19/dec/2009 Acel 1989 al meu. De ce este bine să ai o singură revoluţie în viaţă (III)

1989 al meu

(de ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă)

 Adrian CIOROIANU – episodul 3/7

Ce făceam oare – mă întreb – în acele momente? 21 decembrie era o zi de joi; părinţii erau la serviciu; soră-mea era la liceu sau la vreo colegă. Singur acasă şi trezit relativ târziu – prelungisem seara în noapte ascultând Europa liberă cu prietenul Ovidiu M. –, în timp ce Ceauşescu trăia umilinţa balconului bănuiesc că citeam ceva sau poate chiar priveam la TV, dar pe antena de Belgrad şi nu pe cea de Bucureşti[1]. Regret şi azi că am pierdut desfăşurarea în direct a acelor clipe – şi nu am decât alibiul că demult nu mai aşteptam ceva spectaculos de la Televiziunea Română.

Pentru că acolo Ceauşescu a fost nu numai înfrânt, ci şi umilit. Acel balcon cunoscuse momentul său de necontestată glorie: în acelaşi perimetru, de la aceeaşi înălţime, în aceeaşi piaţă, el trăise his finest hour atunci, după miezul acelei zile de 21 august 1968, când vitriolase invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului varşovian (minus România, neinvitată – ceea ce l-a intrigat şi mai mult pe Ceauşescu, chiar dacă probabil ar fi refuzat oricum). Nu-mi dau seama dacă mişcarea din 21/XII/’89 a fost special gândită pentru a anula momentul 21/VIII/’68, dar coincidenţa este frapantă: în acelaşi perimetru de câteva zeci de metri pătraţi, la balconul unei clădiri pe care nici măcar nu o construise (ci o uzurpase, el ca şi sistemul pe care îl personifica), Ceauşescu a trăit deopotrivă marele său triumf şi marea sa umilire. Peste ani, în 2005, ca membru al Senatului României (care-şi avea sediul atunci în fosta clădire a C.C.-ului) am avut curiozitatea de a vizita balconul, biroul lui Ceauşescu, liftul cu care el a fugit în final şi terasa clădirii, de pe care cuplul conducător şi-a luat zborul spre moarte. În aer, în toate aceste locuri, nu plutea nimic – cum am spus, Ceauşescu trebuie căutat în ctitoriile sale, nu în palatele luate de la alţii. E motivul pentru care, de exemplu, Palatul Parlamentului – deşi au trecut pe acolo Yasser Arafat şi Şimon Peres, José Carerras şi un summit NATO – mi se pare mult mai bântuit de duhul Conducătorului.

Şi a urmat ziua de vineri, 22 decembrie 1989. Nu cred că secolul XX românesc (deşi are, fatalmente, prea multe zile memorabile) a mai cunoscut vreo zi atât de stupefiantă, misterioasă şi deschisă oricărei interpretări, de la comic la tragic şi înapoi.

Redau ce a însemnat ea pentru mine. Înainte de toate, ieşirea din casă: ea a decurs din faptul că, înciudat că pierdusem faza zilei precedente, dis de dimineaţă am comutat televizorul pe antena românească  (şi a rămas aşa câteva săptămâni după aceea[2]). N-am ieşit din casă ca un erou, ci ca un celebrator: după ce l-am văzut la TV pe Ion Caramitru etc. am încălcat promisiunea pe care o făcusem alor mei şi am ieşit – dar nu oricum. M-am dus mai întâi la Şcoala generală nr. 18 din Craiova (în care făcusem clasele I-VIII şi unde director ajunsese între timp excelentul nostru profesor Marian Niţă) şi, cum şcoala era pustie, am negociat cinci minute cu paznicul: eu insistând pe ideea că trebuie să-mi dea un steag tricolor – el insistând pe ideea că aşa ceva nu-i posibil. Mai curând contextul decât puterea mea de convingere (toate blocurile şi aleile din jurul şcolii începuseră să vibreze şi să zumzăie; străzile s-au animat brusc etc.) l-au făcut să cedeze şi astfel mă revăd cu un steag în mâini urcând pe Calea Unirii, spre centru. Previzibil şi fără nici o legătură cu mine, într-un sfert de oră în spatele acestui steag se adunaseră zeci de oameni (puterea aglutinantă a simbolurilor!). (va urma – continuarea, mâine)

---

[1] Tehnic vorbind, chiar aşa stăteau lucrurile: locuitorii din Vestul ţării aveau două cabluri de antenă, ambele coborând de pe acoperişuri, de la două antene diferite; pentru a schimba canalul trebuia schimbat şi cablul.

[2] Ceea ce nu cred că se mai întâmplase din 1980, de la moartea lui Tito; de-atunci familia în care am crescut (ca şi altele) a petrecut mai multe ore pe TV Beograd decât pe TVR.

Publicitate