16/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (1/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5)

În istoriografia europeană şi mondială, lucrările referitoare la istoria mijloacelor de comunicare în masă au dobîndit, în ultimul deceniu, un statut de o valoare aparte. Date fiind amploarea şi răspîndirea pe care mass media o au în societatea modernă, acest interes al istoricilor, sociologilor sau politologilor este legitim. Fie că este vorba despre studii ale unor autori contemporani sau despre lucrări memorialistice semnate de personalităţi implicate în chiar desfăşurarea acestei istorii, importanţa lor decurge chiar din faptul – acceptat în mod unanim – că istoria presei se confundă, în bună parte, cu istoria societăţilor pe care această presă a servit-o în calitate de instituţie de prin ordin al importanţei sociale.

Toate aceste consideraţii preliminarii sînt valabile şi în cazul românesc. Presa scrisă şi audio-video reprezintă unul dintre capitolele cel mai fascinante ale istoriei noastre recente, chiar dacă pentru moment interesul real pentru evoluţia acestor forme de propagare a informaţiei publice nu a fost dublat – cu excepţii puţine, dar notabile – şi de un efort similar de anchetă şi cercetare a felului în care istoria lor s–a împletit cu istoria statului român. Din acest punct de vedere şi în virtutea consideraţiilor ce urmează, lucrarea ce urmează – rezultat al notelor memorialistice inedite ale lui Vasile Ionescu, fost director general al Radioului în două reprize, la cumpăna dintre deceniile patru şi cinci, între anii 1940-1945 – capătă o importanţă reală. Nu sînt mulţi cei care, după o activitate într-o instituţie de o asemenea importanţă precum un radio naţional, au lăsat astfel de note memorialistice, menite a da detalii pe care documentele de arhivă nu le pot oferi. Această importanţă rezultă pe de o parte din credibilitatea sursei, iar pe de altă parte din complexitatea perioadei istorice despre care amintirile sale vorbesc. Este adevărat, cele două volume în manuscris prin contopirea cărora a fost alcătuit volumul de faţă au fost scrise în chiar epoca de apogeu a regimului comunist în România; unul dintre volume a fost redactat în 1967-’68, iar al doilea este datat 1974. Intenţia rememoratoare a lui Vasile Ionescu a fost susţinută, în acel moment, de unele dintre instituţiile statului însărcinate cu cercetările istorice. În aceste condiţii,  autorul acestor rînduri, el însuşi victimă a sistemului în anul 1945, nu s-a putut sustrage tuturor automatismelor epocii; unde am considerat absolut necesar, am semnalat acest lucru în scurte note de subsol. Dar, dincolo de toate aceste neajunsuri cu totul caracteristice unui discurs rememorator destinat unor instanţe oficiale, memoriile lui Vasile Ionescu poartă pecetea inconfundabilă a mărturiei celui care a participat efectiv la episoadele istorice despre care vorbeşte. Prin însăşi poziţia sa în ierarhia Radioului românesc, Vasile Ionescu a fost uneori, el însuşi, personaj al acestei istorii.

 Note despre autor

Vasile Ionescu, director general al Radiodifuziunii în perioadele 14 august 1940 – 6 octombrie 1940 şi 22 ianuarie 1941 – 19 iunie 1945, face parte dintr–o generaţie pentru care constituirea României Mari (survenită în urma unui conflict mondial la începutul căruia generaţia respectivă se afla pe băncile liceului, în pragul afirmării civice) a reprezentat acel reper determinant care le-a marcat întreaga viaţă. Din punctul meu de vedere, întregul comportament ulterior – fie el social, profesional sau uman – al unui personaj precum autorul memoriilor ce urmează, ca şi al altora cu care drumul său profesional sau civic s-a întretăiat, trebuie interpretat din această perspectivă.

Fiu al unui fost director de personal la Direcţia Generală a P.T.T., ajuns în această funcţie, cum ţine să precizeze memorialistul, exclusiv prin merite profesionale, Vasile Ionescu era în toamna anului 1916 în penultimul an de liceu (clasa a VII–a, în sistemul educaţional românesc antebelic). În contextul entuziasmului cu care tînăra generaţie a primit vestea intrării în război pentru îndeplinirea unui ideal naţional, Vasile Ionescu pleacă voluntar pe frontul din Moldova. Chiar această decizie este cea care îi va deschide în faţă o carieră militară notabilă, ce s-a anunţat de timpuriu a fi potrivită firii şi aptitudinilor sale. (va urma)

Publicitate