10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?

Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?

Adrian Cioroianu

 Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?

După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.

Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a  venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.

Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.

Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.    

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.

---

[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.

[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.

Publicitate