G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS

24 septembrie 1990 – Gorbaciov aderă la tabăra conservatorilor

Președintele Mikhail Gorbachev și Gennady Yanayev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Yanaiev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Igor Caşu

Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.

La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.

În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.

La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.

Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.

Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.

_________________________

– text difuzat de RFE/RL, 24 septembrie a.c.

Anunțuri

28 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – (8/8)

Schimbările din politică externă sovietică prezentate mai sus sunt ilustrate de înlocuirea lui Cicerin cu Maxim Litvinov în anul 1930, a cărui activitate în Ligă, după 1927, a fost dusă în slujba securităţii colective.

Un lucru interesant de subliniat este faptul că, deşi relaţia economică şi militară dintre URSS şi Germania era în creştere între anii 1928-1932, relaţiile politice se diminuau tot mai mult.

Cauza distanţării politice este intrarea celor două state în criză în acelaşi timp. Lupta lui Stalin cu oponenţii „de dreapta” faţă de planurile sale economice din interiorul Rusiei a determinat o orientare spre stânga a activităţii Cominternului, prin urmare şi a KPD. La începutul lui 1928, noua linie a Cominternului a fost anunţată şi, până în 1933, KPD a revenit la atacurile asupra SPD, văzut ca inamic al clasei muncitoare. Prin aceste atacuri, se urmărea şi blocarea pericolului concilierii franco-germane, susţinută de Stresemann şi Briand, la care s-a alăturat şi SPD. Linia cominternistă, care i-a prezentat pe social-democraţi ca „social-fascişti”, a avut un rol important în paralizarea reacţiei de stânga împotriva lui Hitler, prin împiedicarea cooperării dintre KPD şi SPD. În schimb, creşterea rapidă a KPD ca urmare a crizei din Germania a făcut imposibilă pentru guvernele germane să perpetueze distincţia ficţională dintre bolşevism şi Rusia, care făcuse posibil parteneriatul de la Rapallo. Ostilitatea faţă de bolşevism poate fi demonstrată prin explozia sprijinului faţă de Partidul Nazist, care a trezit frica faţă de ameninţarea roşie şi de memoria lui noiembrie 1918.

Relaţiile germano-sovietice, deşi păreau corecte din punct de vedere politic, s-au răcit ca rezultat al creşterii revizionismului militant al Germaniei în timpul lui Brüning şi Schleicher. Totuşi, venirea lui Hitler la putere nu a produs iniţial o schimbare prea mare. Urmarea în continuare a liniei Rapallo se explică prin slăbiciunea generală de care Germania încă dădea dovadă, ca şi prin necesitatea ca Hitler să facă unele concesii faţă de aliaţii săi politici şi Reichswer. Acesta a avut o poziţie precaută şi a lăsat impresia că perpetua politica externă a Republicii de la Weimar. În realitate, tensiunile în relaţiile germano-sovietice din perioada 1929-1933 pregătiseră deja terenul pentru Hitler în vederea schimbării politicii germane faţă de URSS. Progresul făcut de noul regim în consolidarea poziţiei sale interne în 1933-1934 i-a permis lui Hitler să facă această schimbare. Severitatea conducătorului statului german faţă de comunism şi eliminarea KPD au făcut să dispară ultimile vestigii ale Republicii de la Weimar, astfel fiind compromisă relaţia cu URSS. Pactul de neagresiune dintre Germania şi Polonia (1934) a reprezentat o rupere decisivă cu politica faţă de URSS a Republicii de la Weimar. A însemnat, în mod virtual, ruperea relaţiilor diplomatice şi politice normale dintre Berlin şi Moscova.[1]

În concluzie, dorim să subliniem importanţa factorului ideologic în relaţiile internaţionale, care, în ciuda intereselor comune pe care le-au avut Germania şi Rusia Sovietică/URSS, le-a împiedicat pe acestea să îşi unească forţele pentru dominarea Europei. Noua încercare de apropiere din 1939 va confirma faptul că două mari puteri cu ideologii opuse nu pot să ajungă decât la confruntare.


[1] John Hiden, op. cit., pp. 96-99.

 

Bibliografie

  1. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
  2. Hiden, John, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977.
  3. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2007.
  4. Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.
  5. Rubinstein, Alvin Z., The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960.

26 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 1 comentariu

08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8)

În timpul Conferinţei de la Locarno (1925), comisarul Poporului, însărcinat cu Afacerile Externe, Cicerin, aflat în vizită într-un oraş german, a propus Guvernului German încheierea unui tratat de prietenie şi de neutralitate. Stresemann, iniţial, nu a fost receptiv la această iniţiativă. Dar, apoi, probabil văzând în acest lucru un mijloc de presiune asupra occidentalilor, a acceptat semnarea unui acord economic (la 12 octombrie 1925) şi, în fine, a unui acord politic, semnat la Berlin la 24 aprilie 1926.[1] La această dată, puterile vestice acceptaseră politica germană de echilibru, nemaiexistând reacţia din timpul semnării Tratatului de la Rapallo.[2] Era un tratat de prietenie şi de neutralitate. Articolul 2 prevedea că, în cazul în care, în ciuda atitudinii sale paşnice, una dintre părţile contractante ar fi obiectul agresiunii unei alte puteri, cealaltă parte trebuia să-şi păstreze neutralitatea.[3] Astfel, se elimina posibilitatea ca Germania să devină vreodată zonă de concentrare a trupelor Marii Britanii sau Franţei pentru un război împotriva Uniunii Sovietice.[4]  Articolul 3 obliga pe fiecare dintre părţile contractante să nu adere la o coaliţie care ar avea drept scop supunerea celuilalt la un boicot financiar sau economic.[5] Acest lucru însemna că cele două ţări se excludeau reciproc de la aplicarea securităţii colective. Relaţia dintre Berlin şi Moscova s-a păstrat şi consolidat pe baza ostilităţii faţă de Polonia.[6]

De asemenea, a fost susţinută continuarea colaborării pe planurile economic şi militar, ca şi pe plan cultural.

Printr-o notă, Germania s-a angajat să ducă o politică de prietenie faţă de URSS după intrarea în Ligă şi a reafirmat faptul că doar Germania urma să decidă care era agresorul în orice conflict. Relaţiile militare au atins punctul culminant la începutul anilor ’30, când a fost un adevărat record de antrenări comune şi experimente cu arme interzise Germaniei.[7]

În ziua de 15 iunie 1927, la Geneva, a avut loc o conferinţă între Chamberlain, Stresemann, Briand, Vandervelde şi contele Ishii, la care s-a discutat despre relaţia cu URSS. Chamberlain i-a propus lui Stresemann – care a relatat în scris întrevederea – să facă presiuni asupra Guvernului Sovietic, pentru a se realiza o apropiere economică între Uniunea Sovietică şi Europa. În ceea ce-l priveşte pe cancelarul german, acesta a rămas ataşat relaţiei privilegiate a Germaniei cu această putere, refuzând „orice cruciadă antibolşevică”. Stresemann a declarat în Reichstag, la 23 iulie, că Germania nu voia să participe la o acţiune comună contra URSS.[8]

Dar, treptat, schimbarea relaţiilor germano-sovietice a devenit una vizibilă. Nu a fost un eveniment brusc, ci o consecinţă a evoluţiei climatului internaţional, a schimbărilor care au dus la creşterea puterii lui Stalin, precum şi a radicalizării politicii germane după 1928. Cancelarul german era interesat în cooperarea cu sovieticii, pentru că cele două state aveau o dorinţă comună legată de Polonia. De vreme ce folosirea forţei împotriva inamicului comun era exclusă în viitorul apropiat, presiunea diplomatică şi economică comună a Germaniei şi URSS era de importanţă mare pentru păstrarea opţiunilor deschise cu privire la estul Europei.

Deşi păstrarea prieteniei cu Germania era importantă pentru sovietici, intrarea Germaniei în Ligă şi existenţa pactelor de la Locarno i-au determinat pe aceştia să-şi reconsidere tacticile. Încă din 1925/1926, sovieticii au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Franţa, iar în octombrie 1925 Cicerin a exprimat intenţia ţării sale de a trimite un observator la Geneva. În ianuarie 1926, sovieticii au fost de acord să ia parte la Comitetul pentru dezarmare, dar conceptul de securitate al Ligii era diferit de viziunea sovietică din a doua jumătate a anilor ’20, care viza încheierea de tratate bilaterale de neagresiune cu vecinii. În ciuda acestor fapte, relaţia germano-sovietică a fost o forţă potenţială pentru pacea europeană. Un exemplu în acest sens este faptul că Germania a dorit să joace rolul de mediator în disputa sovieto-britanică din 1927. (va urma)

 


[1] Ibidem, p. 76.

[2] John Hiden, op. cit., p. 95.

[3] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[4] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

[5] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[6] Henry Kissinger, op. cit., p. 246.

[7] John Hiden, op. cit., pp. 95-96.

[8] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 78.

8 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 1 comentariu

07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8)

Orientarea duală a politicii externe ruse a afectat relaţia germano-rusă. Deşi erau interesaţi să aibă relaţii bune cu Germania şi să sprijine acest stat împotriva Marii Britanii şi a Franţei, liderii bolşevici au continuat să privească clasele muncitoare germane ca fiind cheia răspândirii viitoarei revoluţii.

După 1922, sub conducerea lui Stresemann s-a încercat ducerea unei politici de echilibru, orientată atât spre Rusia, cât şi spre Vest.

Anul 1923 este foarte important, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre Germania şi Vest, cât şi în ceea ce priveşte relaţia cu sovieticii. Germania a beneficiat de sprijinul rusesc pentru politica sa de rezistenţă pasivă, mai precis de avertizările sovietice pentru Franţa şi Polonia în timpul crizei Ruhr-ului, care au permis menţinerea într-o stare de neutralitate a estului Europei. În vara anului 1923, a fost atins un acord cu privire la participarea germană la industriile de armament ruseşti, iar în iulie au fost redeschise negocieri pentru un acord economic deplin.

În acelaşi an, Cominternul a urmărit convingerea burgheziei germane că interesele sale puteau fi atinse prin alierea cu proletariatul, pentru crearea unei rezistenţe revoluţionare în faţa Franţei. În august 1923, Cominternul a încercat să restaureze un front combinat între KPD şi SPD. Această încercare a avut un oarecare succes. În octombrie 1923, guvernele de coaliţie KPD-SPD din Saxonia şi Thuringia trebuia să asigure o bază de la care să se organizeze revoluţia. Însă, suprimarea brutală a rebeliunii din Saxonia de Guvernul Stresemann a scos la iveală ostilitatea ideologică cu privire la bolşevism în Germania, în ciuda normalizării relaţiilor diplomatice după Rapallo. Astfel, speranţele sovietice cu privire la o revoluţie în Germania au fost înăbuşite, ceea ce a contribuit decisiv la trecerea în URSS de la doctrina revoluţiei mondiale la cea a socialismului dintr-o singură ţară.

Bolşevicii au ajuns la concluzia că, pentru ca revoluţia să se consolideze în URSS, era necesar să fie păstrate relaţiile cu Germania, ca un mod de apărare în faţa lumii capitaliste ostile. „Anul recunoaşterii”, 1924, nu a împrăştiat temerile sovietice, această situaţie fiind determinată mai ales de faptul că inaugurarea Planului Dawes părea să apropie Germania de puterile vestice. Sovieticii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul, au promis, în 1924, că nu vor mai fi alte încercări de amestec în afacerile interne germane. Această schimbare de politică s-a reflectat în comportamentul partidelor comuniste europene, inclusiv în cel al KPD. Sub conducerea lui Ernst Thälmann, din 1925, KPD a urmat linia Moscovei. Din 1928, KPD a încercat să coopereze într-un mod practic cu partidele socialiste în Germania. În modul acesta, o sursă de fricţiune imediată între Germania şi statul sovietic era redusă.

Dar dificultăţile în relaţia germano-sovietică după 1923 nu au fost absorbite de dispariţia elementului revoluţionar din politica externă sovietică, fiind influenţate de scena internaţională în schimbare. În timp ce Stresemann încerca să obţină o apropiere de durată şi profitabilă faţă de Vest, între anii 1924-1925, sovieticii erau preocupaţi să prevină o asemenea apropiere. Legăturile cu marea putere estică pe care Stresemann le moştenise, în loc să îi aducă câştiguri, i-au adus dificultăţi. Strategia Locarno a apropiat Germania de Vest şi de Liga Naţiunilor, pe care sovieticii o detestau, fiind văzută de aceştia ca un organ al lumii capitaliste. Asigurările germane constante făcute URSS în perioada Locarno nu puteau să reducă grijile sovieticilor. Însă, relaţiile economice şi militare au permis păstrarea unei anumite armonii în relaţia dintre cele două puteri.

Relaţiile dintre URSS şi Germania au intrat între 1924-1925 într-o nouă fază, în care nu s-a pus un accent atât de mare pe producerea, ci mai degrabă pe testarea unor materiale de război şi pe antrenarea personalului militar german pentru folosirea acelor arme şi echipamente interzise de Tratatul de la Versailles.[1] În perioada1924-1932, au funcţionat activ tabere de antrenament pentru tancuri (Kama), aviaţie (Lipeţk) şi pentru experimentarea gazului de luptă (Saratov), sub direcţia unui organism secret, stabilit în 1924, Zentrale Moskau. De asemenea, a fost organizată o colaborare între statele-majore.[2]

 

 


[1] John Hiden, op. cit., p. 91-94.

[2] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 53.

7 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 2 comentarii

06/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (5/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8)

Dar grija lui Rathenau pentru bunăstarea economică a Germaniei, în condiţiile în care era şeful celei mai mari companii de electricitate, AEG, l-a determinat pe acesta să fie precaut şi să nu piardă posibilitatea ca Germania să obţină avantaje economice şi politice prin semnarea unui tratat cu Rusia.[1]

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1922, la ora unu şi un sfert, unul dintre aghiotanţii lui Cicerin a telefonat delegaţiei germane în mod conspirativ, făcând propunerea pentru o întrevedere în cursul zilei următoare la Rapallo. Germanii au acceptat, pentru a ieşi din izolare, în timp ce sovieticii doreau să evite să devină creditori ai acestora.[2]  

Pe 16 aprilie, cele două state au semnat tratatul propus de sovietici. În ciuda faptului că tratatul s-a realizat, în principiu, împotriva voinţei lui Rathenau şi a lui Ebert, hotărârile luate au adus celor două state un plus de siguranţă pe scena politică europeană. Cei doi marginalizaţi au renunţat reciproc la pretenţii importante, bazate pe prevederile articolului 116 al Tratatului de la Versailles, care rezerva Rusiei posibilitatea de a cere despăgubiri şi Germaniei acelaşi drept cu privire la naţionalizarea proprietăţilor germane.[3]

De asemenea, Germania a obţinut acces la piaţa rusească, iar Rusia a ieşit din izolarea la care o obligaseră Aliaţii.

Totodată, au fost restabilite relaţiile diplomatice normale şi s-a stipulat că principiul naţiunii celei mai favorizate va guverna tratamentul relaţiilor comerciale şi celui al cetăţenilor lor, în plus promiţându-şi asistenţă mutuală pentru uşurarea dificultăţilor lor economice. Sovieticii au văzut în acest tratat salvarea de o viitoare ameninţare combinată asupra economiei lor de către Vestul capitalist.[4]

Atunci când a aflat despre discuţiile cu privire la încheierea acestui tratat, Lloyd George a încercat să ofere delegaţiei germane ceea ce refuzase de mai multe ori: o întrevedere. Mesajul lui a ajuns la Rathenau, negociatorul german, tocmai când se pregătea să plece la ceremonia de semnare a acordului sovieto-german. Acesta a dat ca răspuns următoarele cuvinte: „Le vin est tiré; il faut le boire” („Vinul a fost destupat; trebuie băut”).[5]

Încheierea tratatului le-a făcut pe puterile occidentale să întrevadă o nouă posibilitate în politica internaţională: aceea ca Germania şi Rusia să fie poate cândva legate printr-o alianţă reală împotriva Occidentului. Varianta opusă, pe care Churchill o susţinuse, de a se face din Germania un aliat într-un război antibolşevic, părea să nu mai fie valabilă niciodată.[6]

Rapallo este punctul culminant al tendinţei Germaniei după 1919 de a exploata cartea rusească, cu scopul de a obţine concesii din partea puterilor vestice şi a devenit expresia acelor forţe din politica germană care, în mod tradiţional, urmăriseră politici ce vizau întărirea puterii Germaniei şi care să facă alianţa cu Germania valoroasă.[7]

Deşi ulterior Rapallo avea să fie considerat simbolul pericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici şi germani, a fost, de fapt, doar un accident inevitabil. Niciuna nu a avut planuri pentru ca lucrurile să decurgă în modul în care s-au întâmplat. Totodată, a fost un eveniment inevitabil, deoarece marginalizarea a două state foarte puternice nu putea decât să le determine să se apropie şi să depăşească diferenţele ideologice.[8]

În ciuda acestui succes, Germaniei a practicat o politică a echilibrului, de centru. Brockdorff Rantzau era mândru de apropierea dintre el şi Cicerin, dar a fost un politician lucid, afirmând că politicienii sovietici erau nişte „fanatici lipsiţi de scrupule”, ce intenţionau ca, într-o bună zi, să împingă „graniţele Asiei” până la Rin. O poziţie asemănătoare o avea şi Stresemann, care considera că un mariaj cu Rusia sovietică ar fi însemnat pentru el „să te culci în pat cu asasinul propriului popor”.[9]

Relaţia Germaniei cu puterile vestice a devenit mai dificilă şi din cauza faptului că Tratatul de la Rapallo a determinat anularea încercărilor franco-poloneze de a susţine cererile statelor est-europene mici la reparaţii din partea Germaniei şi a făcut vizibil impasul cu privire la reparaţii în Vest.

În Germania, KPD a salutat Tratatul de la Rapallo pentru motive clare, ideologice, aceeaşi atitudine având-o şi liderii militari şi naţionalişti germani, împreună cu cei din industria grea. În general, şi celelalte partide, cu excepţia SPD, au salutat tratatul în Reichstag ca un pas spre o politică externă mai activă. Pentru Lenin, tratatul a fost instrumentul ce putea susţine exploatarea diviziunilor din câmpul capitalist şi să crească spaţiul pentru impunerea politicilor sovietice până ce condiţiile permiteau răspândirea revoluţiei. (va urma)


[1] John Hiden, op. cit., pp. 89-90.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[3] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[4] Alvin Z. Rubinstein, The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960, p. 90.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[6] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[7] John Hiden, op. cit., p. 91.

[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[9] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

6 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 3 comentarii

05/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (4/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8)

Perioada de până la semnarea Tratatului de la Rapallo din 1922 nu a adus progrese importante în relaţia dintre cele două state, atât pe plan economic, cât şi pe plan militar. Această situaţie îşi are rădăcinile în politica internă germană. Ducerea unei politici mai active cu privire la Rusia nu a fost posibilă din cauza atitudinii coaliţiei lui Wirth şi a unor personalităţi ca preşedintele Ebert şi Friedrich Rosen, ministru de externe în primul guvern al lui Wirth. Aceştia erau preocupaţi de eventualele consecinţe negative pe care o asemenea politică le-ar fi putut avea asupra relaţiilor dintre Aliaţi şi Germania. Un alt element care nu permitea impunerea unei apropieri mai mari era distanţa ideologică. Exitenţa unei organizaţii internaţionale de partide comuniste, Cominternul, nu putea să nu determine asocierea statului sovietic cu motorul unei ulterioare revoluţii mondiale. Politica sovietică cu privire la Vestul capitalist a fost coordonată pe diferite niveluri. Primul nivel viza provocarea unei revoluţii, acest lucru fiind confirmat de implicarea KPD-ului în revolta din martie 1921. Dar, în acelaşi timp, Narkomindelul, Comisariatul Sovietic pentru Afaceri Externe, urmărea să normalizeze relaţiile cu Republica de la Weimar. Deşi anticomunismul înverşunat al cercurilor naţionaliste de dreapta germane din anii `20 nu a fost un obstacol în cooperarea cu Rusia sovietică pe scena internaţională, SPD a rămas opus oricărei politici care ar fi mărit greutatea KPD, inamicul său în cucerirea suportului clasei muncitoare din 1918.

În vara lui 1921, pentru ca relaţia cu puterile vestice să fie întărită, trebuia să se realizeze o restrângere a relaţiei economice germano-ruse. Această viziune era împărtăşită de cei moderaţi, inclusiv de cei din industria uşoară germană, care nu erau atât de dependenţi de pieţele ruseşti.

Însă, Wirth a profitat de împărţirea Sileziei de Sus, eveniment extrem de nepopular în rândurile germanilor, pentru a susţine necesitatea apropierii de Rusia. Este important de menţionat faptul că, în a doua administraţie a sa, a numit aşa-numiţi „estici”, ca Ago von Maltzan, în poziţii-cheie. Wirth, care a devenit ministru de externe pentru o vreme, ca şi cancelar, a fost informat cu privire la contactele militare secrete cu Rusia în 1921.

Înrăutăţirea situaţiei internaţionale a Germaniei în iarna dintre 1921-1922 a făcut posibilă o orientare spre Est a politicii externe germane. Acestă situaţie era cauzată de opoziţia internă din Franţa la orice apropiere de Germania şi la orice negociere cu privire la reparaţii. Atitudinea de neclintit franceză cu privire la reparaţii le-au permis lui Wirth şi lui Maltzan să exploateze spectrul unor negocieri separate între ruşi şi Aliaţi cu privire la articolul 116 al Tratatului de la Versailles.

În ciuda orientării lor proruse, nici Wirth şi Maltzan nu susţineau acordarea unei încrederi exclusive relaţiei cu Rusia, deşi activarea relaţiilor germano-ruse creştea influenţa asupra elaborării de politici a Reichswehr şi a industriei grele.[1]

În aprilie 1922, primul ministru britanic Lloyd George a convocat o conferinţă internaţională la Genova, care urma să aibă ca scop discutarea despre despăgubiri, datorii de război şi refacerea Europei. Fiind imposibil să se elaboreze un plan de refacere economică a Europei fără cele mai mari două puteri continentale (care întâmplător erau în acelaşi timp principalii datornici), Germania şi Uniunea Sovietică, cei doi paria ai diplomaţiei europene au fost invitaţi pentru prima oară la o conferinţă internaţională în perioada postbelică.[2]

Germania a încercat să obţină un moratoriu asupra despăgubirilor. Sovieticii au fost suspicioşi vizavi de faptul că era posibil ca aliaţii să încerce să pună capăt impasului prin legarea datoriilor ţariste de despăgubirile germane, în timp ce Uniunii Sovietice i s-ar fi putut cere să recunoască datoriile ţarilor şi să-şi procure singură banii din despăgubirile pe care le avea de plătit Germania.

Guvernul Sovietic nu dorea să recunoască datoriile ţarilor şi nici să accepte revendicările francezilor şi britanicilor. De asemenea, era hotărât să nu adauge Germania pe lista de adversari, aceştia fiind deja prea numeroşi.

Rezultatul Conferinţei de la Geneva nu a fost o contribuţie la ordinea internaţională, aşa cum spera Lloyd George, ci crearea cadrului favorabil pentru apropierea celor doi paria.

Cicerin s-a simţit marginalizat la Genova, la fel simţindu-se şi membrii delegaţiei germane. Cele trei solicitări ale cancelarului german şi ale ministrului său de externe pentru o întrevedere cu Lloyd George au fost respinse. În acelaşi timp, Franţa a propus organizarea unor consultări separate cu Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, de la care Germania să fie exlusă. Scopul acestor întrevederi era rediscutarea propunerii de negociere a datoriilor ţariste în schimbul despăgubirilor germane.[3]

Deşi sovieticii le propuseseră germanilor, înainte de Geneva, încheierea unui tratat, Wirth nu fusese pregătit să accepte o asemenea sugestie, care ar fi însemnat ca Germania şi Rusia să-şi coordoneze strategiile în timpul conferinţei. Ministrul de externe al lui Wirth de la începutul lui 1922, Walther Rathenau, nu ar fi permis acest lucru în niciun caz. Motivul este faptul că acesta era exponentul acele părţi a opiniei publice care nu dorea să fie afectate relaţiile cu puterile vestice înainte de Conferinţa de la Genova.


[1] John Hiden, op. cit., pp. 86-89.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 224.

[3] Ibidem, pp. 228-229.

5 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 4 comentarii

03/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (3/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8)

În ciuda înfrângerii Rusiei Sovietice în războiul cu Polonia, contactele intermitente între liderii militari germani şi ruşi, între 1919 şi 1920, i-au permis generalului von Seeckt, şeful Reichswehrului, să aibă temelia pe care să construiască mai târziu edificiul. Pentru construirea edificiului, Seeckt dorea să urmeze două etape: să restaureze puterea militară a Germaniei cu ajutorul ilicit al ruşilor şi să pregătească ziua în care Polonia urma să fie distrusă şi Versailles-ul răsturnat. Ca urmare, în anul 1921, a început producţia industrială germană în Rusia pentru scopuri militare, Germania acordând sprijin financiar şi tehnic şi chiar stabilind firme germane pe pământ rusesc. Tot în 1921, în cadrul Ministerului Reichswehrului, a apărut o secţiune specială care se ocupa de afacerile ruseşti, Sondergruppe R.

Semnarea Tratatului de la Riga, care a marcat finalizarea Războiului Sovieto-Polonez a însemnat încheierea perioadei de intervenţie, puterea sovietică reuşind să se impună.[1]

În septembrie 1921, relaţiile germano-ruse au progresat, fiind numiţi reprezentanţi de cele două părţi, fără statut diplomatic deplin încă, profesorul Kurt Wiedenfeld la Moscova, iar Nikolai Krestinski la Berlin. De asemenea, au fost iniţiate primele contacte între Reichswehr şi Armata Roşie.

Interesul Occidentului faţă de Rusia se manifesta prin conceperea unor planuri pentru formarea unui consorţiu financiar internaţional vizând reconstrucţia economică a Rusiei, idee susţinută, printre alţii, de Lloyd George şi ministrul de externe al Reichului, Walter Rathenau, care avea o orientare prooccidentală.[2]

În ceea ce-l priveşte pe Lenin, acesta, ca urmare a constrângerilor externe, a fost nevoit să îşi schimbe comportamentul politic. Această schimbare a presupus ajustarea aspiraţiilor cu privire la iminenta revoluţie mondială şi realizarea de compromisuri temporare cu lumea capitalistă, scopul sacrificiului politic făcut fiind supravieţuirea noului regim din Rusia. Noua Politică Economică, introdusă de Lenin în martie 1921, a fost, cel puţin în parte, o consecinţă a acestei schimbări. Prin NEP, au fost acordate anumite facilităţi pentru investitorii străini în Rusia. Marea Britanie, rivalul principal al Germaniei pentru afacerile în Rusia, a semnat un acord temporar de comerţ cu Moscova pe 16 martie 1921.

Deschiderea pe plan economic a Marii Britanii faţă de Rusia şi interesul Germaniei în această direcţie au determinat-o pe aceasta din urmă să îşi consolideze, în acelaşi an, relaţia cu sovieticii. Pe 6 mai 1921, a fost semnat Acordul provizoriu germano-rus. Acesta a fost, în mod virtual, instrument de recunoaştere de iure a regimului sovietic şi a oferit perspective mai bune pentru protejarea afacerilor private germane în Rusia. Totodată, a adus beneficii industriei grele germane, care urmărea obţinerea de acces pe piaţa rusă şi înfrângerea pe cât posibil a eforturilor competitive ale Vestului de a umple maşinăria industrială. Pentru consolidarea relaţiilor economice germano-ruse, trebuia realizată o apropiere a legăturilor politice, deoarece, chiar şi în timpul NEP, comuniştii controlau „vârfurile de comandă” ale economiei ruseşti, totodată fiind un monopol sovietic asupra comerţului cu exteriorul.

Apropierea politică dintre Germania şi Rusia beneficia de sprijinul opiniei publice germane, dar şi de cel al anumitor politicieni şi militari care au susţinut impunerea unei orientări estice a politicii externe germane, ce trebuia să fie folosită ca instrument pentru atacarea sistemului versaillez. O semnificaţie importantă, în 1921, o aveau legăturile în creştere dintre Reichswehr şi industria grea. (va urma) 


[1] John Hiden, op. cit., pp. 87-88.

[2] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

3 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 5 comentarii

02/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (2/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8)

După numai două luni, conducătorii de la Moscova au iniţiat primul contact cu Guvernul German revoluţionar, dar comportamentul rece al delegatului poporului Haase, şi protestul Guvernului Ebert, puţin mai târziu, împotriva amestecului, prin diferite apeluri şi proclamaţii ale Guvernului Sovietic, în treburile interne ale Germaniei i-au făcut pe sovietici să renunţe la optimism. Relaţiile diplomatice, pe care guvernul monarhist le rupsese într-una dintre ultimele sale acţiuni oficiale, nu au fost reluate, iar după moartea Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, care era văzut deja viitorul preşedinte al unei republici sovietice germane, relaţiile s-au deteriorat tot mai mult. În ciuda acestei situaţii, ministrul de externe, contele Brockdorff-Rantzau, a conştientizat atuul pe care l-ar fi putut avea Germania dacă ar fi exploatat o apropiere de Guvernul Sovietic: fie cu privire la neliniştile social-politice din ce în ce mai evidente ale Aliaţilor, ceea ce putea să facă din Germania un aliat preţuit, fie printr-o strânsă alianţă cu Rusia împotriva Antantei.

(afiş socialist contemporan cu efigia Rosei Luxemburg)

Ambele variante îşi aveau rădăcinile în situaţia politică şi poziţia geografică a Germaniei. Profunda impresie negativă pe care Brockdorff-Rantzau a avut-o la Versailles l-a determinat să susţină a doua cale. Dimpotrivă, Ebert şi aproape toţi social-democraţii sprijineau orientarea spre Vest, care era singura care putea să le asigure autoafirmarea în raport cu comuniştii.

A apărut şi o a treia orientare, cea economică, la care au aderat numeroşi întreprinzători germani, şi care nu trebuia să fie neapărat apolitică sau filobolşevică. Filosofia acesteia era următoarea: prin stabilirea de relaţii comerciale, caracterul barbar sau asiatic al bolşevismului putea fi atenuat. Aceeaşi viziune o avea în Marea Britanie Lloyd George, în anul 1920 englezii şi germanii ajungând deja să concureze puternic pentru piaţa rusească.[1]

Beneficiile unei relaţii strânse între Germania şi Rusia au fost conştientizate şi de Lenin.  În decembrie 1920, Lenin a expus în felul următor importanţa Germaniei în conturarea strategiei ruse de politică externă: „Experienţa noastră depinde în primul rând de existenţa unei scindări radicale în tabăra puterilor imperialiste şi, în al doilea rând, de faptul că victoria Antantei şi Pacea de la Versailles au plasat marea majoritate a naţiunii germane într-o postură în care aceasta nu poate trăi. Guvernul burghez al Germaniei îi urăşte cu patimă pe bolşevici, dar interesele situaţiei internaţionale îl împing spre o pace cu Rusia Sovietică, contrar propriei voinţe”.[2]

Primele contacte formale între cele două guverne au permis soluţionarea problemei prizonierilor de război luaţi de ambele părţi. În Germania, se aflau peste un milion de prizonieri de război ruşi, iar în Rusia erau, pe lângă numărul considerabil de prizonieri de război germani, numeroşi internaţi civili. Pentru rezolvarea acestei probleme, la începutul lui 1919, a fost creat un oficiu central al Reichului pentru prizonieri civili şi de război. În acelaşi an, a sosit la Berlin Viktor Kopp, ca om de încredere al Guvernului Sovietic, pentru a se implica în chestiunea prizonierilor de război şi pentru a stabili, în măsura posibilităţilor, contacte ulterioare. În aprilie 1920, a fost perfectat un acord şi, la scurt timp, ambii reprezentanţi, Viktor Kopp la Berlin şi Gustav Hilger la Moscova, au primit anumite împuterniciri consulare şi imunitate personală.

Relaţiile germano-sovietice, deşi încă nu fuseseră oficializate, aveau o tendinţă pozitivă, progresul fiind demonstrat, în lunile iulie şi august 1920, de dorinţa lui Lenin de a se stabili o graniţă comună cu Germania. Guvernul German s-a declarat neutru, dar linia antioccidentală, antipoloneză a unor politicieni cu orientare de dreapta a avut o influenţă considerabilă atât în Ministerul Apărării, cât şi în Ministerul de Externe. Apropierea celor două state era dorită de Lenin nu doar pentru că urmărea să profite de potenţialele dezbinări din lumea capitalistă, dar şi pentru că acesta, asemenea multor ruşi, avea o mare preţuire faţă de organizarea şi tehnica germană.

În favoarea relaţiilor strânse dintre cele două state, se adăugau şi interesele multor întreprinzători pentru reluarea legăturilor comerciale, prin urmare presiunea acelei orientări politico-economice relativ independente.[3]

În 1920, în timpul Războiului Sovieto-Polonez, se întrevedea constituirea unei alianţe germano-ruse, cu scopul de a distruge Polonia.[4] Generalul Hans von Seeckt, arhitectul armatei germane de după război, a scris la un moment-dat: „Statul polonez actual este o creaţie a Antantei. El a fost creat pentru a înlocui presiunea exercitată anterior de Rusia pe frontul de est al Germaniei. Lupta dintre Rusia Sovietică şi Polonia nu loveşte doar în aceasta din urmă, ci, mai presus de orice, în Antantă – Franţa şi Anglia. Dacă Polonia se prăbuşeşte, întregul edificiu al Tratatului de la Versailles se va clătina. De-aici reiese limpede că Germania nu are niciun interes să ofere ajutor Poloniei în lupta ei cu Rusia”. Aşadar, alianţa celor două state era văzută ca motorul distrugerii ordinii de la Versailles.

Viziunea lui von Seeckt a confirmat temerile exprimate de lordul Balfour cu câţiva ani înainte potrivit cărora Polonia ar fi furnizat Rusiei şi Germaniei un inamic comun şi ar fi preîntâmpinat conflictele dintre ele. În sistemul elaborat la Versailles, Germania nu era poziţionată în faţa Triplei Înţelegeri, ci în faţa mai multor state aflate mai mult sau mai puţin în dezacord unele cu altele şi, totodată, situate în opoziţie faţă de o Uniune Sovietică care, de asemenea, avea pretenţii teritoriale.[5] (va urma)

 


[1] Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, pp. 135-136.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

[3] Ernst Nolte, op. cit., pp. 137-138.

[4] John Hiden, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977, p. 87.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

2 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 6 comentarii

30/iun/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

Autorul acestui articol a urmat cursurile specializării Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, pe care le-a finalizat în acest an (cu media 10!). Printre subiectele sale de interes: relaţiile dintre URSS/Federaţia Rusă şi statele Europei Occidentale – EURAST

(1/8)

Împrejurările care au dus la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi la bolşevizarea Rusiei au conturat relaţia dintre cele două state în perioada interbelică.

După schimbarea de regim din 1917, primul decret al bolşevicilor în sfera politicii externe a fost aşa-numitul „Decret asupra păcii”, care reprezintă un apel către guvernele şi popoarele lumii pentru impunerea „păcii democratice”.

(afiş comunist cu V.I. Lenin)

Dar această iniţiativă nu a adus acea schimbare de atitudine la nivel internaţional pe care o vizau liderii bolşevici. Înaltul Comandament German a acceptat să fie începute negocieri pentru un tratat de pace la Brest-Litovsk, precum şi să fie impus un armistiţiu pe durata convorbirilor. Iniţial, având gândirea politică puternic influenţată de ideologia bolşevică, Troţki a considerat că va fi capabil să Citește în continuare

30 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 7 comentarii

07/iun/2010 Despre „prezenţa” URSS în Piaţa Universităţii, mineriade… despre Ion Raţiu şi Ion Iliescu (3/4)

Adrian Cioroianu:„Moscova nu e străină de «13-15 iunie»“

 Mihai Voinea, Cristian Delcea (Adevărul, 03 iunie a.c.)

(1/4); (2/4); (3/4)

Sunt voci care vorbesc despre o prezenţă masivă în Piaţă a ofiţerilor din fosta Securitate.

E foarte posibil. Securitatea nu fusese dezmembrată. Mai mult de atât, eu cred că în jurul Pieţei Universităţii, şi probabil şi în interior, prin anumite antene, se aflau foarte multe servicii secrete. URSS era în picioare, Europa de Est era în fierbere. Nu puteau lipsi serviciile secrete. N-aş spune că ele au determinat mişcarea, dar e firesc să fi fost interesate de ce se întâmplă acolo Citește în continuare

7 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

14/mai/2010 Când a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (5/5)

Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova?

Note de lectură: pe marginea cărţii 1968. Din primăvară pînă în toamnă, de Mihai Retegan, Ed. RAO, Bucureşti, 1998

Alexandru Mirea

(5/5)

Invazia în Cehoslovacia debutează conform planului. Itinerariile folosite sînt exact acelea recunoscute în timpul operaţiunii „Şumava”. „Cei cinci” îi trimit preşedintelui Svoboda un apel prin care îl înştiinţează oficial de intrarea trupelor OTV în ţara sa. I se recomandă ca Armata RSC să nu riposteze şi ca populaţia să fie paşnică. Dar lucrurile nu evoluează în sensul dorit de Moscova; conservatorii nu reuşesc să acapareze puterea, guvernul „revoluţionar” din umbră rămînînd blocat în ambasada URSS. Forţele legitime preiau controlul asupra mass-media şi declanşează o virulentă campanie anti-intervenţionistă.

Reacţiile diplomatice la nivel internaţional au fost semnificative: ambasadorii RSC în cele cinci ţări au prezentat ministerelor Afacerilor Externe o notă de protest; Guvernul sovietic i-a trimis preşedintelui american un mesaj de justificare; SUA, Canada, Franţa, Marea Britanei, Danemarca şi Paraguay au cerut convocarea Consiliului de Securitate; Citește în continuare

14 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

21/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (4/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(4/5)

3. Profesioniştii respectă definirea termenilor?

Al doilea elogiu, pe cale de consecinţă, este unul adus profesionalismului. Eu nu am avut onoarea de a fi revoluţionar (mi-ar fi plăcut, dar nu a fost cazul[1]), dar am avut în schimb onoarea de a fi senator de Timiş – judeţ care trăieşte cu o mare demnitate şi cu o certă încăpăţânare[2] (în sens bun) legenda, istoria şi memoria  revoluţiei. Nu aş vrea ca aceste rânduri să deranjeze susceptibilităţile unora, nici revoluţionarii, nici oamenii politici, nu vreau să stârnesc neapărat nici reacţii polemice, dar cred că cei care vor desluşi revoluţia nu vor fi nici politicienii şi nici revoluţionarii. Ci sunt/vor fi istoricii. În anii ’90 s-au organizat comisii parlamentare pentru elucidarea revoluţiei; am avut ocazia de a colabora sau măcar discuta (şi uneori polemiza) cu unii dintre membrii sau responsabilii acestor comisii[3]; mi-a devenit clar că efortul lor va rămâne futil tocmai pentru că amprenta politicului nu oferă credibilitate în România.

Iar istoricii trebuie să se bazeze pe toate sursele veridice şi să-i consulte pe toţi, indiferent de partizanatul lor politic (dacă îl au sau nu – cu menţiunea că în România el este, încă, foarte prezent[4]) şi din acest motiv reiau un apel pe care l-am făcut cu ocazia unei reuniuni[5] a revoluţionarilor & politicienilor: toţi cei care mai au încă amintiri din revoluţie, care au participat la ea, trebuie să-şi lase mărturia. Cred că este nevoie şi de adevărul lor, al revoluţionarilor, de mărturiile lor. Cu o ocazie anume[6], dl Dumitru Dincă vorbea despre „exaltaţi” sau despre „inconştienţi”… Ei bine, să ne înţelegem: sigur îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi mers la baricadă în seara de 21 decembrie 1989, îţi trebuia o doză de nebunie – o nebunie frumoasă şi eroică, pentru că revoluţiile nu se fac cu oameni reci şi raţionali. Iar eu, ca istoric, pe aceşti oameni deosebiţi şi curajoşi care au fost în punctele fierbinţi ale revoluţiei îi invit să lase ceva în urmă, să povestească, să scrie; pentru că indiferent ce vor da jurnalele televizate de seară despre întâlnirile lor, adevărul istoric al revoluţiei se va cerne şi va rămâne, iar polemicile lor din faţa camerelor de vederi sunt inutile. De ceea i-am rugat să lase în urma lor mărturii pe care studenţii studenţilor noştri le vor folosi cu succes.

Totodată, în legătură cu necesarul profesionalism necesar atunci când analizăm revoluţia din decembrie, e obligatoriu să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Această revoluţie a avut implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, şi mai ales în aria vestică a Mării Negre. Am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică recent apărută[7] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori – pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea Conducătorului, Rusia/URSS de atunci a crezut că-şi (va) reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că, după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp), România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi cetăţenii entuziasmaţi de revoluţie îşi imaginau că odată cu revoluţia dispare din România comunismul şi influenţa sovietică! Dar, în fapt, lucrurile nu stăteau deloc astfel[8]. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii 1990 – 1991 – 1992.

Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete şi a participării lor la revoluţia din decembrie 1989: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie nu erau prezente servicii secrete de (aproape) peste tot! Pentru că aceasta este, tehnic vorbind, datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare şi cât li se datorează[9]. Mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că inutil aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „inamic” – care atunci devenise, pentru toţi, Nicolae Ceauşescu. (continuarea – mîine)


[1] Vezi rememorarea mea a acelor zile în “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie în viaţă”, în Lettre Internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2009/2010.

[2] Vezi recentele avataruri ale reacţiei unei părţi a populaţiei Timişoarei în contextul unor manifestări ale campaniei prezidenţiale – inclusiv “pactul” PNL-PSD-PNŢcd din 1 decembrie 2009.

[3] Mă refer aici la senatorul PNŢcd Valentin Gabrielescu şi la senatorul PSD Sergiu Nicolaescu.

[4] Un semn, el însuşi, al normalităţii sociale, dar şi al unei imaturităţi inerente societăţii ca atare.

[5] O simplă constatare: la data intervenţiei mele din iunie 2009, revista Institutului (vechi de cîţiva ani) ajunsese deja la numărul 21, ceea ce înseamnă 21 de numere x 60 de pagini, adică peste 1200 de pagini de amintiri/analize. Nu se poate, statistic, ca măcar unele dintre ele să nu fie valide din punctul de vedere al metodologiei istoriei. De fapt, prin revistele de istorie, volume de memorii, pagini de ziare, anchete parlamentare etc., estimez că despre revoluţia din decembrie 1989 trebuie să se fi scris, în România, zeci de mii de pagini standard.

[6] Masa rotundă amintită, din 13 mai 2009.

[7] Vezi cartea mea Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

[8] Ca martor direct, pot certifica faptul că pe 22 decembrie 1989, în piaţa actualei prefecturi din Craiova s-a strigat repetat “Gorbaciov – Gorbaciov”, la o oră la care singura certitudine era fuga lui N. Ceauşescu din clădirea C.C. al P.C.R.

[9] Michael Meyer, citat mai sus, spune că în România, ca şi în alte ţări estice, a fost mai curînd o revoltă internă a nomenklaturii de partid însoţită de un sprijin al Moscovei.

_________________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

21 Ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

25/dec/2009 Revoluţia română, serviciile secrete & Ion Iliescu (II)

Intervenţia prof. univ. Adrian Cioroianu la masa rotundă organizată de „Institutul Revoluţiei române din decembrie 1989”, desfăşurată la Muzeul Ţăranului român

(partea II-a şi ultima)

Permiteţi-mi totodată, în legătură cu necesarul nostru profesionalism atunci când analizăm revoluţia din decembrie, să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Vedeţi Dvs., această revoluţie a avut nişte implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, aici, în aria vestică a Mării Negre. Eu am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică ce va apărea în curând[1] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori, pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea lui, Rusia sau URSS de atunci a crezut că-şi reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp) România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi ne imaginam că gata, odată cu revoluţia dispare comunismul şi influenţa sovietică!

Dar în fapt lucrurile nu stăteau aşa. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii ’90, ’91 sau ’92. Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat aici şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie a noastră nu erau prezente servicii secrete de peste tot! Pentru că asta este datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare, cât li se datorează, şi atenţie, aici mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că degeaba aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „duşman” – care atunci era Ceauşescu.

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor. Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls partizan, plecat dintr-o luptă politică firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare şi de despotism.

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că a fost o revoluţie şi punct. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, dar în acelaşi timp, doamnelor şi domnilor, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului nostru.  Pentru că noi, de la 1734 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin trei lovituri de stat, gândiţi-vă la Cuza, Antonescu sau Regele Mihai. Mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile şi să nu mai facem altele noi în stradă. Noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!. Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, ca istoric îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989 a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an… România putea atunci prefaţa drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania. Iar faptul că nu s-a întâmplat aşa ceva se datorează şi preşedintelui ţării de atunci. Vă mulţumesc.


[1] A.C., Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

25 Decembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | 6 comentarii

24/dec/2009 Acum 30 de ani, URSS atacau Afganistanul. Azi, NATO & SUA pot învăţa ceva din istorie?

(Un text marca Foreign Affairs despre lecţiile pe care eşecul sovieticilor în Afganistan, după 1979, le-ar putea da astăzi într-un conflict a cărui soartă pare în cumpănă. Pe această temă, EURAST mai recomandă: strategia propusă de administraţia Obama; interviu cu Henry Kissinger).

The Soviet Victory That Never Was

What the United States Can Learn From the Soviet War in Afghanistan

 Nikolas K. Gvosdev

December 10, 2009

 http://www.foreignaffairs.com/

Summary – The Soviet Union came closer than many think to achieving its objectives in Afghanistan. How it almost managed to win – and why it ultimately did not – should serve as a lesson for U.S. policymakers today.

NIKOLAS K. GVOSDEV is Professor of National Security Studies at the Naval War College. The views expressed herein are entirely his own.

Could the Soviet Union have won its war in Afghanistan? Today, the victory of the anti-Soviet mujahideen seems preordained as part of the West’s ultimate triumph in the Cold War. To suggest that an alternative outcome was possible – and that the United States has something to learn from the Soviet Union’s experience in Afghanistan – may be controversial. But to avoid being similarly frustrated by the infamous “graveyard of empires,” U.S. military planners would be wise to study how the Soviet Union nearly emerged triumphant from its decade-long war.

There are, of course, some fundamental differences between the Soviets’ war in the 1980s and the U.S.-led mission today. First, the Soviet Union intervened to save a communist regime which was in danger of collapsing due to resistance to its comprehensive and often traumatic social-engineering programs. Unlike the Soviets and their client regime, the United States is not interested in forcibly removing the burkas from Afghan women, shooting large numbers of mullahs for resisting secularization, or reprogramming the political and social mores of Afghans. Instead, Washington has a far more limited objective: namely, ensuring that Afghanistan remains an inhospitable base for extremist groups hoping to attack the West.

Second, the Soviet army was prepared to fight a total war in Afghanistan, taking heavy losses in men and machinery and inflicting sweeping violence on the Afghan people. No U.S. commander would be willing to wage such a war today; the U.S. military realizes that making a desert and calling it peace is no way to curtail an insurgency.

But the Soviet experience should not be entirely ignored. When Soviet troops pulled out of Afghanistan in February 1989, many in the United States expected to see the mujahideen quickly topple the pro-Moscow government in Kabul. This did not happen. The regime led by Mohammad Najibullah, whom Moscow installed as president in 1987, remained in control of the country. For a moment, it appeared as if the Kremlin had successfully left in power an Afghan government and army that could withstand the Soviet withdrawal.

For a moment, it appeared as if the Kremlin had successfully left in power an Afghan government and army that could withstand the Soviet withdrawal. The Najibullah government was able to survive because Najibullah recognized the futility of the earlier Soviet strategy in Afghanistan. Afghans, he knew, would not fight and die for the Soviet Union. But, he realized, Afghans could be co-opted to work with the government to defend local and clan interests. Najibullah allowed regional leaders – and, in some cases, former mujahideen commanders – to form their own militias and, with mixed results, to join the regular army. The most successful of these was the Uzbek militia led by General Abdul Rashid Dostum, which formed the 53rd infantry division of the Afghan army.

 The departure of Soviet troops – “the foreigners” – weakened ties among various mujahideen factions. Najibullah’s government used long-standing rivalries, along with selective and generous bribery, to drive wedges between militant groups and then take advantage of the fighting that broke out as a result. At the same time, Najibullah received weaponry, food, and fuel from the Soviets, which gave his forces a significant advantage in terms of battlefield firepower and resources. The Afghan military flew the latest Soviet aircraft and had hundreds of Soviet-made Scud missiles in its arsenal. (text integral word doc. – Gvosdev – Afganistan – FAff dec 09 )

_______click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună; by Bill Day 17 nov 09

24 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

22/nov/2009 După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului (partea a II-a)

După 20 de ani – de la Războiul rece la conflictele viitorului

(parte a II-a – pentru prima parte, aici)

 Un dialog între Ion Deaconescu, prof. univ. dr., Catedra de Stiinţe Politice, Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie, Universitatea din Craiova şi Adrian Cioroianu, prof. univ. dr., Catedra de Istoria Românilor, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti; textul integral va fi publicat în revista ProEst – Revista de analiză a politicii internţtionale est-europene, Editura Europa, Craiova, ISSN: 1842-5984

* * *

I.D. – Neutralitatea axiologică a unor state, în general nemembre ale unor alianţe puternice (NATO, UE), poate deveni o soluţie în plină criză mondială?

A.C. – Din păcate, nu cred în viabilitatea acestei “neutralităţi axiologice” pentru cele mai multe state din Europa. Cu alte cuvinte, poţi fi (recunoscut ca) neutru dacă eşti Elveţia, dar nu şi dacă eşti România, Belgia sau Ucraina. Atâta vreme cât vor fi sfere de influenţă care se “încalecă” reciproc, vor fi şi state condamnate să fie sau să nu fie neutre. Cel puţin istoria ne-a demonstrat că un stat ca România a fost numai prin accident neutru şi numai pentru scurte perioade de timp. Din acelaşi motiv nu cred, bunăoară, în neutralitatea Republicii Moldova: Chişinăul trebuie să aleagă, hotărât, dacă vrea să meargă spre Vest sau spre Est – altfel, orice poziţie indecisă şi “neutră” este în avantajul Rusiei.

I.D. – Consideraţi că încă mai este valabilă “teoria jocurilor” a lui John von Neumann şi Oskar Morgenstern în geopolitica de astăzi?

A.C. – Da şi nu. Da, pentru că această teorie (elaborată la mijlocul anilor ’40!) s-a verificat adesea şi, probabil, se va mai verifica în unele cazuri. Nu, pentru că cele trei principii de bază ale acestei teorii (i. – jucătorii se comportă raţional; ii. – fiecare jucător ştie că ceilalţi sunt raţionali; iii. – toţi jucătorii cunosc regulile jocului) nu se aplică mereu în geopolitică. De exemplu: atacul Rusiei asupra Georgiei din august 2008 a fost el raţional sau impulsiv? Putem spune că a fost raţional – dacă acceptăm ca “alibi” recunoaşterea anterioară de către Occident a independenţei provinciei Kosovo; dar putem spune şi că a fost impulsiv – dacă acceptăm că Moscova a răspuns la anumite “provocări” din partea Georgiei. Iar adevărul, în acest caz, cred că este o îmbinare a celor două ipoteze.

I.D. – Ce înseamnă pentru relaţiile şi politica internaţională numărul crescând de state periferice şi state nou create prin implozie? A se vedea în special cele apărute prin fenomenul centrifug şi de dezechilibru (actualele state desprinse din URSS, fosta Iugoslavie, noul stat kosovar).

A.C. – Statele periferice, mereu, sunt cele pe fundamentul cărora se structurează noile sfere de influenţă (reale sau dorite). De exemplu: în luna octombrie a.c., pe când vicepreşedintele SUA Joe Biden vizita Polonia, România şi Cehia, preşedintele rus Dimitri Medvedev a făcut o vizită la Belgrad. Nimic întâmplător. Cum se traduce, în termeni geopolitici, acest lucru? Ca un mesaj nescris: “dacă tu, Washington, îţi vizitezi prietenii din vecinătatea mea, atunci şi eu, Moscova, îmi voi vizita prietenii din vecinătatea prietenilor tăi!”. Cam aşa se pune problema. Cred, bunăoară, că recunoaşterea “independenţei” Kosovo (de către Occident) este direct legată de recunoaşterea “independenţei” Abhaziei şi Osetiei de Sud (de către Rusia), după cum relaţiile Rusiei cu Venezuela sunt (pentru Moscova) o cvasi-contrapondere pentru relaţia SUA cu Ţările baltice, de exemplu.

I.D. – Aţi scris o carte fundamentală despre Rusia postsovietică. Vecinătatea cât de benefică poate fi, dacă relaţiile bilaterale sunt normale?

A.C. – Mulţumesc de compliment – cât de “fundamentală” este cartea ne va spune doar viitorul; deocamdată, e sigur că este una dintre primele cărţi (poate chiar prima, pe anumite coordonate) dedicate de un autor român unui subiect atât de… apropiat în timp şi spaţiu. Chiar dacă noi nu facem parte din “vecinătatea imediată” a Rusiei (aşa cum se vede ea de la Moscova), Rusia pentru noi rămâne un vecin măcar că nu mai avem graniţe comune. Relaţia noastră (politică, în primul rând) cu Rusia trebuie reconstruită – dar efortul trebuie să vină din ambele părţi. Deocamdată, şi noi am avut erorile noastre (de la fapte până, mai ales, la vorbe – la nivel înalt), dar, sincer, nici nu mi se pare că pentru Rusia această “reconstrucţie” ar fi o prioritate. Oricum, acest spaţiu rusesc şi ex-sovietic trebuie să revină mai des în atenţia noastră. Este şi motivul pentru care recent am iniţiat un centru de cercetare cu aceste obiective – cei doritori de un dialog analitic pe subiect ne pot vizita oricând la adresa https://geopolitikon.wordpress.com/. (va urma)

22 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

05/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

First Chapter (1)

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

 

Adrian CIOROIANU

 (Fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Soldaţii sovietici au luptat eroic în al doilea război mondial. Nu erau cei mai bine echipaţi soldaţi din lume şi nici nu aveau cele mai bune arme, cele mai călduroase haine sau cea mai consistentă hrană – dar au avut o dârzenie fără de care istoria Europei în secolul XX ar fi arătat altfel.

Soldaţii Armatei Roşii nu erau din cale afară de educaţi – dar erau ascultători şi disciplinaţi. După ce dădeau peste cap 200 de grame de vodcă ieftină şi sporită cu apă (pe care le-o dădea bucătarul trupei înainte – sau în loc – de masă), plecau la atac strigând Pentru Stalin!, Pentru Maica Patrie!, şi mulţi dintre ei mureau cu aceste cuvinte pe buze. Greşeşte cine crede că aceşti soldaţi nu credeau în lozincile lor. Ei chiar erau siguri că Stalin e un fel de Dumnezeu care stă la Kremlin aşa cum Părintele stă în Ceruri, că Tătucul îşi mână de acolo generalii aşa cum Tatăl ceresc îşi mână sfinţii, că armata lor zisă Roşie este cea mai bună din lume şi că merită să mori ca un erou pentru maica Rusie sau paşnicele soviete care au fost atacate banditeşte de fasciştii europeni. Armata sovietică era, din punct de vedere etnic, pestriţă ca şi harta demografică a Uniunii: în ea găseai ruşi şi ucrainieni, georgieni, mongoli şi kazahi, flăcăi de la graniţa cu China şi alţii de la graniţa cu România. Bunicii lor se rugaseră prin biserici creştine sau prin moschei cu minarete. Blonzi sau bruneţi, cu ochii albaştri sau cu tenul de măslină, cu ochii mari obişnuiţi cu malurile mărilor sau migdalaţi de soarele şi deşerturile Asiei, soldatul sovietic a avut, în războiul împotriva lui Hitler, un rol crucial. De la Stalingrad la Kursk, din Crimeea la Kaliningrad şi de la Minsk la Berlin aceşti soldaţi au dat fantastice probe de încăpăţânare şi de eroism. Za Berlinu, za Berlinu! Spre Vest, mereu spre Vest: soldaţii roşii s-au ridicat din genunchi (după ce iniţial au fost surprinşi de atacul invadatorilor) şi au pornit contra-atacul, eliberând de sub tiranie statele prin care trecea marşul lor victorios spre inima Germaniei. Iar aceiaşi soldaţi care păcăliseră moartea de-a lungul atâtor ani de război au fost cei care, ajunşi la Viena (de exemplu) au găsit răgazul pentru a curăţa statuile lui Franz Liszt sau Beethoven. Nu era vina acestor băieţi că ideea nu era a lor (ci a comisarului politic) şi că un fotograf al agitprop-ului era mereu pe-aproape.

 Pe care faţă a Istoriei se află adevărul?

Dar aceeaşi poveste poate fi spusă şi altfel. Pe 17 septembrie 1939, încrezându-se în Hitler (pe care-l admira şi cu care avea, din 23 august acel an, un pact solid), Stalin, prin Armata lui Roşie, intra în Polonia dinspre Est, partajând acest stat cu Germania (care intrase dinspre Vest). La fel a fost gestionată şi o parte din România, în 1940: provincii din Nord-Est au fost ocupate de URSS, iar o parte a provinciei de Nord-Vest a fost dăruită de Germania unui aliat, care era destul de familiarizat cu zona. A urmat masacrul terifiant din pădurea Katyn (şi din alte patru zone învecinate), unde 22 000 de polonezi au fost ucişi de comando-uri staliniste, într-un act de o barbarie supremă – după care au aruncat cadavrele în seama lui Hitler şi nu au recunoscut fapta vreme de aproape 50 de ani. Iar atunci, în decembrie 1939, după răstignirea pe două cruci a Poloniei, I.V. Stalin îi trimitea o telegramă ministrului nazist Joachim von Ribbentrop asigurându-l că-şi aduce aminte cu plăcere de ultima lor întâlnire, de «istoricele ore de la Kremlin în care s-a conturat un punct de cotitură în relaţiile dintre cele două măreţe popoare [german şi rus – n.A.C.], punând bazele unei durabile prietenii între noi»[2]. Din 1940 şi până spre începutul deceniului următor, sute de mii de oameni au fost deportaţi în trenuri de vite din Ţările Baltice şi din Moldova sovietică, spre Est, mereu spre Est, până în Kazahstan sau Siberia – pentru ca aceste provincii non-ruse ale imperiului să-şi piardă identitatea şi să se anestezieze în teamă şi în supunere. În ultimul an al războiului, intrând pe teritoriul european până atunci duşman, soldaţii sovietici au vandalizat într-o manieră constantă de la Prut şi până pe Elba, jefuind butoaie de vin, cai, ceasuri sau ghete, violând sute de mii de femei (rară este nemţoaica de măcar 16 ani în 1945 care să fi ieşit în calea sovieticilor şi care să nu ascundă amintiri în acest sens) şi plantând în urma lor, în Europa ocupată, guverne unul mai ilegitim decât altul. Răzbunarea sovietică a fost lungă – vezi germanii, ucrainienii, balticii, maghiarii sau românii care s-au întors (dacă s-au întors…) după ani de zile din lagărele sovietice, pentru a constata la ei acasă că sunt tot într-un fel de gulag, mare cât o jumătate de continent.

Cele două paragrafe de mai sus vorbesc despre aceeaşi Uniune sovietică. Fiecare dintre cele două “feţe” paralele ale aceleiaşi Istorii conţine o doză similară de retorică – şi în fiecare dintre ele se află un număr relativ egal de idei adevărate. Cine să facă diferenţa dintre ele? Şi cine să o accepte? Dintre cele două, care Istorie merită transmisă mai departe? Şi unde, între faţa şi reversul acestui unic trecut, se află adevărul care să-i satisfacă pe toţi – fie ei ruşi, fie ei vecini ai Rusiei?

Teza acestui text este că Rusia actuală trăieşte o dramă de proporţii istorice – în sensul cel mai propriu al termenului. Este vorba despre une malaise post-imperială care are dramul ei de firesc. În această mare de dubii ruseşti postcomuniste, un singur lucru cert îşi face loc: imperiul rus nu s-a prăbuşit în 1917. Atunci doar a fost înlăturată o familie domnitoare  şi a fost schimbată o administraţie – dar cadrul a rămas. După câţiva ani de frământări, acelaşi imperiu (care, din ţarist, devenea sovietic) s-a ridicat din propria-i cenuşă şi urma să mai dăinuie încă şapte decenii. Cred că are argumente cel ce spune «criza actuală a Rusiei coincide cu colapsul imperiului rus vechi de cinci sute de ani, care s-a extins în era sovietică într-un imperiu şi mai mare, comunist»[3]. Poate că «cinci secole», din punct de vedere istoric, este puţin prea mult. Cert e că Rusia imperială, Imperiul Ţarist şi Uniunea Sovietică ocupă măcar trei secole din istoria Rusiei. 1917 nu a fost, din acest punct de vedere, un moment de ruptură. Sub puterea bolşevică, Rusia a rămas nucleul noului imperiu creat – şi a rămas aşa mai ales atunci când imperiul sovietic a intrat în propria sa fază de expansiune, după 1945.

Este, cred, încă una dintre numeroasele ironii ale Istoriei faptul că principala putere declarat anti-imperialistă de după cel de-al II-lea război mondial era un imperiu ea însăşi. În graniţele sale lărgite şi în maniera de acţiune şi gândire a conducătorilor săi, Uniunea Sovietică a fost continuatoarea exclusivă a Imperiului ţarist. Astfel încât neo-Imperiul rus s-a prăbuşit abia în 1991. Şi de aici această migrenă post-imperială de care suferă Rusia de azi în relaţia cu propria sa istorie.  

 Cu Nevski în suflete, cu Petru I-ul în birou

            La sfârşitul anului 2008, un mega-sondaj[4] (cu peste 5 milioane de respondenţi) pentru desemnarea “celui mai mare rus” l-a dat câştigător (la mică distanţă de locul doi) pe principele Alexander Nevski (1220-1263) – erou emblematic al naţiunii, unificatorul principatelor care au stat la baza statului rus, conducătorul mort de tânăr (la 43 de ani), dar nu înainte de a-i învinge pe suedezii şi pe teutonii germanici care-i ameninţau ţara. Războinic victorios în faţa ameninţărilor venite dinspre Occidentul epocii lui, Nevski a fost mai diplomat cu vecinii de la Est – în speţă tătarii Hoardei de Aur, cărora li se va supune din interes.

            Dacă legenda rusă a lui Alexander Nevski s-ar fi rezumat la ceea ce spun istoricii, popularitatea eroului, astăzi, n-ar ieşi din limitele comune. Dar el a fost un veritabil fetiş al epocii sovietice: de câte ori ameninţarea (reală sau imaginară) a Occidentului a planat asupra Rusiei/URSS, efigia Marelui Prinţ a erupt cu naturaleţe. Cazul Serghei Eisenstein e un exemplu – regizorul primea în 1938 o comandă fermă de la Stalin: un film de propagandă ce trebuia să vorbească desluşit despre ce i-ar aştepta pe germanii lui Hitler dacă vor ataca Uniunea Sovietică. Inspirat de istoria romanţată a lui Nevski şi de muzica lui Serghei Prokofiev, regizorul s-a autodepăşit şi a dat cu mult mai mult decât un film propagandistic: aşa s-a născut Aleksandr Nevskii, capodopera alb-negru ce avea să prefaţeze (premoniţia artei!) nu numai atacul german asupra URSS (la nici trei ani după premiera filmului), dar şi înfrângerea naziştilor, similară celei suportate de stră-străbunicii lor teutoni. Mesajul, clar: de la Nevski la Stalin, mereu se vor găsi eroi care să apere maica Patrie.

            Dacă voturile majorităţii ruşilor cuprinşi în acel sondaj din 2008 au mers către Alexander Nevski, actualul prim-ministru Vladimir Putin are (şi a avut, în ultimii 20 de ani) altă preferinţă. Încă de la începutul anilor ’90, când lucra la Primăria din Sankt-Petersburg (ex-Leningrad, ex-Petrograd), Putin dovedea un gust aparte în decorarea biroului său. Până atunci, în birourile funcţionarilor din oraş existaseră două portrete: Lenin şi Kirov (predecesorul, respectiv victima aceluiaşi Stalin despre care vorbeam mai sus). În 1991, pe pereţii instituţiilor locul celor doi era luat de portretul primului preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn, pe atunci foarte popular. Doar Putin făcea notă discordantă: un coleg din acele timpuri povesteşte că el «şi-a comandat portretul lui Petru I-ul [“cel Mare”, ţarul Rusiei la începutul secolului al XVIII-lea – n. A.C.]. Îi aduseseră două portrete: un portret romantic, reprezentându-l pe tânărul Petru, cu cârlionţi (…); al doilea, pe care Putin l-a şi ales, era o gravură, (…) portretul din acei ani în care lui Petru îi reuşeau cel mai bine reformele [şi în care] a pus bazele Imperiului Rus»[5].

            Preferinţa lui Putin – el însuşi născut în fostul Leningrad, cu un tată şi un bunic născuţi în acelaşi oraş – pentru Petru cel Mare părea precumpănitor încurajatoare atunci când el devenea preşedinte al Rusiei (la câteva luni după ce devenise, spre surpriza tuturor, prim-ministru, uns de un Elţîn în declin pe toate planurile – mai ales cel fizic). În istoria Rusiei, dacă Alexander Nevski este Apărătorul, atunci Petru cel Mare este prin excelenţă Reformatorul – dublat, e adevărat, şi de un eficient Expansionist. El rămâne un simbol pentru modernizarea (id est europenizarea) Rusiei şi deschiderea ei spre Occident, dar şi pentru creşterea capacităţilor militare (inclusiv pe seama vecinilor de la Vest!) şi pentru afirmarea Rusiei ca mare putere.

Trei mări şi un alt “mare rus” 

            Petru Alexeievici nu avea decât 10 ani în iunie 1682, atunci când era încoronat ca ţar la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova – alături de fratele său Ivan şi sub privirile pânditoare ale surorii lor mai mari Sofia, care visa ea însăşi să devină ţarină. Nimeni nu i-ar fi dat atunci vreo şansă lui Petru. O banală similitudine, până aici, cu urmaşul său de la conducerea Rusiei de peste trei secole: în august 1999, când Putin devenea peste noapte (la propriu!) premier al Rusiei, puţini i-ar fi dat vreo şansă ca mandatul său să dureze mai mult decât cele ale pasagerilor săi predecesori. Precum Petru I-ul cutreierase Europa pentru a se instrui şi pentru a vedea ce-ar putea aduce în Rusia sa, Putin “crescuse” (din punct de vedere ofiţeresc) în Germania de Est, gândindu-se (va rememora el) ce anume au nemţii din ce lipseşte ruşilor – şi de ce. Aşa cum minorul Petru a fost luat în grijă de sora sa, la fel Putin a părut a fi iniţial preluat sub aripa ocrotitoare (şi manipulatoare) a numeroşilor oligarhi ai epocii elţiene. În primii săi ani ca ţar, Petru a fost constant sabotat de Adunarea de boieri a vremii lui. Aproape similar, Putin, odată ajuns preşedinte, în decembrie 1999, observă cu stupoare cum mulţi dintre membrii Dumei erau mânaţi nu de idealuri politice, ci de banii oligarhilor de mai sus.

            Petru nu iese în evidenţă până la cei 22 de ani ai săi: îi prinde pe turci cu garda deschisă la Marea Neagră şi cucereşte cetatea Azovului. El pierde mulţi soldaţi – dar importanţa victoriei compensa sacrificiile: Rusia căpăta o ieşire la una dintre mările calde atât de râvnite. În geopolitica epocii, pasul înapoi al Imperiului Otoman şi cel înainte al Rusiei a avut importanţa unui cutremur cu multe mişcări de ecou. Ca şi tânărul Petru, proaspătul preşedinte Putin şi-a legat renaşterea ca lider tot de o mare: Marea Barenţ – cu victime mai puţine, dar în condiţii mai dramatice, graţie mass media. În largul coastei nordice, pe 12 august 2000, submarinul nuclear Kursk – unul dintre cele mai moderne submersibile ruseşti, lansat la apă în 1994 – s-a scufundat (după două explozii la bord, în timpul unor exerciţii militare) şi toţi cei 118 membri ai echipajului au murit în următoarele zeci de ore. Când accidentul a devenit public (după ce, o vreme, conducerea armatei a încercat să-l păstreze secret – obiceiurile vechi pier greu!), a reieşit că armata, statul şi guvernul rus au fost incapabile să-i ajute pe marinarii rămaşi închişi în nava devenită groapă comună; iar apoi au fost incapabile să recupereze fie şi cadavrele! Putin, în acel moment, se afla în vacanţă, la Soci (pe coasta Mării Negre) şi, în următoarele zile, ziarele şi televiziunile oligarhilor l-au tocat mărunt, dorind să-l transforme în ţapul ispăşitor al afacerii. Acuzat în exces pentru slăbiciuni ale armatei care evident că nu începuseră cu el, Putin a devenit, în ochii ruşilor simpli, victima unor îmbogăţiţi ai tranziţiei pe care oricum nu-i simpatizau. Desigur, Putin nu era un neajutorat; dar episodul Kursk i-a creat un alibi real pentru a începe lupta sa cu “grupurile de interese” pe care nu le putea controla – urmând, evident, să pună în loc altele, apropiate sieşi.

            În fine, mai trebuie spus că Petru I-ul s-a dovedit a fi un excelent continuator al lui Alexander Nevski – măcar din punctul de vedere al inamicilor pe care i-a cuminţit. După ce deschide drum la Marea Neagră (o arie pe care Rusia o va disputa de acum încolo, până în secolul nostru, cu Imperiul Otoman/Turcia), Petru se îndreaptă către Marea Baltică (o zonă în care Suedia lui Carol al XII-lea era marea putere a vremii). În urma legendarei victorii de la Poltava (iulie 1709), Petru I-ul blochează drumul suedezilor/occidentalilor spre Sud, spre câmpiile Ucrainei. Şi astfel Rusia devenea o mare putere creştină (şi ortodoxă – un lucru ce va conta tot mai mult) la marginea de Est a Europei. Dimitrie Cantemir (domnul Moldovei şi finul cărturar al începutului de secol XVIII) ar putea spune mai multe – nu degeaba, în teama lui faţă de Otomani, el şi-a legat toate speranţele de Rusia. Din nefericire pentru Cantemir (dar din fericire pentru Eminescu), Petru cel Mare nu a câştigat chiar toate războaiele sale – altfel, românii (printre alte neamuri din jur) ar vorbi astăzi, foarte probabil, limba rusă.

            Acesta este, aşadar, ţarul care l-a impresionat pe Voltaire, l-a inspirat pe A. Tolstoi şi al cărui tablou a fost ales de Vladimir Putin – atât la primărie, cât şi, ulterior, în biroul său prezidenţial.

            Şi totuşi, mai trebuie spus că în jurul celor doi amintiţi – Alexander Nevski şi Petru cel Mare – mai pluteşte un personaj, asemeni unui spirit ce-i bântuie şi îi fascinează pe ruşii de azi. În clasamentul “celor mai mari ruşi” din decembrie 2008, locul doi – după Nevski – era ocupat de un fost lider al URSS, care nici măcar nu era rus de origine (dar nu acesta a fost cel mai mare păcat al său): I.V. Stalin. Adică învingătorul lui Hitler din mai 1945 sau, dacă vreţi, pen pal-ul lui Ribbentrop din decembrie 1939; salvatorul Uniunii Sovietice din 1941 sau călăul Europei de Est din 1945.

            Depinde pe ce faţă a trecutului credeţi că se află adevărul.

 Câteva scenarii pentru un singur viitor

            Pe 25 decembrie 1991, la 19h (ora Moscovei), Mihail Gorbaciov a apărut pe ecranele televiziunii centrale moscovite şi a spus ceva ce nici unul dintre concetăţenii săi nu mai auziseră vreodată: că Uniunea Sovietică încetează să mai existe. În chiar acele minute, Boris Elţîn era într-un birou alăturat şi, după unele surse, ciocnea un pahar cu membrii echipei sale, aşteptând ca demisionarul Gorbaciov să-i predea o valiză anume – cea nucleară. În seara zilei de Crăciun a acelui an butonul nuclear al celei de-a doua puteri mondiale a trecut în mâinile unui om masiv, simpatic, energic şi care avea (nu era chiar o premieră) “la bord” câteva unităţi bune de alcool.

            Exista vreun precedent pentru aşa ceva? Probabil că nu. Şi, dincolo de anecdotic, mai există oare vreun precedent pentru un asemenea colaps al unui imperiu? Aici opiniile sunt în dispută. Depinde ce faţă a realităţii ne surâde. Problema precedentului rămâne importantă, pentru că ea arată drumurile pe care noua Rusie eliberată de comunism ar fi putut purcede în 1991. Am identificat cel puţin patru variante posibile.

            i) Din perspectiva unor non-ruşi (sau a unor observatori de departe, care nu trăiesc în Rusia), în primii ani a fost aproape de la sine înţeles că Rusia lui Elţîn va reface drumul pe care Germania sau Japonia îl parcurseseră după 1945. Adică: o ţară eliberată de sub o tiranie ideologică şi/sau militaristă se va liberaliza şi democratiza treptat, integrându-se (cu sprijin din afară) lumii de tip occidental. În 1992, Boris Elţîn însuşi spusese că scopul său şi al echipei sale este să facă din Rusia “o ţară normală”. Normalitatea, în acest caz, însemna occidentalizare. Adică ruperea de trecutul recent, la nevoie chiar condamnarea acestuia, şi aducerea Rusiei pe acelaşi drum pe care evoluaseră democraţiile occidentale – desigur, cu decalajul istoric de rigoare. Sau cel puţin aşa au crezut outsider-ii spaţiului rus. De reţinut, evident, că expertiza şi consilierea urmau să vină din partea adversarilor ideologici de până mai ieri. Acesta (ne) părea un preţ relativ mic pentru reuşita viitoare a unei Rusii renăscute.

            ii) Un alt destin posibil putea pleca din experienţa străvechiului ex-inamic, cel care fusese Imperiul Otoman. Trecerea de la acesta la Turcia modernă a fost posibilă printr-o schimbare venită, în mod determinant, din interior. Pe fondul lungii agonii a imperiului, o nouă elită militar-intelectuală lua naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea (“junii turci”). Mustafa Kemal Paşa – alias Atatürk – nu a apărut din neant şi nici dintr-o emigraţie disidentă. El era un cetăţean al statului său, din etnia majoritară acolo (cel puţin dinspre tată – după mamă, e la fel de posibil să fi avut rădăcini slave sau albaneze), suficient de curajos încât să negocieze dur cu britanicii, francezii, grecii, italienii şi toţi cei interesaţi în controlul moştenirii otomane după anul 1920 şi de lucid încât să înţeleagă că salvarea Turciei post-imperiale nu putea să vină decât din adoptarea unor modele de succes din lumea modernă. Drept care – spune Brzezinski – Turcia post-imperială nu a reinventat roata, ci a adoptat «codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german». Este ceea ce a adus intrarea în legendă a lui Atatürk. Trecerea de la ex-imperiu la republică s-a făcut, aşadar, prin forţe proprii. Schimbarea a venit din interior, dar cu inspiraţie occidentală, în sens benefic pentru Turcia şi pentru zona sa. Rusia putea alege şi această cale. (pentru continuare, vezi, în curînd, First Chapter (2))


[2] Vladimir Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation”, în The Moscow Times, 21 iulie 2009.

[3] Zbigniew Brzezinski, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia, Ed. Historia, Bucureşti, 2006, p. 101.

[4] “The world this week”, în The Economist, 3 ianuarie 2009.

[5] N. Ghevorkian, N. Timakova, A. Kolesnikov, La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 79.

5 Octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Istorie | , , , , | 3 comentarii

03/oct/2009 Hitler & Stalin – după 70 de ani (şi tot atîtea probleme)

După 70 de ani – şi tot atîtea probleme

(egala apetenţă pentru crimă a tiraniilor ideologice)

 Adrian CIOROIANU

 Pe 23 august 1939, prin cei doi miniştri de externe al lor – Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop –, cei doi tirani ideologici ai acelui moment, I.V. Stalin şi Adolf Hitler stabileau un agreement de împărţire a Europei de Est.

Cîteva săptămîni mai tîrziu, Wehrmacht-ul german intra în Polonia dinspre Vest, iar Armata Roşie trecea graniţele aceluiaşi stat, dinspre Est. Pactul funcţiona; la adăpostul său, începea al II-lea război mondial. Dar crimele, ca atare, începuseră mai demult.

E delicat, pentru că toţi au dreptate

Totuşi, complicitatea celor doi tirani ascundea un dezechilibru: oricît ar părea de bizar, Stalin era mai sincer decît Hitler în acest troc – în sensul că liderul de la Kremlin era mult mai convins decît Führer-ul că acest pact e menit să dureze. Ca în orice poveste de love & hate între tirani, şi relaţia dintre Stalin şi Hitler are gradul ei de insondabil şi de patologic. Cei doi se admirau reciproc, se detestau între ei şi se temeau unul de altul. Iar complicităţile şi temerile lor au afectat o jumătate de Europă.

Despre cîteva dintre consecinţele acestor teribile rivalităţi şi similitudini vorbeşte textul lui Snyder – şi despre istoria şi memoria ce pleacă de acolo. Eseul lui Snyder mi se pare impecabil, prin logica şi prin argumentaţia lui. Este cu atît mai binevenit cu cît această dezbatere comparativă – despre ceea ce generic numim Holocaust şi/sau Gulag – se află în impas de cel puţin un deceniu, pradă unor incompatibilităţi interpretative (sau unor umori ale autorilor!) ce încă durează. Mai cu seamă după căderea Zidului Berlinului, după Cartea neagră a comunismului a lui Courtois et al. şi toate reacţiile pro sau contra ce au urmat, sensibilitatea subiectului, în loc să scadă, a sporit.

Ideea înrudirii de fond a nazismului (şi/sau fascismului) şi stalinismului (şi/sau comunismului) şi-a cîştigat adepţi dar şi adversari, iar polemica se duce adesea în termeni radicali: ori unul, ori altul. Condamnarea mai ales a fascismului irită mai cu seamă intelectualitatea liberală şi de dreapta din ţările Europei Estice, cea care ştie că libertatea, în ţările lor, a fost victima stalinismului (ceea ce este real). Condamnarea împreună a fascismului şi comunismului irită intelectualitatea de stînga din Europa Occidentală, în numele acelor principii nobile şi umaniste care – spune ea – ţin de comunismul teoretic şi nu de practica politică a lui Stalin (ceea ce e corect). Evident, şi unii şi alţii au dreptate şi cred că tocmai această ubicuitate a raţionamentului justificator a făcut ca dezbaterea să alunece des în afara ştiinţelor sociale, spre pasiunea şi partizanatul politice ale zilelor noastre.

Cu atît mai potrivit mi se pare textul lui Snyder: el arată că istoria Holocaustului şi cea a crimelor stalinismului nu se exclud, ci se întrepătrund. Nu e un truc de eseist: ci e consecinţa directă a faptului că, acum 70 de ani, două totalitarisme înrudite aveau, separat, propriul lor plan de extindere a influenţei în ceea ce fiecare dintre ele considera a fi spaţiul său vital predispus cuceririi.

Telegrama de amor şi omor politic

În decembrie 1939, Stalin găsea răgaz pentru un gest amabil faţă de un prieten de dată recentă: el îi trimitea o telegramă lui von Ribbentrop, asigurîndu-l că-şi reaminteşte cu plăcere întîlnirea lor din august acel an, de “istoricele ore de la Kremlin în care s-a conturat un punct de cotitură în relaţiile dintre cele două măreţe popoare, punînd bazele unei durabile prietenii între noi”. “Măreţele popoare” erau germanii şi sovieticii; peste un an şi jumătate ei vor lupta cu cerbicie unul împotriva celuilalt, tocmai pentru că acea “prietenie” de moment şi pactul ce decursese din ea nu avuseseră în ele nimic durabil, de la bun început.

Complicitatea consfinţită pe hîrtie acum 70 de ani reprezintă una dintre cele mai penibile şi criminale pagini din istoria comunismului de tip sovietic. Nimic din retorica unei “lumi mai drepte şi mai bune” – precum cea promisă de Lenin & Stalin – nu justifica alianţa cu Reich-ul, chiar dacă vreme de decenii istoricii URSS au încercat s-o explice prin încăpăţînarea Angliei & Franţei de a nu ceda avansurilor lui Stalin. Această “teză defensivă” a istoriografiei sovietice – adică: URSS s-a aliat cu Germania pentru că trebuia să se alieze cu cineva, alţii nu au vrut, veneau vremuri tulburi etc. – este doar o parte din adevăr.

Cealaltă parte este ceea ce Snyder numeşte “politica uciderii în masă”: politică pe care Stalin o experimentase deja, cu rezultate spectaculoase, pe seama propriilor concetăţeni. Adevărul e că Stalin nu a avut nevoie de Hitler pentru a se simţi ameninţat: el începuse, din primii ani ’30, teribila înfometare premeditată a Ucrainei, cu un scop care încă şi astăzi produce migrene politico-istorice. Atunci, în 1932-’33, liderul de la Kremlin ar fi confiscat grîul Ucrainei pentru a lovi încăpăţînata categorie a kulacilor (echivalentul chiaburilor de la noi) – spune azi istoriografia rusă, sprijinită de discursul oficial impus din 2007 de ex-preşedintele Vladimir Putin. Altă interpretare: Stalin urmărea, de fapt, lichidarea ucrainienilor ca etnie – aceasta e azi teza susţinută oficial la Kiev (sub numele holodomor) şi îmbrăţişată de preşedintele Iuşcenko.

Inutil de precizat că actuala polemică ruso-ucrainiană, amintită de Snyder (şi despre care am mai scris în Dilema veche) are mai mult de-a face cu inamiciţia (geo)politică dintre Putin şi Iuşcenko şi mai puţin cu istoria reală a regimului stalinist. O primă similitudine, deci: cele două totalitarisme ale secolului XX au avut, o vreme, apetenţă pentru aceleaşi victime. Înainte de a deveni victima potenţială a lui Hitler (vezi tratamentul inuman rezervat prizonierilor sovietici în lagărele germane), cetăţeanul generic sovietic fusese oricum victima propriului său regim. Drept care e de apreciat analiza pe care Snyder o face acestui perimetru (Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania, Letonia) care a avut neşansa istorică de a fi afectat succesiv de stalinism şi de nazism, între începutul anilor ’30 şi mijlocul anilor ’40. Cu o precizare: dacă Polonia măcar era un stat terţ, de reţinut că celelalte erau republici componente ale URSS. Scăpate (e un fel de-a spune) de prigoana lui Stalin, el au intrat pe mîna lui Hitler. Ca apoi, scăpate de Hitler, să reintre în “grija” lui Stalin. Cumplit destin!

Înfometarea, ca mijloc de presiune asupra unei comunităţi, a surîs în egală măsură – se pare – celor doi tirani. Aşa cum Stalin a înfometat Ucraina în 1932-’33, la fel a făcut cu România, imediat după război (1945-’46), ajutat de o secetă reală şi de inconştienţa şi incompetenţa unui regim pe care el îl adusese la putere. La fel, Hitler a înfometat Leningradul cu speranţa că astfel îl va îngenunchea şi tot el avea şi un plan după Blitzkrieg de înfometare a URSS prin care urma să “scape” rapid de cîteva zeci de milioane de slavi. Şi, aşa cum Holocaustul şi asediul Leningradului ne arată ce ar fi urmat să facă Hitler cu toţi evreii şi (foarte probabil) slavii din aria lui de stăpînire dacă ar fi avut ocazia, tot aşa înfometarea ucrainienilor, uciderea polonezilor la Katyn, deportarea balticilor, moldovenilor, georgienilor sau “complotul bluzelor albe” evreieşti etc. ne arată de ce era în stare Stalin şi ce ar fi putut urma dacă el ar fi fost, să zicem, doar cu cinci ani mai tînăr.

Neşansa de a fi victimă în Estul Europei

Un alt punct real – din păcate – al demonstraţiei lui Snyder priveşte disproporţia, în domeniul mai larg al istoriei Holocaustului, dintre ceea ce ştim de la şi despre evreii din Vestul şi cei din Estul Europei.

Dar, oare, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre victimele estice ale comunismului, fie ele evrei sau nu? De la căderea Imperiului Bizantin, se pare că Istoria Europei se scrie mai cu seamă în Vest, de către occidentali. Iată un subiect de reflecţie. Stalin nu a dorit să facă din evreii sovietici subiecţi ai Holocaustului, din cel puţin două motive: i) primul, pentru că accentul victimizării trebuia să cadă pe ruşi, şi nu pe vreuna dintre celelalte etnii ale imperiului sovietic. Snyder explică: “imperialismul suferinţei” sau “monopolul martirajului” legitima acţiunile de rusificare de după război; altfel spus, cine reclamă victimele, reclamă implicit teritoriile ce au dat acele victime. Iar evreii sovietici nu-şi prea aveau locul în acest peisaj. Celălalt motiv: ii) Stalin a avut doza sa de antisemitism şi probabil că doar cîţiva ani i-au mai lipsit pentru a deveni unul dintre marii iudeohtoni (ucigători de evrei) ai Istoriei. Începuse ceva, în primii ani ’50 (presupusul “complot” al medicilor evrei etc.), dar n-a avut timp să-şi ducă la capăt intenţiile.

Nu-i un paradox, ci doar o altă similitudine: aşa cum, la mijlocul anilor ’20, Hitler ajungea la concluzia că sursa relelor din Germania se află în această etnie, două decenii mai tîrziu Stalin părea pregătit să reia prigonirea evreilor sovietici de acolo de unde ilustrul său complice & adversar o lăsase. Nu contează că o bună parte dintre primii bolşevici fuseseră evrei. Stalin nu-i mai dorea, aşa cum nu-i mai dorea în genere pe camarazii săi din prima generaţie a mişcării – vezi Marea Teroare stalinistă de la mijlocul anilor ’30, egal îndreptată împotriva kulacilor, a bazei partidului (pentru intimidare) şi a elitei acestuia (pentru curăţirea de contracandidaţi potenţiali).

E loc pentru amîndouă

Aşadar, rescrierea acestui capitol din istoria est-europeană a Holocaustului ne poate conduce, printr-un subtil mecanism al similitudinilor dintre totalitarisme, la înţelegerea mai nuanţată şi mai apropiată de esenţă a crimelor comunismului. Holocaustul şi Gulag-ul nu se exclud, ci se completează. Nu trebuie intrat într-o absurdă competiţie a cifrelor, ci în analiza egalei apetenţei pentru crimă a tiranilor ideologici. Pentru că, în final, concluzia se impune: teoreticienii şi practicienii Auschwitz-ului şi Katyn-ului, înainte şi în afară de a se război ei înşişi, au împărţit acelaşi adversar: normalitatea însăşi, aşa inextricabil umană, cîrtitoare pe multe voci, imperfectă ideologic şi neuniformă etnic precum este ea.

 ________________________

(text publicat în „Dilema veche” nr. 288, 20 august 2009)

3 Octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu