05/iun/2009 Dinastia de istorici Giurescu

Un secol, o familie, o casă

 Adrian Cioroianu despre:

 Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română, Ed. Meronia, Bucureşti, 2008, 462 p. + il., 49 Ron

De n-ar fi vorba despre o „dinastie” de istorici – Constantin (bunicul), Constantin C. (tatăl) şi Dinu C. (nepotul) – această rememorare a celui mai tînăr membru al triadei ar putea trece lesne (pînă la un punct) drept povestea unei familii româneşti din upper middle class – aşa cum această categorie chiar exista pînă în anii ’40. Aşadar, un universitar (Constantin C. Giurescu), ocupat uneori cu politica şi mai tot timpul cu scrisul şi cu cititul, o familie cu trei copii, cu o mînă straşnică de femeie în casă (soţia profesorului, Maria, născută Mehedinţi), cu bunici, cu unchi şi mătuşi, cu rude şi prieteni – lumea ulterior hulită a burgheziei româneşti.

Cel care povesteşte este cel mai mare dintre copii – actualul academician Dinu C. Giurescu (n. 1927). Dinu a.k.a. Gongu (de la un gong aflat în casa bunicilor, cu care era chemată lumea la masă) petrece în tihnă anii ’30, face şcoala primară şi începe gimnaziul (la Sf. Sava), învaţă franţuzeşte, colecţionează timbre, ascultă radioul, cîntă la pian, merge la cinematograf şi mai ales aleargă prin curtea casei familiei din strada Berzei nr. 47. Deprinde să citească revistele pentru copii, dar şi ziarele – unde, pe lîngă benzile desenate cu Omul de cauciuc, apare treptat şi omul de oţel Stalin. În spiritul nişei sociale căreia-i aparţinea, familia Giurescu – din bani munciţi şi din credit – îşi face o vilă la Mangalia (unde copiii fac băi de soare vara şi mănîncă gogoşi de la vînzători ambulanţi) şi alta la Predeal (unde cei mari îl primesc în vizită pe Gheorghe Tătărescu şi-l salută peste gard pe vecinul Ion Antonescu).

La început, toate nenorocirile încep ca nişte detalii: precum ziua din 1938 în care bunicul Simion Mehedinţi îl ia pe Gongu pe genunchi şi, cu harta în faţă, îi face o prezentare geopolitică a pericolelor ce pîndesc România (şi care se vor confirma). După ce trupele române trec Prutul, în iunie ’41, Dinu îşi cumpără o hartă germană pe care, în anii viitori, va urmări linia frontului, după comunicatele din ziare. În ţară se trăieşte aproape normal, hrana e îndestulată şi deloc scumpă. În 1942, bucureştenii – inclusiv Giureştii – încă mai merg în august la mare; din 1943 vor începe bombardamentele americane (peste Ploieşti) şi ruseşti (în zona litoralului). România intrase pe contrasensul istoriei. În primăvara lui ’44, parte din familie ajunge la Istambul; cît pe-aici ca Dinu să rămînă acolo, ca viitor soţ al frumoasei Şulé – fata unui distins avocat turc. În noiembrie ’45, totuşi, familia revine în ţară – sau, cum îi spune Maria Giurescu soţului ei, „uite cum ne trage aţa spre Siberia!”.

Capul familiei nu va ajunge în Siberia – ci la Sighet. Familia e lovită crunt – de comunism, dar şi de stupiditatea unor oameni. Dinu face facultatea de Istorie şi ajunge normator la Sovromconstrucţii (va reveni în profesie la mijlocul anilor ’50, aproape odată cu tatăl său!). Averea familiei – de la imobile la cărţi – e delapidată în numele RPR. De exemplu, casa din Berzei 47 – povestea confiscării, recîştigării şi ulterior demolării (sub Ceauşescu) este reluată de cîteva ori de-a lungul cărţii. Nu-i o greşeală; pur şi simplu, Dinu C. Giurescu a rămas obsedat de felul în care povestea unei case poate să-ţi redea drama unui întreg stat într-un secol al extremelor.

Dacă, în 1945, Şulé ar fi fost puţin mai insistentă, Dinu C. Giurescu ar fi scăpat, poate, de multe chinuri ale vieţii. Dar Universitatea Bucureşti ar fi pierdut unul dintre cei mai buni şi eleganţi profesionişti. Pe drumul dintre bine şi rău sunt milioane de nuanţe. Despre acestea, de fapt, vorbeşte şi această carte a acestui Profesor cu majusculă.

(text publicat în revista „Dilemateca”, iulie 2009)

Publicitate