea drept scop supunerea celuilalt la un boicot financiar sau economic.[5] Acest lucru însemna că cele două ţări se excludeau reciproc de la aplicarea securităţii colective. Relaţia dintre Berlin şi Moscova s-a păstrat şi consolidat pe baza ostilităţii faţă de Polonia.[6]
De asemenea, a fost susţinută continuarea colaborării pe planurile economic şi militar, ca şi pe plan cultural.
Printr-o notă, Germania s-a angajat să ducă o politică de prietenie faţă de URSS după intrarea în Ligă şi a reafirmat faptul că doar Germania urma să decidă care era agresorul în orice conflict. Relaţiile militare au atins punctul culminant la începutul anilor ’30, când a fost un adevărat record de antrenări comune şi experimente cu arme interzise Germaniei.[7]
În ziua de 15 iunie 1927, la Geneva, a avut loc o conferinţă între Chamberlain, Stresemann, Briand, Vandervelde şi contele Ishii, la care s-a discutat despre relaţia cu URSS. Chamberlain i-a propus lui Stresemann – care a relatat în scris întrevederea – să facă presiuni asupra Guvernului Sovietic, pentru a se realiza o apropiere economică între Uniunea Sovietică şi Europa. În ceea ce-l priveşte pe cancelarul german, acesta a rămas ataşat relaţiei privilegiate a Germaniei cu această putere, refuzând „orice cruciadă antibolşevică”. Stresemann a declarat în Reichstag, la 23 iulie, că Germania nu voia să participe la o acţiune comună contra URSS.[8]
Dar, treptat, schimbarea relaţiilor germano-sovietice a devenit una vizibilă. Nu a fost un eveniment brusc, ci o consecinţă a evoluţiei climatului internaţional, a schimbărilor care au dus la creşterea puterii lui Stalin, precum şi a radicalizării politicii germane după 1928. Cancelarul german era interesat în cooperarea cu sovieticii, pentru că cele două state aveau o dorinţă comună legată de Polonia. De vreme ce folosirea forţei împotriva inamicului comun era exclusă în viitorul apropiat, presiunea diplomatică şi economică comună a Germaniei şi URSS era de importanţă mare pentru păstrarea opţiunilor deschise cu privire la estul Europei.
Deşi păstrarea prieteniei cu Germania era importantă pentru sovietici, intrarea Germaniei în Ligă şi existenţa pactelor de la Locarno i-au determinat pe aceştia să-şi reconsidere tacticile. Încă din 1925/1926, sovieticii au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Franţa, iar în octombrie 1925 Cicerin a exprimat intenţia ţării sale de a trimite un observator la Geneva. În ianuarie 1926, sovieticii au fost de acord să ia parte la Comitetul pentru dezarmare, dar conceptul de securitate al Ligii era diferit de viziunea sovietică din a doua jumătate a anilor ’20, care viza încheierea de tratate bilaterale de neagresiune cu vecinii. În ciuda acestor fapte, relaţia germano-sovietică a fost o forţă potenţială pentru pacea europeană. Un exemplu în acest sens este faptul că Germania a dorit să joace rolul de mediator în disputa sovieto-britanică din 1927. (va urma)
[1] Ibidem, p. 76.
[2] John Hiden, op. cit., p. 95.
[3] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.
[4] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.
[5] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.
[6] Henry Kissinger, op. cit., p. 246.
[7] John Hiden, op. cit., pp. 95-96.
[8] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 78.
07/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (8/10)
Bucureştiul, pînă acum aproape un veac
(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)
Adrian Cioroianu
(1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10)
Licee, tramvaie şi dorobanţi
În 1859, Bucureştiul devine în mod aproape firesc noua capitală a Munteniei şi Moldovei unite (România mică) prin domnul Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Iaşii aveau, cu siguranţă, farmecul lor indeniabil; dar Bucureştiul avea un număr dublu de locuitori, o viaţă economică mai vie şi o viaţă culturală în plin dinamism – viaţă a cărei dimensiune strict legată de divertisment, oscilînd între flirt, şantan şi orgie, începea să fie notorie pe continent! (în paranteză fie spus, în noaptea de 11 februarie 1866, cînd complotiştii au pătruns în apartamentul domnitorului Cuza, l-au găsit pe acesta în dormitor nu cu soţia, ci cu metresa sa, frumoasa Maria Obrenovici). Din 1853, celebra moară a lui Assan măcina grîu autohton prin forţa motorului de import cu aburi; din 1854, iluminatul străzilor se făcea cu ulei de rapiţă şi doar peste trei ani Bucureştiul devenea primul oraş din lume cu lămpi stradale consumînd petrol (Viena va avea lămpi cu petrol abia din 1859). A urmat apoi, în iluminatul public, gazul (din 1868) pentru ca în 1882 să apară în Bucureşti primele becuri electrice – primele, se înţelege, în faţa Palatului Regal. Din 1855, bucureştenii puteau trimite în voie telegrame, iar după 1890 cei cu dare de mînă au putut chiar vorbi la telefon.
Recensămîntul din 1860 vorbeşte despre un oraş de peste 120 de mii de locuitori, dintre care mai bine de o şesime erau negustori sau comercianţi; oraşul număra puţin peste 2 mii de case din lemn, aproape 5 mii de clădiri din pămînt dar deja peste 16 mii case de zid. Tot în 1860 a început şi pavarea străzilor cu piatră cubică, aceasta constituind la acel moment o notă de modernitate ce i-a impresionat în modul cel mai plăcut pe bucureşteni, mai ales pe cei ce agreau plimbările cu trăsura (sau caleaşca, pentru nostalgicii vremii), nedorind să se înghesuie, cu “toţii precupeţii” în tramvaiele cu cai (apărute în număr relativ împortant după 1871). Ceva mai tîrziu, din 1894, o nouă societate (viitorul binecunoscut STB, Societatea Tramvaielor din Bucureşti) introduce tramvaiul electric; dar aceasta nu a însemnat nici dispariţia imediată a tramvaielor trase de cai şi nici, cu atît mai puţin, a trăsurilor. Destinaţia obişnuită a bucureşteanului respectabil era centrul sau grădinile – sau “la bulivar”, pentru că de domni Goe veniţi în vizită oraşul nu a dus niciodată lipsă. După 1872, una dintre destinaţiile cele mai frecvente devine Gara Tîrgoviştei (devenită, din 1888, Gara de Nord, după model parizian). Prima fusese Gara Filaret, după ce, în august 1869, se inaugurase cu fast prima linie de cale ferată – un fast deloc proporţional cu mărimea liniei, doar pînă la Giurgiu; dar nu conta, începutul fusese făcut. Extinderea reţelei de cale ferată avea să dea naştere, în anii următori, unor scandaluri de proprorţii. Se poate spune că, în istoria recentă a Bucureştiului, aceste scandaluri politico-mondene aveau să atragă atenţia precum o făceau, altădată, incendiile, ciuma sau incursiunile turceşti, cu menţiunea, desigur, că numărul victimelor era cu mult mai mic – un fel de-a spune că marile scandaluri bucureştene s-au terminat, aproape invariabil, în coadă de peşte.
Anii ‘860 sînt ani buni pentru învăţămîntul bucureştean, şi el modernizat în spiritul timpului: liceele “Gheorghe Lazăr” şi “Matei Basarab” devin repere notabile pe harta oraşului (după 1860), lor alăturîndu-li-se, din 1865 liceul “Mihai Viteazul”. Liceenii au fost, de la bun început, o pată frumoasă de culoare pe străzile oraşului – chiar dacă, propriu-zis, inconfundabilele lor uniforme erau mai curînd sobre; pentru un tînăr, era de bon ton să fie văzut ieşind cu un pachet sub braţ de la vreuna dintre librăriile urbei, fie ea Hachette, Socec sau oricare alta; fără uniformă, el mai putea fi văzut ieşind şi de prin vreo berărie sau hălăduind pe străzi mai puţin frecventabile – dar bucureşteanul, îndeobşte, era tolerant şi trecea cu vederea aceste inerente şi pe deplin fermecătoare derapări ale vîrstei. Din vara lui 1864 apare şi edificiul impunător al Universităţii, iar din acest ferment din ce în ce mai activ al dascălilor, profesorilor şi intelectualilor în genere se va contura, în 1866, Societatea literară – viitoarea (din 1878) Academie Română. (VA URMA)
07/iul/2010 Bronislaw Komorowski, noul preşedinte al Poloniei
Povestea celor două Polonii
05 iulie a.c.| presseurop.eu
Noul preşedinte al Poloniei Bronislaw Komorowski pleacă după ce s-a adresat susţinătorilor în Varşovia pe 4 Iulie, 2010 – foto: AFP
Liberalul Bronisław Komorowski este noul preşedinte al Poloniei, după ce şi-a învins rivalul conservator Jarosław Kaczyński în alegeri care au reflectat marile diviziuni sociale. Presa naţională susţine că Komorowski va trebui să fie atent în realizarea reformelor şi asigurarea viitorului Poloniei în UE.
Polonia are un nou preşedinte – Bronisław Komorowski, candidatul partidului conservator la putere Platforma Civică (PO). Rezultatul a devenit clar abia în 5 iulie, când Comisia Electorală de Stat a anunţat reunirea voturilor din 95% din secţiile de votare. Cu 52.6 % din voturi, Komorowski şi-a învins rivalul, Jaroslaw Kaczynski, din partidul de dreapta Lege şi Justiţie (PiS), care a reunit 47.4 % din voturi. Cu câteva ore înainte, cu rezultatele reunite de la jumătate din secţiile de votare din ţară, peisajul era diferit, cu Kaczyński în faţă. În mijlocul sezonului de vacanţe polonez, o participare de 54,8 % (acolo unde participarea este în general mică – cea mai mare fiind 68.2 %) este considerată un rezultat bun.
Platforma Civică şi-a pierdut alibiul
Conform aşteptărilor, regiunile rurale şi mai sărace, precum şi alegătorii în vârstă, au votat pentru conservatorul Kaczyński în timp ce Komorowski a triumfat în zonele urbane mai mari (vezi harta electorală aici). Rzeczpospolita scrie că, în ciuda victoriei lui Komorowski, Kaczyński este cel care „a obţinut succesul în sens politic”, deoarece performanţele sale puternice, împreună cu sprijinul în creştere pentru PiS arată că cele două forţe politice majore ale ţării se regăsesc „egal echilibrate”. Platforma Civică „nu are garanţii pe viaţă că va rămâne la putere”, consideră cotidianul conservator.
Acum că Platforma Civică deţine atât preşedenţia cât şi biroul primului-ministru, partidul „şi-a pierdut 
alibiul pentru a nu putea trece reformele necesare”, observă Rzeczpospolita în analiza sa post-electorală. Sub preşedinţia fostului preşedinte Lech Kaczynski, a fost blocată o reformă profundă a sistemului desănătate. Iar reformele suplimentare ale sistemului de sănătate, finanţelor publice, şi ale sistemului combinat de pensii şi sănătate ale agricultorilor sunt şi ele susceptibile de a fi nepopulare, prevede cotidianul din Varşovia, sugerând că înfrângerea pe muchie de cuţit a lui Kaczyński poate anticipa victoria partidului său la alegerile generale din 2011. Acelaşi lucru este susţinut de cotidianul liberal Gazeta Wyborcza, avertizând partidul primului ministru că „dacă nu arată că este un partid reformator, deschis spre postulatele culturale ale democraţiei europene – va pierde următoarele alegeri”.
Nimic sensibil pentru Polonia sau polonezi
Votul de duminică a arătat că Polonia este o societate împărţită în două părţi egale, susţine Adam Michnik, redactor şef al Gazeta Wyborcza. Jumătatea victorioasă a Poloniei este cea care „vede viitorul ţării în UE – ca fiind o ţară de democraţie, pluralism, cu o economie de piaţă şi un stat de drept”. În timp ce partea pierzătoare – o „dreaptă autoritară reprezentată de Jarosław Kaczyński şi tabăra lui… este periculoasă pentru democraţie în Polonia”. Michnik observă că diviziunea tradiţională stânga / dreapta nu mai reflectă ceea ce se întâmplă în Europa Centrală şi de Est şi în unele ţări din Europa de Vest, unde „un nou val de populism sub diverse steaguri ideologice” câştigă din ce în ce mai mult din favorurile publice.
Deci, există vreo şansă pentru ca cele două Polonii să fuzioneze ? se întreabă Tomasz Lis, redactor-şef al săptămânalului de opinie Wprost, şi când „a juca pe această diviziune va înceta să mai fie profitabil politic ?” Răspunsul, s
e plânge acesta, nu va veni prea curând, deoarece „campania prezidenţială nu ne-a făcut să progresăm, şi nu a adus nimic important pentru Polonia sau pentru polonezi”. Lis lansează un apel compatrioţilor săi ca o dată pentru totdeauna să înceteze „să-şi piardă timpul – un factor vital în orice democraţie”. A venit vremea pentru reforme îndrăzneţe în finanţele publice, sistemul de sănătate, sau sistemul de pensii al agricultorilor, şi de a se construi o punte între Polonia bogată şi săracă. După cum observă Michnik, sprijinul puternic obţinut de Jarosław Kaczyński arată că „mulţi polonezi tot nu se simt la ei acasă în propria lor ţară”. Cea mai mare provocare a noului preşedinte va fi să schimbe această stare de fapt.
07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8)
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
Orientarea duală a politicii externe ruse a afectat relaţia germano-rusă. Deşi erau interesaţi să aibă relaţii bune cu Germania şi să sprijine acest stat împotriva Marii Britanii şi a Franţei, liderii bolşevici au continuat să privească clasele muncitoare germane ca fiind cheia răspândirii viitoarei revoluţii.
După 1922, sub conducerea lui Stresemann s-a încercat ducerea unei politici de echilibru, orientată atât spre Rusia, cât şi spre Vest.
Anul 1923 este foarte important, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre Germania şi Vest, cât şi în ceea ce priveşte relaţia cu sovieticii. Germania a beneficiat de sprijinul rusesc pentru politica sa de rezistenţă pasivă, mai precis de avertizările sovietice pentru Franţa şi Polonia în timpul crizei Ruhr-ului, care au permis menţinerea într-o stare de neutralitate a estului Europei. În vara anului 1923, a fost atins un acord cu privire la participarea germană la industriile de armament ruseşti, iar în iulie au fost redeschise negocieri pentru un acord economic deplin.
În acelaşi an, Cominternul a urmărit convingerea burgheziei germane că interesele sale puteau fi atinse prin alierea cu proletariatul, pentru crearea unei rezistenţe revoluţionare în faţa Franţei. În august 1923, Cominternul a încercat să restaureze un front combinat între KPD şi SPD. Această încercare a avut un oarecare succes. În octombrie 1923, guvernele de coaliţie KPD-SPD din Saxonia şi Thuringia trebuia să asigure o bază de la care să se organizeze revoluţia. Însă, suprimarea brutală a rebeliunii din Saxonia de Guvernul Stresemann a scos la iveală ostilitatea ideologică cu privire la bolşevism în Germania, în ciuda normalizării relaţiilor diplomatice după Rapallo. Astfel, speranţele sovietice cu privire la o revoluţie în Germania au fost înăbuşite, ceea ce a contribuit decisiv la trecerea în URSS de la doctrina revoluţiei mondiale la cea a socialismului dintr-o singură ţară.
Bolşevicii au ajuns la concluzia că, pentru ca revoluţia să se consolideze în URSS, era necesar să fie păstrate relaţiile cu Germania, ca un mod de apărare în faţa lumii capitaliste ostile. „Anul recunoaşterii”, 1924, nu a împrăştiat temerile sovietice, această situaţie fiind determinată mai ales de faptul că inaugurarea Planului Dawes părea să apropie Germania de puterile vestice. Sovieticii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul, au promis, în 1924, că nu vor mai fi alte încercări de amestec în afacerile interne germane. Această schimbare de politică s-a reflectat în comportamentul partidelor comuniste europene, inclusiv în cel al KPD. Sub conducerea lui Ernst Thälmann, din 1925, KPD a urmat linia Moscovei. Din 1928, KPD a încercat să coopereze într-un mod practic cu partidele socialiste în Germania. În modul acesta, o sursă de fricţiune imediată între Germania şi statul sovietic era redusă.
Dar dificultăţile în relaţia germano-sovietică după 1923 nu au fost absorbite de dispariţia elementului revoluţionar din politica externă sovietică, fiind influenţate de scena internaţională în schimbare. În timp ce Stresemann încerca să obţină o apropiere de durată şi profitabilă faţă de Vest, între anii 1924-1925, sovieticii erau preocupaţi să prevină o asemenea apropiere. Legăturile cu marea putere estică pe care Stresemann le moştenise, în loc să îi aducă câştiguri, i-au adus dificultăţi. Strategia Locarno a apropiat Germania de Vest şi de Liga Naţiunilor, pe care sovieticii o detestau, fiind văzută de aceştia ca un organ al lumii capitaliste. Asigurările germane constante făcute URSS în perioada Locarno nu puteau să reducă grijile sovieticilor. Însă, relaţiile economice şi militare au permis păstrarea unei anumite armonii în relaţia dintre cele două puteri.
Relaţiile dintre URSS şi Germania au intrat între 1924-1925 într-o nouă fază, în care nu s-a pus un accent atât de mare pe producerea, ci mai degrabă pe testarea unor materiale de război şi pe antrenarea personalului militar german pentru folosirea acelor arme şi echipamente interzise de Tratatul de la Versailles.[1] În perioada1924-1932, au funcţionat activ tabere de antrenament pentru tancuri (Kama), aviaţie (Lipeţk) şi pentru experimentarea gazului de luptă (Saratov), sub direcţia unui organism secret, stabilit în 1924, Zentrale Moskau. De asemenea, a fost organizată o colaborare între statele-majore.[2]
[1] John Hiden, op. cit., p. 91-94.
[2] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 53.
06/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (7/10)
Bucureştiul, pînă acum aproape un veac
(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)
Adrian Cioroianu
(1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10)
Sub domnia lui Gheorghe Bibescu a început, în 1846, construcţia unui teatru naţional, sub conducerea arhitectului vienez Hefft. Inaugurat chiar în seara de réveillon a anului 1852, cu participarea domnului Barbu Ştirbey, Teatru era la ora aceea, prin proporţii, al treilea în Europa; distrugerea lui în urma bombardamentelor germane de după 23 august 1944 a văduvit oraşul de una dintre cele mai bine gîndite clădiri ale sale.
După 1830, apar primele preocupări sistematice privind parcurile şi grădinile; la origine, toate fuseseră proprietăţi particulare, mai mult sau mai puţin înzestrate estetic. În prima jumătate a secolului, grădina Brăslea era loc de adunare pentru meseriaşi şi negustori; ulterior, pe locul ei a apărut grădina Ioanid (devenită apoi Puşkin, redevenită Ioanid…). După 1844, începe amenajarea parcului Cişmigiu, sub conducerea horticultorului german Meyer (încă o dovadă că oraşul devenise un punct de atracţie pentru arhitecţi şi constructori din Oocident, ca şi pentru cei mai buni meseriaşi din Balcani); parcul, aproape de forma sa actuală, a fost finisat în 1852. Kisseleff visase şi el amenajarea acestei grădini centrale a oraşului, iar bucureştenii mai în vîrstă încă îşi mai aminteau că în trecut pe locul noii grădini publice fusese lacul lui Dura, un negustor din vecinătate. În Cişmigiu – ca şi în Dîmboviţa – s-a prins peşte serios încă spre anul 1900; unii, mai mult braconieri de duzină decît nostalgici, mai încearcă şi acum, fără mare succes.
Pornit pe drumul modernizării, oraşul nu a fost totuşi ocolit de nenorocirile proprii istoriei şi tradiţiei sale: a fost, în ianuarie 1838, un puternic cutremur; în primăvara anului următor, Dîmboviţa şi-a ieşit iarăşi din matcă; în fine, în 1847, în chiar ziua de Paşti, tînăra divizie de pompieri a oraşului (organizată după principii moderne abia la 1845) a fost dramatic înfrîntă de un incendiu plecat din joaca unui copil şi care a ars 1.142 de prăvălii, 686 de case, 12 biserici şi mînăstiri şi 10 hanuri; casele, prăvăliile, chiar şi hanurile şi-au revenit repede; iarăşi, a fost mai greu cu bisericile.
Spre mijlocul secolului, Bucureştiul a devenit din nou decor revoluţionar, cu tot entuziasmul paşoptiştilor locului. O nouă generaţie – mai europeană decît toate cele anterioare la un loc – se pregătea să ia în mîini puterea. Pruncul român, numele foii lui C.A. Rosetti ce apare la Bucureşti în vara şi toamna lui 1848, poate fi citit şi ca o metaforă deloc deplasată.
În septembrie 1848, după înăbuşirea revoluţiei, Bucureştiul este din nou sub ocupaţie, de această dată una bicefală: turcii controlează o jumătate din oraş, iar ruşii – o altă jumătate (ca de obicei, jumătatea mai mare). Dar zelul transformator al epocii nu mai putea fi înfrînat de astfel de detalii pasagere (trupele de ocupaţie vor pleca după cîţiva ani). În 1850 ia fiinţă o nouă comisie pentru înfrumuseţarea oraşului. În ordinea priorităţilor, s-a început cu un nou pod peste Dîmboviţa şi cu noi cimitire, după planuri moderne: printre ele, cimitirul Bellu (grădina Bellului, înainte de a deveni cimitir, era pe la mijlocul secolului XIX scena unor petreceri cu răsunet!) şi cimitirul Ghencea, fiecare dintre ele intrate de atunci în istorie odată cu personaje care au ieşit din istorie. (va urma)
06/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (5/8)
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
Dar grija lui Rathenau pentru bunăstarea economică a Germaniei, în condiţiile în care era şeful celei mai mari companii de electricitate, AEG, l-a determinat pe acesta să fie precaut şi să nu piardă posibilitatea ca Germania să obţină avantaje economice şi politice prin semnarea unui tratat cu Rusia.[1]
În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1922, la ora unu şi un sfert, unul dintre aghiotanţii lui Cicerin a telefonat delegaţiei germane în mod conspirativ, făcând propunerea pentru o întrevedere în cursul zilei următoare la Rapallo. Germanii au acceptat, pentru a ieşi din izolare, în timp ce sovieticii doreau să evite să devină creditori ai acestora.[2]
Pe 16 aprilie, cele două state au semnat tratatul propus de sovietici. În ciuda faptului că tratatul s-a realizat, în principiu, împotriva voinţei lui Rathenau şi a lui Ebert, hotărârile luate au adus celor două state un plus de siguranţă pe scena politică europeană. Cei doi marginalizaţi au renunţat reciproc la pretenţii importante, bazate pe prevederile articolului 116 al Tratatului de la Versailles, care rezerva Rusiei posibilitatea de a cere despăgubiri şi Germaniei acelaşi drept cu privire la naţionalizarea proprietăţilor germane.[3]
De asemenea, Germania a obţinut acces la piaţa rusească, iar Rusia a ieşit din izolarea la care o obligaseră Aliaţii.
Totodată, au fost restabilite relaţiile diplomatice normale şi s-a stipulat că principiul naţiunii celei mai favorizate va guverna tratamentul relaţiilor comerciale şi celui al cetăţenilor lor, în plus promiţându-şi asistenţă mutuală pentru uşurarea dificultăţilor lor economice. Sovieticii au văzut în acest tratat salvarea de o viitoare ameninţare combinată asupra economiei lor de către Vestul capitalist.[4]
Atunci când a aflat despre discuţiile cu privire la încheierea acestui tratat, Lloyd George a încercat să ofere delegaţiei germane ceea ce refuzase de mai multe ori: o întrevedere. Mesajul lui a ajuns la Rathenau, negociatorul german, tocmai când se pregătea să plece la ceremonia de semnare a acordului sovieto-german. Acesta a dat ca răspuns următoarele cuvinte: „Le vin est tiré; il faut le boire” („Vinul a fost destupat; trebuie băut”).[5]
Încheierea tratatului le-a făcut pe puterile occidentale să întrevadă o nouă posibilitate în politica internaţională: aceea ca Germania şi Rusia să fie poate cândva legate printr-o alianţă reală împotriva Occidentului. Varianta opusă, pe care Churchill o susţinuse, de a se face din Germania un aliat într-un război antibolşevic, părea să nu mai fie valabilă niciodată.[6]
Rapallo este punctul culminant al tendinţei Germaniei după 1919 de a exploata cartea rusească, cu scopul de a obţine concesii din partea puterilor vestice şi a devenit expresia acelor forţe din politica germană care, în mod tradiţional, urmăriseră politici ce vizau întărirea puterii Germaniei şi care să facă alianţa cu Germania valoroasă.[7]
Deşi ulterior Rapallo avea să fie considerat simbolul pericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici şi germani, a fost, de fapt, doar un accident inevitabil. Niciuna nu a avut planuri pentru ca lucrurile să decurgă în modul în care s-au întâmplat. Totodată, a fost un eveniment inevitabil, deoarece marginalizarea a două state foarte puternice nu putea decât să le determine să se apropie şi să depăşească diferenţele ideologice.[8]
În ciuda acestui succes, Germaniei a practicat o politică a echilibrului, de centru. Brockdorff Rantzau era mândru de apropierea dintre el şi Cicerin, dar a fost un politician lucid, afirmând că politicienii sovietici erau nişte „fanatici lipsiţi de scrupule”, ce intenţionau ca, într-o bună zi, să împingă „graniţele Asiei” până la Rin. O poziţie asemănătoare o avea şi Stresemann, care considera că un mariaj cu Rusia sovietică ar fi însemnat pentru el „să te culci în pat cu asasinul propriului popor”.[9]
Relaţia Germaniei cu puterile vestice a devenit mai dificilă şi din cauza faptului că Tratatul de la Rapallo a determinat anularea încercărilor franco-poloneze de a susţine cererile statelor est-europene mici la reparaţii din partea Germaniei şi a făcut vizibil impasul cu privire la reparaţii în Vest.
În Germania, KPD a salutat Tratatul de la Rapallo pentru motive clare, ideologice, aceeaşi atitudine având-o şi liderii militari şi naţionalişti germani, împreună cu cei din industria grea. În general, şi celelalte partide, cu excepţia SPD, au salutat tratatul în Reichstag ca un pas spre o politică externă mai activă. Pentru Lenin, tratatul a fost instrumentul ce putea susţine exploatarea diviziunilor din câmpul capitalist şi să crească spaţiul pentru impunerea politicilor sovietice până ce condiţiile permiteau răspândirea revoluţiei. (va urma)
[1] John Hiden, op. cit., pp. 89-90.
[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.
[3] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.
[4] Alvin Z. Rubinstein, The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960, p. 90.
[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.
[6] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.
[7] John Hiden, op. cit., p. 91.
[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.
[9] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.
06/iul/2010 Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse (RFE/RL)
Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse
Un interviu Radio Europa Liberă cu analistul politic Marko Papic de la publicația Stratfor.
02 iulie a.c.
Marc Papic: Germania a ales o tactica diplomatică excelentă. Nu are nimic de pierdut dacă Rusia decide să nu-şi retragă trupele din Transnistria. Dar dacă va colabora, Germania va apărea în faţa Europei ca un lider, nu doar din motive economice, cum am vazut-o în ultimele 6 luni, dar şi în domeniul politicii externe. Ei vor putea merge in Europa şi vor putea spune: priviţi, noi am reuşit să convingem Rusia să se retragă din Transnistria, care este o linie roşie pentru Rusia încă din 1992, este un o locaţie geopolitică foarte importantă, este locul unde Carpaţii se întâlnesc cu Marea Neagră.
Dar daca ruşii nu se retrag, şi noi prognozăm că aşa şi se va întâmpla, Rusia se va retrage din Consiliul de Cooperare şi Securitate, lucru care va înfuria ţările din Europa Centrală, în special România şi Polonia. Şi dacă Consiliul de Securitate nu va funcţiona din cauza Rusiei, Germania va rămâne nevinovată.
Germania îşi va păstra totuşi relaţiile cu Rusia, ei vor putea merge la Moscova şi vor putea spune că din păcate voi n-aţi vrut să renunţaţi la aceste trupe din Transnistria, aşa că acest Consiliu de Securitate Uniunea Europeană – Rusia nu mai are nici un viitor”.
Pe scurt, dacă ruşii îşi retrag trupele din Transnistria, germanii aduna toţi laurii, iar dacă nu, germanii vor arăta cu degetul la Rusia şi la ţările central europene.
Europa Liberă: Credeţi că Rusia are pârghiile necesare să mişte înainte rezolvarea conflictului transnistrean?
Marc Papic: Nu ne este foarte clar ce-ar însemna „a mişca înainte”, ce ar putea fi văzut ca un progres în acest conflict. Este aproape una din situaţiile când orice este considerat progres de toate părţile, va fi progres. Rusia ar putea lăsa ca acest lucru sa se intample, atât cât independenţa Transnistriei nu va fi tulburată. Şi nu este clar daca Germania sau orice altă ţară europeană speră sau se aşteapta la semnarea vreunei rezoluţii în legătură cu Transnistria.
Se pare că ruşii s-ar putea retrage dacă se asigură că Transnistria rămâne în zona lor de influenţă iar Moldovei i s-ar permite să continue să-şi facă legături cu vestul, pentru că Rusia a crezut întotdeauna că are o carte de jucat în Moldova: Partidul Comuniştilor încă e acolo, încă e popular, practic e cel mai mare partid din Republica Moldova.
Europa Liberă: Este ceva realist ca Moscova să tolereze Moldova ca membră a UE sau chiar NATO?
Marc Papic: Moldova fără Transnistria – posibil. Depinde de ce primeşte în schimb. S-ar putea întâmpla, cu condiţia ca Transnistria să rămână în sfera de influenţă a Rusiei. Ei niciodata nu vor accepta pierderea totală a influenţei în această regiune.
Totuşi, acum Moscova are nevoie de investiţii, know-how tehnologic. Această presiune de modernizare a economiei ruse este reală. Ei acum încearcă să recâştige încrederea investitorilor europeni, pe care au pierdut-o în ultimii 3 ani. Negocierea Moldovei fără Transnistria in schimbul investiţiilor şi a trasferului de know-how în Rusia ar putea fi o idee asupra căreia Moscova să reflecteze, mai ales ca ei cred că ar fi o mişcare temporară, pentru că politica în Chişinău nu se va îmbunătăţi. De la revoluţia împotriva Partidului Comuniştilor lucrurile nu s-au clarificat, e încă un haos politic, ei încă nu au decis cum vor să aleagă preşedintele.
Europa Liberă: Să presupunem că va urma un progres în Transnistria, că trupele ruse vor fi retrase, sau cam aşa ceva; care ar fi următoare mişcare în relaţia UE-Rusia?
Marc Papic: Următoarea mişcare ar fi consolidarea relaţiilor ruso-germane. Acesta este miezul. Germania încearcă să facă acest lucru aşa cum administrează relaţiile cu celelalte alianţe: cu Uniunea Europeană, cu NATO. Iar cu Rusia vrea ca relaţiile să avanseze dincolo de energetică şi securitate.
Următoarea mişcare ar fi, de asemenea, că Rusia să aibă un cuvânt mai greu de spus în problemele de pe continentul european, mai ales ceea ce tine de securitate. Acest lucru ar însemna, pe de alta parte, retragerea Statelor Unite din Europa, cel puţin pe termen scurt.
Dacă europenii se vor lăsa convinşi că Rusia este un partener de încredere, (chiar daca ei cred ca nu se vor lăsa convinşi, şi nici Germania nu crede) se vor bucura, pentru că ei acum sunt extenuaţi şi s-au săturat să urmeze Statele Unite în Orientul Mijlociu. Europenii nu vor să mai aibă vreo legătură cu acest lucru.
Aşa că o anumită legătură a UE cu Rusia, în care Rusia să dovedească că sunt parteneri oneşti, va elimina Statele Unite din arhitectura de securitate în Europa. Acest lucru nu este imposibil.
Europa Liberă: Cum ar trebui Washingtonul să privească acest proces?
Marc Papic: Ar trebui să fie îngrijorat. Din pacate Statele Unite acum nu pot face nimic. Problema lor este că sunt scufundați în războaie în Orientul Mijlociu şi trebuie să se ocupe de probleme foarte interactive. De exemplu o Flotila pentru Gaza devine brusc o preocupare a politicii externe americane. Iran, Afganistan – sunt probleme interactive pe care Statele Unite nu le pot rezolva foarte uşor, aşa ca toate eforturile Washingtonului sunt concentrate în Orientul Mijlociu.
Să fiu sincer, Statele Unite au pierdut mult din credibilitatea aliaţilor europeni, care, după cum am mai spus, s-au săturat să-şi indeplinească obligaţiile în Afganistan, mai ales in timpul acestei crize financiare in Europa.
Dacă este să punem toate aceste cuvinte în context, tot ce pot să facă Statele Unite este să stea deoparte şi să privească. Ar putea să înceapă să se gândească cum ar putea reveni în Europa Centrală, numai după ce angajamentul în Orientul Mijlociu va fi redus. Acest lucru se va întampla în 5-10 ani. Daca va fi prea târziu? Posibil, chiar probabil, pentru că relaţiile ruso-germane vor fi puternice atunci. SUA chiar nu are optiuni să se opună acestui proces. Dacă, de exemplu, Polonia şi România vor susţine Germania, SUA nu va putea face nimic. Acum Statele Unite depind de sentimentul anti-rusesc din Europa centrală. Daca aceasta antipatie este temperată de Rusia, Statele Unite riscă să-şi piardă mare parte din influenţă.
(Traducere: Paul Hodorogea).
05/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (6/10)
Bucureştiul, pînă acum aproape un veac
(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)
Adrian Cioroianu
(1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10)
Revoluţii şi amenajări edilitare
Bucureştiul intrase timid în secolul al XIX, fără să ştie că acest secol va fi pentru oraş – şi pentru ţară – cel al unor schimbări de o formidabilă amploare şi viteză.
Pavel Kisseleff
Pentru început, urmau deceniile revoluţiilor. În timpul lui Tudor Vladimirescu, Bucureştiul a fost punctul de plecare – şi mai apoi de apogeu – al mişcării conduse de acesta. În mai, spre finele aventurii sale, el a plecat din Bucureşti şi a fost omorît la Tîrgovişte, de chiar foştii săi tovarăşi. Astăzi, unii încă se mai încăpăţînează să vadă în această moarte similitudinea cu aventura ultimelor zile ale des numitului aici Nicoale Ceauşescu – care şi el a plecat, în căutare de ajutoare, din Bucureşti, pentru a sfîrşi executat la Tîrgovişte, tot de către unii dintre foştii săi tovarăşi. Oricum: în urma lui Tudor, Bucureştiul a fost ocupat de turci. Locuitorii sau trecătorii de pe Podul Mogoşoaiei de atunci au putut vedea cîteva dintre scenele dintre cele mai dramatice ale episodului revoluţionar, precum uciderea aici a lui Sava Bimbaşa, unul dintre comandanţii militari ai Eteriei. De atunci şi pînă pe mai departe, Bucureştiul va mai trece prin cel puţin cinci revoluţii, numite aşa în funcţie de comandamentele epocii; dar oraşul nu a văzut încă o revoluţie de catifea.
Revoluţia de la 1821 pune capăt domniilor fanariote; urmează domnia pămînteană a lui Grigore Ghica, şi el destul de grijuliu cu oraşul: podurile de lemn ale oraşului se înnoiesc, începe să se vorbească despre pavajul de piatră, iar iluminatul stradal, pentru centrul oraşului, devine o realitat Prilejuite de un nou război ruso-turc, trupele ţarului intră din nou în Ţara Românească în 1828, în luna mai ajungînd la Bucureşti. În toamnă, două molime cumplite – ciuma şi holara – loveau iarăşi Bucureştiul. Dar, ca de obicei, la una rece vine şi una caldă: unul dintre personajele ce vor intra definitiv în istoria oraşului va fi generalul rus Pavel Kiseliov (Kisseleff), guvernator al Moldovei şi Ţării Româneşti între noiembrie 1829 şi aprilie 1934. Pentru Bucureşti, Kisseleff a fost un personaj providenţial. La cîteva luni după stabilirea sa la Bucureşti, în martie 1830 el se îngrijea de alcătuirea unei comisii dedicate “înfrumuseţării oraşului”, comisie dintre ai cărei opt membri, nu întîmplător, doi erau doctori. Planurile lui Kisseleff erau ambiţioase: elaborarea unui plan al oraşului, trasarea unor străzi largi umbrite de coroane de pomi, secarea bălţilor născătoare de roiuri de ţînţari, iluminarea căilor publice şi chiar ridicarea unui teatru. Se stabilea o conducere comunală aleasă prin vot de către orăşenii cu stare. Primul sfat al oraşului se alege în noiembrie 1831.
La scurt timp, reveriile lui Kisseleff încep să prindă viaţă: perimetrul oraşului este stabilit la cca. 19 km, intrările şi ieşirile din oraş făcîndu-se prin zece bariere păzite de militari. Pentru prima dată în mod sistematic, se dau nume străzilor şi chiar începe numerotarea locuinţelor şi clădirilor; centrul este pavat cu bolovani de rîu; între sfîrşitul Podului Mogoşoaiei şi partea de nord a oraşului, spre Băneasa, se trasează după 1832 viitoarea şosea care va purta numele lui Kisseleff – şosea plantată cu tei pe o parte şi alta. În 1831 (apoi, în anii imediat următori) se fac statistici ale populaţiei; potrivit celei din ‘831, Bucureştiul avea aproape 70 000 locuitori, din care 58 000 “locuitori statornici” şi 10-12 mii de flotanţi – ceea ce arată o dinamică remarcabilă (spre comparaţie: în 1829, Atena sau Sofia nu aveau fiecare cîte 20 000).
În aprilie 1829 apăruse, prin strădania elitei intelectuale locale, ziarul Curierul Românesc; din 1832, lui i se mai agaugă Buletinul Oficial al autorităţilor; şi unul şi altul au avut mare succes, după cum un succes notabil avea şi librăria lui Walbaum, atît de bogată în cărţi străine încît ofiţerii ruşi puteau cumpăra de aici şi cărţi care în Rusia ţaristă erau interzise. La începutul anilor 1830 se organizează Arhivele statului, preluînd (de la Mitropolie) sarcina păstrării actelor şi documentelor vechi. Mai tîrziu, spre finele secolului (1882), în faţa deja celebrei grădini Cişmigiu, se va construi impozantul sediu al Monitorului Oficial – devenit, mai aproape de noi, sediul Arhivelor.
Graţie acestor importuri cosmopolite, dar şi graţie unui apetit evident către schimbare, Bucureştiul intră într-o occidentalizarea accelerată – în modă, în moravuri, în sunetul străzilor, pe care puteai auzi vorbindu-se toate limbile acestui colţ de Europă (e drept că urechile fine, din ce în ce mai mult, nu mai auzeau decît limba franceză). Culoarea oraşului era, în continuare, dată de coexistenţa ameţitoare a magherniţelor ameninţate de orice vînt mai serios şi a palatelor din ce în ce mai frumoase şi mai îndrăzneţe. (va urma)
05/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (4/8)
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
Perioada de până la semnarea Tratatului de la Rapallo din 1922 nu a adus progrese importante în relaţia dintre cele două state, atât pe plan economic, cât şi pe plan militar. Această situaţie îşi are rădăcinile în politica internă germană. Ducerea unei politici mai active cu privire la Rusia nu a fost posibilă din cauza atitudinii coaliţiei lui Wirth şi a unor personalităţi ca preşedintele Ebert şi Friedrich Rosen, ministru de externe în primul guvern al lui Wirth. Aceştia erau preocupaţi de eventualele consecinţe negative pe care o asemenea politică le-ar fi putut avea asupra relaţiilor dintre Aliaţi şi Germania. Un alt element care nu permitea impunerea unei apropieri mai mari era distanţa ideologică. Exitenţa unei organizaţii internaţionale de partide comuniste, Cominternul, nu putea să nu determine asocierea statului sovietic cu motorul unei ulterioare revoluţii mondiale. Politica sovietică cu privire la Vestul capitalist a fost coordonată pe diferite niveluri. Primul nivel viza provocarea unei revoluţii, acest lucru fiind confirmat de implicarea KPD-ului în revolta din martie 1921. Dar, în acelaşi timp, Narkomindelul, Comisariatul Sovietic pentru Afaceri Externe, urmărea să normalizeze relaţiile cu Republica de la Weimar. Deşi anticomunismul înverşunat al cercurilor naţionaliste de dreapta germane din anii `20 nu a fost un obstacol în cooperarea cu Rusia sovietică pe scena internaţională, SPD a rămas opus oricărei politici care ar fi mărit greutatea KPD, inamicul său în cucerirea suportului clasei muncitoare din 1918.
În vara lui 1921, pentru ca relaţia cu puterile vestice să fie întărită, trebuia să se realizeze o restrângere a relaţiei economice germano-ruse. Această viziune era împărtăşită de cei moderaţi, inclusiv de cei din industria uşoară germană, care nu erau atât de dependenţi de pieţele ruseşti.
Însă, Wirth a profitat de împărţirea Sileziei de Sus, eveniment extrem de nepopular în rândurile germanilor, pentru a susţine necesitatea apropierii de Rusia. Este important de menţionat faptul că, în a doua administraţie a sa, a numit aşa-numiţi „estici”, ca Ago von Maltzan, în poziţii-cheie. Wirth, care a devenit ministru de externe pentru o vreme, ca şi cancelar, a fost informat cu privire la contactele militare secrete cu Rusia în 1921.
Înrăutăţirea situaţiei internaţionale a Germaniei în iarna dintre 1921-1922 a făcut posibilă o orientare spre Est a politicii externe germane. Acestă situaţie era cauzată de opoziţia internă din Franţa la orice apropiere de Germania şi la orice negociere cu privire la reparaţii. Atitudinea de neclintit franceză cu privire la reparaţii le-au permis lui Wirth şi lui Maltzan să exploateze spectrul unor negocieri separate între ruşi şi Aliaţi cu privire la articolul 116 al Tratatului de la Versailles.
În ciuda orientării lor proruse, nici Wirth şi Maltzan nu susţineau acordarea unei încrederi exclusive relaţiei cu Rusia, deşi activarea relaţiilor germano-ruse creştea influenţa asupra elaborării de politici a Reichswehr şi a industriei grele.[1]
În aprilie 1922, primul ministru britanic Lloyd George a convocat o conferinţă internaţională la Genova, care urma să aibă ca scop discutarea despre despăgubiri, datorii de război şi refacerea Europei. Fiind imposibil să se elaboreze un plan de refacere economică a Europei fără cele mai mari două puteri continentale (care întâmplător erau în acelaşi timp principalii datornici), Germania şi Uniunea Sovietică, cei doi paria ai diplomaţiei europene au fost invitaţi pentru prima oară la o conferinţă internaţională în perioada postbelică.[2]
Germania a încercat să obţină un moratoriu asupra despăgubirilor. Sovieticii au fost suspicioşi vizavi de faptul că era posibil ca aliaţii să încerce să pună capăt impasului prin legarea datoriilor ţariste de despăgubirile germane, în timp ce Uniunii Sovietice i s-ar fi putut cere să recunoască datoriile ţarilor şi să-şi procure singură banii din despăgubirile pe care le avea de plătit Germania.
Guvernul Sovietic nu dorea să recunoască datoriile ţarilor şi nici să accepte revendicările francezilor şi britanicilor. De asemenea, era hotărât să nu adauge Germania pe lista de adversari, aceştia fiind deja prea numeroşi.
Rezultatul Conferinţei de la Geneva nu a fost o contribuţie la ordinea internaţională, aşa cum spera Lloyd George, ci crearea cadrului favorabil pentru apropierea celor doi paria.
Cicerin s-a simţit marginalizat la Genova, la fel simţindu-se şi membrii delegaţiei germane. Cele trei solicitări ale cancelarului german şi ale ministrului său de externe pentru o întrevedere cu Lloyd George au fost respinse. În acelaşi timp, Franţa a propus organizarea unor consultări separate cu Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, de la care Germania să fie exlusă. Scopul acestor întrevederi era rediscutarea propunerii de negociere a datoriilor ţariste în schimbul despăgubirilor germane.[3]
Deşi sovieticii le propuseseră germanilor, înainte de Geneva, încheierea unui tratat, Wirth nu fusese pregătit să accepte o asemenea sugestie, care ar fi însemnat ca Germania şi Rusia să-şi coordoneze strategiile în timpul conferinţei. Ministrul de externe al lui Wirth de la începutul lui 1922, Walther Rathenau, nu ar fi permis acest lucru în niciun caz. Motivul este faptul că acesta era exponentul acele părţi a opiniei publice care nu dorea să fie afectate relaţiile cu puterile vestice înainte de Conferinţa de la Genova.
[1] John Hiden, op. cit., pp. 86-89.
[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 224.
[3] Ibidem, pp. 228-229.
04/iul/2010 Dacă e duminică, e comics: de Ziua Americii, câteva scene din viaţa americanilor
Americanii sunt acei oameni care au maşini mari şi frumoase,…
(by Todd Clark, 2009)
… care ţin foarte mult la familiile lor…
(by Parker and Hart, 2009)
… şi care au privit la televizor cum tot ei au ajuns pe Lună!
(by Mike Luckovich, 2009)
03/iul/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (5/5)
Un martor al epocii sale
prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008
Adrian Cioroianu
(1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5) – (5/5)
Date despre lucrare şi detaliile editării
Memoriile lui Vasile Ionescu, în forma lor brută, sînt cuprinse în două volume dactilografiate relativ identice ca număr de pagini: exemplarul din 1968 are 145 de pagini, iar exemplarul din 1974 are 146, plus mai multe ilustraţii fotocopiate intercalate în text. Totuşi, în ciuda acestei aparente similitudini, între cele două variante există diferenţe de informaţie mari – ceea ce a impus, în sarcina editorului, colaţionarea fragmentelor din ambele volume, astfel încît să rezulte unul singur – cel pe care îl aveţi în faţă, reprezentativ pentru tot ceea ce memorialistul a dorit să lase ca informaţie generaţiilor viitoare. În cea mai mare parte a textului, am păstrat anumite particularităţi ce ţin de exprimarea sau de scrisul în epocă. Acolo unde a fost cazul, unele formulări cu totul ieşite din uz sau chiar formulări eronate le-am corectat în mod tacit. Împărţirea pe capitole, numerotarea acestora şi găsirea unor subtitluri suplimentare la fiecare capitol ne aparţine, pe firul unora din ideile principale ale textului.
Cum este de la sine înţeles, tonul scrierii este foarte apropiat de subiectivitatea inerentă oricărui produs memorialistic; pe alocuri, el este excesiv de tehnic. Totuşi, în opinia noastră, nu acestea sînt caracteristicile memoriilor ce urmează. Ceea ce este cel mai vizibil este tonul dat de perioada şi condiţiile în care cele două volume au fost scrise de Vasile Ionescu: aceste memorii nu reprezintă ceea ce se numeşte produs literar samizdat şi nici nu a fost “literatură de sertar” la data scrierii lor. Aşa cum spuneam, spre sfîrşitul anilor ’60 Vasile Ionescu chiar a fost invitat să–şi scrie aceste memorii, deşi avem toate motivele să credem că nu se intenţiona şi publicarea paginilor. De fapt, o notă prezentă la începutul exemplarului din 1968 al memoriilor este elocventă în acest sens: această versiune a fost scrisă chiar la invitaţia Institutului de studii istorice şi social–politice de pe lîngă CC al PCR, el fiind multiplicat aici ca “material documentar de uz intern”. Desigur că această condiţionare strict politică a influenţat în mare măsură şi scrisul memorialistic al lui V. Ionescu – atît în privinţa a ceea ce el îşi aminteşte, cît mai ales în ceea ce el păstrează sub tăcere.
Aceasta este o trăsătură comună celor două versiuni ale memoriilor. Ceea ce le deosebeşte este următorul lucru: versiunea din 1968 este cu mult mai personală decît următoarea – în sensul că vorbeşte mai mult despre autor (tinereţea, activitatea sa etc.) şi, implicit, despre persoanele cu care a intrat în contact (Gh. Rasoviceanu, Mihai Antonescu, Nichifor Crainic ş.a.) şi despre fundalul istoric al acestei evoluţii. Versiunea din 1974 este mai valoroasă din alt punct de vedere: aici autorul oferă o veritabilă monografie a Radiodifuziunii române, cu date şi nume legate de istoria efectivă a Radioului şi în plus cu trimiteri şi către istoria postului public de televiziune, plecînd de la primele experimente din toamna anului 1937, în laboratoarele Facultăţii de Ştiinţe din Universitatea Bucureşti. Evident că nici în această a doua versiune nu lipsesc rememorările episoadelor legate de istoria ţării în anii ’30 şi ’40, după cum nu lipsesc nici majoritatea caracterizărilor prezente în prima versiune.
În aceste condiţii, prin colaţionarea celor două versiuni am încercat obţinerea unei variante relativ unitare şi, mai ales, complete. Elementele conjuncturale din exprimarea autorului – menţionări sau, dimpotrivă, “uitări” dictate de autocenzura autorului din considerente politice – au fost explicate uneori prin note de subsol. De asemenea, tot în sarcina editorului a căzut şi redactarea – după modelul uzual în astfel de împrejurări – a unor scurte note explicative referitoare la anumite personaje care apar în paginile memoriilor.
Nobila sarcină a adevărului
Continuînd ideea enunţată chiar la începutul acestor rînduri, am credinţa că valoarea documentară a acestor memorii (atît pentru istoria Societăţii Române de Radiodifuziune cît şi pentru istoria de ansamblu a secolului XX românesc) constituie un argument real în favoarea încredinţării lor – prin publicarea în seria pe care Casa Radio deja a iniţiat-o – atenţiei cititorilor şi, în urmare directă, judecării lor de către istorici şi de către toţi cei interesaţi de istoria interbelică a ţării şi de participarea ei la cel de-al doilea război mondial.
În plus, ca ultim detaliu – dar nu şi cel mai lipsit de importanţă –, aceste memorii arată, în acelaşi timp, şi rolul nefast al imixtiunii politicului în sfera unei activităţi editoriale şi de comunicaţie precum cea desfăşurată în Radioul naţional – o activitate suficient de nobilă pentru a se susţine singură, numai şi numai prin probitatea şi profesionalismul celor care o servesc şi au servit-o de-a lungul istoriei sale.
03/iul/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre recentul decret al preşedintelui Ghimpu de la Chişinău
Cui nu-i place Decretul Ghimpu?
Dan Dungaciu
„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor”
(Isaia 56,5)
Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ? S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica”, „nu e momentul”, „nu există un singur adevăr” etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea” propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.
„Istoria trebuie lăsată istoricilor”
Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor” este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici – de câţi o fi nevoie, oare? – şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei” pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune” – dar cine decide asta? – e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg”, unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.
Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea
Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor”, dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască” se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.
La ei – ocupaţie, la noi – „eliberare”
Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”.
La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice – „graniţele libertăţii” – se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin”. În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.
Oportuniştii „momentului inoportun”
Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor”, adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori” care să nu mai plece din teritoriile „eliberate”. Politicienii „neutri” ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea” în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat” şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei”. Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak”). Dar era oare „oportun” atunci ca RM – care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană – să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun” atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?
Decretul Ghimpu merge mai departe
Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării” acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe…
03/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (3/8)
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
În ciuda înfrângerii Rusiei Sovietice în războiul cu Polonia, contactele intermitente între liderii militari germani şi ruşi, între 1919 şi 1920, i-au permis generalului von Seeckt, şeful Reichswehrului, să aibă temelia pe care să construiască mai târziu edificiul. Pentru construirea edificiului, Seeckt dorea să urmeze două etape: să restaureze puterea militară a Germaniei cu ajutorul ilicit al ruşilor şi să pregătească ziua în care Polonia urma să fie distrusă şi Versailles-ul răsturnat. Ca urmare, în anul 1921, a început producţia industrială germană în Rusia pentru scopuri militare, Germania acordând sprijin financiar şi tehnic şi chiar stabilind firme germane pe pământ rusesc. Tot în 1921, în cadrul Ministerului Reichswehrului, a apărut o secţiune specială care se ocupa de afacerile ruseşti, Sondergruppe R.
Semnarea Tratatului de la Riga, care a marcat finalizarea Războiului Sovieto-Polonez a însemnat încheierea perioadei de intervenţie, puterea sovietică reuşind să se impună.[1]
În septembrie 1921, relaţiile germano-ruse au progresat, fiind numiţi reprezentanţi de cele două părţi, fără statut diplomatic deplin încă, profesorul Kurt Wiedenfeld la Moscova, iar Nikolai Krestinski la Berlin. De asemenea, au fost iniţiate primele contacte între Reichswehr şi Armata Roşie.
Interesul Occidentului faţă de Rusia se manifesta prin conceperea unor planuri pentru formarea unui consorţiu financiar internaţional vizând reconstrucţia economică a Rusiei, idee susţinută, printre alţii, de Lloyd George şi ministrul de externe al Reichului, Walter Rathenau, care avea o orientare prooccidentală.[2]
În ceea ce-l priveşte pe Lenin, acesta, ca urmare a constrângerilor externe, a fost nevoit să îşi schimbe comportamentul politic. Această schimbare a presupus ajustarea aspiraţiilor cu privire la iminenta revoluţie mondială şi realizarea de compromisuri temporare cu lumea capitalistă, scopul sacrificiului politic făcut fiind supravieţuirea noului regim din Rusia. Noua Politică Economică, introdusă de Lenin în martie 1921, a fost, cel puţin în parte, o consecinţă a acestei schimbări. Prin NEP, au fost acordate anumite facilităţi pentru investitorii străini în Rusia. Marea Britanie, rivalul principal al Germaniei pentru afacerile în Rusia, a semnat un acord temporar de comerţ cu Moscova pe 16 martie 1921.
Deschiderea pe plan economic a Marii Britanii faţă de Rusia şi interesul Germaniei în această direcţie au determinat-o pe aceasta din urmă să îşi consolideze, în acelaşi an, relaţia cu sovieticii. Pe 6 mai 1921, a fost semnat Acordul provizoriu germano-rus. Acesta a fost, în mod virtual, instrument de recunoaştere de iure a regimului sovietic şi a oferit perspective mai bune pentru protejarea afacerilor private germane în Rusia. Totodată, a adus beneficii industriei grele germane, care urmărea obţinerea de acces pe piaţa rusă şi înfrângerea pe cât posibil a eforturilor competitive ale Vestului de a umple maşinăria industrială. Pentru consolidarea relaţiilor economice germano-ruse, trebuia realizată o apropiere a legăturilor politice, deoarece, chiar şi în timpul NEP, comuniştii controlau „vârfurile de comandă” ale economiei ruseşti, totodată fiind un monopol sovietic asupra comerţului cu exteriorul.
Apropierea politică dintre Germania şi Rusia beneficia de sprijinul opiniei publice germane, dar şi de cel al anumitor politicieni şi militari care au susţinut impunerea unei orientări estice a politicii externe germane, ce trebuia să fie folosită ca instrument pentru atacarea sistemului versaillez. O semnificaţie importantă, în 1921, o aveau legăturile în creştere dintre Reichswehr şi industria grea. (va urma)
[1] John Hiden, op. cit., pp. 87-88.
[2] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.
03/iul/2010 Invitatul din weekend: Vitalie Ciobanu despre societatea civilă de la Chişinău şi problema Transnistriei
Transnistria şi lipsa de solidaritate a moldovenilor
Vitalie Ciobanu (RFE/RL, 23 iunie a.c.)
A venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova
Sprijinul financiar substanţial acordat de Bruxelles Republicii Moldova este dublat în ultimul timp de o susţinere politică tot mai accentuată în ce priveşte consolidarea independenţei şi restabilirii unităţii sale teritoriale. Cancelarul german Angela Merkel i-a cerut preşedintelui rus Medvedev să-şi retragă armata din Transnistria, ca dovadă a bunei credinţe şi drept condiţie prealabilă a semnării unui nou Tratat de securitate europeană. Este pentru prima dată când o mare putere din Uniunea Europeană se angajează în termeni foarte fermi să oblige Rusia să-şi respecte angajamentele. Sperăm ca iniţiativa germană să întrunească asentimentul celorlalte ţări importante din „vechea Europă”, întrucât susţinerea „blocului estic” al Uniunii – România, Polonia, ţările baltice – Moldova şi-o avea oricum asigurată.
Dar toate acestea se întâmpla la nivelul „politicii mari”, unde se schimbă amabilităţi de protocol şi se negociază cu mănuşi de catifea. În teritoriu, realitatea este infinit mai sumbră, sinistră chiar. Ai fi zis că perioada sălbatică, legată de întemniţarea grupului Ilaşcu, ar fi trebuit să apună de mult la Tiraspol. Nici pomeneală! În timp ce în ţările din jurul Transnistriei – în Republica Moldova propriu-zisă şi în Ucraina –am asistat în ultimii 20 de ani la schimbări de guverne şi preşedinţi, la modificări de politici şi strategii, de valori şi aspiraţii, Transnistria a rămas o zonă crepusculară, o „baltă” stătută în care răul s-a dezvoltat în voie. În Transnistria fărădelegea nu pleacă în vacanţă.
Una din pârghiile de presiune cele mai oribile ale regimului de la Tiraspol este răpirea de persoane. Cazul Enest Vardanean se află pe agenda Parlamentului European. Părinţii lui Ilie Cazac din Tighina au intrat în a doua săptămână de grevă a foamei în faţa Ambasadei Rusiei din Chişinău, după ce au epuizat toate căile de a-şi vedea eliberat fiul sechestrat de separatişti. Elena Dobroviţcaia, o elevă răpită pe 16 iunie, tot la Bender, a fost ţinută ostatică pentru că mama ei, internată la un spital din Chişinău, nu s-a prezentat la miliţia transnistreană să-şi ispăşească o pretinsă detenţie. (Fata a fost eliberată, dar are interdicţia de a părăsi localitatea.) Nici măcar oficialii de la Chişinău nu sunt scutiţi de riscuri. Eugen Ştirbu, preşedintele Comisiei Electorale Centrale, reţinut recent de separatişti, a fost totuşi eliberat după intervenţia misiunii OSCE de la Chişinău. În celelalte situaţii mai sus pomenite nu vedem aceeaşi promptitudine. De ce? Pentru că victimele nu sunt personaje importante – iată concluzia cinică pe care o poate trage oricine. Autorităţile de la Chişinău se declară neputincioase în a rezolva cazurile de răpire şi recomandă moldovenilor să ocolească Transnistria, ca pe un loc ciumat, dacă ţin la propria siguranţă.
Am avut opt ani de zile, sub comunişti, un ministru responsabil de „reintegrare”, Vasili Şova, care nu vorbea limba română dar ne asigura că lucrează din greu la reîntregirea ţării. Rezultatele au fost penibile. Noul ministru de resort, net superior predecesorului său, pare să agreeze, la fel, mai degrabă stilul „învăluit”, tactica de „îmblânzire” a bătăuşului de peste Nistru. Oricât de justificate circumstanţial, aceste metode nu pot da un randament de principiu, nu au cum să schimbe raportul de forţe.
Cred că de mult a venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova, e timpul să fie organizate mai multe dezbateri publice pe această temă – dezbateri blocate, cum bine ne amintim, înainte, de guvernarea Voronin. Se cuvine să avem soluţii şi scenarii alternative şi chiar manifestaţii de stradă, la Chişinău şi în alte localităţi, care să atragă atenţia lumii asupra crimelor regimului de la Tiraspol. Şi poate, atunci, repulsia cetăţenilor faţă de indecenţa anumitor fenomene politice interne, cum sunt cumpărarea partidelor ca la tarabă, înainte de alegeri, sau angajarea Bisericii Ortodoxe în campanie electorală de partea unui fost şef al serviciilor secrete, nu le va adânci dezinteresul civic. Separatiştii nu ţin seama de etnia victimelor – lovesc în români şi în rusofoni deopotrivă. Unde-i solidaritatea moldovenilor?
02/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (5/10)
Bucureştiul, pînă acum aproape un veac
(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)
Adrian Cioroianu
(1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10)
Între hanger şi “băşica lui Caragea”
Scăpat din incendii, foamete şi ciumă, Bucureştiul a trăit apoi cîteva decenii de regăsită linişte şi prosperitate sub domniile lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi, mai ales, Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Semnele modernităţii apar sub cele mai înalte forme: de sub teascurile primei tipografii a oraşului (instalată în 1678 la Mitropolie) va ieşi în 1688 superba Biblie de la Bucureşti. Şcolile se înmulţesc şi ele, prin strădania lui Brâncoveanu (precum cea de la Sfîntul Sava sau şcoala de lîngă Biserica Colţei – înfiinţată aproape odată cu spitatul omonim), iar în 1692 este acoperită cu bîrne de stejar cea care avea să devină artera principală a oraşului, Podul Mogoşoaiei. Brîncoveanu reface fără zgîrcenie Curtea domnească, folosind din plin piatra şi marmura; în 1702, era terminat Palatul de la Mogoşoaia, dedicat în intenţie celui de-al doilea (dintre cei patru) fiu al său, Ştefan – palat rămas pînă azi printre atracţiile turistice ale zonei. Cu o populaţie de peste 50 de mii de locuitori, Bucureştiul epocii lui Brâncoveanu era, după toate datele, oraşul cel mai important din sud-estul Europei, pe ruta dintre Constantinopol şi Buda. Ca şi în cazul predecesorilor săi, pasiunea lui Brâncoveanu de a ctitori biserici nu i-a schimbat destinul lumesc: pe 15 august 1714, el va fi decapitat de turci la Constantinopol, alături de toţi fiii săi.
Pe mai departe, Bucureştiul (acum, centru economic şi politic necontestat al ţării) intră în secolul fanaritot – secol atît de eterogen în privinţa personalităţilor şi realizărilor încît analiza sa este departe de a fi încheiată. Primele decenii sînt, încă o dată, dramatice: în februarie 1718, oraşul cade pradă unui incendiu de proporţii; imediat, o vară peste medie de secetoasă a adus foametea, iar armatele turce – ca şi în trecut – au adus o nouă epidemie de ciumă. Un observator cinic ar putea spune că molima a lovit democratic – chiar domnul ţării, Ioan Mavrocordat, pierind, se pare, din această cauză. Pronia divină, invocată cu prilejul clădirilor de mînăstiri (precum cea de la Văcăreşti, datorată lui Nicolae Mavrocordat, tatăl celui mai sus numit) nu s-a lăsat văzută. În 1737, sub domnia lui Constantin Mavrocordat, oraşul a fost încă o dată incendiat de turci şi, în anul imediat următor, de tătari. O molimă de ciumă adusă tot de turci a lăsat în urmă cca. 10 mii de morţi, iar în mai 1738 un puternic cutremur de pămînt a zguduit din temelii oraşul; de parcă nu ar fi fost suficient, odată cu vara a venit şi o groaznică invazie de lăcuste, reînviind spectrul atît de familiar al foametei. Peste un deceniu şi mai bine, în 1756 a lovit din nou ciuma iar în 1769 nişte bande turceşti venite dinspre Dunăre (în contextul războaielor ruso-turce din epocă) au jefuit şi incendiat o parte din oraş.
Şi totuşi, bucureştenii (sau cea mai mare parte a lor…) au trecut prin toate. Domnul fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782) s-a dovedit mai destoinic decît mulţi dintre precursorii săi, arătîndu-se dedicat reorganizării urbei: nu numai că a ridicat o nouă Curte domnească, dar tot în vremea sa s-a întocmit o nouă delimitare a oraşului, au apărut cîteva canale colectoare destinate să atenueze inundaţiile Dîmboviţei, s-au captat cîteva izvoare de apă potabilă. După unele surse, spre sfîrşitul acestei domnii populaţia oraşului se apropia de 80 de mii. Urmaşul lui Ipsilanti, Nicolae Caragea nu a fost la fel de norocos pentru contemporani: nu numai că a mărit taxele urbane (şi ele vor intra astfel mărite în tradiţie), dar în timpul său ciuma a lovit din nou oraşul. Şi reprizele dezastruoase vor tot urma în deceniile următoare (ciuma “lui Ion Caragea” în 1813-1814, cu cca. 70 de mii de morţi în toată ţara; foametea – 1795 -, un nou cutremur – 1802-, un nou incendiu – 1804 – şi o nouă revărsare a Dîmboviţei – 1805 etc.), în paralel cu războiul în desfăşurare dintre puternicii vecini ai Ţării Româneşti. Oraşul, ca şi pînă acum, se încăpăţîna să trăiască, iar unii dintre locuitorii celor 93 de mahalale (străzi) inventariate în 1798 găseau chiar un farmec vieţii. În noiembrie 1789, în condiţiile războiului ruso-austriaco-turc, în Bucureşti intraseră detaşamente austriece, conduse de Principele de Coburg; urmează un şir de baluri pe care boierii locali le gustă din ce în ce mai mult, deşi deosebirile vestimentare dintre boierii locului şi ofiţerii austrieci trădau încă scindarea dintre Orientul şi Occidentul Europei. În vara lui 1818, locuitorii mahalalelor priveau cu uimire la primul balon înălţat vreodată de pe suprafaţa oraşului; pentru cei mai mulţi, acest balon semăna izbitor cu vezicile de porc pe care, de Crăciun, le umflau copiii – drept care balonul a intrat în istorie ca “băşica lui Caragea”. (va urma)
02/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (2/8)
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
(1/8) – (2/8)
După numai două luni, conducătorii de la Moscova au iniţiat primul contact cu Guvernul German revoluţionar, dar comportamentul rece al delegatului poporului Haase, şi protestul Guvernului Ebert, puţin mai târziu, împotriva amestecului, prin diferite apeluri şi proclamaţii ale Guvernului Sovietic, în treburile interne ale Germaniei i-au făcut pe sovietici să renunţe la optimism. Relaţiile diplomatice, pe care guvernul monarhist le rupsese într-una dintre ultimele sale acţiuni oficiale, nu au fost reluate, iar după moartea Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, care era văzut deja viitorul preşedinte al unei republici sovietice germane, relaţiile s-au deteriorat tot mai mult. În ciuda acestei situaţii, ministrul de externe, contele Brockdorff-Rantzau, a conştientizat atuul pe care l-ar fi putut avea Germania dacă ar fi exploatat o apropiere de Guvernul Sovietic: fie cu privire la neliniştile social-politice din ce în ce mai evidente ale Aliaţilor, ceea ce putea să facă din Germania un aliat preţuit, fie printr-o strânsă alianţă cu Rusia împotriva Antantei.
(afiş socialist contemporan cu efigia Rosei Luxemburg)
Ambele variante îşi aveau rădăcinile în situaţia politică şi poziţia geografică a Germaniei. Profunda impresie negativă pe care Brockdorff-Rantzau a avut-o la Versailles l-a determinat să susţină a doua cale. Dimpotrivă, Ebert şi aproape toţi social-democraţii sprijineau orientarea spre Vest, care era singura care putea să le asigure autoafirmarea în raport cu comuniştii.
A apărut şi o a treia orientare, cea economică, la care au aderat numeroşi întreprinzători germani, şi care nu trebuia să fie neapărat apolitică sau filobolşevică. Filosofia acesteia era următoarea: prin stabilirea de relaţii comerciale, caracterul barbar sau asiatic al bolşevismului putea fi atenuat. Aceeaşi viziune o avea în Marea Britanie Lloyd George, în anul 1920 englezii şi germanii ajungând deja să concureze puternic pentru piaţa rusească.[1]
Beneficiile unei relaţii strânse între Germania şi Rusia au fost conştientizate şi de Lenin. În decembrie 1920, Lenin a expus în felul următor importanţa Germaniei în conturarea strategiei ruse de politică externă: „Experienţa noastră depinde în primul rând de existenţa unei scindări radicale în tabăra puterilor imperialiste şi, în al doilea rând, de faptul că victoria Antantei şi Pacea de la Versailles au plasat marea majoritate a naţiunii germane într-o postură în care aceasta nu poate trăi. Guvernul burghez al Germaniei îi urăşte cu patimă pe bolşevici, dar interesele situaţiei internaţionale îl împing spre o pace cu Rusia Sovietică, contrar propriei voinţe”.[2]
Primele contacte formale între cele două guverne au permis soluţionarea problemei prizonierilor de război luaţi de ambele părţi. În Germania, se aflau peste un milion de prizonieri de război ruşi, iar în Rusia erau, pe lângă numărul considerabil de prizonieri de război germani, numeroşi internaţi civili. Pentru rezolvarea acestei probleme, la începutul lui 1919, a fost creat un oficiu central al Reichului pentru prizonieri civili şi de război. În acelaşi an, a sosit la Berlin Viktor Kopp, ca om de încredere al Guvernului Sovietic, pentru a se implica în chestiunea prizonierilor de război şi pentru a stabili, în măsura posibilităţilor, contacte ulterioare. În aprilie 1920, a fost perfectat un acord şi, la scurt timp, ambii reprezentanţi, Viktor Kopp la Berlin şi Gustav Hilger la Moscova, au primit anumite împuterniciri consulare şi imunitate personală.
Relaţiile germano-sovietice, deşi încă nu fuseseră oficializate, aveau o tendinţă pozitivă, progresul fiind demonstrat, în lunile iulie şi august 1920, de dorinţa lui Lenin de a se stabili o graniţă comună cu Germania. Guvernul German s-a declarat neutru, dar linia antioccidentală, antipoloneză a unor politicieni cu orientare de dreapta a avut o influenţă considerabilă atât în Ministerul Apărării, cât şi în Ministerul de Externe. Apropierea celor două state era dorită de Lenin nu doar pentru că urmărea să profite de potenţialele dezbinări din lumea capitalistă, dar şi pentru că acesta, asemenea multor ruşi, avea o mare preţuire faţă de organizarea şi tehnica germană.
În favoarea relaţiilor strânse dintre cele două state, se adăugau şi interesele multor întreprinzători pentru reluarea legăturilor comerciale, prin urmare presiunea acelei orientări politico-economice relativ independente.[3]
În 1920, în timpul Războiului Sovieto-Polonez, se întrevedea constituirea unei alianţe germano-ruse, cu scopul de a distruge Polonia.[4] Generalul Hans von Seeckt, arhitectul armatei germane de după război, a scris la un moment-dat: „Statul polonez actual este o creaţie a Antantei. El a fost creat pentru a înlocui presiunea exercitată anterior de Rusia pe frontul de est al Germaniei. Lupta dintre Rusia Sovietică şi Polonia nu loveşte doar în aceasta din urmă, ci, mai presus de orice, în Antantă – Franţa şi Anglia. Dacă Polonia se prăbuşeşte, întregul edificiu al Tratatului de la Versailles se va clătina. De-aici reiese limpede că Germania nu are niciun interes să ofere ajutor Poloniei în lupta ei cu Rusia”. Aşadar, alianţa celor două state era văzută ca motorul distrugerii ordinii de la Versailles.
Viziunea lui von Seeckt a confirmat temerile exprimate de lordul Balfour cu câţiva ani înainte potrivit cărora Polonia ar fi furnizat Rusiei şi Germaniei un inamic comun şi ar fi preîntâmpinat conflictele dintre ele. În sistemul elaborat la Versailles, Germania nu era poziţionată în faţa Triplei Înţelegeri, ci în faţa mai multor state aflate mai mult sau mai puţin în dezacord unele cu altele şi, totodată, situate în opoziţie faţă de o Uniune Sovietică care, de asemenea, avea pretenţii teritoriale.[5] (va urma)
[1] Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, pp. 135-136.
[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.
[3] Ernst Nolte, op. cit., pp. 137-138.
[4] John Hiden, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977, p. 87.
[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.
01/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: moartea unui simbol al umbrei româneşti
Moartea unui simbol al umbrei româneşti
Adrian Cioroianu
Cel despre care vorbesc aici piere văzînd cu ochii, de la o zi la alta. De unde ne obişnuisem ca el să fie acolo, în România profundă, vom constata într-o zi că nu mai este şi că nu ştim cînd s-a dus. În fiecare rid al trunchiului său se afla încastrat cîte un fragment benign şi minor al istoriei noastre naţionale – dar aceasta nu-l absolvă de la extincţie. Pe nesimţite, prinşi în vîltoarea eminamente citadină a vieţii-ne, nu băgăm de seamă că acest simbol al trecutului nostru patriarhal dispare cu discreţie, lăsînd în urmă mormane de cenuşă pe care, în final, le plimbă vîntul şi le înghite pămîntul. Ce citiţi aici poate fi o elegie dedicată la ceea ce v-aţi aştepta cel mai puţin – pentru că vreau să scriu astăzi despre pomul numit dud.
Acei oameni ce dau nume latineşti la tot ce răsare verzui sub soare – botaniştii, adică – l-au clasificat sumar ca fiind un arbore roditor din familia moraceelor, cu frunze asimetric lobare şi cu fructe mici, dulci şi zemoase de culoare albă sau negru-roşietice. Probabil că aceste detalii le veţi uita imediat după ce veţi da pagina. Dar ce nu veţi uita (şi ceea ce cu toţii ne vom aduce aminte într-un tîrziu, cu o oarecare surpriză) va fi că fiecăruia dintre noi i-a ieşit vreodată în calea privirii. Dudul este (sau mai curînd era) pomul rural prin excelenţă. Reper inconturnabil al satului românesc de cîmpie, dudul a fost multă vreme arborele care umbrea porţile dinspre uliţă ale gospodăriilor, care ţinea apa fîntînilor la răcoare sau care servea de acoperiş frunzos curţilor de păsări din fundul ogrăzilor. În largul cîmpiei, dudul a fost un excelent reper vizual: longeviv şi nepretenţios, capabil să atingă, cu coroana-i rotată, înălţimi notabile, dudul era tocmai potrivit pentru a demarca proprietăţi funciare. Moşiile ţărăneşti îl cuprindeau aproape cu obligativitate pentru că, spre deosebire de nuc – sub care, cu cît este mai mare, cu atît nu mai creşte nimic –, sub dud, dacă e suficient de înalt, sporeşte orice: strugurii sau grînele se coc deopotrivă. Cu numele ajuns la noi din limba turcă (dut) şi nu din latină (morus alba sau morus nigra, după culoarea fructelor), mult mai prezent în folclorul lăutăresc – haiducii îşi ascundeau parte din comori în scorburele lor iar majoritatea hanurilor de altădată aveau în curte, într-un colţ, arbori de acest soi –, dudul este aproape absent din literatura română cultă (nici măcar Marin Preda nu pune vreunul la marginea poienii lui Iocan!), unde predomină teiul, mărul sau cireşul.
[[[ Odinioară, viermii noştri aveau un alibi: mătasea dudului ]]]
Amplu ancorat în matricea telurică a peisajelor de la ţară, dudul este un arbore căruia nu-i prieşte şi care nu rimează nicidecum cu asfaltul. Prins în bitum, pe o stradă de oraş, dudul se comportă bezmetic: rădăcinile lui noduroase vor sparge constrîngerea de smoală, fructele lui zemoase (mai ales cele negre) vor murdări totul în jur şi, cel mai adesea, se va umple de omizi. Un poet urban care se respectă nu-i va da întîlnire iubitei sub dud – ci sub tei sau sub castan, bineînţeles.
Comunismul a fost duplicitar pînă şi faţă de dud. În anii ’50, a început prin a tăia şi pune pe foc duzii bătrîni şi imenşi dintre moşiile ţăranilor, atunci cînd s-a colectivizat pămîntul (dudul stătea invariabil în calea tractoarelor sovietice, grăbite să are de-a valma). Ulterior, prin anii ’60-’70, tot regimul trecut a revigorat dintr-o dată plantarea duzilor – încurajînd fermele, şcolile şi chiar femeile casnice să treacă la cultura, pe paturi de lemn, a unor viermi inestetici care hăpăiau toată ziua frunze de dud şi care la un moment dat se transformau în nişte coconi (gogoşi) înveliţi în borangic. Au fost plantaţi duzi tineri pînă şi pe marginea arterelor naţionale – astfel încît aproape fiecare şosea de la noi ar fi urmat să devină, într-un fel, un drum al mătăsii. Dar n-a ţinut. Cum s-ar spune, n-a fost să fie!
În fine, să mai zic că, în gastronomia populară, dudul era marca cea mai umilă: mai cu seamă familiile nevoiaşe mîncau mămăligă cu dude, iar rachiul de dude era ultimul pe lista extazurilor licoroase – cu mult sub ţuica de prune, sub rachiul de caise, pere, mere sau comină şi chiar sub ţuica de corcoduşe, dacă aşa ceva se poate imagina. Desigur, nu peste multă vreme se va găsi vreun nutriţionist care să ne spună că mămăliga cu dude era, de fapt, o excelentă cină bio. Dar atunci va fi prea tîrziu şi nu ne va mai rămîne decît să apelăm la G2 – adică vom importa porumb din SUA şi dude din China.
Duzii României dispar, aşadar, unul cîte unul. Fiecare epocă are la noi, pesemne, arborii & coroanele sale. Duzii dispar, dar ceva viermi tot ne rămîn deasupra capului – tot dintre cei hăpăitori, tot inestetici, tot furnizori de gogoşi însă, ce surpriză!, fără nimic de mătase.
01/iul/2010 De astăzi (şi vreme de şase luni), Belgia asigură preşedinţia Uniunii Europene
O preşedinţie belgiană sub egida modestiei şi realismului
30 iunie a.c.| presseurop.eu
Pe 1 iulie, o Belgie încetinită va prelua ştafeta Spaniei la preşedinţia UE. Liderii politici belgieni sunt într-adevăr ocupaţi cu delicatele discuţii asupra formării noului guvern, după alegerile din 13 iunie, iar executivul încă în funcţiune, condus de Yves Leterme, se limitează la afaceri curente. Greu de a fi ambiţioşi în aceste circumstanţe, iată de ce, spune Le Soir , va fi vorba în Belgia „mai ales de management de rutină„.
Preşedinţia belgiană „nu va afişa obiective importante„, continuă ziarul: principala sa prioritate Citește în continuare
30/iun/2010 Detalii din dosarul celor 11 americani suspectaţi de spionaj pentru Rusia
Spying Suspects Seemed Short on Secrets
By SCOTT SHANE and BENJAMIN WEISER
WASHINGTON — The suspected Russian spy ring rolled up by the F.B.I. this week had everything it needed for world-class espionage: excellent training, cutting-edge gadgetry, deep knowledge of American culture and meticulously constructed cover stories.
The only things missing in more than a decade of operation were actual secrets to send home to Moscow.
The assignments, described in secret instructions intercepted by the F.B.I., were to collect routine political gossip and policy talk that might have been more efficiently gathered by surfing the Web Citește în continuare
30/iun/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane
Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934
Valentin Stancu
Autorul acestui articol a urmat cursurile specializării Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, pe care le-a finalizat în acest an (cu media 10!). Printre subiectele sale de interes: relaţiile dintre URSS/Federaţia Rusă şi statele Europei Occidentale – EURAST
(1/8)
Împrejurările care au dus la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi la bolşevizarea Rusiei au conturat relaţia dintre cele două state în perioada interbelică.
După schimbarea de regim din 1917, primul decret al bolşevicilor în sfera politicii externe a fost aşa-numitul „Decret asupra păcii”, care reprezintă un apel către guvernele şi popoarele lumii pentru impunerea „păcii democratice”.
(afiş comunist cu V.I. Lenin)
Dar această iniţiativă nu a adus acea schimbare de atitudine la nivel internaţional pe care o vizau liderii bolşevici. Înaltul Comandament German a acceptat să fie începute negocieri pentru un tratat de pace la Brest-Litovsk, precum şi să fie impus un armistiţiu pe durata convorbirilor. Iniţial, având gândirea politică puternic influenţată de ideologia bolşevică, Troţki a considerat că va fi capabil să Citește în continuare
29/iun/2010 Cronica de carte: Adrian Cioroianu despre volumul „de maturitate” al unui istoric încă tânăr
Eterna problemă: decalajul faţă de Occident
Adrian Cioroianu despre:
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Ed. Polirom, Iaşi, 2010, 523 p., preţ 45 RON
Atunci cînd spun “Europa”, românii – şi alţi estici – vizează (/visează) Occidentul european. Cu el se compară, cu el vor să semene. Povestea-i veche şi va trece dincolo de noi – spune foarte serioasa lucrare-sinteză a profesorului Murgescu, încununare a unei reflecţii consistente (de aproape 12 ani, aflăm) asupra unuia dintre handicapurile socio-istorice determinante ale relaţiei Est-Vest în Europa. În jurul anului 1500 state ca Danemarca, Irlanda, Serbia şi Ţările Române erau asemănătoare şi comparabile (d.p.v. economic). Ce s-a întîmplat mai apoi? Citește în continuare
29/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre „Nişte fete”, de Neil LaBute
Proaspăt, agreabil, inteligent
Mircea Morariu
Piesa Nişte fete de Neil LaBute, impecabil tradusă în limba română de Bogdan Budeş, poate fi rezumată la modul vesel-ironic în care o face regizorul Cristi Juncu în caietul- program al spectacoluli realizat în colaborare de Teatrul „George Ciprian” din Buzău şi Fundaţia „Catharsis”. Mi-ar fi plăcut să îl citez pe directorul de scenă, dar cum am fost acuzat de pedanterie profesorală tot citând în cronicile mele pe unii şi pe alţii, nu transcriu zicerile lui Cristi Juncu, ci îl pastişez pur şi simplu Citește în continuare
28/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (4/5)
Un martor al epocii sale
prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008
Adrian Cioroianu
În chiar ziua următoare loviturii de stat, pe 24 august 1944, ora 16,20, un bombardament german avea să lovească în plin clădirea Radiodifuziunii române – atac soldat de partea română cu 11 morţi şi 16 răniţi, angajaţi şi soldaţi prinşi sub ruine. În perioada următoare, programele postului naţional s–au emis prin intermediul Radio România Bod (de lîngă Braşov) şi prin studiourile din Timişul de Sus, locaţii pe care Vasile Ionescu le–a pus în stare de funcţionare imediat ce sediul din Bucureşti a devenit impropriu continuării activităţii. Scrisoarea primită de Vasile Ionescu pe 14 decembrie 1944 din partea primului ministru Constantin Sănătescu urma să fie Citește în continuare
28/iun/2010 A apărut numărul pe luna iunie a.c. al revistei „Scrisul românesc”
… sumarul integral al revistei, în format pdf – revista sr6_2010
Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade
EURAST Center Bucureşti ●
►►►◄◄◄
În curând, rezultatele concursului
Recunoaşteţi personajul/personajele?
(termenul pentru trimiterea răspunsurilor a expirat!)
►►►◄◄◄
W H A T ’s H O T
● Lansare „Doar adevărul” de Anna Politkovskaia la Târgul de Carte Bookfest 2011
● În cel mai recent număr al revistei Dilema veche (nr. 380, 26 mai 2011), Adrian Cioroianu scrie despre un fragment de lume arabă, văzută la ea acasă – în Qatar.
►►►◄◄◄
CARICATURA & comics de duminică
(01 – 2 mai 2010) – (02 – 9 mai 2010) – (03 – 16 mai 2010) – (04 – 23 mai 2010) – (05 – 30 mai 2010) – (06 – 6 iunie 2010) – (07 – 13 iunie 2010) – (08 – 20 iunie 2010) – (09 – 27 iunie 2010) – (10 – 4 iulie 2010)
►►►◄◄◄
Centrul de Studii Europene şi Eurasiatice (European & Eurasian Studies – EURAST Center) este un proiect academic iniţiat de Adrian Cioroianu – Dr. în Istorie, profesor universitar la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, fost ministru al Afacerilor externe (2007-2008). EURAST Center şi G E O P O L I T I K O N Blog sunt dedicate analizei politice şi geopolitice a Rusiei, spaţiului ex-sovietic şi Eurasiei în relaţiile lor cu statele Uniunii Europene şi cu Occidentul generic. Şi nu numai atât… (adrese de contact & mesaj pentru toţi corespondenţii G E O P O L I T I K O N & EURAST)
►►►◄◄◄
● Fără complexe, despre contexte – cărţile, de bine şi de rău: Adrian Cioroianu despre volume semnate de: Lavinia Betea (coord.)… Lucian Boia… Boris Buzilă … Pavel Câmpeanu… Gheorghe E. Cojocaru… Silviu Curticeanu… Eugen Denize (†)… Dan Dungaciu … Dinu C. Giurescu … Mihaela Grancea … Václav Havel … Steve LeVine … Zoe Iustina Martin & Ion Irimescu… Nicolae Răzvan Mitu… Mircea Morariu… Florin Müller (coord.)… Bogdan Murgescu… Dumitru Popescu… Radu Portocala (coord.)… Victor Sebestyen… Oleg Serebrian
►►►◄◄◄
Adrian Cioroianu: Poveşti suprapuse în Dilema veche:
ps 445 – Reabilitatea postumă a dlui Goe (Dv 321, 08 apr. 2010) ●● ps 446 – Un măr, un glonţ şi-un kil de heroină (Dv 322, 15 apr. a.c.) ●● ps 447 – Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski (Dv 323, 22 apr. a.c.) ●● ps 448 – Singurul supravieţuitor al Golaniadei (Dv 324, 29 apr a.c.) ●● ps 449 – Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova (Dv 325, 06 mai a.c.) ●● ps 450 – O autentică stăpînă peste bucate (Dv 326, 13 mai 2010) ●● ps 451 – Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău? (Dv 327, 20 mai 2010) ●● ps 452 – Contra lui au fost Hitler, Stalin şi Vaticanul (Dv 328, 27 mai 2010) ●● ps 453 – Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii) (Dv 329, 03 iunie 2010) ●● ps 454 – Mă autodenunţ (Dv 330, 10 iunie 2010) ●● ps 455 – Un „prinţ” din Levant îndrăgind caterinca… (Dv 331, 17 iunie 2010) ●● ps 456 – Moartea unui simbol al umbrei româneşti (Dv, 332, 24 iunie 2010) ●● ps 457 – Victoria finală a lui Dan Diaconescu (Dv, 333, 01 iulie 2010) ●● ●●
►►►◄◄◄
● EURAST recomandă: revista Scrisul românesc, nr. 1 (77), ianuarie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 2 (78), februarie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr 3 (79), martie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 4, (80), aprilie 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 5 (81), mai 2010 ● revista Scrisul românesc, nr. 6 (82), iunie 2010 ● revista Timpul, nr. 1/ ianuarie 2010 ● revista Timpul nr. 2/februarie 2010 ● revista Timpul, nr. 3 / martie 2010 ● revista Timpul, nr. 5 / mai 2010 ● revista Suplimentul de cultură, nr. 259/2010 ● revista Journal for the Study of Religions and Ideologies, volume 9, no. 25, Spring 2010 ● revista Foreign Policy România nr. 15, martie – aprilie 2010 ● revista Foreign Policy România, nr. 16, mai-iunie 2010 ● ● ●
►►►◄◄◄
Arhiva G E O P O L I T I K O N
● Joi, 24 iunie a.c., ora 19.00, postul Radio France International (FM 93,5 la Bucureşti) propune o emisiune (moderată de Luca Niculescu) despre starea democraţiei în Rusia de azi. Invitaţi: Mircea Vasilescu şi Adrian Cioroianu. (detalii)
(înregistrarea video-audio a emisiunii)
Teme & teze G E O P O L I T I K O N
● Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi
(1/7) – (2/7) – (3/7) – (4/7) – (5/7)
● Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României
(1/5) – 2/5
● Invitaţie la “Cântece de Crăciun” (plus “Visul lui Machiavelli”!) la Craiova
● O soluţie concretă pentru ieşirea din criză!
● 28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS
● 26/sept/2010 Despre Rusia, despre Albert Camus şi Michel Foucault ş.a.
● 25/sept/2010 Scandalul Thilo Sarrazin a încins sfârşitul verii în Germania
● 24/sept/2010 “Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti
● 23/sept/2010 O propunere pentru noua conducere a TVR
● 20/sept/2010 Competiţia culturală româno-rusă la Chişinău
● 19/sept/2010 Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn
● 18/sept/2010 Papa – vizită cu probleme la Londra şi un posibil atentat
● 18/sept/2010 O analiză a recentului vot pentru Constituţie din Turcia
● 17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)
● 16/sept/2010 Cum ajungi în Cosmos, via Chişinău
● 16/sept/2010 Bedros Horasangian: Note pe marginea actualităţii internaţionale
● 26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)
● 25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)
● 08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti
● 07/iul/2010 Bronislaw Komorowski, noul preşedinte al Poloniei
● 06/iul/2010 Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse (RFE/RL)
● 01/iul/2010 De astăzi (şi vreme de şase luni), Belgia asigură preşedinţia Uniunii Europene
● 30/iun/2010 Detalii din dosarul celor 11 americani suspectaţi de spionaj pentru Rusia
● 29/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre “Nişte fete”, de Neil LaBute
● 27/iun/2010 Dacă e duminică, e comics: nici filmele de succes nu mai sunt ce au fost!
● 25/iun/2010 Este de imaginat o NATO fără Turcia? (1/2) – (2/2)
● 25/iun/2010 Rusia: justiţie, “oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (1/2) – (2/2)
● 24/iun/2010 Dragoste, voce şi destin de femeie – intelectuali şi muzicieni în comunism
● 23/iun/2010 Preşedintele rus D. Medvedev face o vizită în Statele Unite ale Americii
● 23/iun/2010 “Dilema veche” scoate pe piaţă un număr dedicat stării democraţiei în Rusia
● 21/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre “Ce face Congresul?” de Ődön von Horváth
● Vine vacanţa – drept care EURAST Center & Curtea Veche Publishing vă propun un concurs inedit!
● 20/iun/2010 Conflictul israelo-palestinian: o “neverending story”? Şi totuşi, acum 30 de ani…
● 20/iun/2010 Ce câştigă Turcia (şi ce pierde Iranul) după incidentul “Mavi Marmara” ?
● 19/iun/2010 Rusia schimbă tonul – şi se străduieşte să atragă investiţii străine
● 17/iun/2010 Poveşti din “Dilema veche”: un autodenunţ ca la carte
● 17/iun/2010 Geopolitica sportului: “când totul merge rău, ne rămâne fotbalul”
● Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5) – (5/5)
● 16/iun/2010 Un subiect controversat: cine a greşit pe 31 mai a.c. – Turcia sau Israelul?
● În Kîrghîstan, ambele părţi în conflict invită Rusia să se implice
● Deportările staliniste din iunie 1941 din actuala R. Moldova
● Tulburări etnice (provocate?) răvăşesc Kîrghîstanul
● Cronică de teatru: “Uciderea lui Gonzago” – de Nedialko Yordanov
● File din istoria alternativă a României – se făcea că pe 13 iunie 1990…
● Despre “finlandizarea vecinătăţii estice”
● Poveşti din “Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)
● Ediţia 2010 a Salonului Internaţional de Carte Bookfest
● “Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista “Irizări” a elevilor Colegiului Naţional “Elena Cuza” din Craiova (1/2); (2/2)
● Cronică de teatru: ODISSEYA, după Homer, în regia lui Tim Carroll
● Republica Moldova – efectele raportului Comisiei Cojocaru
● Dacă e duminică, e comics: despre meseriile occidentale, de ieri şi de astăzi!
● Istoria Iranului în alb şi negru: invitaţie la lansarea unui roman grafic – o premieră în România!
● Despre Piaţa Universităţii, mineriade… şi ce făcea Moscova în acel timp (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● “Matrioşka” în vizită în Oltenia… la Târgu Jiu
● Povestiri din “Dilema veche”: la 30 de ani de la moartea lui Iosip Broz Tito
● Despre dosarul CNSAS al lui Adrian Marino + un foarte bun interviu cu Herta Müller
● Rahan – eroul bidimensional ce străbătea lumea la pas (plus copilăria noastră)
● Cadou de Ziua copilului (din fiecare): un desen animat & un interviu în temă
● Transnistria – ghiuleaua rusească de la glezna Republicii Moldova (1/3); (2/3); (3/3)
● E duminică, e comics: despre cine munceşte în familia europeană
● Geopolitica muzicii pop: concursul EUROVISION
● Propaganda care contaminează, totuşi
● Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Vitalie Ciobanu despre problema transnistreană a Republicii Moldova (RFE/RL)
● Povestiri din “Dilema veche”: Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?
● Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3); (2/3); (3/3)
● Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)
● Cronica de teatru: “Sufletul – puncte de vedere”, de Dimitre Dinev
● Rusia şi NATO: să ne aşteptăm la o schimbare de paradigmă? (răspunsul revistei “The Economist”)
● Dacă e duminică, e comics: din nou despre criza euro (şi a Europei)!
● Rusia, ca un Hamlet cu milioane de chipuri (1/3); (2/3); (3/3)
● O iniţiativă lăudabilă: “AER de carte… la Palat”
● Povestiri din “Dilema veche”: La Chişinău, o stăpână peste bucate
● Dezbatere “Foreign Policy România” la Craiova
● Cronica de teatru: “Opera de trei parale”, la Nottara – o reuşită (doar) parţială
● Un reportaj “la cald”: prezentul incomod din Republica Moldova
● Unde începe (şi unde se termină) Europa Centrală?
● Moştenirea politică a lui Lech Kaczynski
● Mult simbolism, puţine speranţe? – Vizita premierului turc Erdogan în Grecia
● Dacă e duminică, e comics: Europa a început (şi poate se termină!) în Grecia!
● Vizita la Bucureşti a secretarului general al NATO, Anders Fogh Rasmussen – interviu
● Impactul zilei de 9 mai (a.c.) asupra politicii de la Chişinău
● “Rusia şi Ucraina îşi finisează calul troian transnistrean”
● Poveşti din “Dilema veche”: Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova
● “Premieră istorică” în Marea Britanie: conservatorii şi liberal-democraţii la guvernare
● Din nou despre competiţia Nabucco – South Stream
● Imagini de la parada de 9 mai (a.c.) din Piaţa Roşie, Moscova
● Rusia şi prezenţa navelor flotei SUA la Marea Neagră (1/4); (2/4);(3/4);(4/4)
● Revenim asupra contractului Kiev – Moscova privind flota rusească la Marea Neagră
● Cronica de teatru: “PYRAMUS & THISBE 4 YOU”, la Teatrul Odeon din Bucureşti
● Dacă-i duminică, e comics: ursul şi ariciul, din nou (!)
● Putin şi Medvedev, kazaciok şi “Deep Purple”
● Scindarea unei ţări în inima Europei? Belgia, azi (dar mâine?)
● Poveşti din “Dilema veche”: Memento – la 20 de ani de la începutul Pieţei Universităţii – 1990
● Festivalul Internaţional SHAKESPEARE, la Craiova şi Bucureşti
● O vară fierbinte pentru Europa. Criza euro = criza UE?
● Rusia – sau despre miturile care nu se lasă uitate (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Elling”, la Teatrul de Comedie din Bucureşti
● Preşedintele R. Moldova merge la Moscova, dar nu va asista la parada de 9 mai
● Dacă-i duminică, e comics: ursul şi ariciul (!)
● Oligarhii ruşi cumpără (la propriu) ziare europene
● Mihai Ghimpu la Bucureşti – declinul sau apogeul AIE?
● “The Economist” despre criza euro şi despre alegerile din Marea Britanie
● O carte despre teoria (şi practica politică a) “moldovenismului”
● Din nou despre recenta carte (tradusă în româneşte) a Annei Politkovskaia
● Poveşti din “Dilema veche”: Românii şi polonii, de la Sobieski la Kaczynski
● Presa europeană despre acordul Rusia – Ucraina privind baza navală din Crimeea
● Cronica de teatru: Maxim Gorki, din nou la Bucureşti
● Scandalul din Parlamentul Ucrainei – şi consecinţele pentru România, R. Moldova, Marea Neagră
● De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (1/5); (2/5); (3/5);(4/5);(5/5)
● De la tratatul START la pădurea Smolensk: cu ochii spre Est (1/2); (2/2)
● Este bine sau nu ca Republica Moldova să participe cu soldaţi la parada de 9 mai de la Moscova?
● Rusia şi terorismul cecen: pumnul sau palma? (1/2); (2/2)
● Poveşti din “Dilema veche”: De la zeiţele Greciei la sinucigaşele Ceceniei
● Cu Matrioşka, la “rădăcina” Rusiei postsovietice (1/3); (2/3); (3/3)
● Conferinţa internaţională de istorie de la Chişinău, 21-23 aprilie a.c.
● Chiar şi după moarte, Lech Kaczynski a mai stârnit o polemică: locul înmormântării sale
● Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (1/5); (2/5); (3/5);(4/5);(5/5)
● Ceremonia funerară dedicată ex-preşedintelui Kaczynski – emisiune Realitatea TV
● Greşelile de astăzi se vor răzbuna mâine – prof. univ. Zoe Petre despre noua Lege a Învăţământului
● Mihail Gorbaciov – omul, istoria, memoria
● Despre răul banalizat, despre Cecenia şi despre Natalia Estemirova
● După primul tur al alegerilor din Ungaria
● O emisiune TVR1 despre consecinţele accidentului de la Smolensk
● După summit-ul pentru securitate nucleară de la Washington
● Poveşti din “Dilema veche” (PS nr. 445): Reabilitatea postumă a domnului Goe
● La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Un articol exemplar din presa poloneză despre relaţiile dintre Varşovia şi Moscova
● Cea de-a IV-a şedinţă a Consiliului Consultativ al MAE
● Despre Lech Kaczynski, văzut mai de aproape – şi despre politica Poloniei, acum
● O emisiune TV despre teribilul accident în care a fost implicat preşedintele polonez Kaczynski
● Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Cronica de artă: despre artistul Samy Briss
● Semnal editorial: un autor român despre civilizaţia şi (geo)politica Islamului
● Din istoria (şi geopolitica) vecinilor noştri bulgari şi sârbi
● Cronica de teatru: “Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern
● “Bătălia pentru simboluri” din R. Moldova
● “The Economist” despre (printre altele) relaţia dintre România şi Republica Moldova
● Spoturi TV “Dilema veche” la relansare (1); (2)
● Aprilie 2009 – 2010 : un an de la protestele tineretului din Republica Moldova
● O carte anume zguduie intelighenţia română! Despre “memoriile” lui Adrian Marino
● Magistraţii români în postcomunism (1/2); (2/2)
● O masă la Ramallah – va fi vreodată pace sub măslini?
● Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Legenda marelui Inchizitor”, după F.M. Dostoievski
● Fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani
● Lansarea la Bucureşti a ultimei (!) cărţi a Annei Politkovskaia (+ cronică de carte)
● Atentat cu explozii în staţii de metrou din Moscova, 29 martie 2010 (text şi video CNN); (ipoteză privind atentatele – Gabriela Ioniţă); (cel mai dur atentat din ultimii 6 ani + cronologie); (NY Times: un test pentru premierul Putin); (The Economist: o tragedie rusească + harta)
● O hartă animată a istoriei religiilor
● Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (1/2); (2/2)
● Cronica de teatru: “Toţi fiii mei”, de Arthur Miller, la TNB
● Cronica de artă – O enigmă a picturii româneşti: Jean David
● Detalii de la evenimentul semnării noului tratat SUA – Rusia
● Pe 8 aprilie 2010, la Praga, a fost semnat noul tratat SUA – Rusia privind dezarmarea nucleară
● Preşedintele B. Obama despre semnarea noului acord de dezarmare SUA – Rusia
● Un moment istoric (sau nu?): Rusia şi SUA au ajuns la un acord de reducere a arsenalelor nucleare
● Geopolitica muzicii: despre moştenirea lui Wagner şi festivalul de la Bayreuth
● Cutia Pandorei a anticipatelor în Republica Moldova
● O scrisoare deschisă pe adresa Prim-ministrului E. Boc şi a Ministrului Educaţiei, D. Funeriu
● Diferiţi sau aidoma? Biopolitica în România interbelică
● La Paris, conferinţă UNESCO – CIRET – ICR dedicată filozofului Ştefan Lupaşcu / Stéphane Lupasco
● Geopolitica muzicii & VIDEO de weekend: PolonO-zone, “Dragostea din tei”
● Două decenii de la conflictul etnic din Târgu Mureş, din martie 1990
● “Revenirea” Ucrainei pe harta Gazprom şi despre competiţia “South Stream” – Nabucco – Nord Stream
● “Votul de aur” şi reforma constituţională în R. Moldova
● Din nou despre Ucraina: Ianukovici – “omul Rusiei” sau “noul dîrjavnik”? (1/3); (2/3); (3/3)
● Cronica de teatru: Caragiale, la modul manelistic
● Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6)
● Ce a scos la iveală “duelul” instituţional dintre Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu
● Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (1/2); (2/2)
● Marx, astăzi – o speranţă sau o iluzie? (1/2); (2/2)
● O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)
● Teledon la TVR pentru campania “Europa liberă, aici!”
● Adrian Cioroianu a lansat „Geopolitica Matrioşkăi” la Timişoara(+ invitaţie)
● Cronică de teatru: M. Bulgakov, o satiră despre Rusia secolului trecut
● Analiză asupra modificării prin referendum a Constituţiei Republicii Moldova
● Anneli Ute Gabanyi despre situaţia din Republica Moldova
● Dezbatere la GDS – Premiu pentru Societatea Timişoara (invitaţie); (detalii)
● Cronica de artă: despre Dimitrie Berea
● Geopolitica iubirii: de 8 martie, un cadou în cuvinte cititoarelor noastre
● Adevăraţii câştigători ai Premiilor Oscar din acest an (!)
● Astăzi au loc alegeri în Irak: un test dur pentru un stat fragil
● Bibliografie curs “Societate, cultură, ideologie în România postbelică”
● In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova
● Lucian Boia – despre Marx şi marxism, astăzi (1/2); (2/2)
● Cronica de artă: Sergiu Singer şi postmodernismul născut şi nu făcut
● Geopolitica iubirii: un dialog despre dragoste cu Alexandru Paleologu
● Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, ”Germanofilii” (Adrian Cioroianu); (Mircea Morariu); (Marius Baloş)
● O carte dedicată istoriei cooperativizării pământurilor în Oltenia
● Este Dimitri Medvedev un reformator de tipul lui Mihail Gorbaciov?
● Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2); (2/2)
● Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?
● Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR
● Despre posibilitatea apariţiei unui alt partid de stânga în România (!)
● O critică a politicii (externe şi interne) a administraţiei B. Obama – din partea unui votant al ei
● Şi totuşi, ce va urma? Ucraina, Rusia, UE şi NATO după victoria lui Ianukovici
● Rolul “doamnei învăţătoare” a fost luat de micul ecran
● Dilemele regionale ale scutului american
● Dansând cu ruşii – România în South Stream
● Ce va aduce anul 2010 pentru Rusia? – o analiză a ziarului moscovit “Izvestia”
● VIDEO: Armenia la “Eurovision”
● Cazul lui “Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi
● Ianukovici: “Nu sunt omul Kremlinului” – interviu CNN
● Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) – (1/2); (2/2).
● Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria
● “Din punct de vedere economic, 2010 va fi pentru Rusia un an pierdut” – Vladislav Inozemţev – (1/2); (2/2).
● Generaţii, bunici, politică şi istorie – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu – (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6).
● O poveste duminicală cu urşi (fără nici o legătură cu Rusia!): (1/2)
● Politica imaginii: mode, stiluri, aparenţe
● România priveşte Estul de sub scut
● “The Economist”: aliaţi din NATO îngrijoraţi de decizia Franţei de a vinde nave Mistral Rusiei
● Vânzarea de nave franceze “Mistral” către flota rusă: o provocare pentru NATO
● Scandalul Blackwater şi noua administraţie americană
● Ucraina: spre Moscova sau spre Bruxelles?
● România apare pe hartă în mai multe dintre planurile Gazprom
● Cum va colabora Bucureştiul cu noul preşedinte de la Kiev?
● Naufragiul utopiei comuniste – cronică de carte
● Ucraina după alegeri – consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici
● Politica Rusiei în Caucazul de Nord (1/2); (2/2)
● Despre cărţi, politică, intelectuali şi memorie – G. Onofrei în dialog cu A. Cioroianu (1/6); (2/6); (3/6); (4/6); (5/6); (6/6)
● George Friedman – predicţii geopolitice pentru secolul XXI (1/4); (2/4); (3/4); (4/4)
● Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului de la Haga cu România (1/2); (2/2)
● România în scutul antirachetă al SUA
● O nouă carte despre revoluţia est-europeană din 1989 – Sebestyen
● “Dosarul Mistral” – contractul de armament dintre Rusia şi Franţa (1/2); (2/2)
● “Matrioşka” în vizită la Iaşi – cum a fost
● “Societatea Timişoara” propusă pentru premiul GDS pe 2009
● Cea mai mare provocare a României liberale
● Relaţiile dintre România şi R. Moldova – două analize
● VIDEO – Efectele globalizării (4) – “Let it be”, cover sovietic
● VIDEO – Efectele globalizării (3) – “Let it be”, cover rusesc marinari
● Marea schismă modernă: ce se vede vs. ce nu se vede (1/2); (2/2)
● VIDEO – Efectele globalizării (2): “Yesterday”, cover la balalaika
● VIDEO – Efectele globalizării (1): “Yesterday”, cover rusesc
● Alegeri în vecini, criză acasă – ce spune tînara generaţie de români
● VIDEO – Hugo Chavez despre cutremurul din Haiti – teoria conspiraţiei
● Vineri 29 ianuarie 2010, “Matrioşka” merge în vizită la Iaşi
● Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4); (2/4); (3/4); (4/4).
● Despre relaţia R. Moldova – Ucraina în prezent
● Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti (1/2); (2/2).
● VIDEO – Geopolitica STRATFOR: predicţii pentru secolul XXI
● VIDEO – Geopolitica STRATFOR: Orientul Mijlociu 2010-2020
● Revoluţia română din 1989: viciile şi virtuţile normalităţii sociale (1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5).
● Câtă Moldovă şi câtă Rusie în politica UE?
● Remember George Şerban – Proclamaţia de la Timişoara
●Alegerile din Ucraina, primul tur: 17 ianuarie (analiza EURAST); (analiza Newsweek); (analiza Le Figaro); (analiza The Economist); (analiza RIA Novosti); (reportaj video RFERL)
● A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?
● Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?
● EURAST recomandă: o analiză geopolitică a STRATFOR privind Rusia în 2010
● Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (1/6), (2/6), (3/6), (4/6), (5/6), (6/6).
● Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală
● Revoluţia din 1989 în imaginile mele
● (Recapitulare) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?
● Istoria, memoria (şi politica!) genocidului armean
●(Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?
● Spania şi-a asumat preşedinţia rotativă semestrială a Uniunii Europene
● Cititorii au decis: TOP 10 – Cele mai populare articole GEOPOLITIKON, din anul 2009
● N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani: artistul Ion Irimescu şi Conducătorul
● “Nu-l poţi obliga pe dl Voronin să treacă Prutul dacă dânsul preferă un mal al incertitudinii”
● Interviu cu Susan Glasser, editor-şef al revistei “Foreign Policy”
● “Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare
● “Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?
● Anul acesta Canada-i la putere!
● La mulţi ani domnului profesor Cioroianu… Adrian Cioroianu!
● Cărţile “Istorie, eroi, cultură politică” şi ”Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu comentate de: Bogdan Barbu… Simona Deleanu… Ioana Cristea Drăgulin… Mircea Morariu… Constantin Romulus Preda & Radu Cupcea… Ştefan Stănciugelu…
● Comunismul şi cel care a trăit iluzia – Pavel Câmpeanu
● Medvedev & Putin satirizaţi: libertatea presei sau operaţiune de PR?
● A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?
● Dimitri Medvedev face un bilanţ al anului 2009 în Rusia: (1/3); (2/3); (3/3)
● EURAST recomandă: predicţii geopolitice pentru următorul deceniu!
● Ce ne-a (re)adus revoluţia est-europeană din 1989?
● Lucian Boia – calmul, eleganţa şi dubiul în Istorie
● Acum 30 de ani, URSS atacau Afganistanul. Azi, NATO & SUA pot învăţa ceva din istorie?
● Revoluţia română, serviciile secrete & Ion Iliescu (1/2); (2/2)
● Egor Gaidar – arhitectul & victima politică a reformei capitaliste din Rusia postsovietică
● Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (1/7); (2/7); (3/7); (4/7); (5/7); (6/7); (7/7)
● Fostul ministru de externe israelian, dna Ţipi Livni – subiect al unui ordin de arestare?
● Revista “The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România
● Nicolae Ceauşescu şi destinul (da, N.C. credea în steau sa norocoasă!)
● Caramitru şi Dinescu au aflat ultimii despre executarea soţilor Ceauşescu
● Turcia – o nouă politică externă “imperială”?
● Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul?
● Rusia vrea să fie garantul păcii în Europa – şi să ţină NATO de(o)parte
● R. Moldova pe pilot automat după eşecul numirii unui preşedinte
● Discursul Nobel al preşedintelui Obama: “Ne pierdem noi înşine…”
● Revoluţia din 1989, România – camuflaj pentru Securitatea lui Ceauşescu?
● Secera şi ciocanul, muncitorul şi kolhoznica – din nou pe piedestal
● România – cu doi preşedinţi, Republica Moldova – cu niciunul
● Niall Ferguson despre destinul Americii ca mare putere
● După 20 de ani – interviu cu Adam Michnik
● Cum “pescuieşte” Rusia în apele politicii de la Chişinău
● Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu
● Obama anunţă noua strategie a SUA în Afganistan
● A. Păunescu şi A. Cioroianu despre criza actuală (ziua 1); (ziua 2); (ziua 3); (ziua 4); (ziua 5); (ziua 6); (ziua 7).
● Documente valide & erori penibile despre Nicolae Ceauşescu
● Vladimir Putin merge la Paris pentru cumpărături de lux
● Imaginea reală a României în lume (I) – index prosperitate
● Imaginea reală a României în lume (II) – index corupţie
● Cît de româncă este Herta Müller?
● Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere (I & II)
● Puterea spiritului: Neagu Djuvara & Nicolae Manolescu
● Cea mai bună cale de a sărbători 1 Decembrie în România
● O mare dilemă de Thanksgiving în America!
● O istorie antropologică a culorilor
● Enigma discursurilor din campania prezidenţială din România!
● Din ce anume sînt făcute revoluţiile?
● După Războiul rece – dacă şi ce fel de conflicte ar mai putea urma? (partea I-a); (partea a II-a); (partea a III-a)
● Creşterea imigraţiei în Europa va încuraja politic dreapta extremă?
● Barack Obama nu participă la aniversarea căderii Zidului de la Berlin
● Despre noua doctrină militară a Rusiei
● Mihail Gorbaciov despre anul de graţie 1989
● Contractul de armanent dintre Rusia şi Franţa
● Nicolae Ceauşescu devenit agent de publicitate
● Nepotul lui Stalin cheamă Istoria la tribunal
● Vizita lui Joe Biden în România
● Rusia, Uniunea Europeană şi proiectul Nabucco
● Ceauşescu şi generaţia “decreţeilor”
● O nouă “resetare”: Marea Britanie & Rusia depăşesc “impasul” Litvinenko?
● Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (1/3); (2/3); (3/3)
● Good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est
● Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani?
● Fotbal şi geopolitică: Rusia candidează pentru organizarea C.M. de fotbal 2018
● Ce şanse are Barack Obama să schimbe imaginea Americii?
● Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?
● Obama în Europa de Est: pe scut sau sub scut?
● Fotbalul ca istorie: in memoriam Ion Oblemenco
● Dinastia de istorici Giurescu
● Au fost Mircea Răceanu sau Ion Mihai Pacepa trădători?
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N & EURAST recomandă:
* Spectacol literar-artistic de Crăciun la Teatrul „Elena Teodorini” din Craiova – sâmbătă, 18 decembrie a.c., ora 18.00. Detalii
● În numărul 346 al revistei Dilema veche (datat joi, 30 septembrie a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre situaţia de azi a foştilor deţinuţi politici, în virtutea noilor reglementări legale care-i vizează.
● În numărul 7/2010 al revistei Scrisul românesc (datat iulie a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre Rusia, care a reînvăţat să zâmbească…
● Perspective avizate asupra relaţiilor dintre Rusia & spaţiul ex-sovietic şi SUA & NATO & Uniunea Europeană: Zbigniew Brzezinski… Dan Dungaciu… Piotr Dutkiewicz… Naina Elţîn… Niall Ferguson… Susan Glasser… Mihail Gorbaciov… Nikolas K. Gvosdev… François Hauter… Vaclav Havel… Tony Judt… Michael Meyer… Adam Michnik… Vladimir Socor… Filip Vârlan…
● Radio France International & Dilema veche vă propun aici emisiunea “Punerea pe gânduri” din 04 martie a.c. (realizator: Luca Niculescu), având ca temă Actualitatea lui Marx? şi găzduindu-i ca invitaţi pe Mădălina Şchiopu, Mircea Iorgulescu şi Adrian Cioroianu.
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Chestionar G E O P O L I T I K O N:
Rezultatul întrebărilor precedente:
● Va reuşi Parlamentul Republicii Moldova pînă pe 10 decembrie a.c. să aleagă un nou preşedinte al Republicii? DA, va reuşi: 32%; NU, şi se va ajunge la alegeri anticipate: 68%. ● Credeţi că în următorii 5 ani va fi detronat dolarul ca monedă-etalon a comerţului internaţional? DA: 48 % – NU: 52% ● Va obţine Rusia dreptul de a organiza Campionatul Mondial de Fotbal din 2018? DA: 68% – NU: 32% ● Este meritat Premiul Nobel pentru Pace acordat preşedintelui Barack Obama? DA: 57% – NU: 43% ● Credeţi că Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, lansat pe 7 mai a.c., este o şansă sau o amăgire pentru statele vecine Rusiei (R. Moldova, Ucraina, Georgia ş.cl.)? O şansă: 64% – O amăgire: 36%
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
● BIS DAT, QUI CITO DAT : ●●● M. Britanie urmează SUA în resetarea relaţiilor cu Rusia? ●●● Cunoaşteţi numele unui ex-preşedinte european proverbial printre prieteni prin faptul că-şi rătăcea brichetele? ●●● Viaţa de după roman a eroului literar Taras Bulba ●●● Există o strategie good cop – bad cop în relaţia SUA cu Rusia? ●●● Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani? ●●● Ştiaţi că nu de mult comuniştii din Rusia i-au scris o scrisoare cântăreţei pop Madonna? ●●● Laureata Nobel Herta Müller este româncă sau nu? ●●● Fotbal şi geopolitică: Va obţine Rusia organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din 2018? ●●● Care-i legătura dintre Barack Obama şi Pamela Ewing din serialul Dallas? ●●● Fotbal şi istorie: volum în curs de apariţie despre Ion Oblemenco, coordonat de Ion Jianu, autorul unui volum despre scrisoarea celor 6, din martie 1989… ●●● A greşit sau nu Barack Obama anulând scutul antirachetă din Cehia-Polonia?… ●●● Vrea Vladimir Putin să-i semene lui Petru cel Mare? … ●●● Ştiaţi că istoricul Dinu C. Giurescu a fost foarte aproape de o căsătorie cu o frumoasă turcoaică pe nume Şulé?… ●●● Credeţi că europenii ar trebui să fie mai atenţi la Uniunea Europeană decît la sprijinul american?… ●●● Au fost Mircea Răceanu sau Ion Mihai Pacepa trădători? Ce au trădat? Pe cine? Faţă de cine?…
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N recomandă:
● Bibliografie curs “Cultul personalităţii şi construcţia unicităţii liderului în România contemporană” al prof. univ. Adrian Cioroianu: Curs_cult personalitatii_bibliografie
● Bibliografie curs “Societate, cultură, ideologie în România postbelică” al prof. univ. Adrian Cioroianu: Curs_Societate cultura ideologie_bibliografie
● Bibliografie curs Intelectuali şi societate în România după 1945 – Master, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti
● Visul lui Machiavelli. 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010
● Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 2008 – Premiul “Nicolae Iorga” pentru Carte de Istorie al revistei Scrisul românesc, 2008.
● Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005 (ed. a 2-a 2007) – Premiul revistei Cuvântul pentru Carte de Istorie, 2005.
● Scrum de secol. O sută una de poveşti suprapuse, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2001
● revista Dilema veche
● revista Contrafort
● revista Scrisul românesc
● revista Foreign Policy – România
● revista Sfera politicii
● revista Lettre internationale – ediţia română
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Planeta mai şi zâmbeşte (click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună)
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
Ce a fost:
* Luni, 27 septembrie a.c., ora 16.00, postul TV Sport.ro îl care ca invitat, într-o emisiune live, pe prof. Adrian Cioroianu.
* Vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la Salonul de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu, în prezenţa autorului. Prezentarea va fi urmată de o sesiune de autografe.
* Sâmbătă, 25 septembrie a.c., ora 11.30, în Biblioteca Facultăţii de Istorie din Bucureşti (sala Gh. I. Brătianu) va avea loc conferinţa Forme şi manifestări ale terorismului în secolul XX-XXI. Printre invitaţii care vor prezenta un cuvânt de deschidere a conferinţei: prof. Adrian Cioroianu. Programul integral: Conferinta Fac Ist Terorism sept 10
* Luni, 20 septembrie a.c., ora 21.30, postul TV Antena 2 (emisiunea „Nimic important”, realizator: Lucian Mîndruţă) vă propune o discuţie despre anii ’80 în societatea românească. Invitat: prof. Adrian Cioroianu.
* Miercuri, 22 septembrie a.c., ora 10.00, la sediul Jockey Club din Bucureşti: dezbatere a Institutului Român de Istorie Recentă pe marginea legii privind despăgubirea foştilor deţinuţi în închisorile comuniste. Moderator: prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi, 8 iunie, la ora 18:30, Editura ART vă aşteaptă la Café Verona pentru lansarea primei colecţii de romane grafice din România. Seria se va deschide cu Persepolis, autobiografia autoarei franceze de origine iraniană Marjane Satrapi. Invitaţii discuţiei: Adrian Cioroianu (istoric, eseist, jurnalist şi, nu în ultimul rând, pasionat de BD), Alexandru Ciubotariu (streetartist şi autor de benzi desenate), Miloš Jovanovič (realizatorul Hardcomics), Dodo Niţă (autor de benzi desenate şi de cărţi dedicate acestui fenomen) şi Anamaria Pravicencu (Asociaţia Jumătatea plină). (detalii)
● Universitatea “Constantin Brâncuşi” & Colegiul Naţional “Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu vă invită vineri 04 iunie a.c. la o dezbatere pe marginea cărţii:
ADRIAN CIOROIANU
GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI.
Rusia postsovietică în noua ordine mondială
Prezintă: Elena ROATĂ, Maria COCHINĂ, Valentin POPA. Evenimentul va avea loc în data de vineri, 04 iunie 2010 la Muzeul de Artă, Târgu Jiu, din Parcul Central, începând cu ora 18.00. Afişul manifestării: LANSARE DE CARTE-AC – TG JIU – IUN 10
● Universitatea “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu invită la lansarea de carte:
DOREL DUMITRU CHIRIŢESCU
A TREIA ROMĂ. Despre capitalism, America şi criza din 2007
Prezintă: Adrian CIOROIANU, Dan SEMENESCU, Valentin POPA. Evenimentul va avea loc în data de sâmbătă 5 iunie 2010 la Biblioteca Centrală a Universităţii CB din Târgu Jiu, de la ora 12.30.
● Joi, 20 mai a.c., ora 16.30, Radio Oltenia Craiova a prezentat dezbaterea Foreign Policy-România care tocmai avusese loc în Sala mare a Primăriei din Craiova. Invitat (prin telefon), prof. Adrian Cioroianu.
● Marți, 11 mai, ora 18.00, la Teatrul ACT din Bucureşti, vor fi lansate primele două cărți din noua serie editorială propusă de Fundația Culturală „Camil Petrescu” sub titlul Eu, tu, el… și Istoria: prima dintre ele, Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară de Ana Maria Narti, prefaţă de Adrian Cioroianu, postfaţă de Ileana Popovici. Participă: Ana Maria Narti, Adrian Cioroianu şi Florica Ichim. Prezintă criticul literar Dan C. Mihăilescu. Actrița Coca Bloos va citit fragmente din volum. (detalii, aici)
● În numărul 325 al revistei Dilema veche (datat joi, 06 mai a.c.), Adrian Cioroianu scrie despre polemica de la Chişinău privind participarea la parada rusească de 9 mai.
● Duminică, 18 aprilie a.c., ora 16.00, RealitateaTV propune o ediţie specială, dedicată ceremoniei funerare din Polonia. Printre invitaţi, Florin Ţurcanu, Emil Hurezeanu, Adrian Cioroianu.
● Vineri, 16 aprilie a.c., ora 18.00 (reluare: sâmbătă 17 aprilie a.c., ora 21.00 şi duminică 18 aprilie a.c., ora 21.00), postul TV Money Channel prezintă emisiunea “Lumea în mişcare”. Invitatul ediţiei: prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 17 aprilie a.c., ora 11.00, TVR1 (realizator Luca Niculescu) găzduieşte o ediţie specială despre consecinţele accidentului de la Smolensk. Invitaţi: Jaroslaw Godun (directorul Institutului cultural polonez la Bucureşti), analistul Dan Dungaciu, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 12 aprilie a.c., la ora 20.00, postul B1TV propune dezbaterii politica internă şi externă a Poloniei în urma accidentului delegaţiei Kaczynski. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 11 aprilie a.c., ora 21.30, o ediţie specială la Realitatea TV va discuta accidentul delegaţiei Kaczynski şi va face un bilanţ al ultimei săptămâni în politica internă. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu
● Teribilul accident în care a fost implicat preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski, va fi comentat – azi, 10 aprilie a.c. – la ştirile ProTV de la ora 13.00 şi într-o emisiune specială la Realitatea TV, la ora 15.00. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 29 martie a.c., ora 15.00, în Sala Mare a Bibliotecii Facultăţii de Istorie din Bucureşti (U.B.) va avea loc lansarea ediţiei româneşti a cărţii Jurnal rusesc, de Anna Politkovskaia. Vor prezenta cartea (şi autoarea, ucisă în 2006): prof. univ. Zoe Petre. scriitorul Bedros Horasangian, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Luni, 29 martie a.c., ora 17.00, la Librăria Diverta de pe blv. Magheru din Bucureşti va avea loc lansarea cărţii Jurnal rusesc – de Anna Politkovskaia. Vor prezenta cartea: prof. Zoe Petre, Ioana Avădanei, Cristian Tudor Popescu, Bedros Horasangian şi prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 28 martie a.c., ora 21.30, postul RealitateaTV propune o emisiune retrospectivă a săptămânii precedente. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Vineri, 26 martie a.c., ora 18.20, postul Radio France International / RFI (realizator: Anca Năstase) pune în discuţie recenta decizie a României de achiziţionare a unor avioane de luptă americane şi reacţiile firmelor europene – interviu cu prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 21 martie a.c., ora 21h30, Realitatea TV dezbate ultimele evoluţii sociale şi politice. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 martie a.c., ora 16.45, postul Realitatea Tv (realizator: Stelian Tănase) propune o discuţie despre tulburările etnice din Târgu Mureş – 1990. Printre invitaţi: prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 martie a.c., ora 21.10, TVR 1 găzduieşte un teledon pentru campania “Europa Liberă, aici!” – al cărei scop este aducerea în România a arhivei postului de radio Europa Liberă (secţia română). Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu. La eveniment participă mai mulţi studenţi ai Facultăţii de Istorie, U.B.
● Luni, 15 martie a.c., ora 20.00, TVR3 (realizator: Cristian Pârvulescu) găzduieşte o discuţie despre reforma constituţională în România de azi. Invitaţi: jurnalistul Luca Niculescu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 15 martie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News propune o dezbatere asupra propunerilor politice ale UDMR din ultimele săptămâni. Invitaţi: jurnalistul Ion Cristoiu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi 9 martie a.c., ora 17.00, la sediul GDS, Grupul de Dialog Social şi Societatea Timişoara organizează o dezbatere cu tema: “20 de ani de la Proclamaţia de la Timişoara“. În timpul dezbaterii va fi acordat şi premiul GDS pe anul 2009 Societăţii Timişoara.
● Duminică, 07 martie a.c., ora 21.30, postul Realitatea TV dezbate recentul congres al PNL. Printre invitaţi, Cristian Pârvulescu şi Adrian Cioroianu.
● Actualitatea lui Marx. Azi, joi 04 martie a.c., de la 19.10, pe Radio RFI (93,5 FM la Bucureşti) ascultă Punerea pe gânduri, emisiune realizată de RFI şi Dilema Veche. Criza economică a făcut ca filozoful german să revină în actualitate. În urmă cu câteva luni, mii de manifestanţi au scandat pe Wall Street : “Marx avea dreptate !”. În ce măsură comunismul preconizat de Karl Marx are viitor ? Vor discuta despre această chestiune jurnaliştii Mădălina Şchiopu şi Luca Niculescu, criticul Mircea Iorgulescu şi istoricul Adrian Cioroianu.
● Reprezentanţa Comisiei Europene în România vă invită la masa rotundă “Rolul UE în procesul de pace din Orientul Mijlociu“. La eveniment va fi prezent Ambasadorul Marc Otte, reprezentant special al UE în Orientul Mijlociu. Discuţia va fi urmată de o dezbatere. Evenimentul se va desfăşura la sediul Casei Uniunii Europene (Str. Vasile Lascar nr.31), etajul 1, în data de 2 martie 2010, începând cu orele 11.00. În cursul aceleiaşi seri, dl Marc Otte va cina alături de Niculae Idu (şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România) şi prof. Adrian Cioroianu (fost ministru de Externe al României).
● Joi, 25 februarie a.c., ora 13.00, în Facultatea de Istorie – Universitatea Bucureşti, are loc dezbaterea “Fenomenul Europa Liberă“. Participanţi: Nestor Rateş, Liviu Tofan, Daniela Zaharia, Virgiliu Ţârău, Adrian Cioroianu. (detalii despre eveniment)
● Vineri, 26 februarie a.c., ora 12.oo, în localul Universităţii din Craiova, o dezbatere pe teme legate de geopolitica României de azi, cu participarea prof. univ. Sorin Damean (Universitatea din Craiova) şi a prof. univ. Adrian Cioroianu (Universitatea Bucureşti) (detalii despre eveniment).
● Marţi, 23 februarie a.c., ora 22.oo, postul TV Vox News propune o discuţie despre “fenomenul Radio Europa liberă“. Invitaţi, Liviu Tofan şi prof. Adrian Cioroianu.
● Sâmbătă, 20 februarie a.c., ora 13.00, emisiunea “Europe ne priveşte” de pe postul TVR1 (realizator: Luca Niculescu) îi va avea ca invitaţi pe Ion Mircea Paşcu şi pe Adrian Cioroianu.
● Vineri, 19 februarie a.c., ora 21.00, emisiunea “Oameni de lângă noi” (realizator: Lucia Jurca) a postului Radio Bucureşti (98,3 FM) îl are ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu
● Miercuri, 17 februarie a.c., ora 14.30, prof. Adrian Cioroianu este invitatul emisiunii “Evenimentele zilei” de la postul B1Tv.
● Joi, 11 februarie a.c., ora 16.00, postul B1TV gazduieste o dezbatere despre participarea Romaniei la scutul antiracheta. Printre invitati, prof. Adrian Cioroianu.
● Joi, 11 februarie a.c., ora 18.00, la Librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, jurnalista (din R. Moldova) Stela Popa lansează romanul “100 de zile” (Ed. Tritonic), a cărui acţiune este plasată în Chişinău, în contextul primăverii anului 2009. Printre cei care vor prezenta cartea, prof. Adrian Cioroianu.
● Marţi, 09 februarie a.c., ora 22.00, TVR Internaţional organizează o dezbatere (realizator: Mihaela Crăciun) despre situaţia din R. Moldova şi Ucraina şi pe marginea cărţii “Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu.
● Joi, 04 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu a comentat includerea României în scutul antirachetă al SUA pentru RealitateaTV, Antena3, PrimaTV, ziarul Adevărul; de la ora 16.00, RealitateaTV a găzduit o discuţie în direct pe această temă – printre invitaţi, Adrian Cioroianu.
● Miercuri, 03 februarie a.c., ora 21.30, RealitateaTV propune dezbaterii solicitarea lui Valentin Ceauşescu de a înregistra numele “Ceauşescu” la OSIM şi de a fi folosit în consecinţă. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Vineri 29 ianuarie a.c. şi sîmbătă 30 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu a dat interviuri la Iaşi pentru Radio Iaşi, Radio Nord-Est, Prima TV – Iaşi, “Opinia studenţească“, “Suplimentul de cultură“
● Matrioşka în vizită la Iaşi: vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întîlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al.I. Cuza (ora 10.30, o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00), iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“. Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întîlnire cu tinerii istorici; Flacăra Iaşului; iaşicâştigă; Bună ziua Iaşi)
● Miercuri, 27 ianuarie a.c., ora 20.00, pe postul B1TV, o discuţie privitoare la vizita preşedintelui T. Băsescu în R. Moldova; invitaţi: Dan Dungaciu şi Adrian Cioroianu.
● Marţi, 26 ianuarie a.c., ora 22.00, postul TV Vox News găzduieşte o emisiune despre cariera politică a lui Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918); printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 24 ianuarie a.c., ora 12.00, Realitatea TV pune în discuţie legătura dintre Unirea din 1859 şi politica de astăzi; invitatul orei: prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 25 ianuarie a.c., ora 16.00, Realitatea TV supune atenţiei subiectul alegerilor din PSD. Printre invitaţii orei, prof. Adrian Cioroianu.
● Vineri, 22 ianuarie a.c., ora 16.00, emisiunea “Evenimentele zilei” a postului B1 TV îi are ca invitaţi pe Dan Dungaciu şi Adrian Cioroianu.
● Vineri, 22 ianuarie a.c., ora 18.00, la Şcoala generală 135 “Ştefan cel Mare” din Bucureşti (Calea Ferentari, nr. 172), prof. Adrian Cioroianu le va vorbi elevilor şi invitaţilor despre Mica Unire din 24 ianuarie 1859.
● Joi, 21 ianuarie a.c., ora 11.30 – Institutul de Studii Populare organizează o dezbatere despre alegerile interne din partidele din România. Printre invitaţi: Cătălin Avramescu, Toader Paleologu, Adrian Cioroianu.
● Marţi, 19 ianuarie a.c., ora 17.00, pe Radio România Cultural, o emisiune (redactor Corina Negrea) despre Premiul Nobel pentru Pace acordat lui Barack Obama; invitat prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 18 ianuarie a.c., ora 14.30, pe TVR2, emisiunea e-Forum (redactor Angela Avram) discută politica UE faţă de R. Moldova. Invitaţi: jurnalistul Andi Lăzescu şi prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 17 ianuarie a.c., ora 22.30, pe Realitatea TV, o retrospectivă a săptămânii politice; printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● GEOPOLITIKON vă propune: sîmbătă, 16 ianuarie a.c. – Adrian Cioroianu despre alegerile din Ucraina şi Dan Dungaciu despre actualitatea din R. Moldova; iar duminică, 17 ianuarie a.c. – alegerile din Ucraina văzute de reviste & ziare din Franţa, Marea Britanie, Rusia, SUA.
● Sîmbătă, 09 ianuarie a.c., ora 16.30, prof. Adrian Cioroianu este invitatul (prin telefon) al emisiunii 3×3 realizate de Stelian Tănase pe RealitateaTV, în contextul discuţiilor despre “cazul Hayssam” şi “tratatul de extrădare România – Siria“
● Despre perspectivele anului 2010 în Republica Moldova, despre relaţia Chişinău – Bucureşti – Bruxelles, despre invitaţia preşedintelui Mihai Ghimpu către preşedintele Traian Băsescu de a face o vizită la Chişinău şi despre moştenirea delicată şi dificilă a regimului Voronin: interviu acordat pe 7 ianuarie a.c. de prof. Adrian Cioroianu emisiunii “Mai aproape de Europa” a postului de radio Vocea Basarabiei (redactor Stela Popa) – articol şi fişier audio.
● Joi, 07 ianuarie a.c., ora 21.30, Realitatea TV pune în discuţie ultimele evoluţii politice; printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 04 ianuarie a.c., ora 09.45, Radio Delta – RFI difuzează un interviu cu prof. Adrian Cioroianu despre relaţiile dintre România şi Rusia în contextul schimbării guvernamentale de la Bucureşti.
● Sâmbătă, 02 ianuarie a.c., ora 17.00, postul Realitatea TV propune o discuţie pe marginea principalelor evoluţii de politică externă din anul 2009. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
____________________ 2009
● Miercuri, 30 decembrie a.c., ora 9.30, postul de radio Realitatea FM îl are invitat pe prof. univ. Adrian Cioroianu într-o discuţie despre ziua de 30 decembrie 1947: înlăturarea forţată a regimului monarhic din România postbelică.
● Luni 28 decembrie a.c., ora 13.00, postul Realitatea TV propune dezbaterii finalul anului politic 2009; printre invitaţi, Florin Iaru şi Adrian Cioroianu.
● Marţi, 22 decembrie a.c., ora 13.30, Radio România Actualităţi găzduieşte o dezbatere despre istoria şi memoria zilei de 22 decembrie 1989. Printre invitaţi, prof. Adrian Cioroianu.
● Astăzi, 22 decembrie a.c., ora 21.10, TVR1 urma să găzduiască o emisiune-ediţie specială în direct dedicată zilei de 22 decembrie 1989. Printre invitaţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Alex Mihai Stoenescu, Adrian Cioroianu. În cursul amiezii, TVR & redactorii emisiunii au decis suspendarea ediţiei.
● Vineri, 18 decembrie a.c., ora 19.oo, la Paris, într-un eveniment organizat de Ministerul francez al Afacerilor Externe şi de Ambasada României în Franţa, prof. univ. Adrian Cioroianu va susţine conferinţa “La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité sociale“.
● Miercuri, 9 decembrie a.c., ora 16.00, prof. Adrian Cioroianu participă la emisiunea “Deschide lumea” a postului Realitatea TV.
● Miercuri, 9 decembrie a.c., ora 17.00, la sediul GDS de pe Calea Victoriei din Bucureşti are loc o dezbatere cu tema: 1989-2008. Schimbări şi perspective. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Luni, 7 decembrie a.c., ora 22.00, o ediţie specială după alegeri a postului TV Vox News îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Luni, 7 decembrie a.c., ora 15.00, o ediţie specială după alegeri a Realitatea TV îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Sîmbătă 05 decembrie a.c., ora 19.00, emisiunea Invitaţii lui Dan Ciachir a postului Vox News îl va avea ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu.
● Duminică, 6 decembrie a.c., ora 13.00 – ediţie specială la Realitatea TV privind alegerile prezidenţiale; printre invitaţi, Adrian Cioroianu.
● Joi, 3 decembrie a.c., cursul Intelectuali şi societate în România după 1945 al prof. Adrian Cioroianu (ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie) va avea ca invitat pe scriitorul & jurnalistul Dan Ciachir, autor al volumelor recente Derusificarea şi îngheţul şi Cînd moare o epocă – ambele, Editura Timpul, Iaşi, 2009.
● Marţi, 1 decembrie a.c., postul Realitatea TV dedică o serie de emisiuni Zilei naţionale a României – inclusiv o dezbatare, de la ora 11.00, printre ai cărei invitaţi se numără prof. univ. Adrian Cioroianu.
● Sîmbătă, 28 noiembrie a.c., ora 09.00, pe postul TV Money Channel, emisiunea Business Travel îl are ca invitat pe prof. Adrian Cioroianu într-o discuţie despre istoria şi prezentul oraşului Bruxelles. Emisiunea va fi difuzată în reluare în aceeaşi zi, la ora 20.00.
● Lansări de carte la Târgul de carte Gaudeamus: vineri, 27 noiembrie a.c., ora 18.30, la standul editurii Curtea Veche: Misha Glenny – McMafia. Crime fără frontiere; la acelaşi stand, sîmbătă, 28 noiembrie a.c., ora 12.00: Vujity Tvrtko – Călătorii în infern; la ambele lansări vor vorbi autorii, editorul Grigore Arsene şi prof. Adrian Cioroianu.
● Joi, 26 noiembrie a.c., ora 22.30, postul TV Vox News: emisiunea “10+” – invitat Adrian Cioroianu – comentează ultimele evoluţii din campania prezidenţială.
● Joi, 26 noiembrie a.c., ora 14.00 – cursul “Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. Adrian Cioroianu se va desfăşura la sediul Reprezentanţei Comisiei Europene în România, str. Vasile Lascăr (fostă Galaţi) nr. 31 (la intersecţia cu str. Batiştei). Studenţii participanţi vor vizita expoziţia “O poveste despre libertate” şi vor viziona filmul “Cold Waves” (“Război pe calea undelor“) al regizorului Alexandru Solomon.
● Miercuri, 25 noiembrie a.c., ora 17.00, în Sala mică a Bibliotecii Facultăţii de Istorie – Univ. Bucureşti (blv. Regina Elisabeta nr. 4-12, sect. 1), prof. univ. Adrian Cioroianu este invitatul cursului “Gestionarea politicii externe” a conf. univ. Rudolf Dinu, pentru o discuţie cu studenţii despre “operatorii” politicii externe în România.
● Luni, 23 noiembrie a.c., de la ora 22.00, pe noul post TV Vox News o emisiune de analiză a ultimelor evoluţii post-turul I al alegerilor. Printre invitaţi, dnii Ion Cristoiu şi Adrian Cioroianu.
● Luni, 23 noiembrie a.c., ora 17.00 – Dezbatere la Universitatea “Dimitrie Cantemir”, Bucureşti: Ana Blandiana, Adrian Cioroianu, Ovidiu Nahoi, Ilie Şerbănescu propun un bilanţ al ultimilor 20 de ani, 1989-2009; eveniment organizat de Foreign Policy România. (detalii, în curînd)
● Vineri, 20 noiembrie a.c., ora 12.00 – cartea Geopolitica Matrioşkăi (prin autorul Adrian Cioroianu şi invitaţii săi) – şi, simbolic, secretarul de stat american Condoleezza Rice (printr-un autograf pe un volum biografic) vor fi în vizită la Colegiul Naţional “Elena Cuza” din Craiova. (detalii)
● În atenţia studenţilor din Universitatea Bucureşti : În următoarele săptămîni din octombrie – decembrie 2009, cursul “Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. Adrian Cioroianu (în zilele de joi, ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie) va avea ca invitaţi speciali personalităţi ale vieţii intelectual-artistice româneşti (sub rezerva confirmării privind data – care va fi anunţată din timp pe G E O P O L I T I K O N ) precum Ion Caramitru (actor de teatru & film, director al TNB, fost om politic), Georgeta Dimisianu (redactor editorial, printre altele, pentru volumele lui Octavian Paler), B. Elvin (scriitor, director al revistei Lettre Internationale ediţia română), Bedros Horasangian ( scriitor), Alex. Ştefănescu (critic literar, realizator de emisiuni TV) ş.a.
►►►►►►►►►►►◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄◄
G E O P O L I T I K O N 
