01/dec/2009 Cea mai bună cale de a sărbători 1 Decembrie

1 Decembrie: magia şi statuia unirii noastre

Adrian Cioroianu

 Încep printr-o acoladă, grăitoare totuşi în contextul dat: la examenul de admitere la facultatea de istorie, aproape toţi candidaţii fac loc, în lucrările lor, unei sintagme ameninţate de mult de clişeizare: „… aşa cum spunea şi marele nostru istoric Nicolae Iorga„. Evident, nu este nici o umbră de dubiu că Iorga este „marele nostru istoric”. Cu toate acestea, aceiaşi candidaţi, odată deveniţi studenţi, îl citesc din ce în ce mai puţin pe Iorga. E un mister, dar va deveni banalitate atîta vreme cît se petrece anual, cu fiecare promoţie. S-ar zice că decenii de statuizare mai curînd neinspirată a extraordinarului Iorga l-au îndepărtat pe istoric de noi, izolîndu-l într-un adjectiv de convenienţă. Respectul de complezenţă ne îndepărtează, în cele din urmă, de obiectul efuziunilor noastre. La fel riscăm să se întîmple şi cu extraordinarul an din istoria noastră care a fost 1918. L-am transformat de cîţiva ani în statuie şi, printr-un exces de vorbe mari, am ridicat-o la ceruri. Într-atît de sus încît uneori nu mai vedem decît piedestalul şi multora acesta nu prea le spune nimic. Se ştie că orice celebrare decerebrată, în cele din urmă, falsifică inevitabil. Este unul dintre lucrurile pe care, spunîndu-le, istoria intră pe terenul memoriei unde, încă o dată, nu este primită cu flori. 

Şi mai este ceva, care ne priveşte mult mai îndeaproape pe noi, cei de azi. Sărbătorim astăzi, într-adevăr, acel 1 decembrie 1918? Mă grăbesc să spun că nu sînt românii singurii europeni care-şi înalţă sărbătorile pe un piedestal atît de înalt încît ele devin oarecum străine. Au făcut-o şi alţii, dar s-au trezit mai devreme şi au încercat să reabiliteze situaţia, cît încă se poate. I-a ajutat poate şi faptul că trăiau ceva mai bine – cum se poate vedea peste tot, inclusiv în partea noastră de Europă, „sentimentul istoriei” devine cu atît mai agresiv cu cît pîinea de pe masă este mai mică şi mai neagră. 

Într-adevăr, ne-am unit cu fraţii noştri din Ardeal la 1 decembrie 1918. Dar unirea nu este un produs de-o zi, cu termen de garanţie ce previne asupra expirării. Unirea se construieşte şi se reconstruieşte, zi de zi, deceniu de deceniu. Unirea din 1918 nu-şi poate fi hrană sieşi la nesfîrşit. În condiţii de criză morală asumată, de memorie alimentată fraudulos şi de istorie transformată univoc în ladă de zestre, insatisfacţiile noastre comune de astăzi pot conduce la cele mai exotice soluţii, iar cîte un frate de-al nostru ardelean, sătul de România şi văduvit de inspiraţie, mai poate lansa, din cînd în cînd, cîte un manifest în care autonomia se confundă cu secesiunea, în care Bucureştiul pare profitor iar Clujul victimă. El va primi o replică dură de la alt român la fel de sărac la vorbă şi la port dar cu fantasme efectiv tricolore, şi astfel caruselul se va roti la infinit. (Spre exemplu, Sabin Gherman şi Gheorghe Funar ar putea da contur frazelor de mai sus.) Un merry-go-round dezlănţuit în gol, pentru că eficienţa unei astfel de polemici este zero. Unirea din 1918 este un liant, puternic şi memorabil; dar el nu poate suplini coeziunea autentică, stabilă şi benefică pe care o aduce prosperitatea obţinută prin eficienţa muncii.  

Din acest motiv este valoroasă Unirea: ea este o provocare continuă, un pariu mereu repetat cu noi înşine, un pariu care, pentru ca 1918 să rămînă întreg, trebuie cîştigat acum şi în toţi anii care vin. Vrem să sărbătorim Întîi Decembrie? E simplu: să trecem, de pe 2 decembrie, la muncă.  

__________________

 (fragment din volumul Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 201-201)  

Publicitate