G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

30/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (3/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – (2/5)  – 3/5

Poziţia Chinei faţă de SUA şi relaţia România-China

La momentul iniţiativei lui Nixon, China avea nevoie de SUA cel puţin cât a avut nevoie SUA de China în susţinerea unor interese comune strategice împotriva  URSS. Mao a perceput Washingtonul ca un pericol mai mic decât URSS – deşi existau o serie de puncte sensibile pe agenda bilaterală sino-americană, precum problema Taiwanului – care prezenta interes atât din punct de vedere strategic cât şi economic.

China a manifestat iniţiativă – în paralel cu iniţiativele istorice ale preşedintelui Nixon – în direcţia normalizării relaţiilor cu SUA, unul dintre mesageri, ignorat de Washington, fiind Edgar Snow, un jurnalist american, considerat de Beijing ca un posibil canal de legătură. Beijingul a făcut o serie de gesturi, inclusiv plasarea lui Snow alături de Mao la parada de ziua naţională a RP Chineze din octombrie 1970 şi acordarea unui interviu în decembrie 1970 în care Mao îl invita pe Nixon să viziteze China. Kissinger notează că „chinezii supraestimaseră imens importanţa lui Edgar Snow în America”23. Partea americană nu a sesizat nuanţele demersului Beijingului care nu ţineau de imaginea ziaristului american  – considerat în SUA „unealtă comunistă” căruia Washingtonul „nu era dispus să-i încredinţeze secrete”24 –  sau mai degrabă administraţia Nixon nu a dorit să joace conform planului derulat de chinezi, preferând să nu cedeze controlul jocului. Beijingul a preferat iniţial un canal de comunicare pe care îl considera mai sigur, apreciind că dialogul prin terţe părţi era mai vulnerabil – raţiuni care au generat şi rezervele faţă de canalul românesc – pentru ca ulterior să se plieze pe demersurile Washingtonului.

Sprijinul acordat de Bucureşti în dialogul indirect Washington şi Beijingse regăseşte şi în relatările părţii chineze. Huang Hua – oficial chinez care îşi amânase plecarea în calitate de ambasador în Canada pentru a fi angrenat în pregătirea vizitei secrete a lui Kissinger – va menţiona roluljucat deRomânia în cadrul memoriilor sale25. Aş remarca şi memoria instituţională a MAE chinez care a arătat şi în perioada recentă, în cadrul dialogului bilateral româno-chinez, la nivel de ministru al afacerilor externe, sprijinul acordat de România pentru normalizarea relaţiilor sino-americane26.

În cadrul întrevederii din 11 iunie 1970 de la Beijing dintre premierul chinez şi Emil Bodnăraş, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, partea chineză afirma: „cum s-a ajuns la reluarea acestor întâlniri ? Nixon a exprimat, în repetate rânduri, dorinţa de a avea contacte cu noi. Cunoaşteţi acest lucru, v-a vorbit şi dumneavoastră. A vorbit şi pakistanezilor şi altora.”27

Un alt element care a indicat interesul secretarului general al PCR, dincolo de jocul strategic, l-au constituit afinităţile acestuia faţă de socialismul de tip asiatic pentru unele atribute ale „revoluţiei culturale” maoiste şi mai ales regimul nord-coreean, care s-au resimţit în „cultul personalităţii”, accentuat în ultima fază a regimului Ceauşescu. În timp ce China renunţa la „revoluţia culturală” implementată de Mao şi iniţia după 1978 o perioadă de reformă şi deschidere care a condus la transformări remarcabile, îndeosebi în sfera economică, regimul Ceauşescu îşi pierdea dramatic din imaginea externă la nivelul statelor occidentale şi devenea tot mai opac la ideea de schimbare şi represiv în reacţii.

Relaţia România-China a avut profunzimea şi continuitatea specifică unor parteneri de încredere, părţile acordându-şi sprijin reciproc şi manifestând solidaritate în momente dificile. Bucureştiul a depăşit limitele unui joc strategic, între Moscova şi Beijing, încurajat şi facilitat de divergenţele ideologice ruso-chineze. Partea română a promovat pe parcursul mai multor generaţii de lideri o relaţie de prietenie28,preluată în mod natural în mentalul colectiv, fără a aborda relaţia cu China doar din perspectiva determinării unei erodării a hegemoniei sovietice, prin susţinerea unui al doilea pol de putere în rândul statelor socialiste, care corespundea nuanţelor naţionaliste de la Bucureşti.

Partea chineză a răspuns într-o manieră similară, ceea ce a contribuit la consolidarea în timp a unor legături tradiţionale care s-au menţinut indiferent de evoluţiile politice din cele două state. Cooperarea bilaterală s-a diversificat şi amplificat constant după deschiderea misiunilor diplomatice la Beijing şi Bucureşti în 1950, un exemplu al nivelului ridicat al relaţiilor constituindu-l componenta economică. În anul 1976 volumul schimburilor comerciale româno-chineze a înregistrat 1 miliard USD pentru prima dată în istoria relaţiilor bilaterale.

Menţinerea liniei de politică externă a României în acest dosar este vizibilă şi astăzi în plan politic, cu accent asupra respectării intereselor cheie ale Beijingului, precum „politica unei singure Chine”. Consolidarea raporturilor politice tradiţionale, susţinută de toţi liderii politici români indiferent de culoare politică, a condus în anul 2004, cu ocazia vizitei preşedintelui chinez Hu Jintao, la semnarea Declaraţiei Comune privind stabilirea unui Parteneriat Amplu de Prietenie şi Cooperare. (va urma)

23   Henry Kissinger, op. cit., p. 632

24   Ibidem.

25   Huang Hua, op.cit., p.222

26   Reluarea subiectului de partea chineză s-a produs în contextul pregătirilor privind aniversarea a 30 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice China-SUA (1 ianuarie 2009).

27   Stenograma discuţiilor în Romulus Budura, op. cit., p.420.

28   România a fost a treia ţară care a recunoscut proclamarea RP Chineze la 5 octombrie 1949 după URSS şi Bulgaria.

30 Mai 2011 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – 2/5

H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).

De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.

Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei –  condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)

 

– Bibliografie

Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,

   în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,  accesibil la adresa  

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-

    sperante-113839.html.

10  Huang Hua, op.cit., p. 220.

11  Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste

    tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/   

    interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”,    January/February 2009, pp. 14-15.

14  Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de  vedere

    simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la

    Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în  interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/ 

    interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

15  Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile

    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de

    republicani câteva luni mai tărziu (august).

16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul

    acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa

     http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari- 

     sperante-113839.html.

17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

18   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei

     culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis

     propunerea noastra.”- în interviul  realizat de Emil Hurezeanu pentru  „România Liberă” şi Realitatea TV,

     accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-  

     o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala

     problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.

     Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,

     fiind foarte  important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).

19   Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan

     il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind

     relatia Romaniei cu Rusia.”  –  în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea

    TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-  

     intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

20   Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind

     activitatea diplomatică a lui Han Xu).

21   Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

22   Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

27 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

1/5

(GEOPOLITIKON publică începând de azi un studiu în 5 capitole referitor la unul dintre cele mai importante capitole din istoria Războiului Rece. Dl Manuel Donescu este absolvent al Facultăţii de Istorie, U.B., şi în ultimul deceniu a lucrat în diplomaţie – EURAST)

Henry Kissinger şi Mao Zedong

În cadrul unui studiu recent, profesorul Chuxiong Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dntre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 19781. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de  normalizare a raporturilor dintre China şi SUA.

Vizita în China a preşedintelui SUA, Richard Nixon din februarie 1972,  în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură2 ce a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului şi care a permis ulterior lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre  modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”3.

Flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de SUA nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc din perspectiva luptei interne pentru putere, iar „diplomaţia ping-pongului” promovată de Kissinger nu ar fi beneficiat de „masa de joc”.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din iulie 19714 a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA, în care  a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”5. În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.

În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”6

Deşi secretă7, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului8. (va urma)

NOTE

1 C.X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, „Asian

Politics & Policy”, Vol. 3, No.1, January 2011, p. 3.

2 Ibidem, p.5.

3 Ibidem, p.21.

4 Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” – nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).

5 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. Bic All, 2007, p. 621.

6 Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.

7 Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

8 Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.

4 Aprilie 2011 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , , | 3 comentarii

23/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (2/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

2/2  (vezi prima parte, aici)

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia.

 i) Pentru intersele Americii în Europa de Sud-Est, în Estul Mediteranei, în Asia Mică şi în Orientul Mijlociu, Turcia este un partener indispensabil. La fel pentru soliditatea alianţei NATO la Marea Neagră. În acest moment, pur şi simplu Washingtonul nu-şi poate permite pierderea ca aliat a Ankarei. Şi totuşi, guvernul turc al lui Erdogan a dat în ultimii ani sesizabile semne de nervozitate la adresa lumii occidentale. Motivul: Uniunea Europeană rămâne indecisă în privinţa primirii ca membru a Turciei (Franţa sau Germania se opun deschis), iar aceasta din urmă reacţionează apropiindu-se de statele musulmane din aria culturală şi istorică a fostului Imperiu Otoman (precum Siria, Irak ş.a.). Erdogan şi preşedintele iranian Ahmadinejad şi-au zâmbit tandru şi s-au îmbrăţişat anul trecut, într-o mult-discutată întâlnire. În paralel, relaţiile dintre Turcia şi Israel au atins în 2009 un minimum istoric, ajungându-se recent la cvasi-scandaluri diplomatice. Pe cale de consecinţă, un curent de opinie încărcat de suspiciune la adresa Americii (şi Occidentului) îşi face loc în societatea turcă, pentru care SUA rămân pe mai departe (ca în ochii tuturor statelor musulmane) protectorul principal al Israelului.

ii) Dar, paradoxal, în acest moment relaţiile dintre SUA şi Israel pun ele însele probleme! Spre deosebire de lumea occidentală europeană, în care cota preşedintelui american este în continuare ridicată, în statul evreu Barack Obama este sub un semn al întrebării tot mai apăsat. La Tel Aviv, guvernul Natanyahu (de dreapta) se teme că Obama ar fi nemeritat de “diplomat” cu Iranul şi exagerat de concesiv cu palestinienii. Bineînţeles că adevărul este la mijloc, ca întotdeauna. Dar cert este că, la ora actuală, negocierile israelo-palestiniene par mai împotmolite decât erau în 2008, iar Iranul este mai ameninţător ca niciodată. Guvernul israelian şi administraţia americană au avut şi mai au reale neînţelegeri atunci când discută termenii prealabili ai negocierii cu partea arabă. Or, aici avem o veritabilă axiomă: dacă un preşedinte american nu dă un impuls negocierilor israeliano-arabe în prima parte a mandatului, atunci în partea finală îi va fi mult mai greu.

În fine, iii) poate că cea mai surprinzătoare cvasi-contestare la adresa Americii vine din Japonia. Sub noul guvern de stânga al premierului Hatoyama, Japonia pare a fi mai atentă şi mai amabilă la adresa Chinei decât este la adresa aliatului care-i garantează securitatea, SUA[i]. De fapt, Hatoyama a câştigat anul trecut alegerile promiţând că va pune în discuţie aspecte ale prezenţei militare americane în arhipelagul nipon. În momentul de faţă, Tokyo şi Washingtonul încă negociază mutarea unei baze a US Air Force pe insula Okinawa – dar populaţia de aici se opune cu îndârjire şi nici autorităţile nu par mai entuziasmate de idee. Repet: situaţia este cu atât mai surprinzătoare cu cât America a fost în ultimii 50 de ani şi rămâne şi azi principalul garant al securităţii Japoniei.

Aşadar, contestarea la adresa Americii, în acest moment, pare mai “multipolară” decât a fost oricând în ultimii 50 de ani şi cu mult mai accelerată şi deschisă decât oricând în ultimele două decenii. Detaliul care pentru noi contează este acela că, dacă America răceşte, democraţia, peste tot în lume, va tuşi puternic.


[i] “Japan’s love-bubbles for China”, în The Economist, 30 ianuarie a.c.

______________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR

O analiză neconvenţională din revista americană The New Republic despre politica Rusiei şi Chinei faţă de ambiţiile nucleare ale Iranului, în contextul încercării administraţiei americane Obama de a contura o poziţie comună în negocierile cu Teheranul – EURAST

Bombs Away. The real reason why Russia and China aren’t interested in stopping Iran’s nuclear program

Matthew Kroenig

The New Republic, February 9, 2010

As President Obama begins a push to impose harsher economic sanctions on Iran over its nuclear program, his success will be determined largely by the answer to a single question: Will China and Russia get on board? In order to bite, sanctions must be enforced by the rest of the international community, but, so far, Beijing and Moscow have been reluctant to endorse the toughest penalties advocated by Washington.

Many analysts and policymakers wrongly assume that this reluctance is a function of these countries’ economic ties with Iran, or their failure to appreciate the proliferation threat. Last week, for example, Hillary Clinton bluntly challenged China’s approach to Tehran, saying, “[W]e understand that right now it seems counterproductive to you to sanction a country from which you get so much of the natural resources your growing economy needs. But think about the longer term implications.” The real reason for Beijing and Moscow’s obstinacy, however, is much more fundamental, and from Washington’s point of view, much more distressing: China and Russia are not particularly threatened by, and may even see a significant upside to, a nuclear-armed Iran.

To understand this point, we must first consider why the United States, China, and Russia–or any other country for that matter–should fear nuclear proliferation. Of course, there are the concerns of accidental nuclear detonation, nuclear terrorism, or even nuclear war. But these are all extremely low probability events. The primary threat of nuclear proliferation is that it constrains the freedom of powerful states to use or threaten to use force abroad.

The United States’ global power-projection capability provides Washington with a significant strategic advantage: It can protect, or threaten, Iran and any other country on the planet. An Iranian nuclear weapon, however, would greatly reduce the latitude of its armed forces in the Middle East. If the United States planned a military operation in the region, for example, and a nuclear-armed Iran objected that the operation threatened its vital interests, any U.S. president would be forced to rethink his decision. As then-Secretary of Defense Donald Rumsfeld explained in 2001, nuclear weapons “could give rogue states the power to hold our people hostage to nuclear blackmail–in an effort to prevent us from projecting force to stop aggression.”

This line of thinking is not unique to the situation with Iran. In nearly every historical instance of proliferation, beginning with China in the 1960s, the United States opposed nuclear proliferation in large part because it wanted to preserve its military freedom of action. Indeed, the 2008 National Defense Strategy issued by the Pentagon explicitly states that the American military will achieve its objectives by “shaping the choices of key states, preventing adversaries from acquiring or using WMD, strengthening and expanding alliances and partnerships, securing U.S. strategic access and retaining freedom of action.”

Some analysts argue that we shouldn’t worry about proliferation in Iran because nuclear deterrence will work, much like it worked during the Cold War. But from Washington’s point of view, this is precisely the problem; it is more often than not the United States that will be deterred. Although Washington might not have immediate plans to use force in the Middle East, it would like to keep the option open.

China and Russia, on the other hand, lack the ability to project power in the region. China has recently been recognized as an economic superpower, but its military is still relatively weak. Indeed, military analysts doubt that China could successfully invade Taiwan, a small island roughly 100 miles off China’s coast. Major military operations in the Middle East, therefore, will be out of the question for decades to come. Similarly, Russia lacks a meaningful ability to project power in the region. The Soviet Union was a global superpower, but its military might collapsed along with the Iron Curtain. Russia’s clumsy invasion of Georgia in the summer of 2008 only served to reveal the limits of its military power. In fact, the state of Moscow’s conventional military has sunk so low that Russia’s most recent national security strategy relies heavily on nuclearforces simply to achieve basic defense goals.

An Iranian bomb, then, won’t disadvantage China or Russia. In fact, it might even help them. Neither country has hidden its desire to hem in America’s unilateral ability to project power, and a nuclear-armed Iran would certainly mean a more constrained U.S. military in the Middle East. Indeed, at times during the 1980s and 1990s, Beijing and Moscow aided Tehran with important aspects of its nuclear program. While we don’t have detailed information on the motives behind the assistance, we do know that governments don’t export sensitive nuclear technologies for economic reasons alone. Rather, as I show in my forthcoming book, they generally do so in an attempt to hinder their enemies. For example, France helped Israel acquire the bomb in the late 1950s and early 1960s in order to balance against Nasser’s Egypt, and China provided nuclear aid to Pakistan in the 1980s to impose strategic costs on its longtime rival India.It is likely that China and Russia’s nuclear assistance to Iran waspartly intended as a counterweight to American power in the Middle East. Although these countries no longer actively aid Iran’s nuclear program, they may still secretly welcome its development.

If any country fails to understand the strategic consequences of a nuclear Iran, then, it is not Russia or China, but the United States. Disproportionately threatened by proliferation, American officials will struggle to convince others to join their fight against the spread of nuclear weapons. They must prepare to live with a nuclear-armed Iran, or, if they cannot do that, they must stop Tehran’s nuclear program themselves.

Matthew Kroenig is an assistant professor of government at Georgetown University and the author of Exporting the Bomb: Technology Transfer and the Spread of Nuclear Weapons.

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

(1/2)

O recentă analiză dintr-o importantă revistă americană avertiza asupra unei realităţi de ultimă oră, mai puţin discutată: Statelor Unite ale Americii – cu “blândul” şi diplomatul Barack Obama ca preşedinte – le este din ce în ce mai greu să obţină un minim consens în sprijinul unei agende de lucru pro-americane şi pro-occidentale (adică pro-democratice)[i]. Teza nu e tocmai nouă. În urmă cu doi ani, un alt reputat analist al vieţii internaţionale publica o carte de succes[ii] susţinând ceva asemănător: puterea nu se mai concentrează la Est sau la Vest – spunea el –, ci se deplasează din ce în ce mai mult spre unele ţări din “Rest”, adică spre ţările ale căror performanţe economice sau politice nu se aflau până acum pe primele pagini ale ziarelor: gen China, Brazilia, India, Indonezia sau Turcia. Formula lui Zakaria “the rise of the rest” (“ascensiunea restului”) a făcut de atunci carieră, ca şi demonstraţia sa că, de fapt, noi trăim astăzi într-o “lume post-americană” şi trebuie să ne consolăm cu ideea.

Totuşi, schimbarea pare mai amplă decât intuia Zakaria. Cu aproape un an în urmă am scris, tot aici (S.r., aprilie 2009) despre surpriza numită BRIC (după formula prin care firma de audit Goldman Sachs desemna, în 2001, grupul statelor cu economii emergente Brazilia, Rusia, India, China). Între timp s-au adăugat noi date: în decembrie anul trecut, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator pe piaţa globală. Tot în 2009 China a depăşit SUA devenind cea mai mare piaţă din lume pentru vânzările de automobile. Urmând această evoluţie, China va depăşi în curând Japonia şi va deveni cea de-a doua economie a lumii, suflând în ceafă economiei americane (pe care, potrivit unor prognoze, o va depăşi la rându-i, cândva în acest secol).

Numai că provocarea “Restului” la adresa Vestului nu mai e una strict economică. Ea devine, cu zi ce trece, o provocare politică. Ceea ce în relaţiile internaţionale purta numele de “Washington consensus” (adică agenda occidentală de apărare a democraţiei liberale) e concurată (şi ar putea fi înlocuită, în curând) de un “Beijing consensus” – adică o agendă care să susţină, dimpotrivă, că regimurile etatist-autoritare sunt mai eficiente decât foarte vorbăreţele şi cronofagele democraţii parlamentare de tip occidental.

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia. (va urma)

 


[i] Nader Mousavizadeh, “End of the Rogue”, în Newsweek, 8 februarie a.c.

[ii] Fareed Zakaria, The Post-American World, W.W. Norton & Comp., New York, 2008.

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

22 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (5/6). SUA şi Rusia & China

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Rusia şi China – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (V)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

 

KEY STRATEGIC RELATIONSHIPS

The president, in addition to coping with these immediate challenges, has indicated his intent to improve three key geopolitical relationships of the United States: with Russia, with China, and with Europe. Each involves longer-term dilemmas but does not require crisis management now. Each has its own peculiarities: Russia is a former imperial power with revisionist ambitions but declining social capital; China is a rising world power that is modernizing itself at an astonishing pace but deliberately downplaying its ambitions; Europe is a global economic power devoid of either military clout or political will. Obama has rightly indicated that the United States needs to collaborate more closely with each of them.

 

Hence, the administration decided to „reset” the United States’ relationship with Russia. But that slogan is confusing, and it is not yet clear that Washington’s wishful thinking about Moscow’s shared interests on such matters as Iran is fully justified. Nonetheless, the United States must think strategically about its long-term relationship with Russia and pursue a two-track policy: it has to cooperate with Russia whenever doing so is mutually beneficial, but in a way that is also responsive to historical reality. The age of closed empires is over, and Russia, for the sake of its own future, will eventually have to accept this.

 

Seeking to expand cooperation with Russia does not mean condoning Russia’s subordination of Georgia (through which the vital Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline passes, providing Europe with access to Central Asian energy) or its intimidation of Ukraine (an industrial and agricultural heartland of the former Soviet Union). Either move would be a giant step backward. Each would intensify Russia’s imperial nostalgia and central Europe’s security fears, not to mention increase the possibility of armed conflicts. Yet so far, the Obama administration has been quite reluctant to provide even purely defensive arms to Georgia (in contrast to Russia’s provision of offensive weaponry to Venezuela), nor has it been sufficiently active in encouraging the EU to be more responsive to Ukraine’s European aspirations. Fortunately, Vice President Biden’s fall 2009 visit to Poland, Romania, and the Czech Republic did reaffirm the United States’ long-term interest in political pluralism within the former Soviet space and in a cooperative relationship with a truly postimperial Russia. And it should always be borne in mind that the survival of the former makes the latter more likely.

 

A longer-term effort to engage China in a more forthcoming approach to global problems is also needed. China is, as it has proclaimed, „rising peacefully,” and unlike Russia, it is patiently self-confident. But one can also argue that China is rising somewhat selfishly and needs to be drawn more broadly into constructive cooperation on global economic, financial, and environmental decisions. It also has growing political influence over geopolitical issues that affect core U.S. interests: North Korea, Iran, Afghanistan and Pakistan, and even the Israeli-Palestinian conflict.

 

Thus, Obama’s decision to develop a top-level bilateral U.S.-Chinese relationship has been timely. Cultivating at the presidential-summit level a de facto geopolitical G-2 (not to be confused with proposals for an economic G-2), highlighted by Obama’s November visit to China, is helping develop an increasingly significant strategic dialogue. The leaders of the United States and China recognize that both countries have a major stake in an effectively functioning world system. And they appear to appreciate the historic potential and the respective national interests inherent in such a bilateral relationship.

 

Paradoxically, despite Obama’s expressed desire, there seem to be fewer prospects in the near future for a strategically significant enhancement of the United States’ relationship with its closest political, economic, and military partner: Europe. Obama’s predecessor left a bitter legacy there, which Obama has greatly redressed in terms of public opinion. But genuine strategic cooperation on a global scale is not possible with a partner that not only has no defined and authoritative political leadership but also lacks an internal consensus regarding its world role.

 

 Hence, Obama’s intent to reignite the Atlantic partnership is necessarily limited to dialogues with the three key European states with genuine international clout: the United Kingdom, Germany, and France. But the utility of such dialogues is reduced by the personal and political differences among these countries’ leaders – not to mention the British prime minister’s grim political prospects, the French president’s preoccupation with personal celebrity, and the German chancellor’s eastward gaze. The emergence of a unified and therefore influential European worldview, with which Obama could effectively engage, seems unlikely anytime soon.

15 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală

(În decembrie 2009, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator al pieţii mondiale. Tot anul trecut China a depăşit SUA şi a devenit cea mai mare piaţă din lume pentru vînzările de automobile. Urmînd această evoluţie din ultimii ani, China va depăşi Japonia şi va ocupa poziţia de cea de-a doua economie a lumii.

Texte GEOPOLITIKON & EURAST pe acelaşi subiect: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul? /// O nouă “nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?  /// China, Rusia, India, Brazilia: vor salva sau vor supune Occidentul? )

***

China overtakes Germany as biggest exporter
Country is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy

Associated Press,  Jan. 10, 2010
BEIJING – China overtook Germany as the world’s top exporter after December exports jumped 17.7 percent for their first increase in 14 months, data showed Sunday, in another sign of China’s rise as a global economic force.

Exports for the last month of 2009 were $130.7 billion, data from the General Administration of Customs showed. That raised total 2009 exports to $1.2 trillion, ahead of the 816 billion euros ($1.17 trillion) for Germany forecast by its foreign trade organization, BGA.

China’s new status is largely symbolic but reflects the ability of its resilient, low-cost manufacturers to keep selling abroad despite a slump in global consumer demand due to the financial crisis. December’s rebound was an „important turning point” for exporters, a customs agency economist, Huang Guohua, said on state television, CCTV. „We can say that China’s export enterprises have completely emerged from their all-time low in exports,” Huang said

Stronger foreign sales of Chinese goods could help to drive the country’s recovery after demand plunged in 2008, forcing thousands of factories to close and throwing millions of laborers out of work. Boosted by a 4 trillion yuan ($586 billion) stimulus, China’s economic expansion accelerated to 8.9 percent for the third quarter of 2009 and the government says full-year growth should be 8.3 percent.

Economists and Germany’s national chamber of commerce said earlier the country was likely to lose its longtime crown as top exporter.

China is best known as a supplier of shoes, toys, furniture and other low-tech goods, while Germany exports machinery and other higher-value products. German commentators note that their country supplies the factory equipment used by top Chinese manufacturers.

China surpassed the United States as the biggest auto market in 2009 and is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy soon. China passed Germany as the third-largest economy in 2007.

China’s trade surplus shrank by 34.2 percent in 2009 to $196.07 billion, the customs agency said. That reflected China’s stronger demand for imported raw materials and consumer goods while the United States and other economies are struggling and demand is weak.

Unfair advantage?
The United States and other governments complain that part of China’s export success is based on currency controls and improper subsidies that give its exporters an unfair advantage against foreign rivals.

Washington has imposed anti-dumping duties on imports of Chinese-made steel pipes and some other goods, while the European Union has imposed curbs on Chinese shoes.

The U.S. and other governments also complain that Beijing keeps its currency, the yuan, undervalued. Beijing broke the yuan’s link to the dollar in 2005 and it rose gradually until late 2008, but has been frozen since then against the U.S. currency in what economists say is an effort by Beijing to keep its exporters competitive.

The dollar’s weakness against the euro and some other currencies pulls down the yuan in markets that use them and makes Chinese goods even more attractive there, adding to China’s trade surplus.

Even though China overtook Germany as top exporter, the customs agency said total 2009 Chinese trade fell 13.9 percent from 2008. Commodities were among China’s key imports, the agency said, with the country bringing in 630 million tons of iron ore last year, up 41.6 percent from the previous year, and 200 million tons of crude oil, an increase of 13.9 percent, as prices for both commodities fell.

Economists say China has been rushing to build up stockpiles at bargain prices since crude oil and other commodity prices plunged in 2008. That motive, more than a revival in actual industrial demand, has driven its recent import boom of oil, copper and other metals.

10 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

30/dec/2009 Despre relaţiile SUA – China în ultimii 40 de ani!

(just for fun!)

by Kal, The Economist 12 nov 09

30 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

13/dec/2009 EURAST recomandă: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul?

EURAST recomandă o analiză geopolitică despre viitorul probabil al Iranului ca putere regională – şi despre ce au făcut/fac Rusia, China şi Turcia în acest sens – Ad. C.

Iran Gains Strategic Momentum Balancing Russia, the PRC and the West 

By Dr Assad Homayoun, Gregory R. Copley, and Vossef Bodansky 

Iran is gathering momentum to become a great regional power with global implications. It is already a nuclear weapons power, with externally-acquired nuclear weapons. But the question facing Iranians and the external community is the style of governance of the country, and its specific international and grand strategy objectives. 

Iran’s present geo-strategic position is also transformed in importance by the end of the Great Game (or at least the component of it which began with the Russo-Persian Treaty of 1813, transformed with the Anglo-Russian Convention of 1907, and arguably concluded with the new Russo-Iranian understandings of the past few years).   In a parallel, and overlapping, dynamic, the China-Iran historical link has returned to the fore, especially given the PRC’s position as a major supplier of vital refined petroleum to Iran, and a client for Iranian crude oil. 

The fact that the West has „lost” Turkey and Iran (and the fact that Iran is now working closely with Turkey on a range of issues, but motivated mutually by the energy network controlled by Moscow) to some extent empowers the Iranian clerical leadership, but this may be insufficient to paper over the differences between the competing, and possibly mutually destructive, clerical power factions. (text integral word doc. – Iran putere regionala – dec 09 ) 

________________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună 

 by Dave Whamond 24 nov 09

13 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

10/dec/2009 Timothy Garton Ash – după 20 de ani, memoria lui 1989 este divizată, ambivalentă şi slabă

Timothy Garton Ash: Democracy Still Under Threat 20 Years After Velvet Revolution

 RFE/RL November 16, 2009

PRAGUE –In 1989, British writer and Oxford historian Timothy Garton Ash reported on the wave of democratic revolutions that swept Europe, and witnessed some of its key events. He was in Prague this week to take part in a conference on the state of freedom in Europe 20 years after the fall of the Berlin Wall. He spoke to RFE/RL’s Gregory Feifer on the eve of the day marking the Velvet Revolution in Czechoslovakia.

RFE/RL: You’ve said that a definitive, global history of 1989 has yet to be written. What don’t we know about the significance of what took place in Eastern and Central Europe then, and how much is it part of the threat to democracy today?

Timothy Garton Ash: I don’t think there’s a huge amount that we don’t know in terms of revelations about [then-Soviet President Mikhail] Gorbachev’s policy or whatever it might be. There’s an awful lot that hasn’t been described about the dynamics of the mass movements, of the social movements in Central and Eastern Europe. But what we haven’t done is to put it all together, to do the work of synthesis, and I think that still has to happen.

I don’t think that’s a big problem of the next 20 years. I do think a big problem is that the memory of 1989 is divided, ambivalent, and weak. It’s divided between East and West. It’s ambivalent even in Central and Eastern European countries, you see that here. And it’s quite weak among the young generation. And if you don’t know where you’re coming from and what it was like before, you’ve got a problem.

*text integral în format word doc.: Timothy Garton Ash – interviu RFERL

10 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

04/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (V)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 5/7

AP: 8. Cum se explică împrejurarea că  Republica Populară Chineză este singura ţară din lume care a realizat, tocmai în această perioadă, o creştere economică de 8,9%? Ce anume din organizarea chineză a dus la aceste rezultate?

AC: Nu e meritul organizării chineze, ci este (paradoxal!) consecinţa decalajului social care se accentuează şi în China: pe coasta de Est sunt familii cu trei televizoare şi două frigidere în casă, pe când în China continentală găsim un televizor sau un frigider la trei familii. Acest decalaj în creştere va decide istoria Chinei de mâine. Deocamdată, toată explicaţia “succesului” constă în faptul că acele televizoare & frigidere sunt produse în China – adică: în principal creşterea consumului intern asigură creşterea economică. În plus, chinezii trăiesc încă foarte modest şi se mulţumesc cu puţin (comparativ cu europenii), drept care statul încă mai poate gestiona investiţii impresionante.

AP: 9. Pâlpâie veşti încurajatoare şi din partea unor ţări europene care cu 0.1, 0.2, 0.3 % par a rupe ritmul infernal al căderii. Care este secretul lor? De ce nu-l aplică şi alţii?

AC: Nu cred că există reţete miracol. Fiecare ţară are guvernul ei şi poporul ei, filozofia ei de muncă sau filozofia lor de viaţă – de aici şansa unora şi neşansa altora. 

4 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

02/dec/2009 Criza actuală, între stânga şi dreapta (III)

Timp de 7 zile, un dialog de 15 Q & A între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi “morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Ziua 3/7

AP: 4. Are ceva în comun criza capitalismului cu criza socialismului?

AC: Nu (dacă e vorba de socialismul răsăritean de tip sovietic). Nu putem compara merele şi perele. Acel socialism era o fantasmă. Capitalismul e ultraconcret (şi în bine, şi în rău). Acel socialism nu s-a putut autoregla, pe când capitalismul, cu toate păcatele sale, se autoreglează de câteva sute de ani. Poate că şi crizele, cum spuneam mai sus, fac parte din aceeaşi dinamică a autoreglării capitalismului.

AP: 5. Dacă expresia tipică a crizei de astăzi este recesiunea, de ce să fie obligate ţările fără o dezvoltare economică semnificativă să suporte aceeaşi criză cu ţările blocate de plusul lor de producţie?

AC: Pentru că globalizarea nu e vorbă goală. Ţările medii dezvoltate nu pot scăpa de criză decât dacă-şi sporesc consumul intern (precum China, India sau Brazilia de azi). Dacă însă depind de exporturi sau importuri (vezi Rusia sau ţările UE), nu pot scăpa de criză. În plus, această criză, repet, nu mai este neapărat una a surplusului de producţie.

2 Decembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev: troika geopolitică (II)

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(partea a doua – pentru prima parte, aici) 

Adrian CIOROIANU

 

 (Acest text a apărut luni, 9 noiembrie 2009, în numărul 13 al revistei Foreign Policy – România)

Troika geopolitică: starea de fapt şi ce se doreşte

Iar azi, cu al treilea preşedinte post-sovietic al său, de unde pleacă Rusia în această reînnoită cursă? O spunea, în credo-ul din 10 septembrie a.c., chiar Dimitri Medvedev: Rusia este o ţară dependentă “într-o manieră umilitoare” de vânzarea de materii prime; o ţară în care “corupţia endemică” este normă socială, iar cetăţenii au aşteptări paternaliste perene; o ţară în care alcoolismul ameninţă însăşi gena naţiunii (18 litri de alcool pur/pe an/pe persoană, mai mult decât dublu faţă de limita maximă admisă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii!), aflată într-un declin demografic de proporţii (dacă se menţine cursul actual, cei 141,9 milioane de ruşi din prezent vor rămâne 105-110 milioane în 2050 – spre comparaţie, dacă Rusia scade anual cu 700 de mii-1 milion de locuitori, India câştigă pe an un surplus de cca. 10 milioane noi cetăţeni!).

În viitoarea etapă a tranziţiei, Rusia este vital condiţionată de relaţiile cu două state: Germania şi China.

Germania – în măsura în care va rămâne partener strategic al Rusiei – este principala garanţie a Moscovei că relaţiile cu Uniunea Europeană nu se vor degrada iremediabil. Iar China este, din perspectiva Moscovei, antidotul ideal pentru supremaţia unilaterală a Statelor Unite ale Americii. Acestor două state li se va adăuga, foarte posibil, un al treilea: Turcia, faţă de care Rusia a dezvoltat în ultimul an o coregrafie diplomatico-economică interesantă. Turcia va fi un partener privilegiat pentru Rusia din cel puţin patru motive: în primul rând, e clar că Rusia vrea să profite de pe urma faptului că apropierea Turciei de Uniunea Europeană a întâlnit un număr crescând de obstacole; al doilea motiv vizează pacificarea (pe cât posibil!) zonei Caucazului şi păstrarea unui modus vivendi cu populaţia musulmană în creştere în sudul Rusiei; al treilea pleacă din poziţia de neocolit a Turciei în orice încercare a Rusiei de a exporta gaze naturale spre Europa de sud (pe altă rută decât cea ucraineană); iar al patrulea pleacă din probabilitatea tot mai avansată ca atât Rusia cât şi Turcia să aibă în vecinătatea lor, în următorii ani, un Iran nuclearizat  Aşadar, Germania, China, Turcia: tranziţia Rusiei, oricum s-ar desfăşura ea în viitorul apropiat, nu poate face abstracţie de această troikă geopolitică.

La fel, tranziţia în desfăşurare a Rusiei va presupune şi alte două priorităţi: prima, continuarea presiunilor în vederea creşterii influenţei în “vecinătatea apropiată” graniţelor federaţiei (mai ales la graniţa de Vest); şi, a doua, o atenţie în creştere acordată modernizării tactice şi tehnologice a armatei ruse. Recent, comandantul forţelor aeriene ruse, gen. Alexander Zelin, spunea că în 2030 SUA vor fi capabile să lovească din spaţiu orice ţintă de pe teritoriul Rusiei – şi că Rusia e datoare să ia măsurile cuvenite. Cu siguranţă că această ameninţare va fi cuprinsă în viitoarea variantă a doctrinei militare ruseşti (intitulată “Noua înfăţişare a Forţelor Armate Ruse până în anul 2030” care-i este înmânată spre aprobare preşedintelui Medvedev în chiar aceste luni.

În paralel cu aceste mega-priorităţi, rămâne de văzut dacă şi cum va reuşi sistemul Putin-Medvedev să abordeze problemele sociale (sănătate, demografie, alcoolism ş.cl) pe care singur le recunoaşte ca fiind capitole restante ale tranziţiei de până acum. Greu de prognozat. Cert este că, în al său articol-program din 10 septembrie a.c., preşedintele Medvedev precizează “cinci vectori strategici pentru modernizarea economică a ţării”: printre aceştia, producerea şi transportul energiei ocupă primul lor; dezvoltarea sateliţilor tereştri şi spaţiali se află pe locul patru, iar producerea de medicamente şi echipament medical se află pe locul cinci.

Ca şi în alte etape ale tranziţiei sale, în Rusia de azi omul rămâne cel mai preţios capital, dar…

12 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

29/oct/2009 EURAST recomandă: interviu cu Henry Kissinger

H. Kissinger: mutaţii geopolitice ale prezentului (China, Japonia, Rusia etc.)

EURAST Center

Întors dintr-o călătorie în China via Paris, Henry Kissinger (fost secretar de stat în administraţiile Nixon şi Ford, artizan al deschiderii SUA către China la începutul anilor 70 etc.) a acordat un interviu revelator pentru interpretarea pe care el o dă ultimelor evoluţii pe plan internaţional.

Una dintre cele mai importante schimbări de natură globală i se pare a fi noua poziţie a Chinei faţă de dominaţia dolarului pe piaţa financiară a lumii. În analiza lui Kissinger, chinezii au fost dezamăgiţi de maniera în care instituţiile americane generic denumite Wall Street au reacţionat în faţa acestei crize de acum. Încrederea chinezilor în finanţele americane şi în dolarul american au scăzut şi, din acest punct de vedere, „nimic nu va mai fi precum înainte” – spune Kissinger.

O altă schimbare importantă i se pare a se produce în Japonia. Confirmînd, în parte, aserţiunile lui Samuel Huntington (făcute la mijlocul anilor 90) referitoare la faptul că într-un viitor apropiat Japonia se va orienta mai mult către China şi va accepta înlocuirea influenţei americane cu o influenţă chineză în Asia, Kissinger atrage atenţia că, deja, noul guvern japonez a anunţat cîteva măsuri (precum retragerea ajutorului militar japonez pentru războiul din Afganistan, repunerea în discuţie a statutului bazelor americane din Okinawa) care nu trebuie subestimate. „Perioada în care Japonia se poziţiona necondiţionat în spatele Americii mi se pare de domeniul trecutului” – spune Kissinger.

În legătură cu Rusia, Kissinger crede că administraţiile americane de după 1990 au greşit pentru că au subestimat „umilinţa pe care elita şi populaţia Rusiei au simţit-o odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice”. În context, el apreciază politica administraţiei Obama de a reiniţia „un dialog de la egal la egal” cu Rusia – dar aceasta nu înseamnă că trebuie acceptate excesele Rusiei, precum războiul şi politica faţă de Georgia după 2008.

Kissinger mai comentează cu acelaşi prilej noile evoluţii în „dosarul nuclear iranian„, noua strategie pentru Afganistan, gîndirea geopolitică a Franţei etc. (text integral)

29 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

13/oct/2009 Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

 

Adrian Cioroianu

Secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, este într-o vizită de trei zile la Moscova şi are întîlniri cu ministrul rus de Externe Serghei Lavrov (12 octombrie), cu preşedintele Rusiei (13 octombrie), Dimitri Medvedev, şi cu alte oficialităţi locale.  H. Clinton speră să obţină sprijinul explicit al Moscovei în a transmite un mesaj ferm Iranului – referitor la programul nuclear al acestui stat. Totodată, dna Clinton şi gazdele sale vor aborda subiectul tratatului bilateral privind reducerea armelor nucleare, care se speră că va fi semnat de B. Obama şi D. Medvedev pînă la sfîrşitul acestui an – în condiţiile în care acordul START din 1991 expiră.
În acelaşi timp, premirul rus Vladimir Putin se află într-o vizită de trei zile în China (12-14 octombrie) – iar luni, 12 octombrie a.c., tocmai s-a anunţat semnarea unor contracte bilaterale în valoare de 3,5 miliarde dolari (în domeniile bancar, construcţii, drumuri şi căi ferate, tehnologie energetică).
Un capitol aparte al vizitei premierului Putin în China ar putea fi o decizie comună ruso-chineză privind instituirea unui „sistem monetar bilateral” care să se bazeze pe rublă şi pe yuan – şi nu pe dolar (sau euro).
Fără îndoială, în măsura în care acest deziderat se va materializa el va alimenta speculaţiile din săptămînile precedente referitoare la un efort comun (unii îl numesc „complot”) de a detrona dolarul ca monedă-etalon a schimburilor comerciale internaţionale (vezi materialul EURAST ).

13 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

09/oct/2009 China, Rusia, India, Brazilia: vor salva sau vor supune Occidentul?

Geopolitica ieşirii din criză

– vor salva China sau Brazilia lumea occidentală? –

Adrian Cioroianu

În anul 2001, firma americană de audit Goldman Sachs a lansat termenul BRIC – un acronim / cvasi-joc de cuvinte plecând de la iniţialele statelor cu economii emergente, a căror creştere se anunţa relativ spectaculoasă în viitorul previzibil: anume Brazilia, India, Rusia şi China. Economişti de mare calibru se încăpăţânează să prognozeze faptul că aceste economii din spaţiul BRIC vor fi capabile, împreună, să depăşească economiile însumate ale principalelor şapte state industrializate din prezent (aşa-numitul G7), undeva spre anul 2035 (dacă nu cumva chiar spre 2027).

În ultima vreme Rusia a fost puternic afectată de scăderea preţului la petrol şi gaze (şi de propriul său sistem politic, autoritar, etatist şi puţin transparent). După o perioadă (2000 – 2008) în care PIB-ul a crescut cu o medie de 6 la sută pe an – ani în care cererea mondială de petrol şi gaze a crescut mână în mână cu preţul acestora –, economia Rusiei a fost cea mai nepregătită (dintre economiile BRIC) pentru febra bancar-financiară care ne-a îmbolnăvit pe toţi.

Motorul grupului BRIC este, incontestabil, China: creşterea ei din ultimul deceniu se bazează pe un constant progres al cererii şi consumului intern şi pe o economie în care statul a avut grijă ca macro-investiţiile să fie favorizate. China are 2000 de miliarde de dolari (!) investiţi în bonuri de tezaur americane (text integral).

9 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | 1 comentariu

07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?

Se pregăteşte un complot împotriva dolarului?

EURAST Center

 De la finele celui de-al doilea război mondial şi pînă azi, dolarul american a fost moneda de referinţă a mediilor economice mondiale şi, totodată, un simbol – admirat sau contestat – al unei anumite “ordini mondiale”. Dolarul a rezistat Războiului Rece şi încercărilor Kremlinului comunist de a-l sabota, a rezistat şocurilor petroliere şi crizelor adiacente şi, în fine, a părut a fi unul dintre elementele de liant ale globalizării.

Cît timp va mai rămîne astfel? – iată o întrebare din ce în ce mai insistentă. După şase luni – sau chiar şapte, după alte analize – de cădere în raport cu alte monede de referinţă, dolarul american pare la răspîntie. Criza de ansamblu a economiei mondiale, deficitul american în creştere, datoria publică masivă a Statelor Unite dar şi speculaţiile (premeditate?) ale mediilor bursiere din afara SUA pot transforma această lentă scădere a dolarului într-o inflaţie de proporţii.

În paralel, rumori confirmate doar în parte vorbesc despre un atac concertat la adresa Wall Street-ului şi monedei americane: ţările arabe din Golf, alături de China, Rusia, Japonia, Brazilia (după unele surse) şi Franţa (ultima, aparent în numele Uniunii Europene, dar fără un mandat în acest sens) s-ar afla în negocieri pentru imaginarea (deocamdată) a unei monede universale de referinţă alta decît dolarul – una care să aibă ca medie de referinţă valoarea yen-ului japonez, a yuan-ului chinezesc, valoarea monedei euro şi a rublei ruseşti, valoarea aurului, preţul la petrol şi gaze naturale etc.

Ideea nu este nouă. Ea a fost lansată, în primăvara acestui an, de înalţi oficiali chinezi şi a fost de cîteva ori reluată, pe diverse tonuri, de lideri ai sistemului Putin-Medvedev din Rusia (preşedintele Medvedev a amintit subiectul pe 26 septembrie a.c., la conferinţa de presă de după reuniunea G20 de la Pittsburg).

Marţi, 6 octombrie, ziarul britanic The Independent dădea ca certe aceste “întîlniri secrete” între miniştri de finanţe şi guvernatori ai băncilor naţionale ale unor state care conspiră tot mai transparent împotriva dolarului.

Ulterior, cîteva dintre statele vizate în articolul britanic au negat alegaţiile. Dar comentariile despre această încercare de prefigurare a unei noi „noi ordini mondiale” continuă. Şi ele în nici un caz nu vor face dolarul să crească.

___________

Cîteva perspective asupra subiectului:

„The U.S. dollar continued its six-month slide Tuesday amid a growing international chorus that wants the dollar replaced – or at least supplemented – as the world’s reserve currency, a move that would end the greenback’s six decades of global dominance. The dollar has come under attack from abroad as the economic crisis has played out, thanks to the Federal Reserve’s decision to flood a seized-up financial system with liquidity last fall. The central bank’s moves likely staved off deflation, but the massive influx of new dollars has devalued existing ones. Foreign nations are worried that the massive U.S. national debt and rising deficits are not being addressed. And though inflation is not yet a concern in the United States, a prolonged slide in the dollar’s value could lead to higher prices for consumers.” – Washington Post, 7 octombrie 2009.

„Investors clamored to buy pretty much anything on Tuesday — as long as it was not the dollar. “Right now it doesn’t give any sign of pulling back significantly,” said James Steel, a commodities analyst at HSBC. “There’s still a worry about the dollar. There’s a latent worry about inflation.” The dollar slipped further against major currencies, continuing a decline that has sent it tumbling 15 percent since early March. The dollar fell to $1.47 against the euro, and the Japanese yen strengthened to 88.83 for every dollar.” – New York Times, 7 octombrie 2009.

„We need to further discuss one of our initiatives, I mean the idea of a greater number of regional reserve currencies. The good news is that this idea is now coming into its own. Nobody is rolling their eyes or saying: „Oh, and why? It is pointless. We have the dollar and the euro. What else do you want? These already cover everything.” Now this idea is finally becoming evident. Another thing is that in order to ensure the establishment of additional reserve currencies or, say, use the ruble as a reserve currency, we need conditions to be ripe and for the ruble to become attractive. This is a challenge for us. But in and of itself this idea has already found a greater number of supporters and is being discussed. ” – preşedintele rus Dimitri Medvedev, 26 septembrie 2009.

„In the most profound financial change in recent Middle East history, Gulf Arabs are planning – along with China, Russia, Japan and France – to end dollar dealings for oil, moving instead to a basket of currencies including the Japanese yen and Chinese yuan, the euro, gold and a new, unified currency planned for nations in the Gulf Co-operation Council, including Saudi Arabia, Abu Dhabi, Kuwait and Qatar. Secret meetings have already been held by finance ministers and central bank governors in Russia, China, Japan and Brazil to work on the scheme, which will mean that oil will no longer be priced in dollars.” – The Independent, 6 octombrie 2009.

„Les attaques contre le dollar se multiplient, y compris dans l’enceinte des assemblées du FMI et de la Banque mondiale qui se terminent mercredi 7 octobre à Istanbul en Turquie. Un billet vert de plus en plus attaqué par les pays émergents qui souhaitent un rééquilibrage vers leurs monnaies. Les rumeurs consistent à dire que la monnaie américaine pourrait être lâchée très rapidement par plusieurs pays émergents, dont la Chine. Ces rumeurs concernent aussi les pays du Golfe qui seraient en train de négocier secrétement la fin du dollar pour acheter du pétrole. Le Qatar, le Koweït et de la Russie ont démenti.” – Radio France International, 6 octombrie 2009.

7 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , | 3 comentarii

03/oct/2009 Trei noi priorităţi: vecinii, Turcia, China

Trei noi priorităţi:

vecinii, Turcia, China

Adrian CIOROIANU

Viitorul ocupant al Cotrocenilor, oricum s-ar numi, va fi primul preşedinte al ţării care merge pe un teren ferm: România este membră NATO şi a UE, are parteneriate strategice cu SUA şi cu câteva importante state europene. Această situaţie, acum, pare subînţeleasă; dar în urmă cu abia 10 ani ea încă ni se părea un vis frumos. Drept care este, cred, timpul pentru noi priorităţi.

Prima şi deloc cea mai simplă: reconstruirea relaţiilor cu vecinii. Viitorul preşedinte trebuie să contrazică butada ce spune că cel mai bun vecin al nostru este Marea Neagră. Să privim realitatea în faţă: în momentul de faţă, România are la pasiv un bizar incident “inter-prezidenţial” cu Ungaria, o afacere de spionaj la fel de bizară (şi hilară) cu Ucraina şi Bulgaria, o stare de amorţeală bilateral-binevoitoare în relaţia cu Serbia şi un perimat joc de Nu te supăra, frate cu Republica Moldova. A nu se înţelege că doar România e vinovată pentru acestea. Dar, dacă suntem statul matur şi puternic ce ne dorim, trebuie să urmărim depăşirea acestei jenante situaţii. Viitorul preşedinte trebuie să fie imaginativ, curajos şi capabil să propună proiecte de cooperare reale – economică şi diplomatică – în zona noastră. În 2008, Suedia şi Polonia au iniţiat Parteneriatul Estic al Uniunii Europene. De ce România, Bulgaria şi Grecia (ca membre UE) plus Ucraina şi/sau R. Moldova nu ar fi capabile de susţinerea unui proiect comun (la Marea Neagră, de exemplu)? A nu se uita Rusia: ea ne este cvasi-vecină. Deloc paradoxal, România are nevoie de o Rusie puternică, sigură pe ea. Mai curând o Rusie complexată şi suspicioasă ne va face probleme, nouă şi vecinilor. Aviz amatorilor de glume neavenite.

A doua prioritate: viitorul preşedinte să privească atent spre Turcia. Filmele marca Buftea despre Ştefan cel Mare sau Scrisoarea a III-a a lui Eminescu vorbesc despre istorie – nu despre viitor. Chiar dacă susţinem aderarea Turciei la UE, să luăm în calcul că aceasta ar putea fi un proces lung – timp în care Turcia (vezi ultimul an) reacţionează printr-o politică externă tot mai inventivă, în care s-a autopropus ca mediator între SUA şi Iran, în care susţine culoarul energetic Nabucco dar cochetează şi cu Rusia, în care curtează statele arabe şi se prezintă ca un campion al cauzei lor (vezi reacţia la atacul israelian din Gaza, în ianuarie a.c.). Iarăşi, să nu ne amăgim: în momentul de faţă România are un rol mai puţin decât secundar la Marea Neagră, unde Rusia şi Turcia rămân (de trei secole!) principali broker-i geopolitici. Acum, România şi Turcia au excelente relaţii pe hârtie. Şi nici un proiect bilateral în viitorul apropiat.

A treia prioritate: preşedintele României are datoria de a fi atent la China. Nu numai pentru că administraţia Obama deja o face (“China este partenerul strategic al SUA pentru secolul XXI” – spunea recent locatarul de la Casa Albă), şi nu numai pentru că avem deja o scurtă istorie – de exact 60 de ani – de relaţii bilaterale bune, indiferent de natura regimului politic. Concret, dincolo de aceste relaţii bune (tot pe hârtie), avem cu acest stat un uriaş deficit comercial. Iar cea mai “istorică” vizită a unui preşedinte român în China rămâne cea a lui Ceauşescu, din 1971. Între timp, China s-a schimbat mult, iar acea România nu mai există. E momentul, cred, pentru un nou start al acestei relaţii.

● Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

 __________________________

(text publicat în „Foreign Policy – România” nr. 12, septembrie – octombrie 2009)

3 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | 1 comentariu

09/apr/2009 Geopolitica ieşirii din criza mondială

Geopolitica ieşirii din criză

– vor salva China sau Brazilia lumea occidentală? –

 Adrian Cioroianu

În anul 2001, firma americană de audit Goldman Sachs a lansat termenul BRIC – un acronim / cvasi-joc de cuvinte plecând de la iniţialele statelor cu economii emergente, a căror creştere se anunţa relativ spectaculoasă în viitorul previzibil: anume Brazilia, India, Rusia şi China. Economişti de mare calibru se încăpăţânează să prognozeze faptul că aceste economii din spaţiul BRIC vor fi capabile, împreună, să depăşească economiile însumate ale principalelor şapte state industrializate din prezent (aşa-numitul G7), undeva spre anul 2035 (dacă nu cumva chiar spre 2027).

În ultima vreme Rusia a fost puternic afectată de scăderea preţului la petrol şi gaze (şi de propriul său sistem politic, autoritar, etatist şi puţin transparent). După o perioadă (2000 – 2008) în care PIB-ul a crescut cu o medie de 6 la sută pe an – ani în care cererea mondială de petrol şi gaze a crescut mână în mână cu preţul acestora –, economia Rusiei a fost cea mai nepregătită (dintre economiile BRIC) pentru febra bancar-financiară care ne-a îmbolnăvit pe toţi. În prezent, Rusia are o inflaţie de cca. 12 la sută iar şomajul a atins 8,5 procente. În plus, Rusia are o reală problemă demografică: naşteri relativ puţine şi o durată medie a vieţii redusă în comparaţie cu standardele europene. La aceasta s-a adăugat în ultimul deceniu creşterea alarmantă a consumului de droguri (provenite, în mare parte, din Afganistan): cca. 2,5 milioane de ruşi ar fi narco-dependenţi. Pe scurt: câtă vreme preţul petrolului (şi implicit al gazului natural) este la un nivel modest, Rusia suferă – pentru că nu a ştiut să-şi investească sumele uriaşe încasate în ultimul deceniu, cât valoarea de piaţă a hidrocarburilor a fost mare.

Motorul grupului BRIC este, incontestabil, China: creşterea ei din ultimul deceniu se bazează pe un constant progres al cererii şi consumului intern şi pe o economie în care statul a avut grijă ca macro-investiţiile să fie favorizate. China are 2000 de miliarde de dolari (!) investiţi în bonuri de tezaur americane – de aici recentele avertismente ale premierului chinez Wen Jiabao către Washington, prin care le cerea americanilor să ţină sub control deprecierea propriei lor monede. Mai mult: guvernatorul Băncii centrale a Chinei, Zhou Xiaochuan, a dus avertismentul şi mai departe şi a spus că dacă echipa lui Barack Obama nu revitalizează economia americană (şi, implicit, moneda SUA), atunci China va propune instituirea unei altei monede de referinţă pentru Fondul Monetar Internaţional (care în prezent lucrează, cum se ştie, cu dolarul american). În timp ce marea parte a economiilor occidentale vor termina acest an cu un bilanţ negativ, pentru China se estimează o creştere, în 2009, cu 6-7 la sută, şi chiar cu 8 la sută pentru 2010. Cei care se aventurează în calcule pe termen lung au curajul să previzioneze, pentru China, o medie de creştere anuală de peste 5 la sută pentru întreaga perioadă 2011-2050!

 O altă revelaţie a acestui BRIC este Brazilia. Cu trei ani în urmă, când eram în Parlamentul European, ascultam specialişti care ne asigurau că Brazilia va fi grădina mondială a secolului al XXI-lea. Cum spunea recent un articol din Newsweek, dacă există o poveste de succes a Americii latine, atunci aceasta se cheamă Brazilia. Recent l-am văzut, pe un post TV american, intervievat pe cel care de şase ani ocupă prima poziţie în stat – preşedintele Luiz Inácio Lula da Silva, fost sindicalist iar mai nou unul dintre liderii care realmente contează în lume (să adaug că, în martie acest an, Lula da Silva a fost primul şef de stat latino-american care a fost primit de Obama la Casa Albă – un detaliu care spune multe). Ce spunea respectivul: în ultimii şase ani cca. 20 de milioane de brazilieni (adică un număr similar cu populaţia României de azi!) au fost ridicate de sub pragul de sărăcie şi au intrat în clasa mijlocie locală (ceea ce face – spun experţii – ca Brazilia să fie, într-adevăr, unul dintre statele cu cea mai dezvoltată şi mai stabilă clasă mijlocie din lume). Când Lula da Silva ajungea la putere, datoria publică a statului reprezenta 55 de procente din PIB; astăzi, ea este 35 de procente şi scade lună de lună. Atunci, inflaţia era de 12 procente pe an; astăzi este de 4,5 procente, tot în scădere. În ultimii ani, exporturile braziliene au crescut cu 400 la sută (!). Recent, Brazilia a inventariat şi ceva noi rezerve de petrol pe teritoriul său – dar nu-şi propune să exporte ţiţei brut, ci mai curând derivate cu prelucrare înaltă. Calculele sunt de asemenea manieră făcute încât statul brazilian să fie în câştig câtă vreme preţul mondial al petrolului este mai sus de 35 de dolari pe baril (în prezent el este în jur de 40). Pe scurt, din punctul de vedere al indicatorilor economici, Brazilia traversează cea mai fastă perioadă a istoriei sale din ultimii 30 de ani. Şi totuşi, Lula da Silva spune cu modestie că principala sa realizare este că săracul din Brazilia este acum mai puţin sărac[1].

 Desigur, este suficient loc pentru comentarii. În primul rând, putem glosa pe marginea credibilităţii tuturor acestor super-economişti. Tocmai aceşti experţi au fost incapabili să ne avertizeze şi pe noi, clienţii de rând ai băncilor. Cu excepţii notabile: cum ar fi Nouriel Roubini, profesor de Ştiinţe Economice la New York University, cel care încă din septembrie 2006 avertiza asupra iminenţei crizei – dar nu l-a luat nimeni în serios, se pare (astăzi, Roubini a devenit – logic – un foarte bine plătit consultant financiar). Pe acest fond, înfloresc scenarii conspiraţioniste (cum că această criză ar fi fost fabricată undeva, de cineva, cu vreun scop anume) sau scenariile apocaliptice (cu un punct de plecare, de exemplu, în faptul real că între 2000 şi 2008 China şi-a dublat bugetul militar!).

Coincidenţă sau nu, la recentul summit G20 de la Londra (care a adunat liderii celor mai puternice 20 de state ale lumii într-o încercare de a găsi o soluţie crizei), preşedintele Obama a avut întâlniri bilaterale cu Hu Jintao (preşedintele Chinei), cu Manmohan Singh (premierul Indiei) şi cu preşedintele rus Dimitri Medvedev.

Desigur, noi, în România, suntem mult mai norocoşi. La ora la care scriu (ca şi în ultimele cinci zile) televiziunile şi ziarele vorbesc numai despre arestarea lui Gigi Becali.

Fie că la noi nu a ajuns criza, fie că eram în ea de când ne ştim.

 


[1] „Brazil has to be bold”, în Newsweek, 30 martie 2009.

_________________________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 4, aprilie 2009.

9 Aprilie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu