G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

29/iun/2010 Cronica de teatru: Mircea Morariu despre „Nişte fete”, de Neil LaBute

Proaspăt, agreabil, inteligent

Mircea Morariu

Piesa Nişte fete de Neil LaBute, impecabil tradusă în limba română de Bogdan Budeş, poate fi rezumată la modul vesel-ironic în care o face regizorul Cristi Juncu în caietul- program al spectacoluli realizat în colaborare de Teatrul „George Ciprian” din Buzău şi Fundaţia „Catharsis”. Mi-ar fi plăcut să îl citez pe directorul de scenă, dar cum am fost acuzat de pedanterie profesorală tot citând în cronicile mele pe unii şi pe alţii, nu transcriu zicerile lui Cristi Juncu, ci îl pastişez pur şi simplu, recunoscându-i directorului de scenă patentul şi anunţându-mi disponibilitatea de a-i plăti drepturile de autor cuvenite. Carevasăzică, Nişte fete e o piesă frumoasă şi educativă, mustind de reproşuri şi învăţături înţelepte pentru uzul aventurierilor sentimentali de sex masculin ce se cred mai deştepţi şi mai puţin vulnerabili decât sunt în realitate. Nişte fete, deşi un text scris de un dramaturg american, carevasăzică trăitor în inima şi creierul imperialismului putred, e ceea ce se cheamă un „text sănătos” şi „moral” ce „le deschide proces” acelor tineri care, cam neserioşi din fire, cred că farmecul personal şi inteligenţa supraevaluată le îngăduie escrocherii sentimentale în serie. Care neconvinşi de egalitatea între sexe şi încă tributari unor concepţii înapoiate, al căror faliment a fost demult demonstrat la modul teoretic şi practic, mai persistă în credinţa că toate fetele ar fi nişte gâsculiţe ce pot fi înşelate o dată, de două ori, de trei şi care ajung să plătească scump pentru asta, fiind părăsiţi tocmai de fata ce înseamnă pentru ei marea iubire. Dramaturgul, cu un arbore genealogic complicat, din care, în chip fericit, nu lipsesc vreo două- trei rămurele franceze, e un bun cunoscător al proverbului à trompeur trompeur et demi drept pentru care a scris o piesă foarte bună în care cinci fete, unele mai tinere, altele mai puţin, foste victime ale seducătorului înrăit, se răzbună, graţie puterii minţii lor, pe cel ce le-a lăsat odinioară cu buzele umflate. Cum răul s-a cuibărit adânc ân felul de a fi al unicului personaj masculin din piesă- personaj care- cum bine observă Cristi Juncu- se numeşte deloc întâmplător Guy, adică tip– acesta suferă ce suferă când se revede cu adevărata lui mare iubire, dar nu e foarte sigur că va renunţa la viaţa dezordonată pe care o duce, mai cu seamă fiindcă nu e doar un escroc sentimental, ci şi un doritor de parvenire ce nu se mulţumeşte cu condiţia de profesor de literatură, ci aspiră să obţină pe căi nu tocmai cinstite gloria literară. Dar şi aici primeşte cuvenita ripostă. Nu e exclus însă ca după momentul de căinţă şi lacrimile aferente, Guy să meargă pe mai departe pe o cale la fel de greşită.

Piesa lui Neil LaBute poate fi povestită aşa cum a făcut Cristi Juncu- care mai are meritul de a fi realizat un spectacol foarte bun, cu o admirabilă atenţie la nuanţe- sau cum am făcut-o eu- care nu am nici un merit. Dar e obligatoriu să se mai spună despre Nişte fete că e un sitcom de calitate, o piesă cu replică de zile mari şi cu adevărată acţiune dramatică, alcătuită din cinci module ce au însuşirea de a fi deopotrivă complementare, dar şi originale. Ar mai fi de observat că Neil LaBute se dovedeşte în această piesă un feminist convins, că nu se situează de partea lui Guy, ci de cea a celor cinci fete. Că fiecare dintre fetele ce s-au calificat în originalul  top five al cuceririlor de odinioară ale lui Guy are propria personalitate. Că pe măsură ce acţiunea înaintează replicile devin tot mai acide, mai tăioase.

E meritul regizorului Cristi Juncu de a fi edificat un spectacol plin de umor, de a nu fi făcut nici un fel de concesie prostului gust, de a fi întocmit o distribuţie dacă nu ideală oricum bună care face astfel încât nimic să nu fie supralicitat, nimic să nu fie tras de păr, nimic să nu fie nici leneş, nici leşios, ci proaspăt, agreabil, inteligent. Poantele textului sunt nenumărate, ale regiei asemenea. Cristi Juncu le exploatează atât cât trebuie, nu le supradilată, nu le socoteşte de gumilastic. Le „joacă” atât cât se cuvine, atât cât să aibă un efect maxim asupra spectatorilor. Ne lasă un moment de respiro- e şi asta o artă- şi, când ne aşteptăm mai puţin, declanşează un nou „asalt”, şi acesta victorios.

Primul surprins de felul în care evoluează lucrurile e Guy. La prima întâlnire- cea cu Sam- lucrurile nu îi scapă chiar foarte tare de sub control. Mai departe însă imprevizibilul îşi face loc, iar Vlad Zamfirescu semnează o excelentă lecţie de actorie despre feluritele moduri în care se joacă surpriza, imprevizibilul în teatru. Surpriza e făcută din replici şi tăceri, din capacitatea de a asculta şi de a încasa, din forţa de a para şi din ştiinţa de a juca momentele în care personajul încredinţat e prins cu garda jos. În toate cele cinci secvenţe, cu o privire jucăuşă, dar şi mirată, şi îngrijorată, exprimând satisfacţia, atunci când e cazul, dezorientarea, când trebuie, Vlad Zamfirescu se comportă asemenea unui mare maestru de şah care ştie când îşi mai poate îngădui o mutare, când trebuie să ceară remiză, când să admită că de înfrânt, dar să spere că îşi va lua revanşa în partida următoare. Mutările venite dinspre paretenere nu sunt întotdeauna la fel de puternice, la fel de fulgeratoare. Cel mai adesea fiindcă nu a vrut-o Neil LaBute, iar lucrul acesta a fost înţeles de regizor. Câteodată replica unora dintre fete e niţel palidă deoarece nu toate interpretele sunt specialiste în teatrul acesta de tip „spadă”, de tip „duel”. După părerea mea, se impune detaşat experimentata Catrinel Dumitrescu (Lindsay) ce a lăsat-o în cutia de amintiri pe Floricel şi pe altele asemenea ei şi s-a angajat într-un admirabil proces de reinventare artistică început în urmă cu ceva ani, odată cu spectacolul cu Nu se şţie cum, şi continuat în această stagiune în spectacolele cu Aniversarea de la Teatrul „Nottara” şi în cel cu Nişte fete de la Buzău. Actriţa are o ironie rafinată în voce, în priviri şi în gesturi, o „teatralitate” foarte bine găsită. Spre deosebire de toate celelalte patru fete-  bine interpretate de Irina Velcescu, Cristina Florea, Andreea Vasile, Diana Cavallioti- Lindsay chiar joacă un rol în faţa lui Guy şi o face fără să se trădeze nici un moment. Debutanta Cristina Florea e sigură pe sine, fără nici un moment de ezitare, practică un joc expansiv atent cântărit, nu sare calul, nu depăşeşte măsura. Ce mai, cu toţii, cele cinci „fete” şi unicul „băiat” din distribuţie au contribuţii notabile la un spectacol ce ilustrează divertismentul de calitate, dar nu numai atât. Că e mai mult decât divertisment în cele 140 de minute de spectacol e, deopotrivă, meritul lui Neil LaBute, al lui Cristi Juncu şi al celor şase actori. Cu toţii proaspeţi, cu toţii „tineri”, indiferent de vârsta din buletin pe care ne- o dezvăluie caietul de sală su siguranţă doar pentru a ne facem să vedem cum teatrul şi artiştii adevăraţi câştigă orice luptă.    

Teatrul „George Ciprian” din Buzău& Fundaţia Catharsis- NIŞTE FETE de Neil LaBute; Traducerea- Bogdan Budeş; Regia- Cristi Juncu; Scenografia- Doru Badiu; Cu- Irina Velcescu, Cristina Florea, Catrinel Dumitrescu, Andreea Vasile, Diana Cavalliotti, Vlad Zamfirescu.

Anunțuri

29 Iunie 2010 - Posted by | arta, Intelo | ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: