G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

13/apr/2010 Despre „Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (1/4)

„Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(1/4)

În prima parte a lunii februarie, un cotidian cu răspândire naţională a publicat o seamă de extrase din ceea ce mulţi – unii de bună credinţă, alţii din raţiuni comerciale, o a treia categorie dintr-un apetit spre senzaţionalism au numit „bombă în cultura românească” sau „ o carte care aruncă în aer lumea literară”.

Bomba lua, pentru moment, forma unor fragmente disparate, cu tentă senzaţionalistă, din memoriile lui Adrian Marino, carte scrisă de acesta, într-o primă formă între 6 februarie şi 13 septembrie 1993, revăzută în iunie 1994, rescrisă în anul 1999 şi ce urma să apară, conform unei dispoziţii testamentare exprese, la exact cinci ani de la moartea autorului, adică în martie 2010 la Editura Polirom din Iaşi.

Viaţa unui om singur a devenit astfel obiect de scandal încă dinainte de a fi un produs editorial finit căci în ea se vorbea „de rău” despre mai toate personalităţile culturii româneşti din secolul al XX lea, de la E. Lovinescu la  G. Calinescu şi Tudor Vianu, de la Cioran la Mircea Eliade şi Constantin Noica, de la Monica Lovinescu la Virgil Ierunca, de la Nicolae Manolescu la Mircea Zaciu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu şi Alex Ştefănescu, de la Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu la Horia- Roman Patapievici („confreria iniţiatică de la Păltiniş”), de la Ana Blandiana la Mircea Dinescu. Şi ca furtuna să devină tsunami în lege, Marino avea grijă ca, de dincolo de mormânt, să nu îi lase în pace nici pe  Roland Barthes (care „rămâne pentru mine emblema modei, snobismului şi, mai ales, frivolităţii critice”), nici pe Etiemble (deşi îi consacrase o carte – Etiemble ou le comparatisme militant, apărută iniţial în franceză şi tradusă mai apoi în limba japoneză), nici pe Jean Starobinski (căruia i-a fost o vreme „student” întârziat la Şcoala doctorală, deşi avea un doctorat despre viaţa lui Macedonski), nici pe Jean Rousset, nici pe Tzvetan Todorov, nici pe Pierre de Boisdeffre, nici pe Escarpit, nici pe Alain Robbe- Grillet, nici pe Jean Louis Domenach, cel cu Le retour du tragique, nici pe…, nici pe….

În câteva zile, cartea lui Adrian Marino devenise una aşteptată, doar spre a se vedea nu atât pe cine luase la refec criticul literar clujean, care mărturisea că nu i-a plăcut niciodată să facă critică literară şi că, de fapt, nici nu a pra făcut aşa ceva. Mai mărturiseşte Adriano Marino că nu a fost un cititor pasionat de literatură contemporană românească Tot la fel cum ne împărtăşeşte secretul nu i-a fost deloc agreabilă şederea în Cluj, oraş definit drept „capitala provincialismului şi regionalismului românesc” (cam la fel cum nu i-a fost pe plac „exilul” craiovean lui I. D. Sârbu). Cartea era aşteptată, aşadar, spre a se vedea  pe cine a „iertat” Marino.

Unii dintre cei „vizaţi” l-au atacat instantaneu pe cel ce îi mai deranja o dată (Mircea Dinescu a avut grijă să reitereze afirmaţia că Marino a fost toată viaţa nu doar „agent de influenţă”, ci chiar ofiţer DIE, fără a produce, evident, nici o dovadă în acest sens, iar Eugen Simion, ca bun samaritean, s-a grăbit să îi acorde iertarea), alţii au preferat tăcerea. Până în ziua când scriu (21 martie 2010) au apărut puţine comentarii la Viaţa unui om singur, nici unul semnat de vreun nume cu greutate, nici unul datorat vreunui critic „atacat”, „contestat”, „injuriat” de Marino. Să fi devenit oare cu toţii, peste noapte, adepţii lui Flaubert, înţeleptul scriitor ce avea drept deviză „jamais répondre!” ori să fi învăţat ei, poate chiar din cartea lui Marino, că pentru supravieţuire (în lumea literară, şi nu numai, e nevoie de supravieţuire, chiar şi după moarte) publicitatea, fie ea şi negativă, e o condiţie sine qua non? Cine ştie? Cert e că un anume Sorin Adam Matei s-a grăbit să pună alături Viaţa unui om singur de o carte a lui (Boierii minţii) încercând astfel să se „perie” mai degrabă pe sine, profitând de faptul că autorul Dicţionarului de idei literare nu îi mai poate răspunde, nu se mai poate disocia, nu îşi mai poate afirma unicitatea pe seama căreia s-a făcut atâta caz şi de o parte şi de alta. (va urma)

– text publicat în revista Familia, Oradea, nr. 4, aprilie a.c.

Anunțuri

13 Aprilie 2010 - Posted by | arta, Intelo, Istorie | , ,

2 comentarii »

  1. […] This post was mentioned on Twitter by Revista Pagini. Revista Pagini said: 13/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino …: … Manolescu la Mircea Zaciu, Eugen Simion, … http://bit.ly/d15uR3 […]

    Pingback de Tweets that mention 13/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (1/4) « G E O P O L I T I K O N -- Topsy.com | 15 Aprilie 2010 | Răspunde

  2. Ati citit acest articol si referinta din el? http://www.pagini.com/blog/2010/04/18/cartea-lui-marino-pune-problema-idolilor-forului/ Legatura este clara si indubitabila. Mai mult, sunt convins ca dl Marino nu s-ar fi dezis nici de Boierii Mintii, nici de Idolii Forului.

    Comentariu de SAM | 19 Aprilie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: