25/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (2/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 2/4)

Al doilea exemplu este, din punctul meu de vedere, cu mult mai notabil decât acesta abia amintit. Parabola din 1973 a lui Titus Popovici pleca de la un episod politic real – investigarea, de către o comisie, la sugestia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a misterelor legate de moartea lui Pătrăşcanu – şi sfârşeşte, firesc date fiind condiţiile, într-un compliment făcut celui ce simbolizează schimbarea politică la vârful partidului. Parabola ce urmează pleacă şi ea de la un sâmbure de adevăr, dar dezvoltarea ei trece graniţele unei imense fraude cauţionate în epocă, tot mai explicit, de istoriografia română.

În prima parte a anului 1975, Marin Preda, unul dintre cei mai reprezentativi prozatori români ai secolului XX, publică romanul Delirul, dramă socială şi istorică pusă pe fundalul începutului anilor ’40, în mediul jurnaliştilor bucureşteni, dar cu extinderi profunde în restul unei societăţi pe care autorul o descrie cu o admirabilă îndemânare[1].

Autorul însuşi era chiar şi atunci un caz în sine: aproape, în perioada debutului, de preceptele realismului socialist pe care umanizează graţie unui talent rar, văzut după 1971 drept unul dintre “rezistenţii“ cei mai redutabili faţă de planul oficial de reideologizare în forţă a creaţiei artistice, Marin Preda este deja la mijlocul anilor ’70 unul dintre scriitorii al căror prestigiu le permite să nu amestece literatura şi politica mai mult decât o cere stricta conjunctură. Preda nu a fost un disident, dar era în 1975 – şi va rămâne până la moartea sa, în 1980 – o hard nut to crack pentru regim[2], chiar şi în ciuda serviciilor indirecte pe care, din poziţia sa în lumea literară, le aducea acestuia. Tocmai din perspectiva acestor servicii indirecte romanul Delirul este şi cel mai interesant: el ilustrează în egală măsură individualizarea scriitorului, prin abordarea unei teme până atunci puternic tabu-izată de către discursul oficial, dar o face printr-o concesie al cărei caracter extraordinar derivă tocmai din faptul că ea este făcută de Marin Preda şi nu de un alt autor.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Potrivit tuturor interpretărilor – inclusiv cele ale criticilor şi istoricilor literari apropiaţi scriitorilor –, Marin Preda s-a documentat câţiva ani pentru acest roman, pe care în momentul apariţiei avea încă intenţia să îl continue cu un al doilea volum[3] – o idee rămasă numai în stadiu de proiect. Detaliul cel mai discutabil în analiza acestui best seller beletristic priveşte eventualul sprijin de care Preda s-ar fi bucurat, din partea regimului, pentru această documentare; faptul că acest sprijin ar fi fost acordat şi primit nu este încă dovedit de manieră tehnic-formală, dar este considerat ca foarte posibil de către majoritatea celor avizaţi direct sau tangenţial[4]; este cunoscut faptul că toţi cei care – fie ei istorici sau artişti plastici –, cu acordul regimului, abordau teme delicate ale istoriei recente, beneficiau de acest sprijin, care mergea uneori chiar până la selectarea documentelor, lucrărilor sau fotografiilor ce urmau să fie avute în vedere.

Caracterul excepţional al aceste apariţii a fost dat de personajul care devenea eroul indirect al cărţii: mareşalul Antonescu, Conducătorul României între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944. Dat fiind discursul efectiv univoc practicat în mod oficial în ţară despre acest general – ulterior mareşal – care în iunie 1941 implicase România în războiul antisovietic cu scopul recuperării provinciei Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, la data apariţiei romanului), romanul lui Preda are multe din datele unei reabilitări. Desigur, tonul scriitorului nu putea trece dincolo de ceea ce regimul putea accepta: mareşalul este frecvent numit “dictatorul“, deciziile sale sunt prezentate cât mai neutru cu putinţă şi nu există nici una dintre trăsăturile unei rememorări apologetice. Totuşi, mai presus de toate, Ion Antonescu este umanizat într-o manieră până atunci cu totul inedită. Personajul are multe necazuri şi puţine bucurii, are dubii, este chinuit de frământări, destinul său în cele din urmă tragic este anunţat de toate aceste probe morale prin care trece. (continuarea – mîine)

---

[1] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975. Potrivit datelor tehnice ale volumului, bunul de tipar a fost primit pe data de 15 ianuarie 1975; primul tiraj a fost de 35 de mii de exemplare

[2] Este formula lui Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: The Case of Romania, în “Orbis”, XXVII, nr. 2, 1983, p. 418.

[3] Ultima pagină – 415 – a romanului purta menţiunea “Sfârşitul volumului I“.

[4] Două dintre persoanele din anturajul politic al vremii – Ştefan Andrei şi Cornel Burtică – mi-au confirmat caracterul mai mult decât probabil al unui sprijin de documentare primit de către Marin Preda din partea oficialităţilor. În schimb, Georgeta Dimisianu – fost redactor la Ed. Cartea Românească – neagă această posibilitate (întîlnire cu studenţii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, 19 nov. 2009).

_______________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

Publicitate