G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

28/mai/2011 Cartea de sâmbătă: „România şi comunismul: o istorie ilustrată” – Dinu C. Giurescu (coord.)

Comunismul – cu poze, dar mai ales cu idei

 Adrian CIOROIANU

Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, 216 pagini, 79, 90 lei

 

            Ceea ce reprezintă “dinastia” Brătianu pentru politica românească – adică Ion, Ion C. (Ionel), Vintilă, Constantin (Dinu), Gheorghe – a însemnat “dinastia” Giurescu pentru istoriografia noastră: Constantin (mort de “gripa spaniolă” în 1918), Constantin C. (profesor universitar în interbelic şi ministru, apoi deţinut politic la Sighet, mort în anii ’70) şi Dinu C., profesorul nostru de azi, nume de referinţă (în ultimii 20 de ani) al Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană. Din păcate, ambele “dinastii” par a se fi oprit (nu genealogic, ci profesional vorbind). În cazul istoricului, rămîn ca moştenire sutele de discipoli pe care profesorul D.C. Giurescu i-a atras către arta scrierii istoriei. Dintre aceştia, acest senior Profesor (cu majusculă!) a ales acum doi foşti studenţi, alături de care propune o carte plină de ilustraţii, dar mai ales de idei.

            Pentru cei care-s reticenţi – precum subsemnatul – la multitudinea de “istorii ilustrate” propuse pe piaţă (de la istorie la artă culinară, la muzică rock sau industrie automobilistică), acest volum va fi suprinzător. De regulă, cumperi o “istorie ilustrată” pentru ilustraţii, fiind oarecum prevenit că textul e un biet apendice. Tot de regulă, preţul cărţii e mare – din cauza cerinţelor tipografice. Dar nu şi în acest caz. Faţă de ce propune, cartea despre care vorbesc are preţ mic: cine o va deschide şi o va citi va avea o imagine mai mult decît edificatoare asupra comunismului românesc. Pentru cei care-l cunosc pe profesorul D.C. Giurescu, surpriza va fi mică: în cea mai mare parte, textul îi aparţine: rareori un om cu o atît de mare putere de concizie şi cu o asemenea capacitate de transpunere în context a unui eveniment istoric. Fie că vorbeşte despre “raionarea teritoriului” (adică înfiinţarea raioanelor administrative, la începutul anilor ’50) sau despre fanteziile din 1974 ale lui N. Ceauşescu privind “liceele industriale şi agricole” (Era bine? Era rău? Cert este că majoritatea românilor adulţi de azi au trecut prin aşa ceva!), profesorul Giurescu scrie fără ură şi fără părtinire despre un episod de istorie românească – comunismul – pe care, dealtfel, l-a resimţit personal din plin, cu pierderi familiale enorme.

            În alegerea fotografiilor, celor trei li s-a alăturat Mircea Suciu – fostul director al revistei Dosarele istoriei, din păcate dispărută în ultimii ani. La acest capitol, al ilustraţiilor, preferata mea este cea de la pagina 58: scriitorul Mihail Sadoveanu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş (o imagine, cred, de la finele anilor ’50). Să mă ierte admiratorii scriitorului Sadoveanu, dar cei patru din poză, zîmbitori şi satisfăcuţi, ar putea fi uşor confundaţi cu nişte capi mafioţi din sudul Siciliei, la ora siestei. Intelectualii români de azi şi de mîine ar trebui să reflecteze serios în faţa acestei fotografii.

            Înţeleg că, după apariţia cărţii, între coordonator – profesorul Giurescu – şi editură s-a ivit un diferend. Motivul: o explicaţie pe care profesorul o dădea unei fotografii cu generalul Iulian Vlad (p. 208) şi pe care editura a modificat-o. Nu intru în detalii; spun doar că, în opinia mea, explicaţia profesorului era – istoric vorbind – veridică. Cum foarte veridic rămîne penultimul capitol al cărţii, scris tot de profesorul Giurescu şi denumit “După douăzeci de ani”. Nu e un text comod: pe nici trei pagini e racapitulată, la rece – critic, adică –, întreaga noastră istorie post-comunistă. Cu suficiente argumente încît acest text să fie, din păcate, adevărat.

Un volum admirabil, pentru orice bibliotecă de intelectual român.

28 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – 2/5

H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).

De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.

Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei –  condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)

 

– Bibliografie

Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,

   în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,  accesibil la adresa  

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-

    sperante-113839.html.

10  Huang Hua, op.cit., p. 220.

11  Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste

    tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/   

    interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”,    January/February 2009, pp. 14-15.

14  Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de  vedere

    simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la

    Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în  interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/ 

    interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

15  Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile

    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de

    republicani câteva luni mai tărziu (august).

16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul

    acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa

     http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari- 

     sperante-113839.html.

17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

18   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei

     culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis

     propunerea noastra.”- în interviul  realizat de Emil Hurezeanu pentru  „România Liberă” şi Realitatea TV,

     accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-  

     o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala

     problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.

     Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,

     fiind foarte  important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).

19   Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan

     il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind

     relatia Romaniei cu Rusia.”  –  în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea

    TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-  

     intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

20   Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind

     activitatea diplomatică a lui Han Xu).

21   Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

22   Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

27 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

1/5

(GEOPOLITIKON publică începând de azi un studiu în 5 capitole referitor la unul dintre cele mai importante capitole din istoria Războiului Rece. Dl Manuel Donescu este absolvent al Facultăţii de Istorie, U.B., şi în ultimul deceniu a lucrat în diplomaţie – EURAST)

Henry Kissinger şi Mao Zedong

În cadrul unui studiu recent, profesorul Chuxiong Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dntre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 19781. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de  normalizare a raporturilor dintre China şi SUA.

Vizita în China a preşedintelui SUA, Richard Nixon din februarie 1972,  în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură2 ce a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului şi care a permis ulterior lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre  modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”3.

Flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de SUA nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc din perspectiva luptei interne pentru putere, iar „diplomaţia ping-pongului” promovată de Kissinger nu ar fi beneficiat de „masa de joc”.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din iulie 19714 a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA, în care  a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”5. În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.

În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”6

Deşi secretă7, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului8. (va urma)

NOTE

1 C.X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, „Asian

Politics & Policy”, Vol. 3, No.1, January 2011, p. 3.

2 Ibidem, p.5.

3 Ibidem, p.21.

4 Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” – nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).

5 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. Bic All, 2007, p. 621.

6 Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.

7 Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

8 Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.

4 Aprilie 2011 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , , | 3 comentarii

08/iul/2010 Reprezentanţi ai comuniştilor din R. Moldova la congresul PCR de la Bucureşti, recent

PCR și somnul națiunii

 Neculai Constantin Munteanu (RFE/RL, 06 iulie a.c.)

Comuniştii moldoveni l-au trimis la Congres pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia sălii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Hotărât lucru, o nenorocire nu vine niciodată singură. Ca şi cum nu le-ar fi ajuns guvernul Boc, scăderea salariilor, explozia preţurilor şi inundaţiile, a fost scos de la naftalină şi Partidul Comunist Român. Nu-i o glumă, nici măcar una proastă. Să li se fi făcut dor românilor de magazine goale, când se băga picioare de porc şi ghiare de pasare, de nopţile la vreme de iarnă când temeperatura din case nu trecea de zece grade, de cel mai bun fiu al poporului, de cuvântări magistrale, de indicaţii preţioase, de programe de două ore la televizor, de alte binefaceri ale epocii de aur?

Câteva sute de pensionari au votat, în Palatul Pionierilor, ctitorit de Ceauşescu, înfiinţarea Partidului Comunist. A fost înălţător. Zăpăciţi de căldură, au cântat Internaţionala, cu pumnul sus, au recitat poezii poezii patriotice de la Cenaclul Flacăra, au ascultat cuvântări moblizatoare, au aplaudat îndelung şi au lăudat realizările lui Nicolae Ceauşescu.

Nu doar prezenţa spirituală a lui Ceauşescu e semn că actualul PCR e o ciorbă reîncălzită. Partidul Alianţa Socialistă, acum devenit PCR, este o aşchie mai de stânga a Partidului Socialist al Muncii, înfiinţat de Ilie Verdeţ, nomenclaturist de cursă lungă înainte de 1989. Cum aşchia nu sare departe de trunchi, de adăugat că Nicolae Rotaru, liderul noului PCR, a fost membru la vechiului PCR încă din 1977.

In afară de nostalgia pentru regimul Ceauşescu, ale cărui greşeli ar fi fost provocate de „trădătorii din interior”, de retorica comunistă, (demnitatea poporului, locuri de muncă, locuinţe, asistenţă medicală pentru toată lumea şi învăţământ gratuit), doctrina noului PCR e o nebuloasă fără soluţii la problemele României de azi. Drept care bătrînul strigoi comunist, Ion Iliescu, nu dă nici o şansă noului PCR. Nicolae Rotaru are explicaţia necesităţii unui partid comunist: actualul sistemul politic ar fi handicapat, îi lipseşte mâna stângă.

Noului PCR i-ar reveni rolul de mână stângă, tocmai când istoria i l-a conferit pe cel de mână moartă! Noul PCR nu suflă o vorba de securitate, iar comunismul fără o poliţie politică vigilentă este ca nunta fără lăutari şi Stalin fără gulag. O singură dată, în contextul raportului pentru condamnarea regimului comunist, Nicolae Rotaru întreabă ce-a făcut comunistul şi securistul şi Traian Băsescu înainte de 1989, uitând ca tot atunci a fost coleg de partid şi cu comunistul şi securistul.

Noul PCR s-a bucurat de solidaritate internaţională. Dar, dacă China şi Coreea de Nord s-au rezumat la prezenţa simbolică a doi consilieri de ambasadă, comuniştii moldoveni l-au trimis pe deputatul Iurie Stoicov, cu un mesaj din partea lui Vladimir Voronin, care le-a urat comuniştilor români să acceadă la putere cât mai repede. Numai că reacţia salii la mesaj a fost „vrem unire cu Republica Moldova”! Iar Voronin nu vrea unirea nici ameninţat cu Siberia.

Dincolo de gafa de protocol, rămâne constatarea că dacă somnul raţiunii naşte monştri, somnul naţiunii naşte partide comuniste. Pe ambele maluri ale Prutului!

8 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | 2 comentarii

22/iun/2010 Populism în Polonia, naţionalism în Ungaria, corupţie în România şi Bulgaria – ziarul spaniol „El Pais” despre Europa de Est, astăzi

Un flanc de Est în continuare agitat

Cristina Galindo | 21 iunie a.c.| El País, Madrid | preluat prin presseurop.eu

Gdansk, 18 iunie 2010 : simpatizanţi ai candidatului conservator la presedenţia poloneză Jarosław Kaczyński, în timpul ultimului său miting

Gdansk, 18 iunie 2010 : simpatizanţi ai candidatului conservator la presedenţia poloneză Jarosław Kaczyński, în timpul ultimului său miting – foto: AFP

Ei ar trebui să fie motorul emergent al Europei unite, dar, la două decenii după căderea Zidului Berlinului, instabilitatea politică şi criza economică au scos în evidenţă lipsa de stabilitate a unora dintre noii parteneri comunitari din Est.

Ascensiunea fulgerătoare şi surprinzătoare a ultra-conservatorului şi eurosceptic fost prim-ministru polonez Jaroslaw Kaczynski în sondajele care au precedat alegerile din 20 iunie – datorată mai curând compasiunii stârnite de moartea fratelui său decât ideilor sale politice -, creşterea sentimentului naţionalist în Ungaria şi ameninţarea unei crize politice în România şi statele baltice provoacă îngrijorare în Uniunea Europeană Citește în continuare

22 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

20/iun/2010 Dacă e duminică, e comics: vuvuzela agită mapamondul fotbalistic – pe când România e din ce în ce mai ciuruită!

În lumea largă, acestea sunt săptămânile fotbalului-rege…

by Chapatte, 2010

…pe când în România (-ciuruită de neşansă) puşca, coasa şi cureaua lată se simt mult mai bine!

by Rudi Schmückle (caricaturi-dum-dum.blogspot)

20 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica | , , | 1 comentariu

15/iun/2010 România – cu doar o jumătate de procent înaintea R. Moldova la indicatorul legat de dezvoltatea sectorului privat (!)

Mark Gitenstein: „România trebuie să îşi lărgească sectorul privat”

Cătălina Mihai (Adevărul, 15 iunie a.c.)

Ambasadorul SUA a remarcat, cu ocazia împlinirii a 130 de ani de relaţii bilaterale, că lipsa oportunităţilor economice îi obligă pe români să-şi părăsească ţara. Românii ar trebui să-şi poată îndeplini visele în propria ţară, „nu la 8.000 de kilometri depărtare”, a declarat ambasadorul SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, remarcând că lipsa oprtunităţilor economice reprezintă (…) un motiv de a părăsi România. (…)

Diplomatul american a identificat şi una dintre carenţele care trebuie îndreptată pentru ca ţara noastră să devină „o democraţie eficientă Citește în continuare

15 Iunie 2010 Posted by | Intelo | , , | Lasă un comentariu

31/mai/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (3/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(1/5); (2/5); (3/5)

Biserica catolică în faţa „tribunalului politic” al statelor comuniste

Dacă ţările proaspăt devenite comuniste îşi datorau proastele raporturi cu Biserica Catolică în principal armatelor sovietice de ocupaţie, cele două ţări comuniste care nu se aflau în această situaţie (Iugoslavia şi Albania) aveau alte motive: pe de o parte, regimul enverist a asociat biserica romană din Albania şi pe nunţiul apostolic, Francisc Gisni, cu defunctul regim fascist italian care a guvernat ţara între 1939 şi 1943. Pe de altă parte, comuniştii lui Tito acuzau Vaticanul de sprijinirea regimului ustaş al lui Ante Pavelici din fosta Croaţie independentă. În consecinţă, în 1953 relaţiile diplomatice dintre Iugoslavia şi Vatican au fost întrerupte Citește în continuare

31 Mai 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii

27/mai/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (2/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(2/5)

Universalismul catolic faţă în faţă cu internaţionalismul comunist

Problemele catolicilor din ţările care au intrat după 1945 în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice, aşadar şi a celor din România, s-au datorat aprecierilor deosebit de negative, cu caracter politic, făcute de autorităţile comuniste la adresa Sfîntului Scaun („centru al reacţiunii internaţionale”, „fiecare sacerdot […] este un perfect agent informator al Papei” ş.a.m.d.). Acestea trebuie puse în relaţie cu faptul că în timpul pontificatelor lui Pius al XI-lea (1922-1939) şi Pius al XII-lea (1939-1958) centralizarea şi subordonarea spirituală şi canonică a structurilor bisericii s-au accentuat faţă de pontificatele precedente. (foto: Radio România Actualităţi)

Persecuţiile anticatolice s-au declanşat în perioada interbelică în URSS, unde Citește în continuare

27 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 3 comentarii

25/mai/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (1/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(1/5)

Scurt istoric al relaţiilor cultural-religioase dintre România şi Italia, în secolul XX

Comunitatea de destin istoric dintre popoarele român şi italian au favorizat în chip deosebit buna colaborare diplomatică între cele două state, mai ales după încheierea Primului Război Mondial, cînd atît România cît şi Italia şi-au văzut întregite teritoriile naţionale.

Imediat ulterior stabilirii reciproce a consulilor la Bucureşti şi la Roma a urmat întemeierea relaţiilor directe dintre România şi Sfîntul Scaun, la 2 iulie, respectiv 22 octombrie 1920. Citește în continuare

25 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

19/apr/2010 Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (1/5)

Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova?

Note de lectură: pe marginea cărţii 1968. Din primăvară pînă în toamnă, de Mihai Retegan, Ed. RAO, Bucureşti, 1998

Alexandru Mirea

– autorul acestui text este student în anul II al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti –

(1/5)

La două decenii de la semnarea primului „tratat de bază” între România şi Uniunea Sovietică, relaţiile diplomatice bilaterale suferiseră o deteriorare semnificativă şi chiar insolită pentru două state aflate de aceeaşi parte a cortinei de fier. Motivul acestei evoluţii îl constituie dorinţa comuniştilor români de a se distanţa de centrul unic de comandă al lumii comuniste, care se dorea a fi Moscova. Pentru a putea înţelege cît mai bine trăsăturile şi condiţiile concrete de înfăptuire ale actului de răsunet internaţional al Partidului Comunist Român, am numit aici condamnarea invadării Cehoslovaciei (RSC) în 21 august 1968, autorul ne propune pentru început identificarea rădăcinilor sale istorice şi studierea evoluţiei pe o durată mai lungă a relaţiilor dintre PCR şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).

Gh. Gheorghiu-Dej în mijlocul unor tovarăşi de partid

Prima întrebare căreia profesorul Retegan încearcă să îi dea un răspuns este Citește în continuare

19 Aprilie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

10/apr/2010 „The Economist” despre (printre altele) relaţia dintre România şi Republica Moldova

You say Lwów, I say Lviv

A guide to Eastern Europe’s most tedious arguments

Apr 1st 2010 | From The Economist online

LAST week’s column dealt with the arcane name squabble between Macedonia (aka FYROM) and Greece. This piece was soon the most-commented on the Economist’s website. That was no thanks to the brilliance of the prose and the lucidity of argument. The subject was one of those issues that attracts bigots, scaremongers and polemicists, with a vanishingly tangential relationship to truth, logic and courtesy.

The article described the row as “the most tedious dispute in the Balkans”. The ex-communist region sets a high standard in such Citește în continuare

10 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

17/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

Autoarea acestui interesant studiu, dra Bădilă, este studentă la Master „România în secolul XX”, anul II, la Facultatea de Istorie, UB. – EURAST

1/6

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE – organizată în august 1975 la Helsinki  a reunit pentru prima dată statele membre ale celor două alianţe NATO şi Tratatul de la Varşovia, constituind astfel cel mai important forum internaţional de dialog  şi negocieri din toată perioada Războiului Rece. 

După decenii de imobilism, la începutul anilor şaptezeci asistăm la o detensionare a relaţiilor dintre Est si Vest, iar acest lucru a fost fezabil printre altele şi datorită noilor priorităţi diplomatice în contextul internaţional, raţiunilor economice dar şi a unor somităţi ale scenei politice internaţionale care vor impulsiona apropierea dintre Est şi Vest. Un exemplu pertinent, în acest sens, este şi politica promovată de Willy Brandt „Ostpolitik” de apropiere de Est.

„Acordul celor patru puteri”, semnat în 1971, la Berlin a reprezentat practic, unul din primele momente ale destinderii relaţiilor dintre cele patru puteri care administrau capitala Germaniei. Mai mult, în cadrul aceluiaşi univers de armonizare a relaţiilor dintre cele două blocuri antagonice, asistăm şi la primii paşi către o posibilă detensionare militară prin dezbaterile despre Reducerea Reciprocă şi Echilibrată a Forţelor (MBFR – Mutual Balance Forces Reduction) din anul 1973 şi Tratatul pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT – Strategic Arms Limitation Talks) din 1972.

De asemenea, un alt aspect pe care îl putem sesiza este redefinirea politicii externe a SUA, prin tendinţa sa de apropiere de cele două mari puteri ale blocului comunist, URSS şi China. Acest demers a fost concretizat cu ocazia vizitei preşedintelui Nixon la Beijing, ceea ce a determinat o cvasi-normalizare a relaţiilor dintre China şi Occident şi prin întâlnirea acestuia cu liderul sovietic Brejnev în SUA.

În pofida noului climat internaţional, ce a permis angajarea Vestului şi a Estului în acelaşi forum de dezbateri, bipolaritatea continuă să fie evidenţiată, în principal din cauza viziunilor diferite asupra problemelor europene, mai ales în privinţa chestiunii drepturilor omului. În timp ce pentru Uniunea Sovietică, principalele obiective CSCE erau legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice, precum şi obţinerea unor beneficii economice din colaborarea cu Vestul,  pentru occidentali, interesul prioritar era  apărarea drepturilor omului şi libera circulaţie  a informaţiei.

După cel de-al doilea Război Mondial, pe 10 decembrie 1948 a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin care drepturile erau apărate internaţional, dar apariţia regimurilor comuniste în Europa de Est a impulsionat superioritatea drepturilor economice asupra celor politice şi a celor colective asupra celor individuale. În timp ce Estul vorbea de drepturi de grup, acordate şi recunoscute individului de însuşi statul său, Vestul se referea la drepturi individuale.

Pe măsură ce proiectul unei posibile conferinţe a căpătat consistenţă, occidentalii şi-au propus două obiective concrete, unul pe termen scurt iar altul pe termen lung. Obiectivul pe termen scurt a constat în a nu accepta iniţiativa sovietică de a consacra realităţile politice de după 1945 decât în schimbul altor înţelegeri în care Occidentul era interesat. (ex. Ostpolitik, SALT I etc). Obiectivul pe termen lung presupunea liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa Occidentală. Aşadar, sovieticii erau puşi în situaţia de a accepta “dimensiunea umană a CSCE” propusă de occidentali şi a respecta drepturile şi libertaţile fundamentale ale omului dacă doreau să-şi atingă scopul. (“coş unu” vs “coş trei”) [1]

În ceea ce priveşte statele mici şi mijlocii, fie că făceau parte din cele două alianţe militare, fie că erau neutre şi nealiniate, au fost angrenate în acest schimb de replici diplomatice şi interese ale marilor puteri. Acestea erau interesate de Conferinţă în măsura în care acest proiect de securitate şi cooperare le putea oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut mai eficient în raport cu statele mari şi un rol vizibil în concertarea europeană. Pentru un stat de tipul României, ale cărei interese naţionale erau în epocă mai importante decât ale “comunităţii ţărilor socialiste” (care se reduceau , în ultimă instanţă la interesele URSS), opoziţia statelor mici faţă de marile puteri, reprezenta incontestabil, comportamentul politic şi diplomatic care trebuia să predomine la reuniunea paneuropeană de la Helsinki.

În memoriile sale, Valentin Lipatti, principalul negociator român la CSCE declară că toate demersurile diplomatice româneşti, ca şi ale altor state mici şi mijlocii, s-au situat în această perspectivă “menită să înlocuiască politica sferelor de influenţă bazată pe forţă şi pe logica blocurilor, cu un sistem de securitate europeană, ca singura alternativă valabilă. Pentru aceste motive, ţările mici şi mijlocii au favorizat, fiecare pe măsura posibilităţilor lor, o orientare nouă, care a făcut din Conferinţa de la Helsinki şi “Urmările“ ei un proiect original, îndreptat cu precădere spre viitor”.[2]

Diplomatul român nu uită totuşi să precizeze că aceste acţiuni româneşti au fost vizibile şi s-au bucurat de succes şi datorită atitudinii Occidentului de a încuraja orice fisură ivită în unitatea monolitică a blocului comunist. Disidenţa Bucureştiului faţă de URSS nu putea trece neobservată forurilor europene occidentale ci din contră, trebuia  încurajată şi sprijinită de cele mai multe ori. (va urma)


[1] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 167-168.

[2] Ibidem.

17 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 2 comentarii

06/mart/2010 EURAST recomandă: „The Economist” despre cursa energetică dintre South Stream, Nord Stream şi Nabucco în Europa Centrală

Energy security in Europe. Central questions

United in the cause of undermining Russian pipeline monopolies
Mar 4th 2010 | BUDAPEST AND WARSAW | From The Economist print edition

DOES “Central Europe” exist? It depends on the political climate. Amid worries that France and Germany are stitching up the European Union’s decision-making, the Czech Republic, Hungary, Poland and Slovakia are reviving their ties and pushing shared ideas on energy security and relations with the east.

The alliance began in Visegrad, a Hungarian town, in 1991, when even the EU’s waiting-room seemed distant. Once dreams of joining Western clubs became reality, co-operation all but dissolved. New members shunned anything that made them seem different from the rest. Squabbles, most recently over the treatment of ethnic Hungarians in Slovakia, dominated Visegrad meetings. Some even suggested winding the club up.

Not any more. At a summit in Budapest on February 24th Visegrad showed signs of renewed life. The big shift is in Poland, where go-it-alone policies have given way to enthusiasm for working with the neighbours. Under the voting rules of the Nice treaty, in force until 2014, Visegrad countries have as many votes in the EU as France and Germany combined. (harta: The Economist, 04 martie a.c.)

Next year Hungary and Poland will each have six months in the EU’s rotating presidency. Eurocrats in Brussels like to portray the rotating presidency as largely redundant now there is a permanent European Council president. The Poles and Hungarians are working closely together to disprove this. Hungary wants a “Danube strategy” to divert EU money and attention to the river basin. Poland supports this, in return for Hungarian backing for more EU aid to countries such as Georgia, Moldova and Belarus.

The group is gaining allies. “Visegrad-Plus” adds some neighbours, largely from the former Austro-Hungarian empire. Most of these (especially the core four) depend heavily on Russian gas and oil. These are typically costly and come from clapped-out fields along ageing pipelines through unreliable transit countries, with unwelcome political conditions attached.

One way to change this would be to turn the east-west gas pipelines into a grid, with interconnectors running north to south. New Hungarian pipelines to Romania and Croatia will be finished this year. A Czech-Polish connector will open in the summer of 2011. An EU-financed Bosnian-Serbian link will be announced on March 5th. A second idea is coastal terminals in Poland and Croatia to import liquefied natural gas by tanker from countries such as Qatar. The third plan is Nabucco, an ambitious pipeline to connect Caspian and Iraqi gasfields to Europe via Turkey.

Visegrad is also pushing for EU rules on mutual help in energy crises. These could offer the region greater security. But big obstacles remain. One is Russia, which is intensifying its co-operation with friendly energy companies in France, Germany and Italy. On a trip to France, Russia’s president, Dmitry Medvedev, started formal talks on the sale of up to four Mistral-class warships, while France’s GDF Suez gained a 9% stake in the Nord Stream pipeline.

Russia also continues to push South Stream, a Russian-backed Black Sea pipeline. But it now has less backing than Nabucco. The new Croatian prime minister, Jadranka Kosor, visited Moscow this week and signed up to receive gas from South Stream. But Hungary and other countries have stiffened Croatian resistance to other Russian plans, such as the attempt to gain control of an oil pipeline from the Croatian coast to Hungary. That is a lifeline for Hungary’s energy company, MOL, which otherwise depends solely on oil from the east and is fighting attempts by a Russian company, Surgutneftegaz, to gain control.

The biggest problem is that energy security costs money. Gas interconnectors, for example, sound fine. But the extra competition they bring hits market share for companies used to cosy national monopolies. The Visegrad governments may gripe about west Europeans. But they have plenty to do on the home front.

6 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

25/febr/2010 Despre ultima carte a profesorului Lucian Boia, „Germanofilii”

La fel de intelectuali, la fel de români

Adrian Cioroianu despre

 Lucian Boia, “Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., 36 lei

Mai cad ceva steaguri printre cei ce-l acuză pe Boia că scrie istorii “neştiinţifice”, “pentru străinătate”: volumul “Germanofilii” este o veritabilă anchetă, construită după standardul calităţii istoriografice. Subiectul e inedit, teza e curajoasă şi provocatoare, argumentarea se susţine printr-o logică fără cusur, stilul este admirabil iar demonstraţia convinge.

Cum a făcut-o şi-n alte cărţi, Boia pleacă în căutarea alterităţii – printre intelectualii români care, în anii de graţie 1914-1916, au fost obligaţi (de statutul lor şi de Istorie) să ia poziţie într-o dilemă fierbinte: România să meargă în război cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) sau cu Antanta (Franţa, Britania, Rusia)? La mai bine de 90 de ani de la Marele război, discursul istoriografic dominant la noi (şi perpetuat din inerţie) spune că antantiştii au acţionat în spiritul interesului naţional, pe cînd ceilalţi (“germanofilii”) au fost cîţiva rătăciţi repede contrazişi de Istorie. Cei ce se încăpăţînează în acest clişeu comit un dublu păcat: i) faţă de logica faptelor, care spune, totuşi, că pînă în 1918 Puterile Centrale au fost mereu aproape de a cîştiga (şi) ele războiul; ii) faţă de nume “grele” ale culturii române, a căror preţuire faţă de Transilvania era înfrînată de o reală şi cu temeiuri teamă de Rusia. Aşadar: printre partizanii Puterilor Centrale de la noi se găseau, bineînţeles, germanofili veritabili, dar mai ales se găsea un contingent masiv de rusofobi, al căror argument de bază (corect) era că românii din Basarabia guvernată de Sankt Peterburg erau într-o situaţie mai proastă (materială, spirituală şi naţională) decît românii din Transilvania guvernată de Viena.

Volumul cuprinde trei părţi: prima, o excelentă analiză a situaţiei (intelectuale, politice, geopolitice) a României în preajma războiului, completată cu o decodare a istoriografiei subiectului din anii ’20 şi pînă azi. Dezbărată de clişeele “visului de veacuri” etc. dar şi imună la tentaţia opusă a lamentaţiilor ce brodează variaţiuni pe tema “ca la noi la nimeni”, fraza lui Boia este clară, lucidă şi adesea cu o doză agreabilă de fină ironie. Aceste prime capitole discută ce scriau ziarele, ce făcea elita (jurnalistică, culturală, universitară), ce înţelegea ţărănimea; care erau miza & raţiunea antantofililor sau rusofobilor. Nuanţele şi nu sentinţele domină. Micro-studii de caz alcătuiesc partea a II-a: peste 60 de intelectuali, diferiţi între ei, dar fiecare cu unghiul său de înclinare progermană – de la Tudor Arghezi la Ioan Slavici, de la Martha Bibescu la pictorul Tonitza, istoricul Ioan Bogdan, sociologul Dimitrie Gusti, socialistul-liberal Constantin Stere, conservator-junimistul Simion Mehedinţi, naturalistul Grigore Antipa, romancierul Rebreanu, sobrul Dimitrie Onciul şi ludicul George Topîrceanu ş.a.m.d., ei au crezut, în acel moment istoric, în alianţa cu Germania contra Rusiei. E drept, “Istoria nu i-a confirmat” – dar oare cît e necesitate şi cît e şansă în faptul că România învinsă şi micşorată din martie 1918 avea să devină învingătoare şi mare în decembrie acelaşi an? În fine, un Epilog discută soarta “germanofililor” după 1918: unii şi-au rupt brusc cariera, alţii s-au ridicat imperturbabili (vezi pe Arghezi, care avea să-i mai cînte şi pe Carol al II-lea, şi pe Gheorghiu-Dej!). De reţinut fraza lui Ioan Slavici la procesul intentat în 1919: “Astăzi sîntem prieteni cu slavii [, dar] cine poate şti ce se va întîmpla peste un an sau doi”. Peste 20 de ani, Istoria i-a dat lui dreptate.

Pe scurt: un volum pentru lectură şi pentru reflecţie. “Germanofilii” va rămîne, cred, una dintre cărţile majore ale profesorului Lucian Boia.

______________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2 / februarie a.c.

25 Februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 Ultima oră: despre posibilitatea apariţiei unui alt partid de stânga în România (!)

… just for fun! (by Bill Whitehead, 2009)

22 Februarie 2010 Posted by | caricaturi / comics | , , | Lasă un comentariu

21/febr/2010 Revista „The Economist” despre scutul antirachetă din Europa (cu o uşoară ironie la adresa României!)

Missile defence in Europe. The next salvo

America’s reconfigured anti-missile shield still irks Russia

Feb 18th 2010 | From The Economist print edition

READ the small print. That would have been good advice for foes and allies alike when America announced in September last year that it would abandon its plans for anti-missile defences in Poland and the Czech Republic, in favour of a new system initially based on ships.

Some saw that as a sell-out. Russia was being appeased as part of President Barack Obama’s “reset” of relations with the Kremlin, and the ex-communist countries were being punished for supporting the Bush administration. Five months later, that reading of events looks mistaken.

The new system, the Obama administration officials said at the time, will be more flexible and will have a land component from 2015. Poland will eventually host one base. And earlier this month Romania—after the briefest of talks—announced that it would be the site for interceptors. American officials are trying to find a consolation prize for Bulgaria, the runner-up, which says it would like a base too.

This has annoyed Russia. Its foreign minister, Sergei Lavrov, said the Kremlin had complained to America about the Romanian “surprise” followed by a Bulgarian one. In fact, America itself seems to have been caught unprepared by the enthusiasm of its allies. It had expected protracted negotiations, of the kind it had pursued with Poland. This would have provided a chance to soothe Russian feelings at a time when America is seeking its help to impose sanctions against Iran.

Echoing earlier Russian threats (now rescinded) to deploy nuclear missiles in the Kaliningrad enclave, a Russian-backed separatist enclave in Moldova has offered to host Russian Iskander short-range rockets in response to the planned base in Romania. That may have more to do with wrong-footing the new pro-western, pro-Romanian government in Moldova than pleasing Russia, which declined the offer.

If American technology develops as expected, by 2018 the new shield would cover almost all of NATO’s European members against an Iranian attack—only a small part of Turkey would be exposed. That is a big change from the previous scheme, which was intended mainly to protect America from an intercontinental threat, leaving chunks of Europe unprotected. The new system poses even less of a threat to Russia’s nuclear arsenal (the Americans say neither ever did). The SM-3 interceptors now planned have a shorter range and fly less quickly than the rockets proposed by the Bush administration. Moreover, much of the system—the tracking radars and the Romania-based interceptors—will be deployed further south, unable to interfere with Russian missiles heading for America over the Arctic.

The main basis for the Kremlin’s complaint is political. Though Russia grudgingly accepted that ex-communist countries could join NATO, it sees the creation of American bases there as a breach of a promise made when the Soviet Union consented to German reunification. (American officials insist no such promise was ever given.)

Regardless, America is making other security arrangements. It is placing Patriot anti-aircraft missiles in Poland. More significantly, it has pushed NATO into agreeing to draw up military contingency plans to defend the Baltic states. It will hold drills there later this year. Russia’s growling may have brought results—but probably not the ones that Moscow wanted.

21 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

19/febr/2010 Dansând cu ruşii – România în South Stream

Dansând cu ruşii – România în South Stream

Mircea Marin
standard.ro, 19 februarie a.c.

Bucurestiul este din ce în ce mai aproape de a deveni cu acte în regula o parte a proiectului South Stream  daca este sa dam crezare unui comunicat postat, miercuri seara,  pe situl oficial al Gazprom, la câteva ore de la încheierii vizitei la Bucuresti a vice-presedintelui sau Alexandr Medvedev.
“România  si-a reafirmat interesul de a participa la proiectul South Stream si a transmis partii ruse documentele cerute pentru pregatirea studiului de fezabilitate” se arata în document.
“Discutiile sunt într-o faza incipienta” a confirmat, potrivit TMCTV, ministrul român al Economiei, Adriean Videanu. “Stiu ca Transgaz a fost invitat din acest punct de vedere (în South Stream – n.r.). Romgaz nu poate sa faca parte.”

Scopul discutiilor pare a fi fost stabilirea de “principiu” a conditiilor tehnice, economice dar si politice ale aderarii României la South Stream  – cel putin asta o sugereaza componenta celor doua delegatii. Echipa rusa a fost condusa de Alexandr Medevedev, un apropiat colaborator al duo-ului Vladimir Putin (actual premier) – Dmitri Medevedev (actual presedinte. Cei doi Medvedevi, între care exista doar o coincidenta de nume au fost colegi în cadrul gigantului energetic rus înainte ca actualul presedinte sa fi fost cooptat în echipa lui Vladmir Putin la Kremlin) arata clar ca Moscova a venit pentru a face promisiuni la nivel înalt si nu pentru discutii exploratorii. Echipa româna a fost condusa de ministrul Economiei, Adriean Videanu (nu doar detinatorul portofoiului de resort dar su un apropiat colaborator al Presedintelui Traian Basescu) secondat de reprezentanti ai Ministerului Afacerilor Externe si diplomati, fapt care arata ca dincolo de aspectele economice, discutiile au atins aspecte legate de politica externa.

Ce este South Stream

Proiectul South Stream vizeaza construirea unui gazoduct care sa asigure transportului de gaz rusesc (din regiunile sudice ale Rusiei)  sau de gaz central asiatic (adus din Kazakstan, Turkemenistan) prin intermediul Gazprom, catre statele Uniunii Europene pe o ruta care sa ocoleasca teritoriul Ucrainei, printr-un segment care va traversa Marea Neagra. Segmentul sub-Euxin, ce ridica cele mai mari probleme din punct de vedere tehnic (lungime de 900 de kilometru adâncime pe anumite portiuni 2 000 metri) cât si geopolitic (Faptul ca Ucraina este ocolita permite Moscovei sa izoleze Kievul din discutiile sale cu Europa. Asta înseamna si o libertate mai mare în a duce o politica de forta fata de Kiev care nu mai are puterea de a genera probleme care sa deranjeze buna relatie dintre Moscova si Berlin – Roma – Paris, asa cum s-a întâmplat în cazul crizelor gazelor din anii precedenti De altfel prin South Stream, ca si prin Nord Stream, Rusia iese din Containmentul la care o supun SUA si aliatii sai din Estul Europei –  vezi problemele cu Estonia, Polonia, Ucraina, România – sarind “zidul” pentru a avea o relatie directa cu Vechea Europa). Din Bulgaria, South Stream urmeaza a se ramifica spre centrul Europei (Austria) si spre sudul Europei (Grecia si Italia). Capacitatea maxima a conductei este de 31 de miliarde de metri cubi, ulterior cu posibilitatea cresterii capacitatii la 63 miliarde de metri cubi. Proiectul ar costa între 10 -15 miliarde de euro.

Ce loc are gazul în Politica de putere a Moscovei

Moscova a exploatat dependenta energetica din punct de vedere politic înca din perioada sovietica, dupa aceasta, înca si mai mult. Un lucru de care Esticii sunt constienti si îngrijorati. “Ieri foloseau tancurile, azi folosesc petrolul” remarca Zbigniew Siemiatkowski, folstul sef al serviciilor secrete poloneze citat de New York Times, trecând în revista instrumentele de lucru utilizate de Rusia în zona fostei si perceputei sale sfere de influneta din regiune. În cei douazeci de ani, care au trecut de la Caderea Zidului Berlinului, Moscova a utilizat de 55 de ori întreruperea livrarilor de gaze catre diferitii sai parteneri externi cu scopul constrângerii acestora (aceasta este concluzia unui studiu realizat de Swedish Defence Research Agency). Pentru Estici aceste practici aduc aminte de un trecut de care prin aderarea la Uniunea Europeana si NATO doreau sa se puna la adapost. În scrisoarea adresata în primavara lui 2009 lui Barack Obama, fostii lideri Estici, printre care si Vaclav Havel (Cehia) si Lech Walesa (Polonia) îi spuneau noului lider de la Casa Alba ca în ceea ce priveste statele lor proiectele de gazoducte South Stream si Nord Stream însemnau doar ca “Rusia s-a întors la politica imperiala pe care o urma în secolul XIX cu instrumente de secol XX1. Vechea Europa priveste altfel lucrurile – ea este chiar partenera Rusiei în construirea acestor gazoducte:  Germania (Nord Stream), Italia (South Stream) sunt partenere cu drepturi egale alaturi de Rusia. Pentru Estici acesta este un al doilea motiv de îngrijorare.

Opţiunea strategică  – politic vs economic

Statele din Europa Centrala si de Est, printre ele si România, foste membre ale lagarului socialist sau ale imperiului sovietic au crezut ca aderarea la Uniunea Europeana si NATO le va scoate de sub influnta Moscovei. Acest lucru în linii mari este adevarat.Occidentul da însa dovada de “dubla personalitate” în relatia sa cu Moscova. Berlinul, Parisul si Roma sunt dispuse sa aduca Moscova din ce în ce mai mult în “jocul european” trecând peste avertismentele si protestele Varsoviei sau Pragai, cele mai vocale în aceasta problema. Washingtonul este mai putin dispus sa o faca, iar faptul ca atât administratia Bush cât si administratia Obama au cautat solutii ca dupa primirea în NATO a tarilor din “imediata apropiere” a fostei URSS – Polonia, România, Bulgaria – sa consolideze securitatea acestora prin gasirea unor solutii (baze militare, cele doua variante ale scutului anti.racheta) prin care sa fie prezente ele însele în aceasta regiune, arata pe de o parte si ca au înteles ca Rusia va continua ofensiva politica spre acestea  si ca Berlinul-Parisul-Roma nu se vor opune acestei lucru.Totusi, economic Rusia câstiga teren în regiune – iar proiectul South Stream, la care au aderat deja mai multe state din aceasta, este un vector important. Este de vazut daca în viitor influenta economica în crestere nu se va transforma într-o influenta politica. Noua relatie în care România ar intra cu Moscova, are totusi si unda verde a Washingtonului – venit anul trecut la Bucuresti, vicepresedintele SUA, Joe Biden îndemna la construirea unei “relatii pragmatice cu Rusia”.

Bad Girl Ukraine

South Stream evita Ucraina. De ce? Ucraina ocupa un loc important în politica Rusiei în partea sa Europeana.  Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeste Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politica externa al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic optiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fara statele baltice si fara Polonia o Rusie ce si-ar fi pastrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut înca sa încerce sa fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tabla de Sah – suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Odata cu revolutia portocalie Kievul a devenit din ce în ce mai distant fata de Moscova si mai dornic sa se integreze în Uniunea Europeana si NATO. Moscova a încercat sa “înmoaie” linia dura a Yuliei Timosenko apelând la “menghina energetica”. Cum din punctul de vedere al Rusiei oprirea livrarilor nu se mai putea face, pentru ca aceasta ar fi însemnat stricarea unor relatii greu construite cu Berlinul si Roma, s-a apelat la cresterea pretului gazelor livrate Kievului. Peste noapte Ucraina s-a trezit îndatorata Rusiei cu o factura gigant la gaze. Tousi, strategia Rusiei a fost perdanta. Europa Occidentala tot a ramas fara gaz – pentru ca Ucraina a închis tranzitul livrarilor rusesti catre vest – asa cum s-a întâmplat în 2009. Europa s-a confruntat cu o problema deloc usoara – Bulgaria unde gazul natural asigura 90% din nevoile energetice si care depinde în proportie de 96% de importurile de gaz din Rusia, a fost practic înghetata, în conditiile în care timp de apaope o saptâmâna nu a primit 1 metru cub. Rusia nu poate scoate din discutie Ucraina, pentru ca 80% dintre livrarile sale de gaze catre Europa trec prin aceasta tara. Prin urmare trebuie sa o ocoleasca.

Care este situaţia în Europa

Europa cauta solutii sa reduca dependenta sa de gazul rusesc. Dar beneficiarele acestor solutii sunt deocamdata statele din Vest. Este pur si simplu din cauza apropierii geografice de furnizori alternativi: Algeria  pentru Europa de Sud Vest, Norvegia pentru Europa de Nord Vest. Vestul Europei de altfel conteaza si mai putin pe gazul natural ca sursa de energie – Germania (39%), Franta (16%).  Pentru Vechea Europa livrarile de gaze naturale din Rusia descriu o problema din ce în ce mai putin semnificativa – Daca în anii 1980 membrii Comunitatii Economice Europene depindeau în proportie de 80% de livrari rusesti în ceea ce priveste consumul lor de gaz, înainte de prima extindere a Uniunii Europene acesta dependenta se redusese la jumatate. Cresterea la nivel agregat a depaendentei Europei de livrarile de gaze rusesti s-a facut pe seama noilor memebrii din Estul Europei, care conteaza în proportii mari pe gazer naturale ca surse energetice si pe importuri rusti pentru asigurarea nevoilor de consum.

Problema României sau unde e Nabucco?

Mai bine de o treime din gazul consumat de Romania vine din Rusia. În prezent, ponderea importului este de aproape 30%, dar acesta va creste constant, din cauza declinului natural al rezervelor interne. Conform strategiei energetice elaborate recent de Ministerul Economiei si Finantelor, zacamintele de gaze ale României sunt estimate la 184,9 miliarde de metri cubi, ceea ce înseamna ca, raportat la actuala productie de gaze, aceste rezerve se vor epuiza în 15 ani. România a încercat sa gaseasca o solutie la aceasta problema prin sprijinirea proiectului pan-european Nabucco – care evita Rusia. Pe marginea acestui subiect l-am provocat la o discutie pe Adrian Cioroianu, fostul Ministru de Externe al României.“Problema majora a Nabucco esrte ca nu avem furnizori de gaz. Iranul dadea semne ca ar putea dezvolta o alta relatie cu Occidentul si cu SUA în special. Nabucco are la baza acordul politic, dar nu are furnizor”. El remarca jocul dublu  facut între Nabucco si South Stream de multe state din regiune noastra. “România a fost una dintre putinele state din regiune care a sustinut cu consecventa proiectul Nabucco. Bulgaria, Serbia, Ungaria au spus de la început ca vor da curs propunerii celei mai avantajoase” a adaugat el. Principalul nostru aliat împotriva Rusiei, Statele Unite nu fac din Nabucco un proiect prioritar.   “Da, sustinem Nabucco, insa acest proiect de gazoduct nu este Sfantul Graal, ca niciun alt gazoduct” a spus anul trecut Robert Morningstar, noul ambasador pentru energie pe continentul eurasiatic al SUA. Chiar si daca Nabucoo nu va fi niciodata construit, spune Cioroianu, România tot nu se afla într-o situatie disperata. “Avem un potential înca neutilizat în privinta energiei nucleare. Nu avem nevoie de constructia unei noi centrale ci de punerea în functiune a reactoarelor ramase la CNE Cernavoda”. Alaturarea în “dansul cu rusii” nu este decât o potentialitate subliniaza fostul sef al diplomatiei. “Rusia mizeaza pe dependenta de gaze naturale a statelor din jurul sau. Dar nimic nu este determinat. Ne-am obisnuit sa vedem Rusia în ofensiva. Lucrurile nu stau chiar asa. Rusia are nevoie sa vânda aceste resurse de gaze naturale” a încheiat aceasta.

19 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | 1 comentariu

13/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre implicaţiile scutului antirachetă pentru politica României spre Est

România priveşte Estul de sub scut

Dan Dungaciu

„Imperialist american/ cădea-ţi-ar bomba în ocean” (Versuri din anii ’50)

Despre scuturi antirachetă a început să se vorbească după ce preşedinte al SUA devenise Ronald Reagan (1980-1988), autorul faimoasei expresii „Imperiul Răului”, cu referire la URSS, şi cel care obişnuia să spună că „socialismul ar funcţiona numai în două locuri: în rai, unde nu este nevoie de el, şi în iad, unde există deja”. Tot el a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică, cunoscută sub numele de „războiul stelelor”. În spatele acestei iniţiative spectaculoase se afla un calcul geostrategic pragmatic…

„Cel mai mare pitic din lume este piticul sovietic”

Produsul naţional brut al economiei sovietice era de şase ori mai redus decât cel american, dar hybris-ul sovietic era să arate că URSS e tot pe locul întâi: statuia Maicii Rusia de la Stalingrad era cu zece centimetri mai înaltă decât statuia Libertăţii din New York, iar cel mai mare avion transportor sovietic, Antonov 220, avea cu circa douăzeci de centimetri mai mult decât omologul său american, Galaxy. Soluţia americanilor, inclusiv iniţiativa „războiului stelelor”, a fost să îi invite pe ruşi la o competiţie. Cu un buget militar enorm, de 400 milioane USD anual, vreme de opt ani, administraţia americană a supus Moscova unei presiuni la care aceasta nu avea cum să facă faţă. URSS a intrat în colaps, iar americanii au câştigat detaşat Războiul Rece. Aceasta a fost una dintre funcţiile principale ale „războiului stelelor”.

Un proiect strategic pentru zece ani

Actualul scut american de apărare antirachetă nu are legătură directă cu anii ’80. Logica Războiului Rece a fost depăşită, astfel că decizia din 17 septembrie a preşedintelui Obama de înlocuire a vechiului proiect de scut localizat în Polonia şi Cehia are alte mize. Ideea de bază este o mai bună protecţie a forţelor americane şi aliate desfăşurate în Europa, dar şi a teritoriului SUA şi al partenerilor săi. În esenţă, e vorba despre un proiect desfăşurat pe patru etape. Etapa întâi (2011) presupune desfăşurarea de sisteme radar şi amplasarea de interceptoare de rachete SM-3 pe nave. Cea de-a doua (2015) vizează protecţia aliaţilor prin amplasarea în baze terestre a unei noi generaţii de interceptoare (SM-3) în Europa de Est. Faza a treia (2018) vizează extinderea acoperirii la toate statele europene NATO, prin amplasarea unei noi baze terestre în nordul Europei. Ultima etapă (2020) urmăreşte asigurarea unei protecţii sporite a SUA împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale. România este vizată strict în etapa a doua, respectiv găzduirea de interceptori tereştri (rachete de interceptare) care vor deveni operaţionali în 2015. Invitaţia de participare a fost lansată de SUA la 5 februarie 2010 şi a fost aprobată de CSAT. Anterior se discutase despre acest proiect şi cu ocazia vizitei vicepreşedintelui american Joe Biden la Bucureşti (22 octombrie 2009) sau alte întâlniri bilaterale. Costurile de implementare sunt suportate de SUA. Din perspectiva României, acceptarea invitaţiei americane înseamnă, prioritar, creşterea nivelului de securizare prin participarea în acest proiect pe osatura căruia se vor construi şi scuturile NATO. Ideea că Bucureştiul devine ţintă prin asemenea gesturi, deci trebuia să refuze oferta lui Obama, este bizară: pe aceeaşi logică, România nu ar fi trebuit nici să intre în Alianţă, nici să găzduiască baze americane pe teritoriul său. Dar participarea la scut mai înseamnă şi asumarea unor obligaţii care revin României în calitate de membră a Alianţei şi de semnatară a unui parteneriat strategic cu SUA (1997). Celebrarea anul acesta a 130 de ani de relaţii diplomatice cu America capătă acum semnificaţii speciale. (text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 12 februarie a.c.)

13 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

05/febr/2010 România în sistemul scutului antirachetă al SUA

România intră în „Războiul stelelor”

Bucureştiul i-a răspuns afirmativ lui Barack Obama la invitaţia de a participa la scutul antirachetă. Noul scut va acoperi integral România, urmând ca pe teritoriul ţării noastre să fie amplasate baterii de rachete interceptoare şi radare.

Preşedintele Traian Băsescu a anunţat, ieri, că în şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a fost aprobată participarea României la scutul antirachetă. (imagini – Adevărul, 05 februarie a.c.; click pe imagine pentru o rezoluţie bună)

 

„Nu este un cadou”

Adrian Cioroianu, istoric

„Era de bănuit că se va întâmpla aşa. Mi se pare puţin rizibilă politizarea acestui subiect. Noi, România, dacă ne amintim, am cerut mai demult prelungirea scutului american astfel încât să acopere şi ţara noastră. După ce a câştigat preşedinţia, Barack Obama a analizat planul lui Bush (n.r. – planul fostului preşedinte al SUA George W. Bush presupunea amplasarea de interceptoare şi un radar în Polonia şi Cehia) şi a ajuns la concluzia că e foarte scump, de vreme ce era exclusiv terestru.

S-au întocmit o serie de variante, iar în septembrie, SUA au anunţat că se va pune în aplicare varianta care include atât baze terestre, cât şi pe mare. România era de la sine înţeles că va intra sub acoperirea acestui scut al NATO. Iar Rusia e îngrijorată mai ales de radar, nu neapărat de rachete, deoarece acest radar fotografiază partea europeană a acestui stat.

E adevărat că securitatea va creşte pentru România, dar decizia nu poate fi interpretată ca un cadou. Doi factori au contribuit: poziţia geografică a României şi faptul că Iranul îşi dezvoltă, se pare, capacităţile militare nucleare”.

„Nu mă aştept la o reacţie mai dură a Rusiei”

Emil Constantinescu, fost preşedinte

„Este un eveniment pozitiv şi pentru imaginea României, dar este un eveniment important pentru securitatea României. Pasul care a fost făcut în 1997 prin lansarea Parteneriatului Strategic dintre SUA şi România a avut în vedere tocmai acest rezultat – implicarea SUA în securitatea României. El asigură securitatea României din orice direcţie. Nu mă aştept la o reacţie mai dură a Rusiei pentru că sistemul nu e îndreptat împotriva Rusiei.”

(text integral în Adevărul, 05 februarie a.c.)

5 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/febr/2010 Da, e posibil şi în România: cărţi de istorie tipărite în zeci de mii de exemplare

 Istorie în zeci de mii de exemplare

 Adrian CIOROIANU despre:

Victor Sebestyen, 1989. Prăbuşirea imperiului sovietic, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009, 408 pagini, 11 Ron

În ultimii trei ani, mai cu seamă – de cînd fenomenul a prins amploare –, am avut reţineri în a scrie despre cărţile pe care ziare/reviste de la noi le dau “cadou”, săptămînal, învelite în ţiplă, la un preţ puţin mai mare decît al publicaţiilor în speţă. Generaţia din care fac parte n-are amintiri plăcute din anii ’80, pe cînd cărţile se vindeau “la pachet”. Totuşi, am ajuns la concluzia că reţinerea nu-i justificată – şi că, pur şi simplu, o carte bună trebuie semnalată, atunci cînd apare, indiferent de condiţiile în care e publicată (sau distribuită)

Este cazul acestei cărţi “calde” a lui Sebestyen – jurnalist, ex-emigrant maghiar, acum cetăţean britanic. Spun “calde”, pentru că volumul a apărut în toamna trecută la Londra (editura Pantheon Books). Ediţia din noiembrie-decembrie ’09 a revistei Foreign Affairs scria laudativ despre el şi, surpriză, la mijlocul lui decembrie trecut cartea s-a distribuit şi în România, cu un număr al revistei Săptămîna financiară! Nu poţi spune decît “Bravo!”. Deşi a mai scos şi ceva cărţi cu Nostradamus, profeţii maya & biblice, crime & amante celebre etc., voi aminti că S. f. nu-i la prima reuşită de gen (de ex., în 2008, ea – şi editura Curtea Veche – au publicat o excelentă carte a ziariştilor ruşi Paniuşkin & Zîgar – Gazprom. Noua armă a Rusiei). Aşadar, din cînd în cînd cei ce fac selecţia merită felicitaţi – ca şi traducătorii, camuflaţi, în cazul cărţii lui Sebestyen, sub numele unei firme cu rezonanţe info-mistice, Graal Soft (!).

Revin la carte. De-a lungul a 48 de capitole, Sebestyen spune povestea ultimilor ani ’80, aşa cum au curs ei la Varşovia, Praga, Bucureşti, Sofia sau Budapesta, Berlin-Est sau Moscova. Faptul că volumul se deschide – în prolog – cu execuţia soţilor Ceauşescu (cuplu cu care ne vom reîntîlni pe parcurs, inclusiv în ultimul capitol) e în măsură să (ne) dea fiori. Cu cît va fi mai des descris acel episod, cu atît el apare mai absurd (dar asta o spun acum; atunci am avut, noi toţi, altă părere). Apoi, volumul se dezvoltă într-o naraţiune calmă, cuprinzătoare şi bine scrisă, îmbinînd surse publice, documente şi interviuri ale autorului cu personaje-cheie din ţările avute în vedere. În mod clar un produs editorial conjunctural (pentru a marca cei 20 de ani…), fără a fi o carte “academică” (dealtfel, puţine astfel de cărţi apar în Occident, în sensul indigest pe care noi îl asociem literaturii “ştiinţifice”), volumul lui Sebestyen te lasă, totuşi, la capătul său, cu o imagine limpede despre anul nepereche 1989 şi deceniul care a condus la el. Cum, între timp, alături de noi a apărut o generaţie care se năştea în anii despre care Sebestyen scrie, eu cred că ea o astfel de carte va căuta atunci cînd va dori să-şi facă o imagine de ansamblu.

Cartea nu e scutită de inexactităţi; la aşa volum de informaţie, e practic imposibil să nu apară erori – vezi plasarea “scrisorii celor 6”, la Bucureşti, în 1988 (în loc de 1989 – p. 256) sau unele detalii “zvonistice” despre familia Ceauşescu ş.a. Ar fi bine, în astfel de cazuri, ca editurile noastre să ceară, pe lîngă traducere, şi o lectură prealabilă a unui istoric profesionist, astfel încît măcar ediţia românească a cărţii să aibă ceva note de subsol corectoare.

Dar ceea ce contează – acum, cînd cartea nu mai e o prioritate pentru mulţi dintre cei care acum 20 de ani cumpărau cărţi “la pachet” sau xeroxate – este că astfel de volume apar în zeci de mii de exemplare, la un preţ mai mult decît accesibil. Aceasta este jumătatea plină a paharului – şi nu văd, mai ales cînd în joc este istoria noastră recentă, de ce nu am vorbi & scrie despre ea.

_____________________________

– text publicat în revista Dilemateca nr. 2, februarie/2010

2 Februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

01/febr/2010 Cea mai mare provocare a României liberale

Cea mai mare provocare a României liberale

Adrian Cioroianu 

– prefaţă la volumul  Liviu Brătescu (coord.), Liberalismul românesc şi valenţele sale europene, Ed. PIM, Iaşi, 2010

Un fenomen paradoxal are loc în mediile liberale româneşti din ultimii 20 de ani: o constantă incertitudine în privinţa situării liberalismului de la noi în tabloul general al liberalismului european. Spun “paradoxală”, pentru că azi, la începutul secolului al XXI-lea această incertitudine pare a fi mult mai mare decât era ea la începutul secolului trecut: chiar dacă şi la anul 1910 discuţia despre “valenţele noastre europene” avea semnele sale de întrebare, aş spune că acea generaţie de liberali români – Ionel (Ion I.C.) Brătianu avea atunci 46 de ani, de exemplu – era mai sigură pe sine şi pe “europenitatea” sa decât par a fi astăzi unii dintre cei ce se poziţionează sub semnul liberalismului românesc. Plasarea “în context european” rămâne şi azi cea mai mare provocare aflată în faţa simpatizanţilor, votanţilor sau membrilor de partid liberali de la noi.

Cum se ştie, partidul (ca şi partida, iniţial) liberalilor noştri nu a fost niciodată un exemplu de centralizare sau de unitate; facţiunile de tot felul, desprinse şi/sau revenite, însoţesc istoria PNL de la începuturile sale şi până azi. Nici prezentul nu face excepţie – de unde constatarea, simplă, că astăzi poţi găsi liberali (sau cel puţin oameni care se autorecomandă ca fiind aşa) în PNL, în PDL şi, evident, în afara acestor două partide (precum autorul acestor rânduri sau mai mulţi contributori la volum). Faptul că aceste trei “ramuri” deseori nu-şi recunosc unii altora calitatea de “autentici” liberali face parte din coregrafia momentului. Chiar dacă am opinia mea, nu mă voi pronunţa aici în acest sens. Totuşi, o judecată echilibrată poate conduce la ideea de bun simţ că există liberali şi în afara partidelor (zise) liberale, după cum există falşi liberali şi în interiorul acestora. Nu-i nimic surprinzător aici.

Unii (liberalii din PNL – sau majoritatea lor) susţin pe mai departe afilierea la grupul ALDE din Parlamentul European şi rezistă acuzei de “pactizare” cu socialiştii europeni prin reamintirea (cu temei, cred eu) faptului că nu-i nimic nou aici: şi acum 100 de ani, liberalismul era văzut de unii ca fiind un partid de stânga (în orice caz, mai la stânga decât Partidul Conservator). Alţii (cei ce se recomandă a fi liberali din PDL) s-au afiliat, în schimb, Partidului Popular European şi replică celor care-i acuză de “coabitare ilicită” cu partide creştine ş.cl.. prin reamintirea faptului (real) că liberalismul românesc, mai tot timpul, a fost mai la dreapta decât liberalismul european.

Aşadar: mai la stânga sau mai la dreapta decât liberalii din Europa? Alături de liberal-socialişti sau alături de liberal-creştinii din UE? Iar la ei acasă, liberalii români se află la dreapta, la centru-dreapta sau la centrul peisajului politic autohton? Iată întrebări asupra cărora astăzi nu există deloc un consens în mediile intelectuale liberale din România – şi nici nu cred că ziua acestei reconcilieri ar fi foarte aproape.

Şi, aşa cum se întâmplă când dilemele prezentului îşi refuză soluţia, nimic nu este mai benefic decât o privire în istorie, decât o revenire asupra lecţiilor trecutului. Este foarte adevărat că mai cu seamă liberalii ştiu bine că – aşa cum ne avertiza Hegel, acum 200 de ani – omenirea, ca specie, nu învaţă mai nimic din istoria sa (dar învaţă, în schimb, din experienţa directă a indivizilor). Şi totuşi, unii oameni o fac – iar, ca doctrină dedicată individului liber şi stăpân pe sine, liberalismul trebuie să rămână constant de partea celor care ştiu că, oricând, o privire avizată asupra trecutului poate împrăştia măcar în parte ceţurile zilei de azi.

Acesta este spiritul ce ghidează acest volum. Coordonatorul său, Liviu Brătescu, nu este la prima încercare de acest gen; în România de astăzi, puţini au investit – precum dl Brătescu – atâta energie editorială şi atâta entuziasm de cercetare în analiza istoriei politice (liberale, mai ales) a ţării din ultimele două secole (vezi mai jos studiul său despre generaţia lui Ion Brătianu şi începuturile liberalismului la noi). Majoritatea colaboratorilor acestui volum sunt, de asemenea, cunoscuţi pentru preocupările lor conexe – iar rezultatul este o succesiune de teme care, deşi transpun în pagină personalitatea, opiniile şi stilul fiecărui autor, se completează reciproc. Avem, aşadar, studii despre: prima epocă a liberalismului românesc aşa cum este ea reflectată de un celebru volum al lui Elias Regnault din 1855 (Mihail Radu Solcan) sau în dezbaterile epocii paşoptiste (Cristina Matiuţă); Ion Heliade Rădulescu şi problema votului universal (Sorin Radu); personalitatea politică a lui Manolache Costache Epureanu (Alexandru Gavriş) sau a lui Victor Slăvescu (Iulian Oncescu & Alin Gridan); liberalismul autohton ca marcă a modernităţii româneşti (Viorella Manolache), ca segment de bază al istoriei României interbelice (Ovidiu Buruiană), ca doctrină opusă în mod natural totalitarismului (Paul E. Michelson), dar şi ca furnizor al dramaticului episod de istorie care a fost rezistenţa anticomunistă din anii ’40-’50 ai secolului trecut (Ion Stanomir). Alte câteva capitole pun în discuţie diferite alternative europene ale gândirii & practicii politice europene: liberalismul în Finlanda în prima jumătate a secolului al XX-lea (Silviu Miloiu); dezbaterea actuală asupra raportului dintre liberalism şi autonomie (Salat Levente); o privire comparativă asupra liberalismului în conştiinţa istorică germană (H.Ch. Maner); în fine, cum spuneam, certitudinile sau dilemele (electorale sau identitare) prezentului nu puteau lipsi nici ele (Valeriu Stoica, Dragoş P. Aligică, Nicolae Lupaşcu).

Una dintre axiomele nemărturisite ale istoricilor spune că orice carte despre trecut trebuie să aibă o morală valabilă în prezent. Acest volum are nu una, ci mai multe morale posibile. Una este persistenţa liberalismului românesc şi fantastica sa capacitate de regenerare. Alta arată clar că nu există problemă importantă în spaţiul românesc post-1848 în a cărei dezbatere (şi deseori soluţionare) să fi lipsit practica politică liberală. Alta ne arată că liberalii români de azi, ca şi înaintaşii lor, rămân în continuare diferiţi în gândire (şi uneori dezbinaţi în activitate). Dar cred că cea mai evidentă morală a volumului este aceea a caracterului efectiv istoric al doctrinei liberale româneşti. Inventată ca o ironie denigratoare de propagandiştii comunişti ai ultimilor ani ’40 (care numeau PNŢ sau PNL “partide istorice”, prin asta înţelegându-se atunci “expirate”, “depăşite”), acest caracter istoric este astăzi un fel de blazon de nobleţe, dar care transferă pe umerii liberalilor de la noi nu numai mândrie, ci şi responsabilitate. Istoric vorbind, doctrina liberală este cea mai veche doctrină politică aflată încă în uz în politica românească – şi, graţie constantei sale capacităţi de autoreglare, ea rămâne şi cea mai dinamică, cea mai vie.

1 Februarie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

31/ian/2010 Două analize asupra relaţiilor actuale dintre România şi Republica Moldova

Relatiile spinoase dintre Romania si Moldova, pansate cu 100 mil. euro

Doina Anghel

 Ziarul financiar, 28.01.2010

Prima vizita externa a celui de-al doilea mandat al lui Traian Basescu a inceput ieri in Republica Moldova, cel de 17-lea partener comercial al Romaniei. Relatiile comerciale dintre cele doua tari s-au injumatatit in 2009 ca urmare a crizei economice, totusi, Republica Moldova, cu cei peste 4,3 milioane de cetateni, poate reprezenta o buna piata de desfacere pentru investitorii romani, care au inca o prezenta modesta peste Prut. Ce a inflorit in ultimul an ca urmare a crizei economice este contrabanda cu tigari, in fiecare piata bucuresteana cartusele de tigari de contrabanda, mai ieftine decat cele din magazine, putand fi gasite la discretie. „Moldova este proiectul meu de suflet”, spunea seful statului in primul sau discurs pe teme de politica externa dupa preluarea celui de-al doilea mandat. Ieri a sosit la Chisinau cu 100 mil. euro nerambursabili, pentru proiecte de infrastructura si cu o echipa de ministri economici, iar prima veste a fost infiintarea unei agentii de cetatenii pentru romanii de peste granita. 

Presedintele Traian Basescu a fost intampinat ieri la Chisinau de cateva sute de persoane care au strigat „Unire”, cuvantul-cheie pentru relatiile dureroase dintre Romania si Republica Moldova in ultimii ani.

Pe romani si pe moldoveni nu-i desparte nici graiul, nici cultura, nici istoria. Mesajul transmis ieri pe doua voci, dar in aceeasi limba, de presedintele roman si de cel moldovean, Mihai Ghimpu (interimar), a sunat intr-o nota foarte indepartata de relatiile ostile din timpul presedintiei filorusului Vladimir Voronin, acum liderul Partidului Comunist, al carui final de mandat a fost marcat de o revolta violenta a tinerilor care au strigat de la Chisinau spre lume: vrem alt viitor! (text integral, format word doc. – Anghel – RMoldova 28 ian 10)

__________________________

Patriotismul steagurilor nefluturate

 Dan Dungaciu

 Timpul (Chişinău), 29 ian. 2010

„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă” (Vicepreşedintele american A. E. Stevenson)

Prima vizită externă realiză de preşedintele României în RM este consecinţa firească nu doar a promisiunilor electorale ale candidatului Traian Băsescu, ci şi a relaţiilor speciale care există acum între cele două state. Prima vizită a oricărui preşedinte al României la Chişinău trebuie să devină cutumă politică. Cortegiul guvernamental, declaraţiile făcute, atmosfera de la Chişinău – toate sugerează că vizita lui Băsescu e un eveniment cu potenţial excepţional, ce ar putea deveni istoric. Deocamdată, rămâne sub semnul lui „ar putea să fie”.

Două tipuri de naţionalism

În orice comunitate cu un profil bine conturat asumarea identitară se face pe două paliere, pe care anglo-saxonii le numesc „naţionalismul steagurilor fluturate” şi „naţionalismul steagurilor nefluturate”. Primul înseamnă exprimarea mai degrabă oficială sau oficializată a identităţii naţionale, adică la ceremonii, parade, date semnificative şi vibrante în memoria comunitară a etosului. Este momentul când discursurile oficiale duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar paradele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele muţesc. Ce rămâne după? Rămâne „naţionalismul steagurilor nefluturate”, acel „naţionalism de fiecare zi” – neostentativ, cotidian şi „banal”, precum îl numeşte un sociolog britanic. (text integral, format word doc. – Dungaciu – RMoldova 29 ian 10 ).

31 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

28/ian/2010 Alegeri în vecini, criză acasă – noi provocări pentru o nouă generaţie

Est sau Vest?

O problemă de priorităţi sau de direcţie?

Constantin Romulus Preda

Anul 2010 poate fi decisiv pentru evoluţia viitoare a ţării noastre, având în vedere faptul că ne confruntăm cu o criză economică devastatoare, asemănătoare cu cea din perioada interbelică (1929-1933). Este foarte interesant cum va gestiona guvernul Boc această perioadă extrem de delicată. Zilele trecute, primul ministru al României vorbea despre relansarea economică, în timp ce trei sferturi din pensionarii ţării făceau împrumuturi pentru a putea supravieţui.
De asemenea, pe mai toate posturile de televiziune s-a discutat despre atacurile energetice, a căror victimă, se pare că a fost dl. Mircea Geoană. La Realitatea TV domnul Adrian Cioroianu propunea ca subiect de discuţie alegerile prezidenţiale din Ucraina, în timp ce moderatoarea emisiunii continua dezbaterea privind flacăra violet şi eşecul lui Prigoană jr. în alegerile privind fotoliul de deputat din sectorul 1…
Situaţia României este alarmantă şi, din câte observăm cu toţii, se va agrava şi mai tare. Legământul realizat între ţara noastră şi Uniunea Europeană, prin împrumutul de la FMI, poate fi decisiv pentru soarta acestei naţiuni.
În Ucraina, în lupta prezidenţială, după primul tur de scrutin, conduce detaşat liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici. Să nu uităm faptul că acesta şi-a exprimat public opiniile pro-Moscova. Alegerile din Ucraina pot reprezenta, aşadar, un real succes pentru „democratura” de la Kremlin.

desen din „Moscow Times”

În contextul european, eventuala alegere a lui Ianukovici pare a stabili un nou echilibru între Est şi Vest. În aceste condiţii, dl. Traian Băsescu ar trebui să preia vechile tactici ale domnitorilor medievali de a oscila abil între marile puteri. Sau, cel puţin de a relua legăturile cu Moscova.
Politica externă rusă din ultimii ani este parte a reprezentărilor ideologice ale elitei ruse şi, de aceea, nu sunt de aşteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „înveţe” să coopereze cu Rusia aşa cum este ea fără să se aştepte din partea acesteia la o „schimbare la faţă” peste noapte.
Un alt aspect important al politicii externe a României îl reprezintă relaţiile diplomatice cu Republica Moldova, fapt reliefat chiar de declaraţia preşedintelui României din 20 ianuarie 2010: „România se va manifesta activ în Uniunea Europeană pentru ca Chişinăul să ajungă acolo unde îi este locul”.
Ne aşteaptă vremuri grele, iar generaţia tânără este obligată să se implice în problemele societăţii româneşti, mai devreme decât se estima. În concluzie, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a schimba, într-un fel sau altul viitorul ţării noastre.  Solidaritatea şi implicarea permanentă în probleme politice trebuie să stea la temelia viitoarei societăţi româneşti.

28 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

25/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (2/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(2/2 – pentru prima parte, aici)

Celor două coordonate expuse mai sus le corespund două realităţi ce întind la maxim resursele decizionale ale Bruxelles-ului dar şi capacităţile de a susţine practic bazele teoretice în procesul de extindere la ora actuală. În primul rând, anii ’90 au însemnat o paradigmă în politica economică a noilor state membre UE. Măsura creşterii economice, bazată pe o puternică liberalizare comercială şi financiară augmentată şi de dorinţa de a deveni parte a UE, s-a resimţit puternic odată cu începerea crizei în 2008. Decalajul între vechile state membre şi noii veniţi s-a accentuat pe măsură ce recesiunea a dus la scăderea drastică a exporturilor. Nici statele cu o poziţie mai solidă în economia Europei nu au rezolvat criza. De aceea, discursul lui Herman van Rompuy este bine structurat pe probleme ce ţin de găsirea unor soluţii viabile pentru a potenţa creşterea economică şi a spăla cumva faţa bunăstării. Dacă doreşte extindere, atunci UE trebuie să arate forţă şi bogăţie.

A doua coordonată ţine mai degrabă de acest climat de incertitudine la nivel de teorie a extinderii. Dacă UE a pornit la începutul anilor ’90 ca un club al ţărilor bogate în care bunăstarea economică era o componentă forte, extinderea la ora actuală, şi aici ne referim la candidaţi importanţi precum Turcia sau la state din spaţiul ex iugoslav sau ex sovietic ce încă privesc cu speranţă la Europa, ne oferă imaginea tremurândă a unei securităţi economice şi politice la care se ajunge relativ dificil, după multe tergiversări iar la sfârşit rezultatul ar putea fi dezamăgitor pentru proaspătul membru. Poate de aceea motivaţia candidaţilor cunoaşte o oscilaţie puternică adeseori. Bunăoară, Ucraina arborând o atitudine pro Vest în timpul administraţiei Iuşcenko, a început să aibă anumite rezerve la adresa fiabilităţii orientării unilaterale către Occident. Electoratul care l-a votat pe Dl. Ianukovici vede probabil o ameliorare a relaţiilor cu Rusia în contextul unei posibile victorii a acestuia. Acelaşi electorat conţine majoritatea persoanelor care se opun unui avans al NATO sau UE în zonă sau pur şi simplu le sunt indiferente. Ca o consecinţă, Dna. Timoşenko, care a schimbat poziţia antirusă pe una mai flexibilă şi care se află în poziţia a doua în cursa alegerilor, promite alegătorilor săi, precum şi celor care sunt indecişi, o continuare aprofundată a relaţiilor cu UE în scopul unei posibile integrări. Iată aşadar o paletă largă de reacţii stârnite de conceptul de extindere europeană în jurul unui eveniment politic important precum alegerile din Ucraina.

La fel de aproape de România privită aici în calitate de stat membru al UE, se află un vecin consemnat atît pe listele Politicii de Vecinătate cât şi pe cele ale Parteneriatului Estic – conceput ca o nouă formă de colaborare într-o regiune de impact. Este vorba despre Republica Moldova. De data aceasta discursul teoretic şi politic asupra extinderii găseşte o susţinere constantă din partea României în pofida unei crize economice la nivelul Uniunii care pare mai preocupată de găsirea unor soluţii decât de noi valuri de extindere. Nu am să reiau întreaga paletă de acţiuni pe care statul român le-a întreprins pentru a propulsa imaginea Moldovei ca stat cu o potenţială candidatură. Mă rezum la a sublinia poziţia proactivă pe care Traian Băsescu a arătat-o în faţa oficialului european atunci când a venit vorba despre politica de extindere a Uniunii. Momentul este de o importanţă majoră şi din punctul de vedere al demarării negocierilor privind Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi UE la începutul lui ianuarie a.c.. Pentru Chişinău, asocierea trebuie privită într-o manieră cât mai realistă. Aceste acorduri nu reprezintă la ora actuală propriu-zis o antecameră în care posibili candidaţi aşteaptă să fie chemaţi printre cei aleşi iar cei rămaşi stau şi plâng pe la uşi. Deocamdată, Bruxelles-ul vine cu o schimbare care favorizează direct cetăţenii moldoveni, beneficiari într-un viitor de liberalizarea regimului de vize precum şi de măsuri care vor favoriza comerţul. Nu trebuie exagerate aşteptările ci mai degrabă privit ca un pas înainte…

Pentru a trage o concluzie, putem considera că pe fondul crizei economice cât şi pe acela al creării noilor instituţii europene în urma Tratatului de la Lisabona, UE se află într-un punct în care direcţii politice mai vechi precum procesul de extindere trec printr-o reformulare ce nu înseamnă neapărat îngheţarea lor la un anumit nivel ci mai degrabă prevenirea unor potenţiale impacte negative. În cazul de faţă, Ucraina şi Republica Moldova nu au fost decât nişte exemple pentru felul în care opinia publică, şi clasa politică conştientizează şi răspund semnalelor venite din partea politicii de extindere dusă de Bruxelles. Pentru Bucureşti, vizita oficialului european a reprezentat o reiterare a interesului pe care România îl are în existenţa unui curent prodemocratic la Chişinău, capabil să asigure o cooperare strânsă cu Europa. Să nu uităm totuşi că a fost partea română cea care a iniţiat topicul despre Moldova în cadrul întrevederii.

Cât despre Europa, rămâne de văzut în ce măsură va putea decide printr-o singură voce (să sperăm neafectată de vreo „flacără violetă”) măsuri comune provenite de la state cu interese divergente.

25 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (5/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(5/5)

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor.

Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? De remarcat, aici, un binom: în opinia mea, termenul cel mai “injurios” la adresa revoluţiei din decembrie 1989 este acela de “loviluţie”. Este acesta strict o compilaţie între “lovitură de stat” şi “revoluţie”? Este acesta o parafrază după sintagma “refolution” a istoricului britanic Timothy Garton Ash – care contopea într-un singur cuvânt ideile de revoluţie şi de reformă din interior a partidelor comuniste? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este – cred – cert: “refolution” rămâne pe mai departe respectabil şi cuprinzător; în schimb, “loviluţie” este în continuare un peiorativ minimalizator, care aruncă asupra revoluţiei române multe umbre de dubiu şi semne de întrebare.

Rămân la convingerea că reţinerea de a numi acel decembrie 1989 o autentică revoluţie – în ciuda partizanatului politic, firesc poate la începutul anilor 1990 – rămâne una dintre marile minusuri ale discursului public din societatea românească. Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls ce nega minima echidistanţă, plecat dintr-o luptă politică – repet – firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare a manifestărilor publice şi de despotism. Intelectualul româno-maghiar G.M. Tamás avea, cred, perfectă dreptate[1] atunci când reproşa acest lucru “prietenilor săi români”: anume faptul că au ezitat să facă din acea revoluţie din 1989 actul de naştere al propriei lor legitimităţi. Spre exemplu, nici astăzi nu este tocmai clar în ce măsură Moscova a fost amestecată în revoluţia “de catifea” din Cehoslovacia; şi totuşi, cehii nu neagă faptul că ar fi avut o autentică revoluţie în 1989. E trist, dar adevărat: într-un secol cu câteva false revoluţii (vezi mai jos), în decembrie 1989 românii au avut o revoluţie (e drept, cu probleme, dileme, & mistere), dar nu au ştiut să profite de ea.

4. De fapt, când s-a terminat revoluţia?

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie. Acest aparent “verdict” nu afectează enigmele din acele zece zile. Nici diferitele roluri jucate de personajele de prim-plan ale acelor momente încinse. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, şi, în acelaşi timp, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului român. 

Pentru că românii au, raportat la unitatea de timp, suspect de multe revoluţii. De la 1784 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin patru lovituri de stat. O scurtă recapitulare: 1784 – “revoluţia”, spuneau unii, lui Horea, Cloşca şi Crişan; 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 1848 – revoluţia paşoptiştilor; 1866 – “revoluţia” detronării lui Cuza; 1940 – “revoluţia” legionară; 1944 – începutul “revoluţiei naţionale antifasciste şi antiimperialiste”; 1989 – revoluţia anticeauşistă/anticomunistă din decembrie.

 În ceea ce priveşte loviturile de stat, gândiţi-vă la Cuza (1866), Antonescu (1944), Regele Mihai (1947) sau Ceauşescu (1989). Cum se vede, la noi deseori loviturile de stat par a se suprapune peste revoluţii; nu este tocmai măgulitoare această concluzie (sau, mai bine spus, confuzie). Personal, mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile de până acum şi să nu mai facem altele noi în stradă. Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!

Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, şi în calitate de profesor de istorie îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau dacă nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989, în opinia mea, a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă (geo)politică. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an. România putea atunci prefaţa i) drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, ii) puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania.

Fac aceste evoluţii parte din revoluţia din 1989? Iată o nouă sursă de reînnoite speculaţii.


[1] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

__________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

22 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

21/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (4/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(4/5)

3. Profesioniştii respectă definirea termenilor?

Al doilea elogiu, pe cale de consecinţă, este unul adus profesionalismului. Eu nu am avut onoarea de a fi revoluţionar (mi-ar fi plăcut, dar nu a fost cazul[1]), dar am avut în schimb onoarea de a fi senator de Timiş – judeţ care trăieşte cu o mare demnitate şi cu o certă încăpăţânare[2] (în sens bun) legenda, istoria şi memoria  revoluţiei. Nu aş vrea ca aceste rânduri să deranjeze susceptibilităţile unora, nici revoluţionarii, nici oamenii politici, nu vreau să stârnesc neapărat nici reacţii polemice, dar cred că cei care vor desluşi revoluţia nu vor fi nici politicienii şi nici revoluţionarii. Ci sunt/vor fi istoricii. În anii ’90 s-au organizat comisii parlamentare pentru elucidarea revoluţiei; am avut ocazia de a colabora sau măcar discuta (şi uneori polemiza) cu unii dintre membrii sau responsabilii acestor comisii[3]; mi-a devenit clar că efortul lor va rămâne futil tocmai pentru că amprenta politicului nu oferă credibilitate în România.

Iar istoricii trebuie să se bazeze pe toate sursele veridice şi să-i consulte pe toţi, indiferent de partizanatul lor politic (dacă îl au sau nu – cu menţiunea că în România el este, încă, foarte prezent[4]) şi din acest motiv reiau un apel pe care l-am făcut cu ocazia unei reuniuni[5] a revoluţionarilor & politicienilor: toţi cei care mai au încă amintiri din revoluţie, care au participat la ea, trebuie să-şi lase mărturia. Cred că este nevoie şi de adevărul lor, al revoluţionarilor, de mărturiile lor. Cu o ocazie anume[6], dl Dumitru Dincă vorbea despre „exaltaţi” sau despre „inconştienţi”… Ei bine, să ne înţelegem: sigur îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi mers la baricadă în seara de 21 decembrie 1989, îţi trebuia o doză de nebunie – o nebunie frumoasă şi eroică, pentru că revoluţiile nu se fac cu oameni reci şi raţionali. Iar eu, ca istoric, pe aceşti oameni deosebiţi şi curajoşi care au fost în punctele fierbinţi ale revoluţiei îi invit să lase ceva în urmă, să povestească, să scrie; pentru că indiferent ce vor da jurnalele televizate de seară despre întâlnirile lor, adevărul istoric al revoluţiei se va cerne şi va rămâne, iar polemicile lor din faţa camerelor de vederi sunt inutile. De ceea i-am rugat să lase în urma lor mărturii pe care studenţii studenţilor noştri le vor folosi cu succes.

Totodată, în legătură cu necesarul profesionalism necesar atunci când analizăm revoluţia din decembrie, e obligatoriu să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Această revoluţie a avut implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, şi mai ales în aria vestică a Mării Negre. Am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică recent apărută[7] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori – pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea Conducătorului, Rusia/URSS de atunci a crezut că-şi (va) reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că, după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp), România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi cetăţenii entuziasmaţi de revoluţie îşi imaginau că odată cu revoluţia dispare din România comunismul şi influenţa sovietică! Dar, în fapt, lucrurile nu stăteau deloc astfel[8]. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii 1990 – 1991 – 1992.

Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete şi a participării lor la revoluţia din decembrie 1989: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie nu erau prezente servicii secrete de (aproape) peste tot! Pentru că aceasta este, tehnic vorbind, datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare şi cât li se datorează[9]. Mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că inutil aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „inamic” – care atunci devenise, pentru toţi, Nicolae Ceauşescu. (continuarea – mîine)


[1] Vezi rememorarea mea a acelor zile în “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie în viaţă”, în Lettre Internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2009/2010.

[2] Vezi recentele avataruri ale reacţiei unei părţi a populaţiei Timişoarei în contextul unor manifestări ale campaniei prezidenţiale – inclusiv “pactul” PNL-PSD-PNŢcd din 1 decembrie 2009.

[3] Mă refer aici la senatorul PNŢcd Valentin Gabrielescu şi la senatorul PSD Sergiu Nicolaescu.

[4] Un semn, el însuşi, al normalităţii sociale, dar şi al unei imaturităţi inerente societăţii ca atare.

[5] O simplă constatare: la data intervenţiei mele din iunie 2009, revista Institutului (vechi de cîţiva ani) ajunsese deja la numărul 21, ceea ce înseamnă 21 de numere x 60 de pagini, adică peste 1200 de pagini de amintiri/analize. Nu se poate, statistic, ca măcar unele dintre ele să nu fie valide din punctul de vedere al metodologiei istoriei. De fapt, prin revistele de istorie, volume de memorii, pagini de ziare, anchete parlamentare etc., estimez că despre revoluţia din decembrie 1989 trebuie să se fi scris, în România, zeci de mii de pagini standard.

[6] Masa rotundă amintită, din 13 mai 2009.

[7] Vezi cartea mea Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

[8] Ca martor direct, pot certifica faptul că pe 22 decembrie 1989, în piaţa actualei prefecturi din Craiova s-a strigat repetat “Gorbaciov – Gorbaciov”, la o oră la care singura certitudine era fuga lui N. Ceauşescu din clădirea C.C. al P.C.R.

[9] Michael Meyer, citat mai sus, spune că în România, ca şi în alte ţări estice, a fost mai curînd o revoltă internă a nomenklaturii de partid însoţită de un sprijin al Moscovei.

_________________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

21 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

20/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (3/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(3/5)

Aşadar, una dintre diferenţele esenţiale dintre dictatură şi democraţie este că în prima eşti obligat să elogiezi pe cineva – şi, la acest capitol, românii nu au fost scutiţi de episoade penibile în istoria lor contemporană; în cea din urmă eşti liber să elogiezi pe cine vrei – iar acest lucru a devenit repede evident după decembrie 1989, dar a şi creat reale probleme.

Pe de altă parte, viciul fundamental al normalităţii sociale este acela că, într-o democraţie, elogiul nu este niciodată plenar, niciodată nu pleacă dintr-o reacţie uniformă la nivelul societăţii. În mod normal, nici un personaj/idee/principiu/ nu primeşte acordul tuturor cetăţenilor. Acest adevăr simplu încă surprinde în România. Libertatea de a elogia sau de a contesta naşte victime simbolice şi conflicte reale. Vreme de 20 de ani şi de 5 mandate prezidenţiale, nici unul dintre cei trei (până acum) preşedinţi ai României nu au înţeles uşor (şi nici acceptat pe de-a-ntregul) acest lucru. Iliescu, Constantinescu & Băsescu, fiecare, a avut momentele sale de stupefacţie în faţa evidenţei că o parte a corpului social nu consideră necesar (sau moral) să-i elogieze.

Acest impas – al posibilităţii, dar nu şi obligaţiei, de a elogia/susţine/promova ceva/pe cineva într-o democraţie – transcede, cum spuneam, de la personaje la valori şi principii.

În acest condiţii, pe măsura momentului aniversar de acum, nu voi propune aici decât o scurtă serie de elogii – meritate, cred, şi destinate nu unor persoane anume, ci unor idei şi principii metodologice fără de care povestea revoluţiei din România-’89 ar rămâne mereu în suferinţă.

În primul rând, un elogiu simplităţii: în România, s-a vorbit mult despre adevărul acelui decembrie 1989 şi se va mai vorbi cu siguranţă, însă fiecare vorbitor/rememorator are adevărul său în această poveste. Mai mult: pentru fiecare român normalitatea recîştigată în urma revoluţiei arăta puţin altfel: unii îşi doreau un lider democratic puternic; alţii îşi doreau un lider democratic fără a fi puternic; unii ar fi vrut ca FSN-ul (gruparea-fanion a primelor zile fără Ceauşescu) să devină partid, alţii s-au opus acestui lucru[1]; unii şi-au imaginat o reformare a PCR-ului, alţii au dorit interzicerea lui prin lege; unii priveau cu speranţă reapariţia partidelor “istorice” în România, alţii vedeau acest lucru ca pe o ameninţare; unii au fost de la bun început convinşi de necesitatea instituţiei parlamentare în stat, alţii o tratează şi azi cu repulsie[2] sau, cel puţin, ironie[3].

Şi totuşi, esenţa momentului fondator al tuturor aceste dileme, esenţa a ceea ce a fost Revoluţie Română de acum 20 de ani, atunci când vom ajunge la ea – dincolo de toate concepţiile, teoriile, adversităţile şi construcţiile noastre, mai mult sau mai puţin fundamentate –, vom vedea că este în sine foarte simplă: pentru că adevărul este cu siguranţă mai simplu decât imaginarul pe care timp de două decenii nu am ezitat să îl adăugăm peste istoria reală a acestei revoluţii din decembrie 1989.

Nu mă refer aici la elucubraţiile flagrante, nu mă refer la oamenii care îi cred pe soţii Ceauşescu ascunşi prin Paraguay, ca istoric nu mă pot raporta la aşa ceva, chiar şi „dispariţia” cadavrelor sau „înlocuirea” lor sunt nişte poveşti de senzaţie care nu nici o legătură cu istoria, şi îi sfătuiesc pe cei cu care intru în contact, în speţă studenţii de la Facultatea de Istorie din Bucureşti să evite capcana teoriilor senzaţionaliste şi conspiraţioniste. Cu atât mai mult i-am felicitat de fiecare dată pe cei care au iniţiat diverse conferinţe sau mese rotunde, care sub diverse sigle[4] le permite tuturor, fie că sunt politicieni, profesori sau revoluţionari, să îşi dea partea lor de adevăr sau de interpretare, pe baza căreia istoricii, azi şi mâine, vor construi acea naraţiune simplă şi logică a revoluţiei române din decembrie 1989. Probabil aceasta nu se va întâmpla foarte curând, dar se va întâmpla cu siguranţă. (continuarea – mîine)


[1] Vezi amintirile despre primele zile ale CFSN-ului din volumul lui Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2009.

[2] În 2009, preşedintele (reales) T. Băsescu şi-a construit întreaga campanie (de la afişele outdoor pînă la declaraţiile programatice) pe ideea că luptă (şi) împotriva parlamentarilor şi unui Parlament prea numeros.

[3] Chiar şi azi, la 20 de ani distanţă, unii par a-şi dori un parlament unicameral, în timp ce alţii vor respectarea tradiţiei româneşti ante-comuniste, aceea a unui parlament bicameral.

[4] O parte a acestui text se bazează pe intervenţia mea la o masă rotundă “Revoluţia română din decembrie 1989 – certitudini şi controverse”, organizată de Institutul pentru Istoria Revoluţiei române din decembrie 1989, pe 13 mai 2009, la care au participat, printre alţii, preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, revoluţionari, politicieni şi istorici.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

20 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

19/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (2/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(2/5)

La fel în Rusia: imediat după victoria sa, în 1991, Boris Elţîn anunţa că scopul său este de a face din ţara sa una “normală”: adică una democratică, capitalistă, angrenată în sistemul occidental[1]. Ulterior, acelaşi preşedinte a bombardat (în octombrie 1993) Parlamentul din Moscova şi, de atunci mai departe, a insistat pe ideea că democraţia din Rusia va fi, cel puţin o vreme, una “originală”, adaptată situaţiei, tradiţiei, realităţilor ruseşti.

Nu altfel stăteau lucrurile în România. Dacă-mi este permisă o amintire personală, voi spune cum, într-o zi de octombrie 1989, Dan Marţian mi-a oferit una dintre cele mai mari surprize imaginabile atunci. Ca student în anul II al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tocmai începusem (cu profesorul D. Marţian, alături de alţi cca. 10 colegi) un fel de cursuri de Statut al PCR – motivul fiind acela că noi, studenţii care în anul I al facultăţii avusesem media între 9 şi 10, urma să fim făcuţi în câteva luni membri de partid[2]. La una dintre discuţiile insipide şi pline de clişee pe care le-am avut, săptămânal, în acea toamnă, Marţian a avut o ieşire spectaculoasă. Cum un coleg tocmai îi reda, maşinal, ideile privind rolul conducător al partidului [unic, n.m., AC] în societate – acesta fiind un principiu fundamental al ideologiei comunismului românesc –, Marţian a intervenit calm şi a spus că (simplific) nimeni nu poate spune care este normalitatea ideologică din moment ce alte partide frăţeşti din ţări vecine deja sunt pe cale să experimenteze sisteme cvasi-pluripartide etc. Peste câteva săptămâni am fost surprins să-l văd pe profesorul Marţian în spatele viitorului lider Ion Iliescu; azi nu mai sunt deloc surprins, ba chiar am convingerea că, în măsura în care a existat un “complot” premergător revoluţiei din decembrie, Marţian (şi Iliescu ş.a.) a fost parte din el. Oricum, în 1990 echipa din care Marţian făcea parte înclina şi ea spre ideea unei “democraţii originale” – de aici şi unele dintre asprele critici cărora le-a fost ţintă în acei ani.

Bineînţeles, fiecare dintre aceste normalităţi – a lui Miklos Nemeth, a lui Boris Elţîn sau a lui Dan Marţian – arăta inevitabil altfel. Tocmai diferenţa acestor variante de “normalitate” explică viteza diferită cu care aceste state s-au apropiat de Occident şi de standardele acestuia[3].

2. Ce anume trebuie/merită elogiat

Virtutea fundamentală a normalităţii sociale este aceea că, în mod liber, cetăţenii liberi pot elogia[4] o serie de valori (sau purtători ai acestor valori) în care cred. Revoluţia Est-europeană – şi, implicit, cea românească – de acum 20 de ani exemplifică în mod categoric acest lucru. În ianuarie 1989, intelectualul ceh Vaclav Havel era arestat pentru ofense aduse regimului comunist din Cehoslovacia; în decembrie acelaşi an, el era ales preşedinte al statului său şi era elogiat sincer în ţara sa şi (aproape) pe întreg mapamondul. În noiembrie 1989, profesoara de franceză româncă Doina Cornea era o persoană damnată (din punct de vedere social); pe 22 decembrie acelaşi an, ea deschidea lista noii conduceri politice a României[5] şi, într-o ţară încă extaziată de revoluţie şi cu deficienţă de eroi contemporani în viaţă[6], ea era categoric unul dintre românii care primeau elogii meritate. (continuarea – mîine)


[1] Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition, Paris, 2007, p. 27.

[2] Ceva mai devreme decît restul colegilor (care urmau şi ei să fie primiţi în partid, pentru că, practic, nu puteai fi profesor de istorie fără a fi şi membru PCR).

[3] A nu se înţelege că “standardul” occidental ar fi ceva imuabil, sustras schimbării/evoluţiei, dat o dată pentru totdeauna.

[4] Prin elogiu, în acest text, înţeleg forma cea mai naturală a acceptării şi promovării unor persoane/principii. Nu am în vedere travaliul de laudatio; nici cultul personalităţii, de care, din păcate, în diferite forme şi cu nuanţele de rigoare, România nu a dus lipsă în întreg secolul XX.

[5] Nu discut aici tema (reală) a sincerităţii celor care au propulsat-o pe Doina Cornea în această poziţie – şi care, de fapt, se foloseau de ea într-un scop legitimator.

[6] Am convingerea că generaţia mai dezinhibată de după noi – despre care voi vorbi mai jos – va fi capabilă să analizeze binomul în care s-a plasat de la bun început problema celor morţi în decada fatidică 16-25 decembrie 1989: discursul la adresa lor, deseori conjunctural (ca şi astăzi) a jonglat cu doi termeni care nu-s deloc sinonimi, fără a se opri la vreunul – eroi şi martiri. Nici astăzi dilema nu e tranşată.

19 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

18/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (1/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(1/5)

Discuţiile despre revoluţia din 1989, în România de astăzi, reprezintă în ele însele o acrobaţie de tip retoric petrecută pe trei coarde foarte întinse: i) una este coarda ironic-“negaţionistă” – adică un amestec de bancuri şi demonstraţii nu foarte elaborate potrivit cărora, la final, reiese că în decembrie 1989, la Bucureşti, nu a fost nici o revoluţie, ci mai curând un fel de mascaradă cu morţi la final; ii) a doua este cea declarat investigativă (şi nedeclarat senzaţionalistă) – având ca rezultat o paletă relativ largă de concluzii, de la opiniile exaltate, conform cărora la Târgovişte nu a fost împuşcată familia Ceauşescu (ci altcineva, eventual nişte sosii) şi până la speculaţiile aparent logice despre accidente, morţi, dispariţii sau apariţii care au urmat după ieşirea din scenă a Conducătorului; în fine, ultima – şi cea mai anemică deocamdată – este iii) cea istorică: în ciuda unei producţii bibliografice relativ bogate pe această temă în ultimii 20 de ani, analiza de factură istorică este cu mult depăşită de primele două. A spune acest lucru nu înseamnă neapărat a alimenta corul lamentaţiilor pe acest subiect. În opinia mea, pe termen mediu relatarea istorică a revoluţiei din decembrie 1989 va cădea automat în sarcina unei alte generaţii de istorici ai ţării – şi, foarte probabil, necesarul exerciţiu al distanţei va produce rezultate net superioare celor de azi.

 1. În căutarea normalităţii

În opinia mea, principalul merit al revoluţiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare în drepturi a normalităţii sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că revoluţiile, dimpotrivă, sugerează mai curând o ieşire din normal. Şi totuşi, revoluţiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o excepţie de la normalitatea socială.

Dovezile că regăsirea normalităţii a fost miza majoră a revoluţiilor din Est se înmulţesc considerabil. Într-o carte recentă[1], Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală şi de Est, Balcani şi ţările baltice – povesteşte cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credinţe (politice) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituţia Statelor Unite şi i-ar fi spus ziaristului “Reţineţi ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni şi ale noastre”[2]. Ce semnificau aceste asigurări? Nimic altceva decât o reîntoarcere la normalitatea democratică sugerată de una dintre cele mai vechi constituţii moderne. Era totodată o declaraţie de principiu – anume că nu există democraţie originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democraţiei, la care poţi adera sau nu. (continuarea – mîine)


[1] Michael Meyer, The year that changed the world. The Untold Story Behind The Fall of the Berlin Wall, Scribner. A Division of Simon & Schuster Inc., New York, 2009.

[2] Vezi interviul acordat de Michael Meyer postului Radio Europa liberă (RFE/RL), 6 noiembrie 2009.

________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

18 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(prima parte)

După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).

În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.

Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).

În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)

_______________________

desen de Oliver (courrierinternational.com) 

15 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 (Recapitulare) România şi Germania au loc într-o singură UE?

Un test pentru viitorul UE

(şi pentru identitatea europeană)

 

Adrian Cioroianu

Deseori aniversările pun probleme, atât în viaţa indivizilor cât şi în cea a instituţiilor. Este cazul Zilei Europei din acest an – un 9 mai care a stat sub semnul crizei financiare şi economice globale. Dar temerile celor autentic preocupaţi de starea Uniunii Europene sunt însă mai mari. Pentru că nu numai criza financiară dă frisoane, ci şi semnele unei posibile crize de identitate europeană. Într-un an al alegerilor europene, o atare perspectivă nu era chiar ceea ce ne lipsea.

Când, pe 9 mai 1950, prim-ministrul francez Robert Schuman propunea înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – episodul întâi din povestea viitoare a UE –, scopul mărturisit era acela de a face ca un nou război între Franţa şi Germania să fie „nu numai de neconceput, ci şi imposibil de pus în practică”. Mai simplu spus, Uniunea Europeană de azi s-a născut, acum aproape şase decenii, din teama de un nou conflict. De la bun început, Franţa şi Germania (sau RFG, până în 1990) au fost campionii mişcării de integrare – şi au fost totodată, trebuie spus, şi principalii cotizanţi pentru ca această integrare să funcţioneze.

În timpul războiului rece, comunitatea occidentală a găsit un motiv suplimentar de solidaritate: teama de ameninţarea sovietică. Dar în ultimul deceniu situaţia s-a schimbat considerabil. Fosta Europă a celor 15 a ajuns la 27 de membri. Unde-s mulţi, puterea creşte – aceasta este valabil în teorie (sau în poemele mobilizatoare), dar în practică realitatea e mai nuanţată. Cu zece noi membri în 2004 şi alţi doi în 2007 (adică un total de 12, din care 10 din spaţiul Europei Centrale şi de Est), Uniunea Europeană pare a fi ajuns la morala vechiului proverb care spune că nici un lanţ nu este mai puternic decât cea mai slabă dintre zalele sale.

Rămâne, deci, de văzut dacă această accelerată aglomerare sub faldurile steagului albastru cu stele galbele ar putea fi în măsură să dezvolte o nouă solidaritate. Cel puţin deocamdată, ea nu se vede. Pe de o parte, euroscepticismul este în creştere în statele „vechii Europe” şi, după o perioadă de optimism în bună măsură artificial (vezi cazul României, unde nu a existat practic om politic sau grup politic care să se fi opus aderării la Uniune!), este de aşteptat ca euroscepticii să se înmulţească şi în statele „noii Europe”. Criza economică nu este, în sine, un alibi pentru aceste evoluţii (involuţii?), ci doar hârtia de turnesol care face să apară în lumină faliile unei sciziuni în ceea ce ne place să numim identitatea comună europeană.

La sfârşitul lunii aprilie a.c., Germania – principalul contributor la bugetul Uniunii – a anunţat că va păstra restricţiile pe piaţa muncii pentru cetăţenii provenind din cele opt state est-europene care au aderat la UE în 2004 (după cum supuse restricţiilor rămân şi cele două state aderate în 2007, adică România şi Bulgaria). În teorie, această discriminare faţă de cetăţenii primelor opt state trebuia lichidată în 2009, dar Germania a invocat o clauză care-i permite amânarea reglementării din cauza unor situaţii excepţionale (legate de criză – ultimele evaluări prevăd că economia Germaniei se va „contracta” cu 6 procente în acest an).

Desigur, există o logică în primul rând politică în spatele acestei decizii. În toamna acestui an, Germania are programate alegeri şi cele două mari partide care alcătuiesc actuala coaliţie de guvernare se vor afla în competiţie deschisă, fiecare încercând să impună viitorul cancelar (fie Angela Merkel, din partea Uniunii Democrat Creştine, fie Frank Walter Steinmaier – actualul ministru de Externe –, candidatul Partidului Social Democrat). Pe fondul acestei competiţii politice trebuie văzută şi măsura de menţinere a restricţiilor. Chiar dacă aceasta reprezintă „o trădare a logicii frontierelor deschise ale Europei” (cum o sancţionează The Economist, ediţia din 2 mai a.c.), măsura arată că, în politica germană actuală, priorităţile naţionale câştigă şi mai mult teren în faţa celor europene.

Iar în tot acest peisaj alegerile europene sunt un prim test – în Germania şi în toate statele UE. Nici cei mai optimişti dintre europeni nu se aşteaptă la o prezenţă la urne semnificativă; dimpotrivă, e foarte probabil ca media europeană să fie sub 50 de procente – ceea ce pune în discuţie (nu ar fi prima oară, dealtfel) reprezentativitatea parlamentului Uniunii. Este, de asemenea, foarte probabil ca numărul extremiştilor care vor ajunge în acest for să fie mai mare (cum se ştie, crizele sunt cu mult mai prielnice pentru extremele politice decât pentru orientările politice tradiţionale). În condiţiile în care Tratatul de la Lisabona încă nu este adoptat de toate statele membre iar euroscepticismul – cum spuneam – progresează, putem spune că suntem martorii unuia dintre cele mai delicate momente din istoria de şase decenii a UE. Mai mulţi oficiali ai unor state din zona noastră au avertizat că falia Est-Vest la nivelul Uniunii ar putea deveni şi mai vizibilă în climatul plin de suspiciune reciprocă al recesiunii care ne ameninţă – vezi declaraţia plină de sarcasm a prim-ministrului polonez Donald Tusk care spunea, în februarie a.c., că dacă barca UE se clatină rău, Bruxelles-ul ar putea arunca peste bord câţiva pasageri (nu în sensul excluderii cuiva din UE, ci în sensul că s-ar căuta ţapi ispăşitori pentru nota de plată a crizei, iar presupusa solidaritate a statelor membre s-ar putea transforma într-un strigăt panicat de „scapă cine poate”).    

Recent, la începutul lunii mai a.c. (ca o coincidenţă, în chiar preziua sărbătorii Europei!), parlamentarii germani au adoptat o rezoluţie prin care sugerau sancţionarea României (prin nealocarea de fonduri europene) sub motivul ineficienţei luptei anti-corupţie din această ţară. Nu neg că ar fi corupţie în România – ci mă grăbesc să adaug că, la nivelul UE, nu deţinem, totuşi, monopolul ei (doar că alte state îşi spală rufele în familie, pe când noi apelăm la detergentul altora). Drept care, în virtutea celor de mai sus, cred că nu soarta justiţiei în România i-a alarmat în primul rând pe parlamentarii germani şi nici soarta acestei Uniuni din care şi România face parte – ci au fost mânaţi de propriile lor priorităţi politice, mai mult germane decât europene.

____________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 5, mai 2009.

12 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | 1 comentariu

10/ian/2010 „The Economist”: România şi Bulgaria – sinonime, la Bruxelles, pentru corupţie, respectiv crimă organizată

… revista The Economist despre Europa de Est la începutul anului 2010 şi despre dificultatea de a poziţiona pe hartă acest concept geografico-politico-istoric. Din nou, o perspectivă nu foarte măgulitoare pentru România şi Bulgaria. Dar ce este nou aici?! – EURAST

Vezi şi:  “Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare  ///  “Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?  ///  Revista “The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România

 

“Eastern Europe”. Wrongly labelled

Jan 7th 2010
From The Economist print edition

The economic downturn has made it harder to speak sensibly of a region called “eastern Europe”

Illustration by Peter Schrank
IT WAS never a very coherent idea and it is becoming a damaging one. “Eastern Europe” is a geographical oddity that includes the Czech Republic (in the middle of the continent) but not Greece or Cyprus (supposedly “western” Europe but in the far south-east). It makes little sense historically either: it includes countries (like Ukraine) that were under the heel of the Soviet empire for decades and those (Albania, say) that only brushed it. Some of those countries had harsh planned economies; others had their own version of “goulash communism” (Hungary) or “self-managed socialism” (Yugoslavia).

Already unreliable in 1989, the label has stretched to meaninglessness as those countries’ fortunes have diverged since the collapse of communism. The nearly 30 states that once, either under their own names or as part of somewhere else, bore the label “communist” now have more differences than similarities. Yet calling them “eastern Europe” suggests not only a common fate under totalitarian rule, but a host of ills that go with it: a troubled history then; bad government and economic misery now.

 The economic downturn has shown how misleading this is. Worries about “contagion” from the banking crisis in Latvia raised risk premiums in otherwise solid economies such as Poland and the Czech Republic—a nonsense based on outsiders’ perceptions of other outsiders’ fears. In fact, the continent’s biggest financial upheaval is in Iceland (see article, article), and the biggest forecast budget deficits in the European Union next year will not be in some basket-cases from the ex-communist “east” but in Britain and in Greece. The new government in Athens is grappling with a budget deficit of at least 12.7% of GDP and possibly as much as 14.5%. European Commission officials are discussing that in Greece this week.

None of the ten “eastern” countries that joined the EU is in so bad a mess. They include hotshots and slowcoaches, places that feel thoroughly modern and those where the air still bears a rancid tang from past misrule. Slovenia and the Czech Republic, for example, have overhauled living standards in Portugal, the poorest country in the “western” camp. Neither was badly hit by the economic downturn. Some of the ex-communist countries now have better credit ratings than old EU members and can borrow more cheaply. Together with Slovakia, Slovenia has joined the euro, which Sweden, Denmark and Britain have not. Estonia—at least in outsiders’ eyes—is one of the least corrupt countries in Europe, easily beating founder members of the EU such as Italy.

Three sub-categories do make sense. One is the five autocratic ’stans of Central Asia (Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan and Uzbekistan). They scarcely count as “Europe”, though a hefty Britain-sized tenth of Kazakhstani territory (some 200,000 square kilometres) lies unambiguously in Europe. Kazakhstan also this year chairs the Organisation for Security and Co-operation in Europe, a Vienna-based post-cold-war talking shop. But none of the ’stans has become a member of the Council of Europe (another talking shop and human-rights guardian, based in Strasbourg). That shows the problem. The definition of “Europe” is as unreliable as the word “eastern”.

The ’stans vary (Tajikistan is poor, Kazakhstan go-getting). But all have slim prospects of joining the EU in the lifetime of anyone reading this article. That creates a second useful category: potential members of the union. It starts with sure-fire bets such as Croatia, and other small digestible countries in the western Balkans such as Macedonia. It includes big problematic cases such as Turkey and Ukraine and even—in another optimistic couple of decades—four other ex-Soviet republics, Georgia, Moldova, Armenia and Azerbaijan (the last, maybe, one day, on Turkey’s coat-tails).

The third and trickiest category is the ten countries that joined in the big enlargement of 2004 and in the later expansion of 2007. They are a mixed bunch, ranging from model EU citizens such as Estonia (recently smitten by a property bust, but all set to gain permission this year to join the euro) to Romania and Bulgaria, which have become bywords in Brussels for corruption and organised crime respectively. Eight of them (Romania and Bulgaria are the exceptions) have already joined Europe’s Schengen passportless travel zone. Most (Poland is a big, rankling exception) also have visa-free travel to America. All (unlike EU members Austria, Cyprus, Ireland and Malta) are in NATO.

Some worries remain constant, mild in the countries in or near the EU, more troubling in those in the waiting room and beyond. Exclusion and missed opportunity from the communist years still causes anger, as does near-exclusion from top jobs in international organisations (another consequence of the damaging “eastern Europe” label, some say). Toxic waste from that era, such as over-mighty spooks and miles of secret-police files, create openings for blackmail and other mischief-making, especially where institutions are weak. Lithuania’s powerful security service, the VSD, is in the centre of a political storm, but worries about lawlessness and foreign penetration ripple from the Baltic to the Black Sea.

Four countries—Poland and the three Baltic states—worry a lot about Russian revisionism (or revanchism). Hungary, the Czech Republic and Slovakia are concerned too, but more about energy and economic security than military sabre-rattling. Yet elsewhere, in the former Yugoslavia for example, such fears seem mystifying and even paranoid.

The new and future members also share capital-thirstiness. All need lots of outside money (from the EU’s coffers, from the capital markets and from foreign bank-lending) to modernise their economies to the standards of the rest of the continent.

But the usefulness of the “new member state” category is clearly declining as the years go by. Oxford University still has a “New College” which was a good label in 1379 to distinguish it from existing bits of the university. It seems a bit quaint now. Poles, Czechs, Estonians and others hope that they will drop the “new” label rather sooner, so that they can be judged on their merits rather than on their past.

10 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | 1 comentariu

07/ian/2010 „Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare

În continuarea suitei de reportaje despre 20 de ani de la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est (vezi, ieri, reportajul despre Bulgaria), reporterul Le Figaro ajunge la Bucureşti – pentru a vedea capitala unei ţări dezamăgite şi dezamăgitoare, o capitală mai puţin cochetă decât Sofia – scrie reporterul parizian -, într-o ţară care este, la prima vedere, cu zece ani în urma celor din Europa Centrală şi care se dovedeşte a fi căzută în capcana televiziunilor definitiv mondenizate, care promovează emisiuni de scandal, şi a ziarelor tabloid care se laudă cu reuşitele lor de tiraj. Inocent, reporterul Le Figaro o compară pe una dintre sursele sale – o angajată a PRO TV-ului – cu un personaj al romancierului francez Michel Houellebecq, nici măcar punîndu-şi problema dacă doamna în discuţie l-a citit vreodată pe autorul romanului „La posibilité d’une île” (tradus în româneşte, de altfel). 

Într-un cuvânt, o ţară cu o clasă medie în suferinţă, în care tele-bârfa ţine loc de adevăr. Dezolant. (sublinieri – EURAST). 

*** 

En Roumanie, quand la télé trash fait l’actualité 

 François Hauter  

30/12/2009 

  

VOYAGE DANS LA NOUVELLE EUROPE (8) – Escale à Bucarest, ville de la révolution télévisée de 1989, où Ceausescu et son épouse furent fusillés en direct. Ici, la liberté passe souvent par la corruption. Et le raffinement n’est pas une valeur promue par les médias. 

 

«On va voir si vous êtes malin : comment a-t-on pu rentrer cet immense tapis dans cette salle de bal ?», demande le guide à un groupe de touristes silencieux, éberlués par l’absurdité du lieu qu’ils visitent. C’est curieux, ce jeune Roumain parle de la taille des lustres, de détails insignifiants, mais ne pose jamais la question qui vient forcément à l’esprit dans ce Palais du peuple qui symbolise Bucarest, avec ses proportions schizophrènes. Mais pourquoi les Roumains sont-ils fiers de ce lieu vide et inutile, construit par le dictateur Ceausescu qu’ils abhorraient tant, un palais qu’ils ont néanmoins fidèlement achevé après sa mort ? Est-ce parce qu’ils sont ravis de pouvoir le qualifier «deuxième plus grand bâtiment du monde après le Pentagone», comme ils l’affirment ? Ou est-ce pour démontrer qu’ils sont bien d’Europe et non originaires d’un incertain pays d’Orient ? Ce pastiche monstrueux, boursouflure incestueuse de Versailles et de Schönbrunn, a l’air d’un faux nez. Peu importe la forme, d’ailleurs. Là-bas, à Bucarest, aux marches lointaines de notre espace européen, les Roumains ont appris à offrir à l’Europe exactement ce qu’elle attend. 

text integral, în format word doc.: – LeFigaro – Romania – 30 dec 09

7 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu, despre cartea unui om pe care l-a stimat – Pavel Câmpeanu, „Ceauşescu, anii numărătorii inverse”, Ed. Polirom. Iaşi, 2002

… republicăm această recenzie a dlui Adrian Cioroianu (din iunie 2002!) doar pentru a semnala interesul autorului de atunci faţă de istoria/memoria legate de Nicolae Ceauşescu, precum şi respectul amical şi academic pe care profesorul Cioroianu l-a purtat faţă de cel ce a fost Pavel Câmpeanu (diacriticile limbii române lipsesc din ediţia electronică a revistei „22”)

Revista „22”, 24 iunie 2002, 

Comunismul si cel care a trait Iluzia

Adrian Cioroianu

Cartile de memorii ale fostelor personaje ale comunismului românesc îmi aduc aminte, nu stiu cum, de parabola racilor din proza memorialistica a lui Belu Zilber: racii sunt alarmati si pesimisti când sunt prinsi si scosi din balta pe uscat, dar se înveselesc si-si gasesc din nou optimismul cand pescarul îi pune într-o galeata plina, pentru a-i duce acasa; pesimismul îi învaluie iarasi în momentul în care sunt scosi din galeata, dar sunt brusc revigorati si cu pofta de viata când se trezesc aruncati într-o prima cada cu apa; din nou apoi tristi când sunt scosi de acolo, din nou optimisti când ajung într-un lighean de bucatarie, în timp ce bucatareasa îsi pregateste ustensilele; si tot asa, între pesimism si speranta, pâna când ajung în oala în care vor fierbe. Oala în care plonjeaza, evident, optimisti!

Parabola racilor si comunismul românesc

Cat pot eu sa intuiesc trairea intima a unui comunist român debutând cu prea plinul sperantei într-o lume mai buna si ajungând în anii ‘80 prea bogat în dezamagirea sa (si au fost câtiva!), cred ca parabola cu racii poate fi o buna cheie de lectura pentru toata istoria comunismului de la noi: speranta în 1934, când România relua legaturile diplomatice cu URSS si tot felul de oficine si asociatii mai mult sau mai putin inocente apar în tara, alimentate fara îndoiala de banii Kominternului (Petre Constantinescu-Iasi, profesor universitar la Chisinau în epoca, ar fi avut ce povesti!). Apoi, disperare în timpul proceselor staliniste de la Moscova (pentru cei care au stiut sau au dorit sa stie) si mai ales dupa „pactul monstrilor” din august 1939; din nou speranta când, dupa rezistenta eroica a Stalingradului, în februarie 1943, Armata Rosie reia ofensiva pe frontul de est.

Pentru cei initiati, umbra unei alarmari va fi plutit în aprilie 1944, când Stefan Foris – liderul din interior al comunistilor aflati înca în libertate – a fost înlocuit cu o troica alcatuita din Emil Bodnaras, Constantin Pârvulescu si Iosif Ranghet, dar optimismul a înflorit poate iarasi când la conferinta nationala a PCR din octombrie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej era ales secretar general, tutelat de un secretariat în care stralucea Passionaria noastra, Ana Pauker. Din nou alarma în 1948, cand este arestat Lucretiu Patrascanu si cand ruptura dintre Stalin si Iosip Broz Tito agita Estul; din nou speranta dupa martie 1953, cand dupa moartea lui Stalin tarile din lagar îsi anunta pe rand „noul curs politic” (o face într-o maniera proprie si Gheorghiu-Dej, în cuvantarea prilejuita de sarbatorirea lui 23 august acel an) si din nou disperare în 1956, cand se vede foarte clar ca destalinizarea are limitele ei, care nu ajung oricum pana la tolerarea unei rebeliuni precum cea a maghiarului Imre Nagy.

Speranta din nou în vara lui 1958, când armata sovietica este retrasa cu ceva zarva din tara noastra, si din nou alarma pentru cei cu mintea limpede, cei care au putut întelege ca de pe urma acestei retrageri au avut de câstigat mai ales doi oameni: Gheorghiu-Dej, care va începe o nationalizare a stalinismului remanent – dublata de desovietizarea culturala si economica de la începutul anilor ‘60 -, si Nikita Hrusciov, care îsi argumenteaza dorinta de pace si destindere tocmai cu retragerea din România. Anii ‘60 se termina pe fondul unei sperante reînviate – România comunista se misca bine pe scena internationala, N. Ceausescu parea a fi un lider comunist atipic – în sensul bun al termenului – si chiar simpatic (vezi reabilitarile din 1968, gestica patriotarda din timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia, vizitele la Bucuresti ale lui De Gaulle si Nixon etc.), drept care devine relativ repede l’enfant gâté al presei occidentale, postura de invidiat în care ramâne pentru cea mai mare parte a anilor ‘70. Iarasi o noua alarma în iulie 1971, când revelatiile culturale ale aceluiasi Ceausescu aratau ca trecerile lui recente prin piata Tien An Men din Beijing si prin piata Ian Mot Dong („Piata Nufarului”!) din Phenian îi atinsesera o coarda sensibila – impact care va schimba în urmatoarele doua decenii nu numai fata personajului, ci si fata României. Si caruselul acestui va et vient al sperantei si al dezamagirii continua cu exemple care ar putea fi duse mai departe, pâna în 1989.

– text integral la: http://www.revista22.ro/comunismul-si-cel-care-a-trait-iluzia-122.html

5 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

15/dec/2009 Revista „The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România

(Cum se ştie, revista „The Economist” nu scrie foarte des despre România – şi, la drept vorbind, nici nu cred că ar avea motive s-o facă, din păcate. Cum era şi normal, alagerile prezidenţiale, recent încheiate, nu puteau trece neobservate. Iată analiza din ultimul număr al revistei (datat 10 decembrie a.c.) şi, mai ales, nu pierdeţi nuanţele din analiza politicii externe a României ultimilor ani – Ad. C.)

Romania’s presidential election

Against all odds

Dec 10th 2009, from The Economist print edition

Traian Basescu wins a tight but mucky race. Now he must keep his promises

IT SEEMED like a safe bet. Mircea Geoana, the centre-left challenger in Romania’s presidential election, had the money, media and political backing that he needed to win. Sleek and Western-educated, he portrayed himself as the safe consensus candidate against Traian Basescu, the lively but exasperating former sea-captain (and once mayor of Bucharest) who has been the country’s president since 2004.

For a few hours on December 6th it even appeared to have paid off. Exit polls gave Mr Geoana a narrow victory. He did win inside the country by 14,738 votes. But Romanians abroad cast 146,876 votes and Mr Basescu took 78% of them. The campaign was exceptionally dirty: observers think that both sides cheated. Mr Basescu’s victory against largely hostile news coverage was impressive. Mr Geoana wants a rerun, but his support is dwindling. His Liberal allies now hope to form a government with Mr Basescu’s centre-right Democrats.

Mr Basescu’s record is mixed. Elected on an anti-corruption ticket, he has kept up pressure on the country’s endemic sleaze, but selectively. Supporters who once saw him as the apostle of clean government now regard him merely as the lesser of two evils. Critics make fun of his private life, colourful even by local standards. An impulsive and abrasive manner too often curbs his effectiveness.

On foreign policy, he has been a stalwart Atlanticist and strong critic of Russian mischief-making. But his interventions in neighbouring Moldova, an ex-Soviet republic that some see as a lost Romanian province, have been counterproductive. Mr Basescu backed the issuing of Romanian passports to Moldovans (just the sort of thing Russia does in its former empire). That brought him some 90 % of the votes cast there (a handy 8,000). But his near-irredentist stance dismays those who want to stabilise Moldova, not undermine it. Europe’s poorest country, Moldova faces another year of political limbo after its parliament yet again failed this week to elect a new president.

(text integral la http://www.economist.com/world/europe/displaystory.cfm?story_id=15066014 )

15 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

11/dec/2009 După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului (partea a III-a)

După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului

(parte a III-a — pentru prima parte, aici; pentru partea a II-a, aici)

Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internţtionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984.  

*  *  * 

I.D. – Ce rol va juca Rusia în anii următori, ştiind că dispune de resurse energetice impresionante?

A.C. – Rusia mereu va juca un rol important în şi pentru Estul Europei. Oricine spune altceva, înseamnă că descrie o altă planetă. Oricât ar fi de slabă sau de puternică, Rusia are aceleaşi ambiţii – chiar dacă nu are întotdeauna şi mijloacele necesare. În prezent, Rusia este în faţa unui examen foarte dificil, cu trei “probe” delicate: i) economia sa este nereformată şi depinde de exporturile de materii prime; ii) demografic, populaţia Rusiei este într-o scădere continuă, pe fondul unei natalităţi slabe şi a multor decese premature (inclusiv pe fondul unui consum disproporţionat de alcool – vezi https://geopolitikon.wordpress.com/2009/10/08/08oct2009-doua-aniversari-vladimir-putin-si-anna-politkovskaia/ ); iii) competiţia externă, la adresa Rusiei, nu vine numai dinspre Vest (SUA, UE etc.), ci şi dinspre lumea musulmană din Sud şi dinspre China, la Est.  Totuşi, ce ne trebuie nouă (României şi Europei) nu este o Rusie slăbită – ci una reformată şi sigură pe sine. Deloc paradoxal, o Rusie frustrată şi panicată este mai imprevizibilă decât o Rusie puternică. 

I.D. – În calitate de Ministru de Externe al României, v-aţi întâlnit cu mulţi lideri politici ai lumii. În ce măsură anvergura personală a unui lider poate influenţa relaţiile politice bi- şi multilaterale?  

A.C. – Într-o măsură foarte mare. În cazul meu, am avut relaţii apropiate (în termeni umani şi profesionali) cu o serie de omologi – precum miniştrii de Externe ai Greciei, Marii Britanii, Franţei, Spaniei – dar şi ai Macedoniei, Serbiei, Croaţiei ş.a. Cu ministrul francez Bernard Kouchner ne tachinam frecvent pe teme de fotbal sau de istorie, de exemplu. David Miliband (ministrul britanic, mai apropiat ca vârstă) a lăsat eticheta deoparte şi m-a luat în biroul său (când l-am vizitat la Londra), m-a servit cu ceai şi prăjiturele (ce-ar fi Londra fără ceai?) şi am început să discutăm franc: el spunându-mi de ce ei vor recunoaşte independenţa Kosovo iar eu dându-i argumentele pentru care noi nu o vom face. Aşa se fac lucrurile – şi am rămas prieteni de atunci. Cu ministrul sârb, V. Jeremic, odată am “evadat” de sub ochiul vigilent al gărzilor de corp şi am mers pe jos – era o zi de iarnă frumoasă, cu soare, la Bucureşti – până la un restaurant, unde aranjasem un prânz de lucru. Am continuat să vorbim la telefon şi după ce nu am mai fost ministru. Tot ca amintire personală, mi-aduc aminte că la un moment dat i-am cerut secretarului de stat american Condoleezza Rice un autograf pe o carte (scrisă de un autor american despre ea) şi i-am spus că vreau să o donez bibliotecii liceului pe care l-am terminat în oraşul meu natal, Craiova. Peste câteva săptămâni, când ne-am întâlnit iarăşi, m-a surprins întrebându-mă “Hei, Adrian, ai dus cartea la liceul tău?”. “Nu încă” i-am spus eu. Şi iată că voi dona volumul abia acum, pe 20 noiembrie a.c., cu ocazia unei lansări de carte pe care o voi avea la fostul meu liceu, Colegiul “Elena Cuza”. Ce vreau să spun este că miniştrii sunt şi ei oameni şi stabilesc între ei nu numai relaţii “diplomatice”, ci şi umane.  

I.D. – Ce satisfacţie majoră aţi avut în demnităţile pe care le-aţi deţinut?  

A.C. – Alegerea e dificilă, pentru că-s inevitabil mai multe. Când faci lucrurile cu plăcere, vin şi satisfacţiile. Mi-aduc aminte că în Parlamentul European, ca vice-preşedinte al grupului liberal ALDE, eram vecin de scaun (în clădirea Parlamentului de la Strasbourg) cu Daniel Cohn-Bendit – fost lider al mişcărilor studenţeşti din Franţa, din 1968 (şi care acum este printre liderii grupului “Verzilor” din PE). În timpul şedinţelor, deseori îi mai puneam câte o întrebare despre trecutul lui “revoluţionar” şi el răspundea cu plăcere maximă, cu detalii. Ca ministru, aş putea să vorbesc despre ceremonia Tratatului de la Lisabona – la care am participat şi pe care l-am semnat şi eu, alături de premier şi de preşedinte. Cred că oricine, în locul meu, s-ar bucura că semnătura sa figurează pe un astfel de document. Sau de summit-ul NATO, a cărui organizare a fost în sarcina ministerului pe care-l conduceam şi care a strâns la Bucureşti cel mai mare număr de personalităţi politice care ne-a vizitat vreodată ţara (deocamdată, este cel mai mare eveniment organizat vreodată de România). Dar una dintre cele mai mari satisfacţii le-am avut în septembrie 2007: în urma invitaţiei mele directe (ajutat fiind şi de ambasadorii acestor state la Bucureşti, pe care i-am invitat să susţină ideea) i-am adus la Bucureşti, simultan, pe miniştrii de Externe ai Franţei, Marii Britanii şi Serbiei (cei despre care vorbeam mai sus). Şi, atenţie, aceasta se petrecea nu cu ocazia vreunui summit – ci erau Zilele diplomaţiei române, o manifestare anuală, pe care unii chiar o tratau ca pe o chestie de rutină. N-aş vrea să fiu înţeles greşit şi o spun cu modestia de rigoare: se poate verifica, dar nu cred că înainte sau după acea ediţie din 2007 s-a mai întâmplat să vină la Bucureşti, toţi odată, cu un asemenea prilej, trei miniştri de Externe la invitaţia omologului lor român. Deci, se poate!

_________________click pe imagine pentru o rezoluţie bună

by Kal, The Economist, 03 dec 09

11 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

09/dec/2009 Revoluţia din 1989, România – camuflaj pentru Securitatea lui Ceauşescu?

Un martor direct al revoluţiei din Europa de Est, 1989

– fostul corespondent al revistei Newsweek spune/scrie ce a văzut –

Adrian Cioroianu

Michael Meyer era, în 1989, corespondent pentru Germania, Europa de Est şi Balcani al revistei Newsweek – şi, în această calitate, a fost martor direct al acelui an revoluţionar (implicit, în România). Recent, Meyer a publicat o carte –  The Year That Changed The World. The Untold Story behind the Fall of the Berlin Wall -, în care reia impresiile şi amintirile sale despre acele zile astrale ale Europei. Într-un intreviu pentru Radio „Europa liberă”, acest corespondent – care şi-a început misiunea în primăvara lui 1988 – reia amintirile sale, ca martor al reformării din interior al partidului comunist din Ungaria, apoi al căderii Zidului Berlinului.

Un moment reprezentativ: într-o discuţie din noiembrie 1988 cu primul ministru Miklos Nemeth (din Ungaria încă sub regim comunist), Meyer întreabă: „Ce se va întîmpla dacă veţi pierde viitoarele alegeri libere?”. Nemeth ar fi răspuns: „Ca orice partid normal, vom face un pas înapoi”. Meyer ar fi rîs; „Nu mă credeţi?” – ar fi replicat Nemeth, ridicînd în aer un exemplar al Constituţiei Statelor Unite, adăugînd: „Ţineţi minte: aceste principii vor fi şi ale noastre de acum în 9 luni”. Şi Meyer adaugă: „Abia atunci am înţeles că aceşti oameni vorbesc serios – şi că evenimente importante sînt în curs, care vor schimba lumea”.

Un moment distinct al interviului este cel despre revoluţia 1989 din  România. Opinia lui M. Meyer este aceea că Frontul Salvării Naţionale nu ar fi fost altceva decît o formă de salvare/cosmetizare a unel lovituri de stat a Securităţii împotriva lui Ceauşescu.

text integral al interviului, în format word doc.Michael Meyer despre 1989 – nov 09

9 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

08/dec/2009 Securitatea lui Ceauşescu – camuflaj pentru Frontul Salvării Naţionale, în 1989?…

… nu rataţi, mîine, pe G E O P O L I T I K O N , un interviu al lui Michael Meyer – corespondent în 1989 al revistei Newsweek în Europa de Est – despre revoluţiile din Estul Europei, cu unele opinii iconoclaste despre revoluţia din România!

8 Decembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

06/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (VII)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 7/7

AP: 13. În condiţiile în care în mari state liberale ca SUA s-au naţionalizat bănci şi industrii, mai este privatizarea soluţia infailibilă pentru ieşirea din criză, pentru spor economic şi dezvoltare socială?

AC: Nu există soluţii infailibile. Privatizarea din SUA nu e sinonimă cu privatizarea din Rusia, după cum nici naţionalizarea în Occident nu e aceeaşi cu naţionalizarea în Orient. Repet: cred că poporul şi filozofia lui de viaţă sunt mult mai importante decât “tratamentele” prescrise.

AP: 14. Către ce ar trebui să se îndrepte România pentru a-şi găsi, a-şi cultiva şi a-şi spori echilibrul?

AC: Către o altă filozofie a muncii. Nici nu trebuie importată din China sau din America, pentru că nu se poate: ea a existat în această ţară, în fundamentul de ţărani din spatele nostru ce respectau şcoala, munca şi banul în egală măsură. Azi, descendenţii lor respectă banul, iau în derâdere şcoala şi evită munca. Iar cum satele sunt pline de profitori şi sunt golite de învăţători, nu întrevăd o soluţie în următorii trei-patru luştri – vorba lui Călinescu. Această criză economică va trece, dar noi nu ne vom vindeca prea curând de metehne cu mult mai grave decât criza.

AP: 15. Mai are cultura vreun rol în această lume zguduită permanent de furtuni?

AC: Bineînţeles. Când toate celelalte soluţii prescrise eşuează, singură cultura (cu baza ei în şcoală) mai poate îndrepta o societate.

6 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , | 1 comentariu

05/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (VI)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 6/7

AP: 10. Care sunt responsabilităţile clasei politice româneşti de după 1989 pentru situaţia în care ne aflăm?

AC: Clasa politică postdecembristă e vinovată de multe, dar nu de apariţia acestei crize. Eventual ea poate agrava consecinţele crizei – vezi acest an 2009, în care haosul politic a agravat criza economico-financiară.

AP: 11. Va mai ieşi România din această criză, ori va fi condamnată la sărăcie, măcinări interioare şi subdezvoltare?

AC: Desigur că va ieşi, dar depinde cu ce răni şi când. Pentru că această criză nu ne va duce de acolo de unde ne-a luat în 2008. S-ar putea ca la capătul ei să arătăm mult mai urât decât acum.

AP: 12. Faptul că zeci şi zeci de ţări s-au prăbuşit sub aceeaşi criză n-ar trebui să ne dea gândul înţelept de a căuta erorile de sistem şi de a recroi societatea de mâine?

AC: Dacă este bine condus, sistemul capitalist-democratic se reglează singur. Cu sacrificaţi şi victime, cu pierzători şi câştigători, dar o face. La fel va fi şi viitorul, cred. Societatea de mâine va fi tot una bazată pe pragmatism, şi nu pe iluzii. Acel “gând înţelept de a identifica erorile” unele state îl au, altele nu-l vor avea niciodată.

5 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , | Lasă un comentariu

04/dec/2009 Imaginea reală a României în lume (II) – index Transparency International privind corupţia

Imaginea reală a României în lume (II)

Index T.I. privind corupţia

EURAST Center – Ad. C.

(vezi partea I-a – Index Legatvm privind prosperitatea)

În ediţia 2009 a indexului Transparency International privind corupţia în lume (dat publicităţii în urmă cu două săptămîni), România ocupă locul 71 (din 180 de ţări), la egalitate cu Bulgaria, FYROM/Macedonia şi Grecia. Acesta este cel mai slab rezultat dintre toate statele europene membre ale UE. În fruntea clasamentului (i.e. cel mai puţin corupte ţări) se află: 1. Noua Zeelandă, 2. Danemarca, 3. Singapore, 4. Suedia, 5. Elveţia – iar pe ultimele locuri se află: 176. ex eq. Irak şi Sudan, 178. Myanmar, 179. Afganistan, 180. Somalia.

În jurul nostru, Ungaria – locul 46;  Serbia – locul 83; Republica Moldova – locul 89; Rusia & Ucraina – locul 146 (la egalitate cu Zimbabwe). Alte poziţii, spre comparaţie: 8. ex.eq. Canada; 14. Germania; 24. Franţa; 27. ex eq. Estonia, Slovenia; 49. ex eq. Polonia; 52. Cehia; 79. China.

Transparency International este un ONG cu sediul la Berlin şi cu filiale în mai multe state europene, specializat în lupta împotriva corupţiei.

Vezi clasamentul complet (format Word doc.) la – Transparency International Corruption Index 2009

_______________________

by Parker and Hart, 07 nov 09

4 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 8 comentarii

04/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (V)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 5/7

AP: 8. Cum se explică împrejurarea că  Republica Populară Chineză este singura ţară din lume care a realizat, tocmai în această perioadă, o creştere economică de 8,9%? Ce anume din organizarea chineză a dus la aceste rezultate?

AC: Nu e meritul organizării chineze, ci este (paradoxal!) consecinţa decalajului social care se accentuează şi în China: pe coasta de Est sunt familii cu trei televizoare şi două frigidere în casă, pe când în China continentală găsim un televizor sau un frigider la trei familii. Acest decalaj în creştere va decide istoria Chinei de mâine. Deocamdată, toată explicaţia “succesului” constă în faptul că acele televizoare & frigidere sunt produse în China – adică: în principal creşterea consumului intern asigură creşterea economică. În plus, chinezii trăiesc încă foarte modest şi se mulţumesc cu puţin (comparativ cu europenii), drept care statul încă mai poate gestiona investiţii impresionante.

AP: 9. Pâlpâie veşti încurajatoare şi din partea unor ţări europene care cu 0.1, 0.2, 0.3 % par a rupe ritmul infernal al căderii. Care este secretul lor? De ce nu-l aplică şi alţii?

AC: Nu cred că există reţete miracol. Fiecare ţară are guvernul ei şi poporul ei, filozofia ei de muncă sau filozofia lor de viaţă – de aici şansa unora şi neşansa altora. 

4 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

03/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (IV)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 4/7

AP: 6. Nu cumva oamenii politici şi vizionarii economici ar fi trebuit să prevadă criza şi să determine societatea ca, prin măsuri preventive, s-o evite?

AC: Repet, unii economişti au prevăzut-o (gen Nouriel Roubini ş.a.), dar nimeni nu e profet în specializarea lui. Iar oamenilor politici trebuie să le cerem pansarea rănilor sociale, nu previziuni economice pentru care nu au nici o calificare.

AP: 7. Sunt oamenii politici şi vizionarii economici doar nişte recenzenţi ai unor fapte petrecute? Dacă ei nu ne-au dat măsura viitorului, de ce i-am mai crede?

AC: Cred că numai naivii aşteaptă de la politicieni şi economişti cheia viitorului. Probabil că cea mai veche filozofie este şi cea mai corectă: dacă nu te întinzi mai mult decât te ţine plapuma, criza nu te atinge. 

3 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

02/dec/2009 EURAST recomandă o excelentă analiză: Vl. Socor – Cum „pescuieşte” Rusia în apele politicii de la Chişinău

MOSCOW FISHING IN CHISINAU’S TROUBLED POLITICAL WATERS

by Vladimir Socor  

(The Jamestown Foudation, December 1th, 2009)

Moldova’s parliament, a product of the repeat elections in July and deadlocked since then, has scheduled its fourth official attempt this year (technically the fifth attempt) to elect a head of state for December 7.

The governing Alliance for European Integration (AEI) officially supports Marian Lupu, leader of the Democratic Party (third-largest in the four-party Alliance) as its collective candidate for head of state. However, Lupu has gone far in courting Russian support and risks being abandoned by the AEI. Unofficially, some AEI factions are considering ways to scuttle Lupu’s candidacy. The nominally Communist opposition has refused to designate a candidate thus far. The Communists, in power from 2001 to 2009, hold more than enough seats to block the election of the head of state in parliament and force new parliamentary elections.

While the tug-of-war between the Communists and the AEI captures public attention, a parallel contest is ongoing within the AEI itself. Behind the Alliance’s façade of unity, certain leaders have not conclusively given up their own presidential ambitions, which they had seemed to renounce when nominating Lupu as joint candidate. With the presidential election turning into a long-drawn-out process, and Lupu’s chances consequently looking more uncertain, internal rivalries are recrudescing in the AEI.

The incumbent prime minister, Vlad Filat (Liberal-Democrat Party leader), and the leader of Moldova Noastra (AEI’s smallest party) Serafim Urecheanu, had announced their presidential ambitions prior to AEI’s nomination of Lupu. The parliament’s incumbent chairman and acting head of state, Mihai Ghimpu, has repeatedly announced his readiness to continue as acting head of state for as long as necessary to change the constitution.

The gathering threats to Lupu’s candidacy have forced him to seek Russian and local Communist support (see EDM, November 4, 30). Lupu unveiled his predicament publicly for the first time in his November 24 news conference. Alluding to „differing positions and voices [within the AEI] regarding the presidential election”, he could not predict „whether these would unify or would divide even further.” Lupu warned against the intractable situation that would result „if the principles, adopted at the Alliance’s foundation [i.e, the presidential nomination], are not respected.” If the presidential election fails again and new parliamentary elections are held, Lupu said, the Democratic Party might run separately from the other AEI parties, seeking „ideologically compatible” allies in and out of parliament (Moldpres, November 24). He went on to characterize Moldova’s nominal Communist Party as largely compatible (Timpul, November 30, citing Pro-TV, November 27).

Concurrently, Lupu has proposed a 12-point platform for cooperation with the opposition Communist Party. Initiated by him and said by him to carry AEI’s endorsment, the platform is subject to further negotiation with the Communist Party, as a possible basis for Lupu’s election as president with that party’s support (Basapress, NewsIn, November 25).

Lupu’s AEI rivals have seized this opportunity to threaten his candidacy openly. On November 30 the Chisinau newspaper „Timpul,” closely linked with Filat’s Liberal-Democrat Party, vehemently attacked Lupu’s platform and sharply questioned whether it carried the AEI’s endorsment. The attack focuses on perennial, emotional issues of national identity. It rejects the Lupu platform’s planks about „creating conditions for ethnic groups’ active participation in political life,” „a balanced approach to the teaching of history,” and „combating irredentism.” It interprets these three, semi-coded planks as implying a privileged treatment to „Russian-speaking” ethnic groups, renouncing the teaching of Romanian history, and resisting Romanian influence („irredentism”). And it takes equally vehement issue with Lupu’s recent statement (Pro-TV, November 27) about strict observance of Moldova’s permanent status of neutrality and Moldova being a „multiethnic and multicultural country.”

Those parts of Lupu’s platforms read like a desperate attempt to secure Russia’s and the local Communist Party’s support. „Timpul” is almost certainly accurate in its interpretation of Lupu’s planks. This influential newspaper speaks for Romanian-minded Chisinau circles across party lines, including Filat’s latent rival, the Liberal Party of parliament chairman and acting head of state Mihai Ghimpu. With six days to go until the presidential election, „Timpul”‘s assault on Lupu indicates that AEI leaders are seriously considering abandoning Lupu’s presidential candidacy and prolonging Ghimpu’s acting presidency for an undefined period of time, in breach of the admittedly flawed constitution, and pending changes to that document by referemdum.

Thus, Lupu’s tactical rapprochement with Russia is playing into the hands of his rivals within the AEI. His tactics risk squandering his reputation as a Western-oriented politician, favorably regarded in Brussels and other European capitals, and with no personal links to Russia thus far. Unlike the other AEI leaders, Lupu has no personal links to Romania either. He and a few other AEI politicians of Lupu’s generation (now in their early 40s) represent a cultural leap from the post-Soviet era into the European integration era for Moldova. Nevertheless, feeling cornered inside the AEI, Lupu has reached out recklessly close to Russia and the Communists.

Russia would prefer a Moldovan leadership that modifies the existing, unambiguous European orientation by introducing a two-vector policy between Europe and Russia. By the same token, Russia would welcome a Moldovan leadership that sets limits to Romanian influence in Moldova.

Moscow’s optimal solution would be to support a respected Moldovan politician with a European face, who would preside over a two-vector policy. Furthermore, such a Moldovan president would have to operate in alliance with one or several political groups amenable to Russian influence. Moscow apparently hopes that it could embed Lupu into such an arrangement. However, the Kremlin’s attempts to persuade the Moldovan Communist Party or at least a part of it to break the deadlock and support Lupu’s election as president (see EDM, November) have not borne fruit thus far.

There are no pro-Russia elements in the AEI; and few such in the opposition Communist Party’s leadership (which had distanced itself dramatically from Moscow in recent years). All Moldovan political leaders including Communists subscribe to the goal of European integration (despite differences of degree in their understanding of that goal). The Communist Party, however, has switched from a pro-Europe stance to an equidistant stance between Europe and Russia in its electoral rhetoric this year.

While some AEI politicians feel close to Romania, and some are prone to Romanian national irredentism, no significant Moldovan politician is oriented toward Russia. Even among Communist parliamentarians, political Russophiles (as distinct from cultural ones) are a few passive backbenchers. Russian direct political influence in Chisinau had been nil during the nominally Communist Vladimir Voronin’s presidency (2001-2009). Pro-Moscow groups operate outside the Communist Party, on the left fringe of „Russian-speaking” ethnic groups.

However, Chisinau’s intense partisan, factional, and personal rivalries–coupled with the urgency of external economic support to the new government–impel some leaders and groups to reach out not only to the European Union or Romania, but also to Russia. In this situation, presidential aspirants and government leaders responsible for the economy are engaging in tactical fence-mending with Moscow.

Consequently, Moscow sees an opportunity to build political influence in Chisinau for the first time after 1991. It has started this effort almost from scratch in recent months. The Kremlin and the Russian government are approaching Moldovan political groups and key contestants for power, seeking to shape the outcome and create a basis for working with a post-crisis government. However, the Communists are not readily amenable, and Lupu is overplaying his tactical hand.

_______________________

(click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună)

 by Bill Schorr, 05 nov 09

2 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

02/dec/2009 Obama: declaraţie de fond privind viitorul campaniei în Afganistan

Soluţia administraţiei Obama privind campania din Afganistan

Ieri, 1 decembrie a.c., într-un discurs programat a devoala soluţia administraţiei Obama la problemele din Afganistan, preşedintele SUA a anunţat dimensiunile de perspectivă ale „efortului american” în zonă: sporirea cu 30.000 de oameni a corpurilor armate americane şi, în speranţa unei evoluţii pozitive a campaniei, posibilitatea retragerii din zonă, după o perioadă de timp de minimum 18 luni (în iulie 2011). După ce a făcut o introducere „istorică” a dosarului afgan (începînd de la ziua fatidică de 11 septembrie 2001), precizînd că aceste eforturi din Afganistan şi Pakistan sînt „în interesul vital al Americii”, preşedintele Barack Obama a spus că trupele americane din Afganistan vor spori numeric spre 100.000 de oameni în primăvara anului 2010, iar forţele aliaţilor din NATO vor creşte de la nivelul actual (40 000 de oameni) spre 45-50 000. În context fie spus, este de aşteptat ca şi România – odată încheiate aceste alegeri prezidenţiale – să pună în discuţie o eventuală sporire a prezenţei sale în Afganistan. (Adrian Cioroianu)

*   *   *

The text of President Barack Obama’s speech at the United States Military Academy at West Point on December 1, as issued by the White House

“Good evening.  To the United States Corps of Cadets, to the men and women of our Armed Services, and to my fellow Americans:  I want to speak to you tonight about our effort in Afghanistan — the nature of our commitment there, the scope of our interests, and the strategy that my administration will pursue to bring this war to a successful conclusion.  It’s an extraordinary honor for me to do so here at West Point — where so many men and women have prepared to stand up for our security, and to represent what is finest about our country.
 
To address these important issues, it’s important to recall why America and our allies were compelled to fight a war in Afghanistan in the first place.  We did not ask for this fight. On September 11, 2001, 19 men hijacked four airplanes and used them to murder nearly 3,000 people.  They struck at our military and economic nerve centers.  They took the lives of innocent men, women, and children without regard to their faith or race or station.  Were it not for the heroic actions of passengers onboard one of those flights, they could have also struck at one of the great symbols of our democracy in Washington, and killed many more.
 
As we know, these men belonged to al Qaeda — a group of extremists who have distorted and defiled Islam, one of the world’s great religions, to justify the slaughter of innocents. Al Qaeda’s base of operations was in Afghanistan, where they were harbored by the Taliban — a ruthless, repressive and radical movement that seized control of that country after it was ravaged by years of Soviet occupation and civil war, and after the attention of America and our friends had turned elsewhere.
 
Just days after 9/11, Congress authorized the use of force against al Qaeda and those who harbored them — an authorization that continues to this day. (text integral)

(click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună)

by Kal, The Economist 26 nov 09

2 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

02/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (III)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 3/7

AP: 4. Are ceva în comun criza capitalismului cu criza socialismului?

AC: Nu (dacă e vorba de socialismul răsăritean de tip sovietic). Nu putem compara merele şi perele. Acel socialism era o fantasmă. Capitalismul e ultraconcret (şi în bine, şi în rău). Acel socialism nu s-a putut autoregla, pe când capitalismul, cu toate păcatele sale, se autoreglează de câteva sute de ani. Poate că şi crizele, cum spuneam mai sus, fac parte din aceeaşi dinamică a autoreglării capitalismului.

AP: 5. Dacă expresia tipică a crizei de astăzi este recesiunea, de ce să fie obligate ţările fără o dezvoltare economică semnificativă să suporte aceeaşi criză cu ţările blocate de plusul lor de producţie?

AC: Pentru că globalizarea nu e vorbă goală. Ţările medii dezvoltate nu pot scăpa de criză decât dacă-şi sporesc consumul intern (precum China, India sau Brazilia de azi). Dacă însă depind de exporturi sau importuri (vezi Rusia sau ţările UE), nu pot scăpa de criză. În plus, această criză, repet, nu mai este neapărat una a surplusului de producţie.

2 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

01/dec/2009 Cea mai bună cale de a sărbători 1 Decembrie

1 Decembrie: magia şi statuia unirii noastre

Adrian Cioroianu

 Încep printr-o acoladă, grăitoare totuşi în contextul dat: la examenul de admitere la facultatea de istorie, aproape toţi candidaţii fac loc, în lucrările lor, unei sintagme ameninţate de mult de clişeizare: „… aşa cum spunea şi marele nostru istoric Nicolae Iorga„. Evident, nu este nici o umbră de dubiu că Iorga este „marele nostru istoric”. Cu toate acestea, aceiaşi candidaţi, odată deveniţi studenţi, îl citesc din ce în ce mai puţin pe Iorga. E un mister, dar va deveni banalitate atîta vreme cît se petrece anual, cu fiecare promoţie. S-ar zice că decenii de statuizare mai curînd neinspirată a extraordinarului Iorga l-au îndepărtat pe istoric de noi, izolîndu-l într-un adjectiv de convenienţă. Respectul de complezenţă ne îndepărtează, în cele din urmă, de obiectul efuziunilor noastre. La fel riscăm să se întîmple şi cu extraordinarul an din istoria noastră care a fost 1918. L-am transformat de cîţiva ani în statuie şi, printr-un exces de vorbe mari, am ridicat-o la ceruri. Într-atît de sus încît uneori nu mai vedem decît piedestalul şi multora acesta nu prea le spune nimic. Se ştie că orice celebrare decerebrată, în cele din urmă, falsifică inevitabil. Este unul dintre lucrurile pe care, spunîndu-le, istoria intră pe terenul memoriei unde, încă o dată, nu este primită cu flori. 

Şi mai este ceva, care ne priveşte mult mai îndeaproape pe noi, cei de azi. Sărbătorim astăzi, într-adevăr, acel 1 decembrie 1918? Mă grăbesc să spun că nu sînt românii singurii europeni care-şi înalţă sărbătorile pe un piedestal atît de înalt încît ele devin oarecum străine. Au făcut-o şi alţii, dar s-au trezit mai devreme şi au încercat să reabiliteze situaţia, cît încă se poate. I-a ajutat poate şi faptul că trăiau ceva mai bine – cum se poate vedea peste tot, inclusiv în partea noastră de Europă, „sentimentul istoriei” devine cu atît mai agresiv cu cît pîinea de pe masă este mai mică şi mai neagră. 

Într-adevăr, ne-am unit cu fraţii noştri din Ardeal la 1 decembrie 1918. Dar unirea nu este un produs de-o zi, cu termen de garanţie ce previne asupra expirării. Unirea se construieşte şi se reconstruieşte, zi de zi, deceniu de deceniu. Unirea din 1918 nu-şi poate fi hrană sieşi la nesfîrşit. În condiţii de criză morală asumată, de memorie alimentată fraudulos şi de istorie transformată univoc în ladă de zestre, insatisfacţiile noastre comune de astăzi pot conduce la cele mai exotice soluţii, iar cîte un frate de-al nostru ardelean, sătul de România şi văduvit de inspiraţie, mai poate lansa, din cînd în cînd, cîte un manifest în care autonomia se confundă cu secesiunea, în care Bucureştiul pare profitor iar Clujul victimă. El va primi o replică dură de la alt român la fel de sărac la vorbă şi la port dar cu fantasme efectiv tricolore, şi astfel caruselul se va roti la infinit. (Spre exemplu, Sabin Gherman şi Gheorghe Funar ar putea da contur frazelor de mai sus.) Un merry-go-round dezlănţuit în gol, pentru că eficienţa unei astfel de polemici este zero. Unirea din 1918 este un liant, puternic şi memorabil; dar el nu poate suplini coeziunea autentică, stabilă şi benefică pe care o aduce prosperitatea obţinută prin eficienţa muncii.  

Din acest motiv este valoroasă Unirea: ea este o provocare continuă, un pariu mereu repetat cu noi înşine, un pariu care, pentru ca 1918 să rămînă întreg, trebuie cîştigat acum şi în toţi anii care vin. Vrem să sărbătorim Întîi Decembrie? E simplu: să trecem, de pe 2 decembrie, la muncă.  

__________________

 (fragment din volumul Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 201-201)  

1 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

01/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (II)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 2/7

AP: 3. Seamănă ea cu celelalte crize care au scuturat societatea anterior?

AC: Da şi nu. Nu seamănă în sensul în care această criză nu mai este una a supraproducţiei (ca în 1929), ci a faptului că nimeni nu mai ştie acum care este preţul corect a ceea ce producem sau avem (după câţiva ani în care preţurile o luaseră razna în sus, umflate artificial de credite foarte uşor de obţinut).

Dar şi seamănă, în sensul în care orice criză are – paradoxal – şi părţi bune: ele cern mediul antreprenorial, răsplătind firmele stabile şi eliminându-le pe cele fragile. Probabil că există un oarecare “darwinism managerial” care face ca după o criză de amploare să rămână în picioare numai cei cu picioare foarte solide. Ne place sau nu, aşa au stat lucrurile şi în 1929-’33, când au fost firme în SUA care au prosperat – precum cei care au adus pe piaţă cauciucul sintetic, ţesătura de nailon etc. După criza petrolului din 1979, au apărut pe o piaţă americană zguduită “firmele de garaj” gen Microsoft – care au devenit apoi megafirme – sau companiile CNN sau FedEx, care au ajuns mărci planetare. Sunt convins că şi după această criză unii vor obţine beneficii. 

1 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

30/nov/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (I)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi „morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 1/7

AP: 1. Când a început criza actuală?

AC: Nu-s specialist în chestiune, dar cred că actuala criză a început pe când s-a terminat precedenta (cea din Asia, din 1997-1998). Oricum, un economist pe nume Nouriel Roubini (profesor de ştiinţe economice la New York University) avertiza încă din septembrie 2006 asupra iminenţei crizei – deci nu a fost o surpriză pentru toţi, doar că unii au fost mai prevăzători decât alţii.

AP: 2. Care sunt cauzele ei?

AC: Probabil economiştii ne pot lămuri asupra cauzelor (dacă le-au înţeles şi ei şi dacă au căzut de acord asupra lor – ceea ce mă îndoiesc!). Ca istoric, nu pot decât să propun ipoteza că există o anumită ciclicitate aproape naturală în declanşarea acestor crize – precum cutremurele, dacă vreţi. Întrebarea de bază nu este dacă vor mai fi crize (pentru că vor mai fi), ci care va fi epicentrul şi intensitatea lor. Cred că asemenea crize ţin de dinamica însăşi a capitalismului. (va urma)

30 Noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu