01/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

1/2

Deloc paradoxal, Iranul a jucat un rol surprinzător de important în deprecierea regimului Ceauşescu din România anilor ’80. Când spun aceasta, nu mă refer la ultima vizită în afară din cariera liderului comunist român – care s-a întâmplat să fie la Teheran, în decembrie 1989. Ci la detaliul că, în bună parte, criza generalizată economică şi politică din acel deceniu al istoriei nostre a fost determinată şi de un eveniment survenit în ziua de 1 februarie 1979: atunci, pe un aeroport din Teheran, o cursă Air France îl readucea acasă din exil pe aiatolahul Homeini, cel care avea să declanşeze revoluţia islamică în Iran, soldată în câteva luni cu instaurarea unei republici pe fundamente religioase (şahul Reza Pahlavi părăsise ţara în ianuarie acelaşi an).

Una dintre consecinţele directe, la scară mondială, ale revoluţiei iraniene a fost creşterea bruscă a preţului la petrol – aşa numitul “şoc petrolier” din 1979, care a lovit ansamblul lumii occidentale. Dar au existat şi beneficiari: printre aceştia, URSS de atunci – care, ca şi Rusia de astăzi, era avantajată de creşterea preţului la petrol şi gaze (materii prime de care dispunea din plin). Există istorici care leagă acest “şoc petrolier” (şi surplusul aferent de bani pentru complexul militaro-industrial sovietic) de invazia în Afganistan pe care URSS o începea în decembrie ’79.

Regimul Ceauşescu s-a aflat printre cei afectaţi de evenimentele din Iran (la care nu se aşteptase[i]). România investise masiv în acel deceniu în industria petrochimică şi atinsese un potenţial de prelucrare mult mai mare decât cantitatea de petrol pe care-o extrăgea din solul propriu. Crescând preţul la petrol brut, amortizarea acestei investiţii s-a amânat sine die. Maşinile românilor ca atare, construite în ţară prin contracte cu firme precum Renault sau Citroën, au fost obligate să meargă din două în două duminici, iar în restul săptămânii făceau cozi în faţa benzinăriilor.

La 31 de ani de la revoluţia islamică, Iranul revine în atenţia lumii întregi. În alegerile din anul trecut, regimul preşedintelui Ahmadinejad a ieşit învingător – dar opoziţia la adresa sa s-a făcut simţită mai mult ca niciodată, ajungându-se la conflicte deschise în stradă. La ora la care scriu, o nouă rezoluţie urmează să fie discutată în Consiliul de Securitate al ONU, cerând înăsprirea sancţiunilor către regimul preşedintelui Ahmadinejad de la Teheran. Până acum, puterile din Consiliul de Securitate nu au ajuns la o strategie comună: SUA vor sancţiuni dure, Rusia s-a opus iniţial acestora iar mai nou pare a le accepta, iar China rămâne încă potrivnică lor. Această diferenţă de ton are explicaţii economice: Iranul este un stat bogat dar cu o economie subdezvoltată, iar cine va putea face afaceri cu el în următoarele decenii nu va avea decât de câştigat. Atât Rusia (vezi cazul rachetelor sol-aer S-300) cât şi China au semnat sau doresc să semneze contracte importante cu statul iranian. (va urma)

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.

---

[i] Fostul ministru Ştefan Andrei mi-a confirmat în cîteva rînduri acest detaliu.

Publicitate