G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

Răspunsul are două jumătăţi, aproximativ egale:

i) pe de o parte, Rusia a cules în ultimii ani şi ceva roade ale agresivităţii sale (verbale sau armate). Ucraina are din februarie a.c. un nou preşedinte – Viktor Ianukovici –, mai curând prorus decât prooccidental. Provinciile Abhazia şi Osetia de Sud au fost desprinse din graniţele Georgiei şi, chiar dacă (aproape) nimeni nu s-a grăbit să le recunoască independenţa, cert este că ele depind acum de Moscova – şi nu de Tbilisi. Confruntat cu numeroasele sale probleme acasă (sau în Afganistan), preşedintele american Obama a propus Rusiei o “resetare” a relaţiilor (care atinseseră o nouă cotă de alarmă, după criza din 2008) şi este de presupus că cele două state se vor ghida în viitor după un pragmatism benefic amândurora – chiar dacă unele ţări terţe (precum numita Georgia, bunăoară) s-ar putea să nu se bucure foarte mult din acest motiv.

ii) Pe de altă parte, Putin & Medvedev sunt în egală măsură conştienţi că fără sprijinul Occidentului reformarea Rusiei nu are nici o şansă. Rusia este extraordinar de bogată – dar ea rămâne încă o exportatoare de materii prime şi nu una de valori adăugate prin muncă sau tehnologie. Recent, un document important “s-a scurs” (cu voie de la cine trebuie) către redacţia ediţiei moscovite a revistei Newsweek: nimic altceva decât proiectul noii doctrine naţionale ruse a politicii externe! Ai cărei autori dau de înţeles că Rusia nu va mai avea prieteni sau duşmani, ci numai interese[1]. În acest context spunea Medvedev că Rusia trebuie să reînceapă să zâmbească – dar nu de dragul zâmbetului, ci mai ales dacă acest zâmbet îi va aduce beneficii. Ideea unui parteneriat concret NATO – Rusia nu mai este azi deloc bizară, problemele de frontieră cu Norvegia au fost în bună parte reglate, la fel problemele de memorie cu Polonia. Cu Germania, proiectele comune abundă: conducte de gaz (Nord Stream), trenuri de mare viteză şi, mai nou, înfiinţarea unor unităţi de producţie Volkswagen, Daimler sau BMW pe teritoriu rusesc – prin care Rusia va da mână de lucru, dar va “fura” şi pricepere şi meşteşug nemţeşti.

La ce ne putem aştepta pe termen mediu? Chiar dacă nu va renunţa la pretenţiile sale geopolitice, Rusia nu mai are nici un interes într-o nouă criză cu Occidentul – şi nici Occidentul (SUA, NATO, UE) într-una cu Rusia. Atât pentru Rusia, cât şi pentru America, un competitor cu mult mai apropiat (şi mai dinamic, şi mai ambiţios) este China. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident, un inamic real este islamul radicalizat ce se manifestă în Nordul Caucazului, în Europa, în Africa sau în Orientul Mijlociu. În fine, atât Rusia cât şi Occidentul se adâncesc pe zi ce trece într-un declin demografic: populaţia lor îmbătrâneşte, iar floarea tineretului, la nivel mondial, este tot mai mult în afara graniţelor lor.

Aşadar, este foarte posibil ca Rusia de mâine, la fel de orgolioasă dar ceva mai pragmatică, să fie mai puţin încruntată. Rămâne de văzut însă şi ce va fi în spatele zâmbetelor sale.


[1] Owen Matthews & Anna Nemtsova, “The New Putin Profile”, în Newsweek, 21 iunie a.c.

17 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

16/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

În februarie anul trecut scriam tot aici despre inabilitatea Rusiei de a se autopromova în exterior – altfel spus, despre incapacitatea sa de a dezvolta ceea ce, în limbajul globalizării, se cheamă mai nou acţiuni de public relations (PR). O altă sintagmă folosită pentru a denumi ceva asemănător este acela de soft power – expresie pe care o datorăm profesorului şi politologului american Joseph S. Nye şi care desemnează capacitatea unui stat de a-şi impune valorile şi principiile prin intermediul unor produse (sau strategii) de ordin cultural sau mediatic – spre deosebire de hard power, care desemnează forţa demografică sau armată. Deloc suprinzător că, în momentul de faţă, Statele Unite ale Americii sunt campioane atât la hard, cât şi la soft power: pe de o parte, armata şi tehnologiile militare americane nu au încă rival în lumea de azi (ceea ce nu înseamnă că nu ar avea vulnerabilităţile lor!), iar produsele culturale (cu sau fără ghilimele) americane dau tonul modernităţii contemporane. Chiar dacă în lumea de azi unii lideri ai lumii a treia – venezueleanul Hugo Chavez, iranianul Ahmadinejad ş.a. – numesc SUA “jandarmul beat”, “marele Satan” ş.a.m.d. şi chiar dacă arderea steagului american pentru unii încă înseamnă o formă (stupidă, în opinia mea) de răzbunare, totuşi la capitolul soft power America, deşi într-o scădere de formă, deţine supremaţia. Mai simplu spus: poate că în 2050 China va fi noua superputere a lumii, dar deocamdată milioane de chinezi cumpără bilet la filmul Avatar; când milioane de americani se vor înghesui pentru a vedea un film sau un pop-star chinez, atunci vom spune că s-a întors roata.

Revin la Rusia, pentru a spune că ea nu a excelat niciodată la acest capitol al autopromovării. Dar sunt semnale că face eforturi disperate pentru a recupera în acest sens. Recent, preşedintele Medvedev – cel care şi-a asumat rolul unui modernizator, chiar dacă mulţi îl văd încă sub pulpana hainei premierului Putin – spunea că Rusia trebuie să nu se mai încrunte şi să înceapă să zâmbească către lume. Înseamnă acest lucru că Rusia ar putea deveni mai îngăduitoare şi mai permisivă, sau că ar renunţa la tradiţionala sa suspiciune faţă de Occident? Nu neapărat. Ci doar că va încerca să-şi atingă scopurile şi altfel decât prin forţă.

Când este vorba despre orgoliul lor, ruşii investesc foarte mult (uneori prea mult) în spectaculozitatea manifestărilor proprii. Aduceţi-vă aminte de gala Eurovision din mai 2009, desfăşurată la Moscova. Pentru un spectacol de televiziune cu mare audienţă dar cu credibilitate din ce în ce mai debilă, pasiunea pusă de ruşi în organizarea ediţiei căreia i-au fost gazdă nu avea cum să treacă neobservată. Premierul Putin însuşi a monitorizat pregătirile pentru acel show care avea să fie, într-adevăr, grandios. Ce alt premier dintr-o ţară europeană s-ar mai ocupa cu aşa ceva? Probabil că nici unul. Numai că Rusia a văzut în acea ediţie a Euroviziunii o problemă de mândrie naţională. S-a dat peste cap să impresioneze şi a reuşit.

În ultimii ani, parada de 9 mai din Piaţa Roşie a jucat acelaşi rol, al unei acţiuni de PR destinată în primul rând cetăţenilor proprii. În ediţia 2010, parada s-a întrecut pe sine – cu menţiunea că a făcut parte din aceaşi campanie de “îndulcire” a relaţiilor dintre Rusia şi Vest. Pentru prima dată, trupe ale unor ţări din NATO (Marea Britanie, Polonia ş.a.) au mărşăluit în centrul Moscovei – exact acel NATO despre care Dimitri Rogozin (ambasadorul rus la Alianţă) spunea acum câţiva ani că se comportă ca un “rinocer orbit”. Ce s-a întâmplat între timp şi cum se explică această schimbare? (va urma)

___________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 7, iulie 2010.

16 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | 2 comentarii

23/iun/2010 Începînd de ieri, preşedintele rus D. Medvedev face o vizită în Statele Unite ale Americii

 

U.S.-Russia relations are on an upswing more than a year after Obama pushed the “reset” button on what had become a very tense relationship between the former Cold War foes.

While disagreements continue over such issues as U.S. missile defense in Europe and policies toward the states of the former Soviet Union, much of the venom has disappeared, and there is increasing cooperation on nuclear disarmament and Iran.

– o analiză AOL News a relaţiilor la zi ruso-americane: Aol News – Medvedev – USA – june 10

23 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

19/iun/2010 Rusia schimbă tonul – şi se străduieşte să atragă investiţii străine

Russia Steps Up Effort to Woo Foreign Investors

By ANDREW E. KRAMER

ST. PETERSBURG, Russia — President Dmitri A. Medvedev set out on Friday to woo overseas investors at his country’s largest foreign investment forum, a sharp contrast to previous years Citește în continuare

19 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

09/iun/2010 Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (4/4)

Russian foreign policy within post- soviet era

 Irina Gucianu

(1/4); (2/4); (3/4); (4/4)

The leaders of the new Russia

Regarding the leaders from Kremlin, just as the famous dolls Matryoshka, they seem to be ‘born’ one from another – Initially, Yeltsin was Gorbachev’s choice (for a soviet career, indeed); Putin was then Yeltsin’s choice, and Medvedev was –how else – Putin’s choice.[1] All of these three successive leaders, as of 1991 up to nowadays, followed the same geopolitical desiderata Citește în continuare

9 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

04/iun/2010 Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (3/4)

Russian foreign policy within post- soviet era

 Irina Gucianu

(1/4); (2/4); (3/4)

Playing with no cards

The decade 2000 – 2009 brought certain vision related changes both into the western camp as well as into the Russian camp. This period is marked not only by the enlargement of NATO, which intrinsically involved that Russia was still a threat but also by the new leaders that came to power, both in the United States as well as in Russia. Citește în continuare

4 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | 1 comentariu

18/mai/2010 Rusia şi prezenţa navelor flotei SUA la Marea Neagră (3/4)

Aleksandr Dugin – „Rusia respinge prezenţa navelor flotei SUA în Marea Neagră”

– interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Aleksandr Dughin Gelyevich  – cunoscut politolog şi unul dintre cei mai populari ideologi ai expansionismului şi naţionalismului rus. Asociat în multiple rânduri apropiaţilor Administraţiei de la Kremlin şi cu relaţii strânse în cadrul Forţelor militare ruse, A. Dugin este liderul Partidului Eurasia şi creatorul şcolii ruse moderne de geopolitică.

(3/4)

GI: – Prin vocea premierului Putin, Rusia şi-a înăsprit discursul la adresa Iranului. Apoi a revenit la sentimente mai bune. După care iar s-a încruntat… Care este viziunea reală ? Sau vorbim doar de o atitudine de moment în contextul recent încheiatelor negocieri pentru START 2 ? Vorbim de un tratat important în care fiecare argument a contat.

AD: – Problema nucleară iraniană e de natură să îngrijoreze mulţi lideri de state. Dar eu cred că Rusia nu are nici un motiv pentru a sprijini Vestul în atitudinea anti-iraniană. Citește în continuare

18 Mai 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

13/mai/2010 Rusia şi prezenţa navelor flotei SUA la Marea Neagră (2/4)

Aleksandr Dugin – „Rusia respinge prezenţa navelor flotei SUA în Marea Neagră”

– interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Aleksandr Dughin Gelyevich  – cunoscut politolog şi unul dintre cei mai populari ideologi ai expansionismului şi naţionalismului rus. Asociat în multiple rânduri apropiaţilor Administraţiei de la Kremlin şi cu relaţii strânse în cadrul Forţelor militare ruse, A. Dugin este liderul Partidului Eurasia şi creatorul şcolii ruse moderne de geopolitică.

(2/4)

GI: – Rămânând la nivelul percepţiei populaţiei. Iată, la Kaliningrad, populaţia nu s-a dovedit foarte entuziasmată de speech-urile unor lideri ai opoziţiei care s-au grăbit la tribună pentru a-şi clama dezaprobarea faţă de regimul Putin (spun Putin şi atât, pentru că nu a scandat nimeni Jos Medvedev !). Ce erori stau la baza eşecului opoziţiei de a se legitima ca o forţă politică de care trebuie să se ţină cont ?

AD: – Cert este că acum în Rusia nu avem o opoziţie reală, viabilă. Cea mai mare parte a opoziţiei (în principal cea care este reprezentată în Duma de Stat) este dezinteresată de mersul politicii şi aprobă trăsăturile generale ale discursului şi cursului politic iniţiat de Putin. Medvedev se dovedeşte a fi ca şi inexistent, aşa că nu are de ce să fie menţionat de protestatari. Citește în continuare

13 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

07/mai/2010 Un fel de cronică TV – vă sună cunoscut?!

Un fel de CRONICĂ TV – remember 2008!

          Putin şi Medvedev, kazaciok şi “Deep Purple”

 Cristian Popovici-Erbiceanu

Oare ce este mai important pentru telespectatorul român, rezultatul alegerilor din Federaţia Rusă sau lansarea noii colecţii de modă a lui Galliano de la Paris? Meciul dintre Steaua şi CFR Cluj sau situaţia localităţilor inundate din Maramureşul istoric ? Cum şi-a umflat buzele Elena Băsescu sau cum au rămas cu buza umflată Citește în continuare

7 Mai 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

30/apr/2010 Din nou despre recenta carte (tradusă în româneşte) a Annei Politkovskaia

Anna Politkovskaia, jurnalist şi martir

Liviu Antonesei

Am ales astăzi să scriu despre cartea –  Anna Politovskaia, Jurnal rusesc, Cu o prefaţă de Jon Snow, traducere din limba engleză de Emanuela Jalbă-Şoimaru, Bucureşti, Meteor Press, 2010 – unei celebre jurnaliste din Rusia, care a murit asasinată tocmai din pricina modului lipsit de orice „adaptabilitate” în care a înţeles să-şi facă meserie în ţara autocratului sosit pe filiera KGB, nu chiar pe degeaba. Mai întîi, dar la suprafaţă, pentru că avem de-a face cu bnevenita traducere a cărţii în limba română. În al doilea rînd, însă, pentru a atrage atenţia celor care, la noi, se socotesc cu grăbire  „jurnalişti de investigaţie” sau „reporteri speciali” Citește în continuare

30 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

09/apr/2010 Detalii de la evenimentul de ieri de la Praga, al semnării noului tratat SUA – Rusia

Russia and U.S. Sign Nuclear Arms Reduction Pact

By PETER BAKER

New York Times, 08 aprilie a.c.

PRAGUE — With flourish and fanfare, President Obama and President Dmitri A. Medvedev of Russia signed a nuclear arms control treaty on Thursday and opened what they hoped would be a new era in the tumultuous relationship between two former cold war adversaries.

Meeting here in the heart of a once-divided Europe, the two leaders put aside the acrimony that has characterized Russian-American ties in recent years as they agreed to bring down their arsenals and restore an inspection regime that expired in December. Along the way, they sidestepped unresolved disputes over missile defense and other issues.

“When the United States and Russia are not able to work together on big issues, it is not good for either of our nations, nor is it good for the world,” Mr. Obama said as his words echoed through a majestic, gilded hall in Prague Castle. “Together we have stopped the drift, and proven the benefits of cooperation. Today is an important milestone for nuclear security and nonproliferation, and for U.S.-Russia relations.” (foto: NY Times)

Mr. Medvedev called the treaty signing “a truly historic event” that will “open a new page” in Russian-American relations. “What matters most is this is a win-win situation,” he said. “No one stands to lose from this agreement. I believe this is a typical feature of our cooperation. Both parties have won.”

The Russian president signaled general support for the American-led drive to impose new sanctions on Iran, saying that Tehran’s nuclear program has flouted the international community. “We cannot turn a blind eye to this,” Mr. Medvedev said, while adding that sanctions “should be smart” and avoid hardship for the Iranian people.

Mr. Obama said he expected “to be able to secure strong, tough sanctions” on Iran during the spring.

The apparently warm relationship between the presidents was on display as they entered the hall to trumpet music. They whispered and smiled with each other in English as they sat side by side signing copies of the so-called New Start treaty, then traded compliments during a follow-up exchange with reporters.

Mr. Obama called the Russian a “friend and partner” and said, “Without his personal efforts and strong leadership, we would not be here today.” For his part, Mr. Medvedev said the two had developed a “very good personal relationship and a very good personal chemistry, as they say.”

While the treaty will mandate only modest reductions in the actual arsenals maintained by the two countries, it caps a turnaround in relations with Moscow that sank to rock bottom in August 2008 during the war between Russia and its tiny southern neighbor, Georgia. When he arrived in office, Mr. Obama made restoring the relationship a priority, a goal that coincided with his vision expressed here a year ago of eventually ridding the world of nuclear weapons.

Even as the two presidents hailed the treaty, however, they found no common ground on American plans to build an antimissile shield in Europe to counter any Iranian threat. Mr. Obama refused Russian demands to include limits on missile defense in the treaty, nearly scuttling the agreement. In the days leading up to the ceremony here, Russian officials alternately claimed the agreement would bind the program or complained that it did not and threatened to withdraw if it went forward.

The treaty, if ratified by lawmakers in both countries, would require each country to deploy no more than 1,550 strategic warheads, down from 2,200 allowed in the Treaty of Moscow signed by President George W. Bush in 2002. Each would be limited to 800 total land-, air- and sea-based launchers — 700 of which can be deployed at any given time — down from 1,600 permitted under the Strategic Arms Reduction Treaty of 1991, or Start.

Because of counting rules and unilateral reductions over the years, neither country would have to actually eliminate large numbers of weapons to meet the new limits. Moreover, the treaty does not apply to whole categories of weapons, including thousands of strategic warheads held in reserve and tactical warheads, some of which are still stationed in Europe.

But the treaty would re-establish an inspection regime that lapsed along with Start last December and bring the two countries back into a legal framework after years of tension. Moreover, both sides hope to use it as a foundation for a new round of negotiations that could lead to much deeper reductions that will cover weapons like stored or tactical warheads.

The first task for Mr. Obama after returning to Washington will be persuading the Senate to ratify the new treaty, and advisers planned to head to Capitol Hill on Thursday, even before his return, to brief Senate staff members.

Ratification requires a two-thirds vote, or 67 senators, meaning the president needs at least eight Republicans. The White House is counting on the support of Senator Richard G. Lugar of Indiana, the senior Republican on the Foreign Relations Committee and one of his party’s most respected voices on international affairs, to clear the way.

But it could still have to contend with skeptics like Senator Jon Kyl of Arizona, the Republican whip, who have expressed concern about limiting American defenses. And the polarized politics of Washington heading into a midterm election are volatile, meaning a vote could be delayed until after the election, which would further put off other elements of Mr. Obama’s antinuclear agenda, such as consideration of the Comprehensive Test Ban Treaty.

The White House wants a vote by the end of the year, and Robert Gibbs, the president’s press secretary, reminded reporters on Air Force One during the flight here that past arms control treaties have received near-unanimous votes. “We are hopeful that reducing the threat of nuclear weapons remains a priority for both parties,” he said.

But what he did not note is that the Senate has also rejected an arms control agreement in recent times, refusing to ratify the test ban treaty when it was originally brought up in 1999. Moreover, it took three years in the 1990s to ratify the first Start follow-up treaty, known as Start 2, which never went into force because of a dispute over Russian conditions attached during its own ratification process.

Mr. Obama hopes to use the trust built during the treaty negotiations to leverage more cooperation from Moscow on other issues, most notably pressuring Iran to give up its nuclear program.

Speaking after signing the treaty with Mr. Medvedev, Mr. Obama said the United States and Russia were “part of a coalition of nations insisting that the Islamic Republic of Iran face consequences, because they have continually failed to meet their obligations” under international rules governing the use of nuclear materials.

“Those nations that refuse to meet their obligations will be isolated, and denied the opportunity that comes with international integration,” he said. Iran maintains its nuclear program is for civilian purposes, but the United States and its western allies suspect Tehran wants to build a nuclear weapon.

Warmer relations with the Kremlin worry American allies in Central and Eastern Europe, which were already concerned that Mr. Obama’s decision last year to scrap Mr. Bush’s missile defense plan in favor of a reformulated architecture was seen as a concession to Moscow.

Hoping to soothe those concerns, Mr. Obama plans to have dinner Thursday night in Prague with 11 leaders from the region, including the presidents or prime ministers of Bulgaria, Croatia, the Czech Republic, Estonia, Hungary, Latvia, Lithuania, Poland, Romania, Slovakia and Slovenia.

Similarly, Mr. Obama made sure before leaving Washington to speak by phone with President Mikheil Saakashvili of Georgia to reassure him of American support. He will meet separately with Czech leaders on Friday morning before returning to Washington.

Alan Cowell contributed reporting from Paris, and Dan Bilefsky from Prague.

9 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

31/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (2/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

2/2  (prima parte, aici)

Cum spuneam, la nivel de discurs, ostilităţile decurg bine. Ceea ce nu par să fi sesizat reprezentanţii opoziţiei, prezenţi grabnic în zonă, este faptul că translaţia mentală clasică de la autorităţile locale la cele centrale funcţionează la nivel de mase doar până la încheierea protestului. Mai mult chiar, populaţia enclavei a tins să considere prezenţa liderilor opoziţiei drept un gest de oportunism, fără consecinţe în rezolvarea problemelor stringente cu care ruşii de rând se confruntă. Iar tipul acesta de percepţie asupra opoziţiei se regăseşte pe întreg spaţiul Federaţiei Ruse. Explicabil, de altfel. Şi vizibil la nivelul recentelor alegeri regionale. De altfel, nu avem cum să nu remarcăm un aspect elementar: susţinuţi iniţial de media internă şi internaţională (în fond datoria presei, mai mult sau mai puţin libere, e să critice puterea şi să sprijine opoziţia), liderii opoziţiei ruse au fost reduşi la tăcere de maşina propagandistică a Kremlinului, dar şi de propria incapacitate de a se ridica la nivelul aşteptărilor şi a poziţiei ocupate. Opoziţia din Rusia, cu puţinii săi lideri proeminenţi, este asemenea unui brav luptător patriot, moţăind pe laurii ofiliţi ai dizidenţei Putiniste şi visând la epocale victorii ale democraţiei de import. Şi la lupta „cu cei care se tem de concurenţa loială” (l-am citat pe Vladimir Jirinovski) – parcă mă îndoiesc că liderii Rusiei Unite (cu cele peste 50 de procente obţinute în alegeri) au insomnii cu gândul la cei 13% obţinuţi de LDPR !

Aşa cum precizam, la decredibilizarea opoziţiei şi implicit a luptei politice prin toate mijloacele democratice au contribuit nu doar puterea aflată la guvernare (aceeaşi în ultimii 20 de ani), ci şi o serie întreagă de erori ale opoziţiei însăşi. Radiografiind succint, vom vedea în primul rând că partidele de opoziţie din Rusia sunt în mare majoritate tributare lipsei de lideri valoroşi atât la nivel secundar central cât şi la nivel teritorial. O singură voce asociată unui partid nu poate şi nu are cum să fie eficientă. Mai mult, corupţia endemică la nivelul autorităţilor locale a făcut ca acolo unde liderii regionali există, aceştia să fie asociaţi (prin acelaşi tip de translaţie mentală) intereselor de grup pe care populaţia le detestă. În al doilea rând, lideri de primă mărime ai opoziţiei ruse nu par să fi înţeles că permanenta blamare a regimului de la Moscova în cadrul evenimentelor politice internaţionale nu e de natură să le aducă un câştig de imagine şi implicit de electorat, percepţia fiind mai degrabă de slăbiciune şi lipsă de implicare în plan intern.

Populaţia Rusiei este (o spun, asumându-mi eventuale critici) în continuare arondată unui anumit tip de autoizolare ideologică. Potrivit unui sondaj realizat de VCIOM cu scopul de a identifica cea mai atractivă ideologie printre cetăţeni FR, pe primul loc cu 33% s-a plasat conservatismul naţional înţeles ca apărarea valorilor tradiţionale, independenţei naţionale şi suveranităţii, solidificarea statutului de mare putere, apărarea intereselor etnicilor ruşi. Pe locul doi cu 24% sunt simpatizanţii de stânga: echitate socială şi egalitate, apărarea drepturilor oamenilor muncii, antiglobalism. Doar 17% înclină spre valorile liberale, drepturile individuale, libertate economică, apropiere de Occident. În al treilea rând, vorbim de lipsa organică a capacităţii opoziţiei de a vorbi şi a acţiona unitar. Incapacitate pe care electoratul a văzut-o în multiple ipostaze, de la lipsa unui candidat unic la alegerile prezidenţiale, până la protestele zgomotoase iniţiate în cadrul Dumei de Stat şi abandonate inexplicabil a doua zi, şi până la viitoarele proteste de masă  preconizate de liderii opoziţiei, deja la rândul lor abandonate cu motivaţia că se doreşte evitarea unor ciocniri sângeroase cu forţele de ordine. În ochii electoratului, aceasta poate fi o ilustrare perfectă a puterii exemplului ratat. Într-un astfel de context, e firesc ca societatea civilă să-şi caute o identitate şi o formă de manifestare proprie, să-şi cristalizeze propriile opţiuni şi să ceară autorităţilor să îşi concentreze atenţia pe măsuri menite să rezolve concret şi punctual problemele sociale din teritoriu, dincolo de disputa politică în cadrul căreia populaţia nu prea pare să se regăsească. Nu mai puţin important, criza finaciară şi demonstrarea limitelor unei economii bazate exclusiv pe exportul de materii de bază împing natural Rusia spre restructurarea necesară. Însă un climat social tensionat reprezintă o bază instabilă pentru realizarea celor 4 I (investitii, inovatie, institutii si infrastructura) a programului de modernizare a Rusiei propus de preşedintele Medvedev. Astfel că preconizatul partid prezidenţial „Trud” pare să capete sens, şi un semn că reprezentanţii Rusiei Unite au anticipat în termeni reali scăderea în preferinţele electoratului şi necesitatea oferirii unei noi opţiuni, fără a schimba ceva esenţial în algoritmul politic. Dar asta ţine deja de strategii de viitor, un concept mult prea complex pentru lipsa de viziune a partidelor de opoziţie.

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

31 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

29/mart/2010 O altă ipoteză privind atentatele de la Moscova

O ipoteză privind atentatele de la Moscova

Gabriela Ioniţă

Aici puteti urmări Russia Today online: http://rt.com/On_Air.html

Cred că atentatele fac parte dintr-un plan mai amplu al rebelilor din Caucazul de Nord, plan ce vizează discreditarea autorităţilor ruse şi al Forţelor de securitate în contextul Olimpiadei de la Soci.

“The flags arrived in the 2014 Winter Olympics host city from Vancouver and were raised today before the Sochi City Hall. Speaking at the welcoming ceremony – 26 March 2010, Dmitry Medvedev said that Russia would do everything necessary to make the Sochi Olympics one of the century’s most memorable sports events”

– ni se spune pe site-ul prezidential.

Tot pe 26, Medvedev s-a întâlnit şi cu trimisul său în zonă, A. Hloponin, care i-a prezentat planul de management pentru zona Caucazului. (foto: nytimes.com)

Textul de mai sus necesită şi nişte argumente:
1. Ideea nu este nouă, a mai fost vehiculată şi anterior atentatelor de către cei de la Stratfor.
2. Dl. Dan Dungaciu remarca îndreptăţit faptul că pagubele produse de cele două explozii au fost totuşi mici (în 2004 au fost mai multe victime, deşi a fost doar o singură detonaţie), apreciind că există posibilitatea ca rebelii să fi vrut doar să dea un semnal. Eu cred că mai degrabă a fost un răspuns/ atac precipitat şi nu un plan de atentat organizat minuţios.

Sunt câteva elemente care pledează pentru aceasta – lipsa de sincronicitate, a treia încărcătură a fost abandonată, faptul că forţele de securitate au fost complet surprinse. Ironia face ca probabil tocmai această impovizare rapidă a unui răspuns să fi contribuit decisiv la reuşita atacului. Consider că e un răspuns la vizita în zona Caucazului a preşedintelui Medvedev din următoarele motive: un speech care demonstra cât de mult contează pentru autorităţi reuşita evenimentului din 2014, chiar uşor arogant atunci când se face vorbire de intenţia de a face din Olimpiada de Iarnă din 2014 cel mai memorabil eveniment sportiv al secolului (suntem totuşi la început de secol !!!); tot la Soci, Medvedev s-a întâlnit şi cu trimisul său în zonă, A. Hloponin, care i-a prezentat planul de management pentru zona Caucazului şi un ambiţios plan de dezvoltare a turismului în zonă (în care se vor investi 15 miliarde de dolari)- forma finală urmează să fie prezentată la Forumul Internaţional Economic din iunie de la Sankt Petersburg.

Preşedintele Medvedev s-a întâlnit şi cu Dmitry Kozak, şi cred că i s-au pus la dispoziţie toate informaţiile privind problemele din zonă. Oficial totuşi, nimeni n-a vorbit de abuzurile forţelor de securitate din zonă, unde se desfăşoară o permanentă şi feroce vânătoare a rebelilor islamişti căreia nu de puţine ori îi cad pradă şi persoane nevinovate. Astfel că răspunsul a venit după domnul Medvedev la Moscova, trei zile mai târziu.

Desigur, ca orice ipoteză, aceasta poate fi validă sau nu.

29 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

28/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (1/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

1/2

La jumătatea lui martie, în 76 din cele 87 regiuni ale Federaţiei Ruse populaţia a fost chemată la urne pentru a-şi decide autorităţile locale. Deşi nu a mai constituit pentru nimeni o surpriză procentul majoritar obţinut de partidul premierului Vladimir Putin, aceste alegeri (considerate ca fiind un test de popularitate pentru partidul de guvernământ Rusia Unită, pe fondul creşterii şomajului şi a preţurilor la utilităţi) au furnizat şi surprize. Între care s-a detaşat net victoria la Irkutsk a candidatului susţinut de Partidul Comunist. În ceea ce priveşte rezultatele slabe obţinute de opoziţie, acestea au fost justificate în tradiţia deja obişnuită a acuzelor la adresa sistemului Putin. Liderii opoziţiei, secondaţi de observatorii asociaţiilor non-guvernamentale au rostit din nou cuvântul ”fraudă”. În replică, şeful Comisiei Electorale Centrale, Vladimir Churov, a catalogat sistemul electoral din Rusia ca fiind „cel mai bun din lume”. Desfăşurarea scrutinului a fost însoţită de măsuri de securitate fără precedent. Previzibil, în condiţiile în care la alegerile regionale de anul trecut (11 octombrie 2009), partidele de opoziţie au vociferat zgomotos că victoria partidului de guvernământ Rusia Unită s-a datorat unei masive fraude, după care preşedintele Dmitri Medvedev a declarat că viitoarele alegeri au nevoie de o supraveghere mai strictă pentru a se asigura un vot corect şi echitabil. (foto: EPA)

La nivel general, pe fondul crizei, Rusia Unită a pierdut serios din popularitate, dar ar fi impropriu să vorbim de un reviriment spectaculos al opoziţiei. Desigur, tendinţa electoratului spre ideologia de stânga e normală în contextul problemelor sociale generate de criză. Însă victoria de la Irkutsk, unde Viktor Kondrashov a obţinut 62% din voturi, în timp ce candidatul Rusiei Unite, Sergei Serebrennikov, doar 27%,  se datorează mai degrabă atitudinii de protest  existente la nivelul populaţiei împotriva administraţiei locale, cât şi calităţii candidatului, decât a unei eficientizări a acţiunilor promovate de comuniştii lui Ziuganov. Mai mult, alegerile actuale au reiterat că la nivelul electoratului, partidele de opoziţie au un imens deficit de imagine. Democrat-liberalii lui Vladimir Jirinovski par să-şi fi conservat electoratul fidel, iar opoziţia liberală anti-Kremlin nu dă semne de concretizare a unităţii.  Chiar dacă la nivel declarativ lucrurile sună încurajator, în practică schimbarea pare să vină mai degrabă de la nivelul populaţiei unde tensiunile sociale s-au acumulat nepermis de mult. Până la a fi furioşi pe guvernul lui Vladimir Putin, oamenii sunt revoltaţi de gestionarea ineficientă a autorităţilor locale şi regionale. Autorităţile centrale trebuie să rezolve aceste probleme înainte ca lucrurile să devină şi mai grave.

De altfel, în preambulul alegerilor regionale, Rusia s-a confruntat cu o creştere vizibilă a acţiunilor de protest din partea populaţiei. Desigur, criza a generat serioase probleme sociale, mai toate ţările Uniunii Europene confruntându-se cu demonstraţii de masă de amploare. Însă atunci când vorbim de Rusia, lucrurile devin ceva mai complicate. O privire de ansamblu ne arată că în ultimele două decenii, măsurile drastice impuse de autorităţile de la Kremlin, secondate cu brio de incapacitatea opoziţiei de a se impune ca o forţă politică cu adevărat viabilă, au dus în derizoriu dreptul democratic de a protesta. Multiplele arestări şi eliberări ale liderilor protestatari au căpătat o tentă ridicolă în tragi-comica manifestare a opoziţiei. Iar aceasta s-a reflectat în timp printr-o din ce în ce mai anemică dorinţă a populaţiei de a-şi revendica drepturile în stradă. Poate tocmai din această cauză, evenimentele de la Kaliningrad şi ulterior la Tiumen, Irkutsk sau Ecaterinburg au beneficiat de spaţii ample în presa occidentală. De la presa din Rusia, controlată în mare parte de autorităţi sau supusă auto-cenzurii necesare supravieţuirii, oricum nu aştepta nimeni prea mult. Pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu spaţiul în cauză, vom reaminti că la finele lunii ianuarie, în enclava Kalinigrad, un uriaş protest a reunit peste 10.000 de oameni care au început prin a cere schimbarea guvernatorului şi măsuri anti-criză şi au sfârşit prin a cere demiterea premierului Putin. „Prin acest miting, locuitorii Kaliningradului arată restului populaţiei cum trebuie să se lupte pentru propriile drepturi”, a declarat copreşedintele formaţiunii democratice Solidarnost, Boris Nemţov, sosit de la Moscova în Kaliningrad pentru a participa la acţiunea de protest. El a subliniat, într-o declaraţie pentru media că actuala politică a Kremlinului a determinat unirea tuturor forţelor de opoziţie într-un front comun. „Toţi ne-am unit. De la Solidarnost până la comunişti. Acţiunea de astăzi reprezintă doar începutul manifestaţiilor de protest în masă care vor cuprinde întreaga Rusie” a mai spus Nemţov, atrăgând atenţia asupra situaţiei disperate a locuitorilor din enclavă. Adică, faptul că tarifele la utilităţi s-au majorat cu 25%-30%, rata a şomajului este extrem de ridicată, iar vizele pentru a ieşi din regiune se obţin cu dificultate. (va urma)

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

28 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

27/mart/2010 Preşedintele B. Obama despre semnarea noului acord de dezarmare SUA – Rusia

Obama’s Remarks on the Arms Control Treaty

March 26, 2010
Following is a transcript of President Obama’s speech on Friday in which he announced details of a new arms control treaty with Russia, as released by the White House:

THE PRESIDENT: Good morning, everybody. I just concluded a productive phone call with President Medvedev. And I’m pleased to announce that after a year of intense negotiations, the United States and Russia have agreed to the most comprehensive arms control agreement in nearly two decades.

Since taking office, one of my highest priorities has been addressing the threat posed by nuclear weapons to the American people. And that’s why, last April in Prague, I stated America’s intention to pursue the peace and security of a world without nuclear weapons, a goal that’s been embraced by Presidents like John F. Kennedy and Ronald Reagan.

While this aspiration will not be reached in the near future, I put forward a comprehensive agenda to pursue it – to stop the spread of these weapons; to secure vulnerable nuclear materials from terrorists; and to reduce nuclear arsenals. A fundamental part of that effort was the negotiation of a new Strategic Arms Reduction Treaty with Russia.

Furthermore, since I took office, I’ve been committed to a „reset” of our relationship with Russia. When the United States and Russia can cooperate effectively, it advances the mutual interests of our two nations, and the security and prosperity of the wider world. We’ve so far already worked together on Afghanistan. We’ve coordinated our economic efforts through the G20. We are working together to pressure Iran to meet its international obligations. And today, we have reached agreement on one of my administration’s top national security priorities – a pivotal new arms control agreement.

In many ways, nuclear weapons represent both the darkest days of the Cold War, and the most troubling threats of our time. Today, we’ve taken another step forward by – in leaving behind the legacy of the 20th century while building a more secure future for our children. We’ve turned words into action. We’ve made progress that is clear and concrete. And we’ve demonstrated the importance of American leadership – and American partnership – on behalf of our own security, and the world’s.

Broadly speaking, the new START treaty makes progress in several areas. It cuts – by about a third – the nuclear weapons that the United States and Russia will deploy. It significantly reduces missiles and launchers. It puts in place a strong and effective verification regime. And it maintains the flexibility that we need to protect and advance our national security, and to guarantee our unwavering commitment to the security of our allies.

With this agreement, the United States and Russia – the two largest nuclear powers in the world – also send a clear signal that we intend to lead. By upholding our own commitments under the Nuclear Non-Proliferation Treaty, we strengthen our global efforts to stop the spread of these weapons, and to ensure that other nations meet their own responsibilities.

I’m pleased that almost one year to the day after my last trip to Prague, the Czech Republic – a close friend and ally of the United States – has agreed to host President Medvedev and me on April 8th, as we sign this historic treaty. The following week, I look forward to hosting leaders from over 40 nations here in Washington, as we convene a summit to address how we can secure vulnerable nuclear materials so that they never fall into the hands of terrorists. And later this spring, the world will come together in New York to discuss how we can build on this progress, and continue to strengthen the global non-proliferation regime.

Through all these efforts, cooperation between the United States and Russia will be essential. I want to thank President Medvedev for his personal and sustained leadership as we worked through this agreement. We’ve had the opportunity to meet many times over the last year, and we both agree that we can serve the interests of our people through close cooperation.

I also want to thank my national security team, who did so much work to make this day possible. That includes the leaders with me here today – Secretary Clinton, Secretary Gates, and Admiral Mullen. And it includes a tireless negotiating team. It took patience. It took perseverance. But we never gave up. And as a result, the United States will be more secure, and the American people will be safer.

Finally, I look forward to continuing to work closely with Congress in the months ahead. There is a long tradition of bipartisan leadership on arms control. Presidents of both parties have recognized the necessity of securing and reducing these weapons. Statesmen like George Shultz, Sam Nunn, Henry Kissinger, and Bill Perry have been outspoken in their support of more assertive action. Earlier this week, I met with my friends John Kerry and Dick Lugar to discuss this treaty, and throughout the morning, my administration will be consulting senators – my administration will be consulting senators from both parties as we prepare for what I hope will be a strong, bipartisan support to ratify the new START treaty.

With that, I’m going to leave you in the able hands of my Secretary of State, Hillary Clinton, as well as Secretary of Defense Gates and Joint Chief of Staff Chairman Mike Mullen. So I want to thank all of you for your attention.

http://www.nytimes.com/2010/03/27/world/europe/27

27 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

24/febr/2010 Este Dimitri Medvedev un reformator de tipul lui Mihail Gorbaciov?

Iată o analiză interesantă a similitudinilor existente (sau nu) între preşedintele de azi al Rusiei, Dimitri Medvedev, şi fostul lider al URSS de la sfârşitul anilor 80, Mihail Gorbaciov. Declaraţiile de reformă, relaţiile cu aparatul, conştientizarea problemelor reale ale statului – toate acestea sunt luate în calcul. – EURAST

Can Medvedev emulate Gorbachev?

The odds don’t look good. The Russian president has repudiated key tenets of Putinism, but Putin is ignoring him.

By Leon Aron


 Los Angeles Times, February 10, 2010

The security of the United States continues to be tied to decisions in Moscow, as evidenced by President Obama’s touting of the pending strategic arms-control agreement with Russia in his State of the Union address. And those decisions, in turn, will hinge on Russian domestic politics. The central question is whether President Dmitry Medvedev’s increasingly radical rhetoric will begin to translate into policies that would spell a decisive break with those of his predecessor and current prime minister, Vladimir Putin.

Could 2010 become Medvedev’s equivalent of Mikhail Gorbachev’s 1987 – the year when, also after only two years in the Kremlin and against very strong opposition by hard-liners, Gorbachev began lifting totalitarian controls over politics by declaring glasnost and democratization?

Like Gorbachev in 1987, Medvedev faces tough odds. His speeches are still contaminated by the bluster and outright propaganda lies of Putinism. Moreover, unlike Gorbachev – who had the awesome power of the office of the Communist Party’s general secretary – Medvedev’s authority still appears to be on loan from Putin. It’s as if Gorbachev had ruled with Leonid Brezhnev watching over him.And yet, just as unmistakably, in the last few months, Russia’s president has not only dissociated himself from key tenets of Putinism but challenged and repudiated them, in effect chipping away at the legitimacy of the political and economic order he inherited. Medvedev’s critique was especially pointed and concentrated in his September article, „Rossiya, vperyod!” („Russia, forward!”), posted on the opposition Web daily Gazeta.ru – and more or less reprised, alongside propaganda cliches, in a November address to the Russian parliament. (desen: Moscow Times)

Medvedev described the Russian economy as „chronically backward,” „primitive” and dependent on raw-materials exports. The system „largely ignores” the needs of people, while businesses are averse to inventing or manufacturing things and, instead, trade in commodities and imported goods. The competitiveness of Russian-made goods in world markets is „shamefully” low. Labor productivity is meager as well, as is the quality of „half-Soviet” social services.Corruption is ubiquitous, Medvedev goes on to say, and people are all but defenseless against „arbitrariness, non-freedom and the disdain”for the law and the courts that corruption breeds. The wide-spread „paternalistic sentiments” result in a lack of initiative and a dearth of new ideas in an „archaic society” where the „bigwigs” think and decide for everyone.

Medvedev also has called for an end of the era of „petulance, haughtiness, the inferiority complex, mistrust and hostility” in relations with leading democracies, and advocates reversing Russia’s confrontation and self-isolation.

Yet the Russian president’s most portentous, if little noticed, rhetorical break with Putinism goes to the issue of modernization. His statements amount to a rejection of Putin’s choices. First, he wrote that oil and gas, in effect, cannot be the cornerstones and engines of lasting prosperity and progress. A truly great modern state cannot be built on petrodollars. Instead, Medvedev reiterated in the November speech, Russia must develop an „intelligent,” knowledge-based economy. He also rejected the „classic” model of Russian economic modernization in which – from Peter the Great to Stalin (with Putin as their proud heir) – industrial breakthroughs have been accompanied by an ever greater expansion of state control over society.In perhaps his most impassioned posting – an Oct. 30 video titled „The memory of national tragedies is as sacred as the memory of triumphs” on Medvedev’s personal blog – he castigated the creeping whitewash of Stalin and Stalinism under Putin by declaring that no „state interests” could justify the „destruction of their own people” and „millions of ruined lives.”Instead, the modernization Medvedev envisions would be founded on humanistic values, on freedom, personal responsibility and individual success, according to the post. Russia must prove to itself and the world, he declared in the November speech, that the country can succeed in a different mode of modernization: not by coercion but persuasion, not by repression but by the flowering of each person’s creativity, not by fear but by self-interest. Perhaps the most frequent words in his recent speeches and blog postings are svoboda and svobodnyi – „freedom” and „free.”

In the meantime, Putin’s reaction (and the entire „setup” between the two) remains the $1-million question. Is it a „good-cop/bad-cop” routine to assuage the people until Putin regains the presidency in 2012? Is it indicative of the elite understanding that the „power-vertical model” – that is, the Kremlin’s domination of the country’s politics and, increasingly, the economy – has run its course and very gradual liberalization is needed to reignite private initiative as the engine of economic growth?

No one but Putin knows the answer.

Thus far, Putin – who continues to be far more popular with the people than Medvedev – has chosen the political textbook strategy of ignoring his junior partner’s critiques. He never takes on his protege directly, publicly upholding the facade of unanimity. Yet Putin’s de-facto refutations, in deed or word, come fast.Thus, when Medvedev and his top advisors in June intimated Russia’s imminent entrance into the World Trade Organization, Putin announced within days that Russia would not join except as a member of the Russia-Belarus-Kazakhstan „Customs Union” – that is, not in a foreseeable future. And on the same day that Medvedev posted the „Russia, forward!” article, Putin described Russian politics and the economy to a group of journalists and experts as „fully in line with international standards.”

Such rhetorical shadowboxing cannot continue indefinitely. Like Gorbachev, Medvedev will soon discover that no progress – economic, political, social – is possible without restoring a modicum of trust between the state and society, the power and the people.

This will not be an easy task. The most damaging legacy of Putinism has been the pervasive cynicism born of daily powerlessness amid lies, corruption and cruelty. The reaction of the Russian independent media (confined largely to the Internet) to Medvedev’s rhetorical offensive epitomizes this attitude: Cautiously hopeful comments have been more than counterbalanced by skepticism or even outright dismissal and derision because of the glaring mismatch between words and deeds.What might some Medvedev deeds include? Gorbachev began by releasing Andrei Sakharov from exile in Gorky in December 1986. Medvedev’s equivalents might include an unconditional pardon for the former leading Russian entrepreneur Mikhail Khodorkovsky, who is facing a kangaroo court’s sentence of up to 22 years in jail. The murderers of the opposition journalist Anna Politkovskaya in 2006 need to be brought to justice, and the masterminds (not just those who carried out the order) tried in open courts.

There should be an investigation of the shamelessly fraudulent local „elections” in October; a follow-up on the promise made in the state-of-Russia speech to audit (and eventually privatize) state corporations – created by Putin with Gazprom and Rosneft as his models, and widely believed to be hubs of corruption and mismanagement. Medvedev should, at long last, conduct a credible and full investigation into the 1999 apartment bombings that critics allege were engineered by the secret services to justify the invasion of Chechnya and boost Putin’s popularity.And perhaps most important, he should relax and eventually abolish the Kremlin censorship of television, enabling Russians to learn the truth about the real state of affairs.

If Medvedev is indeed determined to follow in Gorbachev’s footsteps, his rhetoric must be a prologue to actions. In 2010, his glasnost must be followed by perestroika policies – or he will fade into irrelevance.

Leon Aron, resident scholar and director of Russian studies at the American Enterprise Institute, is the author, most recently, of „Russia’s Revolution: Essays 1989-2006.”

24 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?

Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?

Adrian Cioroianu

 Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?

După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.

Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a  venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.

Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.

Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.    

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.


[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.

[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.

10 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Mircea Morariu (revista „Familia”, Oradea) despre volumul „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Adrian Cioroianu - Geopolitica Matrioşkăi - Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. I

Cronică de carte

MIRCEA MORARIU

Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială, de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Greu de spus de ce e atât de scăzut interesul românilor pentru problemele de politică externă. În economia jurnalelor de ştiri televizate informaţiile de acest gen sunt destul de puţin reprezentate, oarecum marginale, tot la fel cum nici cotidianele nu prea sunt dispuse să acorde mult spaţiu telegramelor de presă ce se referă la evenimente consumate în afara ţării. Cu atât mai puţin comentariilor calificate. Devenite cvasi- absente, revistele specializate sunt, oricum, puţin gustate pe piaţa românească- apariţia în limba română a revistei Foreign Policy e totuşi de salutat- iar impactul lor asupra conştiinţei publicului românesc, chiar şi a aceluia cu o anume educaţie, destul de redus. Încă şi mai greu de explicat mi se pare scăzutul apetit al românilor pentru „ştirile externe” cu cât nouă, românilor, ne-a fost dat să constatăm, în repetate rânduri, pe propria piele, câtă dreptate avea istoricul francez Jules Michelet atunci când scria- „istoria înseamnă înainte de orice geografie”. Şi cum trebuie să ne administrăm geografia pentru ca istoria să fie cu noi un pic mai binevoitoare.

De la această zicere a lui Jules Michelet mi se pare că s-ar putea reclama, într-un anume fel, prin „învăţăturile” sale pentru români cartea Geopolitica Matrioşkăi- Rusia postsovietică în noua ordine mondială scrisă de Adrian Cioroianu şi apărută la începutul verii anului 2009 la Editura Curtea veche din Bucureşti. Iar dacă despre „învăţături” este vorba, ele au atuul de a fi expuse  într-un mod deloc didactic- sâcâitor. Cartea e doar primul volum al unei cercetări mult mai ample, care va avea şi un al doilea tom, programat să apară, din câte înţeleg, în cursul anului viitor. Însă până atunci, cei care vor fi stârniţi de lectura primului, vor avea şansa de a citi fragmente din cel de-al doilea în reviste precum Dilema veche ori Scrisul românesc.

Cartea are avantajul de a reuni între copertele ei rezultatul expertizei unei cercetător cu trei calificări. E vorba mai întâi despre istoricul Adrian Cioroianu, rafinat cunoscător al felului în care s-a format, afirmat, dezvoltat şi mai apoi dizolvat sistemul comunist în întreg Estul european şi nu numai. În prima parte, Adrian Cioroianu pare a spune o poveste cu tâlc, care începe cândva la începutul anilor’80, mai exact în chiar anul 1980, atunci când la Moscova aveau loc Jocurile Olimpice de vară. Jocuri în care- s-a spus atunci- intruziunea politicului a fost mai mult decât vizibilă. După cum mulţi dintre dumneavoastră cred că îşi amintesc, ca urmare a invadării sovietice a Afganistului la sfârşitul anului 1979, SUA şi ţările europene membre NATO au decis boicotarea Jocurilor.Ursuleţul Mişa, mascota Olimpiadei, nu a izbutit atunci să facă uitat Ursul sovietic ori „rusesc”, cum i se spunea îndeobşte, care, cu câteva luni înainte, îşi arătase şi continua să îşi arate potenţialul său de „violenţă, instinctualitate şi imprevizibil”. La Kremlin încă mai „domnea” Leonid Ilici Brejnev, şef al PCUS încă din 1965, devenit preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1977 şi care, până la moartea sa, în 1982 a accentuat ceea ce s-a numit o politică de stagnare între fruntariile ţării, dar şi temuta „doctrină Brejnev”. După moartea lui Leonid Ilici a survenit o perioadă de inter- regn. Succesorii lui au fost oameni în vârstă, bolnavi,  însă de facturi diferite şi cu intenţii diferite- Yuriy Andropov, respectiv Konstantin Cernenko. Dacă cel de-al doilea a fost o prezenţă nesemnificativă, primul a dat câteva semne că ar dori să se distanţeze de predecesorul său, însă boala şi vârsta înaintată nu i-au permis acest lucru. Fiecare dintre cei doi a deţinut puterea în jur de un an, cel mai puternic din Capitala Moscovei auzindu-se acordurile de marş funebru şi anunţurile mortuare, chiar dacă acestea nu mai erau citite de celebrul crainic Levitin.

În 1985 lucrurile se schimbă. La conducerea partidului vine Mihail Gorbaciov, lider tânăr, apparatcik  şi el, dar care era conştient că stagnarea nu mai era posibilă. E fals a se crede însă, fie şi numai o clipă, că Gorbaciov a dorit să acţioneze astfel încât să distrugă comunismul de tip sovietic. Când a dobândit funcţia supremă în partid, Mihail Sergheevici era un produs clar al sistemului.A dovedit-o prin felul à la soviétique, ca să nu zic à la russe, în care a „managerizat”  catastrofa nucleară de la Cernobîl, prima reacţie  fiind o derivată a binecunoscutei secretomanii comuniste. Gorbaciov a nutrit, ceva mai încolo, cândva prin 1987, ambiţia de a reforma comuinismul, spre a-i asigura supravieţuirea. Aşa s-au născut cele două concepte-cheie- perestroika şi glassnost, aşa au apărut şi s-au multiplicat gesturile de bunăvoinţă faţă de Occident, dar nu numai, aşa a apărut o anume simpatie a Occidentului faţă de noul lider cu care, orice s-ar spune, se putea dialoga. Nu mai răsuna mereu celebrul niet, şi nici eternul Andrei Gromîko, ce părea să se fi eternizat în funcţia de ministru de Externe, nu se mai simţea la fel de bine. Numai că problemele Imperiului erau mari, se manifestau tot mai acut, iar Gorbaciov a ajuns să fie mai simpatizat în afara ţării decât în interiorul ei. Liderul de la Kremlin s-a confruntat nu doar cu dificultăţile tot mai mari ale unei economii în derivă, ci şi cu recrudescenţa naţionalismului diverselor popoare din conglomeratul sovietic, naţionalism pe care, la început, el îl socotea aneantizat. Iar la Malta, crede Adrian Cioroianu, nici George Bush, nici Mihail Gorbaciov nu au pus la cale tot ceea ce avea să se întâmple mai târziu. Oricum, cei doi întrevedeau un alt calendar, ba chiar şi alte desfăşurări. Mai cu seamă în cazul Germaniei, căreia, din câte se pare nu numai că nu îi întrevedeau, dar nici îi doreau reunificarea.

După revoluţiile din ţările din Est, din toamna- iarna lui 1989, problemele lui Gorbaciov în interiorul URSS s-au amplificat, iar Adrian Cioroianu le expune şi analizează cu maximă acuitate, emiţând opinii dintre cele mai interesante şi argumentate. De remarcat analiza Puciului din august 1991. Ori a mascaradei de puci.  În decembrie 1991, Gorbaciov demisionează din fruntea unui Stat care, de altfel, nu mai exista- URSS.

De aici, începe însă o cu totul  altă poveste. De aici începe şi cartea propriu- zisă. Oricum, ne vom da repede seama că până în acest moment am avut de-a face doar cu  uvertura cercetării. Pe mai departe, în acest volum şi în cel care va urma, istoricul va face loc analistului de politică externă dublat, în chip fericit, de experienţa omului care, aflat la conducerea diplomaţiei române, a avut ocazia de a cunoaşte aievea oameni ce au făcut ori pus în practică politica externă, de a fi discutat cu ei, de a fi aflat în chip nemediat ce gândesc ei şi de a fi analizat gândurile cu pricina .

La pagina 135, Adrian Cioroianu scrie- „Teza fundamentală a acestei cărţi (enunţată în acest volum şi argumentată în volumul următor) este că Rusia recentelor administraţii (conscrise sistemului ce s-ar putea numi, pentru simplificare, sistemul Putin & Medvedev doreşte (re) crearea unei atmosfere tipice unui Război Rece (aparent  non- ideologic, dacă păstrăm  stricto sensu definiţia ideologiilor politice specifice secolului trecut), aceasta fiind, în percepţia Kremlinului maniera cea mai rapidă de obţinere a unor câştiguri în planul sferelor de influenţă geopolitică şi economică”. Iar la pagina 152, autorul cărţii subliniază- „ miza acestei cărţi este aceea de a arăta că Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă precum au considerat-o, la o privire superficială, unii dintre observatorii occidentali (sau chiar unii dintre la fel de superficialii formatori de opinie din statele învecinate ei),  după cum, nu a fost nici atât de puternică pe cât şi-ar fi dorit-o ruşii înşişi şi, în orice caz, conducătorii lor, Boris Elţîn şi, apoi, Vladimir Putin”.

Ce se întâmplă, de fapt, după 1991, dincolo de agitaţiile, de lucrurile la vedere, de rivalităţi, de declin economic, de acţiunile Mafiei ruse, de atâtea şi atâtea fapte care, într-un anume fel, au distras atenţia de la esenţial? O operaţie pe care eu aş numi-o de „înlocuire”. Doctrinei „suveranităţii limitate”, care i-a asigurat o amintire sumbră în istorie lui Brejnev, i se substituie o alta- cea a vecinătate apropiată  sau imediată. La care se raportează mereu analizele semnatarului cărţii.

Vă reamintesc că termenul de  matrioşkă desemnează o seamă de păpuşi aidoma la chip şi la vestimentaţie, diferite doar ca dimensiune şi care intră una într-alta. Matrioşka  relevează, într-un anume fel, continuitatea, fie ea chiar şi la dimensiuni diferite, dar şi surpriza deopotrivă. Despre continuitate şi surpriză ne vorbeşte în cartea sa Adrian Cioroianu. Cu un simţ al analizei remarcabil. Semnalez aici cele două capitole în care apare ca „personaj” Republica Moldova. Mai semnalez şi observaţia că de perpetuarea conflictului transnistrean e direct preocupată Moscova. Care doreşte tergiversarea soluţionării lui din motive atent relevate de analist.

Cartea e scrisă fluent, autorul ei izbutind un aliaj remarcabil între rigorile analistului, informaţia fostului ministru care acum nu se joacă de-a diplomatul făcând pe „misteriosul” şi calităţile povestitorului. Dar şi pe cele ale specialistului calificat să elaboreze o strategie ale cărei fundamente se regăsesc adesea în carte, sporindu-i impactul şi gradul de interes..

Pariez că după lectura primului volum din  Geopolitica Matrioşkăi Rusia postsovietică în noua ordine mondială interesul dumneavoastră pentru problemele de politică externă va creşte considerabil.   

5 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

02/ian/2009 Avanpremieră: ce spune Dimitri Medvedev despre starea Rusiei în 2009

… începînd de mîine, duminică 03 ianuarie a.c., un interviu (în trei părţi) al preşedintelui D. Medvedev despre starea Rusiei în anul 2009 – aici, pe G E O P O L I T I K O N.

2 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

09/dec/2009 Avanpremieră: o analiză a propunerii preşedintelui Rusiei privind un tratat european de securitate

… în curînd pe GEOPOLITIKON o analiză a propunerii preşedintelui rus Dimitri Medvedev privind un (nou) tratat european de securitate. Ce înseamnă acesta? Cui ar folosi? Ce ecouri poate avea?

Rusia vrea un sistem de securitate european

(cu ea însăşi în rol de garant!)

Adrian Cioroianu

 Una dintre axiomele politicii externe moscovite este aserţiunea că extinderea NATO ar reprezenta, per se, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Indiferent de declaraţiile plecate de la Washington sau de la Bruxelles – referitoare la scopurile preponderent politice şi, în esenţă, pur defensive ale alianţei Nord-atlantice –, Rusia a considerat extinderea în “valuri” a NATO (prin înglobarea Germaniei reunificate, apoi a statelor Europei Centrale, apoi a statelor baltice şi din Europa de Est) ca fiind atacuri la adresa sferei sale de influenţă legitime (id est spaţiul fostei URSS, minus statele baltice – “evadate” norocos într-un moment de slăbiciune al Rusiei).

Acesta este motivul pentru care una dintre preocupările obsesive ale Rusiei post-2000 a fost aceea de a imagina un format politic apt de a bloca extinderea NATO sau, măcar, de a spori capacitatea de ingerinţă a Rusiei în politicile defensive ale Europei Occidentale & SUA.  (textul integral, în curînd)

9 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev: troika geopolitică (II)

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(partea a doua – pentru prima parte, aici) 

Adrian CIOROIANU

 

 (Acest text a apărut luni, 9 noiembrie 2009, în numărul 13 al revistei Foreign Policy – România)

Troika geopolitică: starea de fapt şi ce se doreşte

Iar azi, cu al treilea preşedinte post-sovietic al său, de unde pleacă Rusia în această reînnoită cursă? O spunea, în credo-ul din 10 septembrie a.c., chiar Dimitri Medvedev: Rusia este o ţară dependentă “într-o manieră umilitoare” de vânzarea de materii prime; o ţară în care “corupţia endemică” este normă socială, iar cetăţenii au aşteptări paternaliste perene; o ţară în care alcoolismul ameninţă însăşi gena naţiunii (18 litri de alcool pur/pe an/pe persoană, mai mult decât dublu faţă de limita maximă admisă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii!), aflată într-un declin demografic de proporţii (dacă se menţine cursul actual, cei 141,9 milioane de ruşi din prezent vor rămâne 105-110 milioane în 2050 – spre comparaţie, dacă Rusia scade anual cu 700 de mii-1 milion de locuitori, India câştigă pe an un surplus de cca. 10 milioane noi cetăţeni!).

În viitoarea etapă a tranziţiei, Rusia este vital condiţionată de relaţiile cu două state: Germania şi China.

Germania – în măsura în care va rămâne partener strategic al Rusiei – este principala garanţie a Moscovei că relaţiile cu Uniunea Europeană nu se vor degrada iremediabil. Iar China este, din perspectiva Moscovei, antidotul ideal pentru supremaţia unilaterală a Statelor Unite ale Americii. Acestor două state li se va adăuga, foarte posibil, un al treilea: Turcia, faţă de care Rusia a dezvoltat în ultimul an o coregrafie diplomatico-economică interesantă. Turcia va fi un partener privilegiat pentru Rusia din cel puţin patru motive: în primul rând, e clar că Rusia vrea să profite de pe urma faptului că apropierea Turciei de Uniunea Europeană a întâlnit un număr crescând de obstacole; al doilea motiv vizează pacificarea (pe cât posibil!) zonei Caucazului şi păstrarea unui modus vivendi cu populaţia musulmană în creştere în sudul Rusiei; al treilea pleacă din poziţia de neocolit a Turciei în orice încercare a Rusiei de a exporta gaze naturale spre Europa de sud (pe altă rută decât cea ucraineană); iar al patrulea pleacă din probabilitatea tot mai avansată ca atât Rusia cât şi Turcia să aibă în vecinătatea lor, în următorii ani, un Iran nuclearizat  Aşadar, Germania, China, Turcia: tranziţia Rusiei, oricum s-ar desfăşura ea în viitorul apropiat, nu poate face abstracţie de această troikă geopolitică.

La fel, tranziţia în desfăşurare a Rusiei va presupune şi alte două priorităţi: prima, continuarea presiunilor în vederea creşterii influenţei în “vecinătatea apropiată” graniţelor federaţiei (mai ales la graniţa de Vest); şi, a doua, o atenţie în creştere acordată modernizării tactice şi tehnologice a armatei ruse. Recent, comandantul forţelor aeriene ruse, gen. Alexander Zelin, spunea că în 2030 SUA vor fi capabile să lovească din spaţiu orice ţintă de pe teritoriul Rusiei – şi că Rusia e datoare să ia măsurile cuvenite. Cu siguranţă că această ameninţare va fi cuprinsă în viitoarea variantă a doctrinei militare ruseşti (intitulată “Noua înfăţişare a Forţelor Armate Ruse până în anul 2030” care-i este înmânată spre aprobare preşedintelui Medvedev în chiar aceste luni.

În paralel cu aceste mega-priorităţi, rămâne de văzut dacă şi cum va reuşi sistemul Putin-Medvedev să abordeze problemele sociale (sănătate, demografie, alcoolism ş.cl) pe care singur le recunoaşte ca fiind capitole restante ale tranziţiei de până acum. Greu de prognozat. Cert este că, în al său articol-program din 10 septembrie a.c., preşedintele Medvedev precizează “cinci vectori strategici pentru modernizarea economică a ţării”: printre aceştia, producerea şi transportul energiei ocupă primul lor; dezvoltarea sateliţilor tereştri şi spaţiali se află pe locul patru, iar producerea de medicamente şi echipament medical se află pe locul cinci.

Ca şi în alte etape ale tranziţiei sale, în Rusia de azi omul rămâne cel mai preţios capital, dar…

12 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

05/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev – tranziţia ca destin naţional

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(prima parte) 

Adrian CIOROIANU

  (Acest text va apărea luni, 9 noiembrie a.c., în numărul 13, nov. – dec. 2009, al revistei Foreign Policy – România)

Nimic mai simplu

Nimic nu pare mai simplu decât a vorbi despre tranziţia postcomunistă a Rusiei, aşa cum s-a consumat ea în ultimii 20 de ani. Pentru majoritatea ruşilor, aceasta a avut două episoade: deceniul Elţîn şi deceniul Putin. Un prim episod (1991-1999) plin de promisiuni, suferinţe şi cedări: de la crizele monetare din 1993 şi 1998 (care au sărăcit pensionarii cu depuneri în bănci dar au creat prima generaţie a oligarhilor) la paşii înapoi în faţa extinderii NATO (1997) sau la războaiele triste din Cecenia. Şi un al doilea episod (2000 – prezent), unul al ridicării din genunchi, al clasei mijlocii renăscute, al oligarhilor readuşi sub ascultare (nu de instituţii, ci de către liderul politic suprem!), al ofensivei declarate în raport cu “vecinătatea imediată” (două “războaie ale gazului” cu Ucraina – 2006 şi 2009 – şi un război adevărat cu Georgia, în 2008). Pe 10 septembrie a.c., într-un articol-program publicat sub titlul mobilizator “Înainte, Rusia”, ca şi o săptămână mai târziu, într-o întâlnire cu participanţii la ce-a de-a şasea ediţie a Clubul Internaţional Valdai, preşedintele Medvedev a operat aceeaşi delimitare: anii ’90 au fost cei ai unei “ţări paralizate”, pe când acest deceniu este al restabilirii ordinei şi revenirii în forţă (la ce anume? – iată o temă de discuţie).

 Şi nimic mai complicat

Şi totuşi, nimic nu este mai dificil decât a vorbi despre tranziţia rusească. Pentru că pare o poveste fără capăt. În ultimele trei secole, o Rusie mereu în schimbare (dar cu aceleaşi ambiţii imperiale) a cunoscut două principale tranziţii modernizatoare: cea a lui Petru cel Mare, vreme de patru decenii, la cumpăna dintre secolele XVII şi XVIII; şi cea denumită generic URSS, timp de opt decenii ale secolului trecut. Fiecare în felul său s-a dorit o modernizare şi o trecere spre un ţel superior: Petru I-ul a visat un imperiu naţional şi a reuşit în bună parte; Lenin, Stalin, Hruşciov şi Brejnev au urmărit un imperiu universal şi, în anumite momente, au părut foarte aproape de reuşită. Şi, cu toate acestea, după fiecare din aceste episoade istoria (şi tranziţia) a luat-o de la capăt, aproape de la zero.

Să fie sistemul Putin-Medvedev expresia celei de-a treia tranziţii ruseşti? Cel puţin aceasta e intenţia. Chiar dacă establishment-ul actual al Rusiei doreşte să se poziţioneze în extrema opusă anilor ’90, orice observator imparţial observă că decada Putin prezintă suficiente elemente de continuitate cu precedenta decadă Elţîn. Printre acestea:

i) încercarea comună (şi logică, oarecum) de a face din Rusia moştenitoarea a tot ce fusese viabil şi notabil în fosta URSS;

ii) doctrina militară a Rusiei (conturată de Elţîn, în 1993 şi preluată de Putin) conform căreia armata rusă este responsabilă şi de protecţia celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în spaţiul ex-sovietic;

iii) conceptul “vecinătăţii apropiate” Rusiei, alcătuit din republicile ex-sovietice – un spaţiu în care Rusia îşi reclamă pe mai departe interese privilegiate;

iv) geografia perenă a “conflictelor îngheţate” (Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), prin care Rusia  a reuşit, de la începutul anilor ’90 şi până azi, să dezbine şi să controleze;

v) folosirea gazului natural ca instrument geopolitic (prin care sunt “reglate” relaţiile cu Ucraina, cu statele Asiei Centrale, cu Uniunea Europeană sau cu Turcia);

vi) tot pe plan extern, ameliorarea relaţiilor cu China – începută de Elţîn şi continuată fără rezerve de Putin;

vii) pe plan intern, ca şi în anii ’90, cei doi piloni ai puterii rămân partidul prezidenţial şi Duma controlată de acesta (şi, implicit, de preşedinte) etc.

Aşadar, indiferent de faptul că sistemul Putin-Medvedev vrea să se prezinte ca fiind expresia unei rupturi totale cu deceniul tranziţiei eşuate a lui Elţîn, cordonul ombilical dintre cele două episoade ale tranziţiei – Elţîn şi Putin – rămâne evident. (va urma)

5 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

02/nov/2009 Nepotul lui Stalin dă în judecată ziarul Annei Politkovskaia

Nepotul lui Stalin cheamă Istoria la tribunal

Adrian Cioroianu

Recent, Evgheni Djugaşvilli – nepotul lui Iosif V. Stalina dat în judecată ziarul „Novaia Gazeta” reclamînd că un articol publicat aici ar afecta bunul renume al unchiului său. Concret, E. Djugaşvilli contestă faptul că I. V. Stalin ar fi semnat unele decizii de condamnare la moarte date în numele Politburo-ului sovietic – aşa cum se susţine în articol. Pentru această calomnie adusă fostului liderr sovietic, nepotul său cere o despăgubire de 300 000 de dolari de la ziarul „Novaia Gazeta”.

De menţionat că acest ziar este cel în care publica Anna Politkovskaia, jurnalistă ucisă în urmă cu trei ani şi a cărei moarte nu a fost elucidată (iar comanditarii crimei sînt în libertate). De fapt, în ultimii 8 ani, patru jurnalişti care lucrau pentru acest ziar şi-au găsit moartea, în condiţii rămase obscure.

Acţiunea din justiţie a lui E. Djugaşvilli e cu atît mai interesantă cu cît vineri, 30 octombrie a.c., într-un mesaj postat pe blogul său, preşedintele rus Dimitri Medvedev tocmai deplîngea faptul că foarte mulţi ruşi sînt tentaţi să treacă cu vederea crimele stalinismului. Într-o intervenţie meritorie, Medvedev a contrazis teza – intens vehiculată în ultimii ani în unele medii ruseşti – că aceste crime ar fi fost într-un fel justificate printr-un ţel naţional suprem care trebuia atins indiferent de sacrificii: „nimic nu poate valora mai mult decît viaţa umană şi nu există scuze pentru represiune” – a spus Medvedev vineri, spre surprinderea (plăcută) a multor comentatori din Rusia şi din Occident.

Aceste precizări ale liderului sînt cu atît mai binevenite cu cît campania de reabilitare a lui Stalin, subtil începută la nivel oficial în timpul primului mandat prezidenţial al lui Vladimir Putin, a condus pînă la o serie de acte paradoxale: nu despre procesul intentat de Djugaşvilli e vorba aici, ci despre tonul imprimat manualelor de istorie din Rusia sau despre recenta (din august a.c.) renovare a staţiei de metrou Kurskaia, din centrul Moscovei, pe ale cărei ziduri se pot citi acum versuri din fostul imn de stat al URSS din vremea lui Stalin, în care se spune că „Stalin ne-a învăţat să fim loiali patriei noastre, inspirîndu-ne în muncă şi în fapte”. Aceste versuri apăreau în decorul iniţial al acestei staţii de metrou (inaugurate la începutul anilor 50), ulterior au fost acoperite, odată cu denunţarea crimelor staliniste de către Nikita Hruşciov. Renovarea staţiei din ultimii ani a scos iarăşi la iveală acest text, spre stupoarea unor ruşi dar, se pare, şi spre satisfacţia altora.

Pe fondul acestei (oficial încurajate) reabilitări a lui Stalin din ultimul deceniu, mesajul lui Medvedev este cu atît mai nimerit cu cît – aşa cum spunea preşedintele actual vinerea trecută – „90 la sută dintre tineri şi copii (din Rusia, n.A.C.) nu pot să dea numele unei victime a epurărilor staliniste”.

Rămîne de văzut în ce măsură acest avertisment al lui Medvedev va prinde într-o societate a cărei cultură politică are un pilon esenţial în liderul autoritar, de mînă forte, cu atît mai mult cu cît la anul, în 2010 nostalgicii lui I.V. Stalin vor avea alibiul de a sărbători 130 de ani de la naşterea dictatorului (deşi, în general, 1878 este acceptat ca fiind anul de naştere al acestuia).

 

2 Noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | 2 comentarii

26/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a treia)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a treia)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima şi a doua parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009. )

 

 Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care… (text integral).

26 Octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

19/oct/2009 Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani?

Preşedintele Medvedev în vizită la Belgrad

EURAST Center – Adrian Cioroianu

 

Mîine, 20 octombrie, preşedintele D. Medvedev va ajunge la Belgrad, într-o vizită în care este de aşteptat, printre altele, că se va reitera sprijinul Rusiei pentru susţinerea poziţiei oficiale a Serbiei în privinţa provinciei Kosovo.

Dar alte subiecte ale convorbirilor sînt cel puţin la fel de importante: „Pe parcursul viitoarelor întîlniri, ne aşteptăm să discutăm în detaliu planurile privind proiectele de anvergură comune, inclusiv în domeniile industriei energetice, ca şi în sfera transporturilor, culturii, sfera umanitară, ştiinţifică sau a cooperării tehnologice” – declara Dimitri Medvedev unui ziar sîrb în preambulul vizitei sale. În sens mai larg, de la sfîrşitul anilor 90 şi pînă azi (dar mai ales după recunoaşterea independenţei Kosovo de către o serie de state occidentale, în februarie 2008) Rusia a încercat să transforme Serbia într-un cap de pod al prezenţei sale în Balcani şi în Europa de Sud.

Recent, compania de stat Gazprom a semnat un contract cu compania de gaz a Serbiei prin care, printr-un joint venture, se va construi pe teritoriul Serbiei un depozit de gaz ce va fi alimentat de Gazprom (vezi text al agenţiei ruse RIA Novosti).

Vizita lui Medvedev la Belgrad este prima a unui preşedinte rus după cea a lui Vladimir Putin, din 2001. Cu acest prilej – îmbinare a memoriei, istoriei şi politicii externe -, Medvedev va participa la manifestările prilejuite de aniversarea a 65 de ani de la eliberarea Belgradului de trupele naziste (în toamna lui 1944). Ar fi interesant de ştiut ce opinie ar fi avut mareşalul Tito despre evenimentele de atunci şi ecoul lor de azi.

19 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

08/oct/2009 Două aniversări: Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

Două aniversări, în jurul unei sticle cu vodcă:

Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

EURAST Center / Adrian Cioroianu

Ieri, 7 octombrie a.c., premierul Rusiei, Vladimir Putin a împlinit 57 de ani. Unii scriitori i-au dedicat aniversatului rînduri şi gînduri alese, Patriarhul rus Kiril l-a felicitat, preşedintele Medvedev i-a dăruit un tablou, iar mai mulţi lideri de state sau guverne i-au trimit mesajele protocolare cuvenite.

57 de ani reprezintă o vîrstă frumoasă, iar premirul Putin este în deplinătatea forţelor sale – dovadă, fotografiile „la bustul gol” care mai răzbat uneori în ziarele moscovite (din raţiuni de PR) sau faptele de poveste – precum episodul de acum un an, dintr-un parc zoologic, cînd premierul a împuşcat cu tranchilizante un tigru ce tocmai ameninţa cîţiva ziarişti!

Potrivit statisticilor măcar, în mod categoric Vladimir Putin se află într-o formă cu mult mai bună decît majoritatea colegilor săi de generaţie; aceşti 57 de ani nu se află departe de durata medie de viaţă a bărbaţilor din Rusia – una care a scăzut constant din anii 1960 şi pînă azi, în principal pe fondul consumului de alcool. Potrivit unui raport dat publicităţii luni, 5 octombrie a.c., după 1991 moartea a  mai mult de jumătate dintre ruşii decedaţi între vîrstele de 15 şi 54 de ani a fost cauzată de un consum excesiv de alcool. Ce înseamnă „consum excesiv” în cazul ruşilor? Este vorba – spun aceleaşi statistici – despre 18 litri de alcool pur / an / persoană în viaţă! 

Ultima încercare serioasă de a remedia această problemă s-a produs în 1986-87, cînd liderul sovietic Mihail Gorbaciov a introdus o serie de măsuri anti-alcool – fapt ce s-a tradus prin creşterea preţului la sortimentele cele mai populare de vodcă; ruşii au denumit această lege a lui Gorbaciov „legea seacă” – şi trebuie spus că ea nu a contribuit deloc la creşterea popularităţii lui Gorbaciov. Recent, preşedintele Dimitri Medvedev şi-a anunţat intenţia de a ataca şi el acest flagel. Rămîne de văzut dacă chiar va merge pînă la capăt (cu riscurile politice de rigoare) şi spre ce gen de măsuri se va îndrepta.

Revenind la premierul Putin, din păcate el nu i-a putut apăra pe toţi ziarişti ruşi ameninţaţi de tigri – sau de concetăţeni.

Un caz dramatic rămîne cel al Annei Politkovskaia – de la a cărei asasinare, tot ieri, s-au împlinit 3 ani. În momentul uciderii sale (cel mai propabil, în urma unui contract ai cărui parteneri rămîn pînă astăzi necunoscuţi), Politkovskaia avea doar 48 de ani.  Cîteva sute de moscoviţi s-au adunat în centrul capitalei ruse, ieri, pentru a comemora această dispariţie – şi pentru a deplînge faptul că autorităţile statului sînt pe mai departe incapabile să lămurească misterul acestei morţi, pentru care pînă acum nu s-a dispus nici o arestare, iar speculaţiile rămîn cu mult mai numeroase decît elucidările ca atare.

8 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

04/nov/2008 Rusia: nou pragmatism sau vechi război rece ?

 Rusia: nou pragmatism sau vechi război rece ?

în memoria Magdalenei Boiangiu – cea care, în noiembrie 2008, a coordonat numărul „Dilemei vechi” în care a apărut acest text

Adrian Cioroianu

                  Rusia regimului Putin/Medvedev doreşte (re)crearea unei atmosfere tipice unei confruntări bipolare. Aceasta pare a fi, în accepţia Rusiei, maniera cea mai rapidă de a recîştiga o respectabilitate pe care mulţi dintre cetăţenii ei cred că statul a pierdut-o în momentul în care Gorbaciov şi Elţîn au amorsat şi apoi desăvîrşit sfîrşitul URSS. Iar a fi respectat, pentru cei mai mulţi dintre ruşi – probabil şi pentru liderii lor – înseamnă ca cei care nu te iubesc cel puţin să se teamă de tine. 

                   Poate că a fost o greşeală felul în care ne-am imaginat lumea post-război rece şi locul Rusiei în ea. Am tradus căderea comunismului ca fiind sfîrşitul unui regim opresiv şi eliberarea unor popoare subjugate. Acesta era crezul dominant în Occidentul generic – inclusiv statele Europei de Est, unde implozia regimurilor leniniste a fost echivalentul unei redeşteptări naţionale. Dar rareori ne-am pus întrebarea dacă acesta a fost şi sentimentul dominant în Rusia. Măcar pentru o parte dintre ruşi, desigur, căderea comunismului a fost tot o eliberare. Numai că această parte (oare, majoritară la începutul anilor ’90?) este astăzi mai aproape de cei ce o plîng pe Anna Politkovskaia decît de cei ce conduc statul. Atunci cînd Vladimir Putin, încă preşedinte al Rusiei, spunea mai an că „dezmembrarea URSS reprezintă cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, mulţi au sperat că e vorba de o eroare de exprimare sau de traducere sau că, pur si simplu, preşedintele rus nu a fost în cea mai bună zi a sa. Dar Putin era sincer. Ca nostalgic (în termeni de putere, şi nu de ideologie) al vechii URSS şi ca admirator declarat al lui Petru cel Mare (ţarul Rusiei care, la cumpăna secolelor XVII-XVIII, a condus simultan reforme modernizatoare şi războaie pentru ieşirea la mările Neagră şi Caspică), liderul Putin şi sistemul său anunţau reconstruirea unui stat imperial.

            Pentru mulţi ruşi, anii ’90 au lăsat amintiri dezagreabile. Căderea în sărăcie la un pol, averi impresionante la altul; pensionari tîrîndu-şi plasele cu oase de supă pe străzi pe care, în locul fostelor lozinci politice, sclipeau neoanele coca-colonizării; corupţia guvernanţilor; trecerea de la o lume cu idoli politici la o lume fără nici un Dumnezeu; instituţii occidentale recomandate ca reţete ale ieşirii din criză şi percepute, în final, ca arogante. Pentru ţăranii, militarii sau funcţionarii acestei Rusii (devenită, dintr-un urs altădată temut, un fel de pensionar de Zoo năpîrlit, fără dinţi şi gheare), libertatea şi democraţia păreau a fi o răsplată mică pentru o mare umilinţă.

 O ideologie a revanşei?

            În anii din urmă, o disciplinare a administraţiei impusă cu forţa şi o cerere mondială crescută de gaze naturale au pus pe masa ruşilor o pîine mai albă. Adversarii din interior ai regimului sînt sub control. Poate acesta e motivul pentru care Rusia pare a-şi căuta cu orice preţ adversari în afară. Privind spre Occident.

            Nici unul dintre documentele oficiale ale administraţiei Putin/Medvedev nu vorbeşte explicit despre un nou război rece – iar dacă o face este doar pentru a imputa cîte ceva Americii sau NATO (vezi retorica liderului de la Kremlin, după războiul georgian, în august a.c.). Ruşii preferă, în schimb, să vorbească despre un pragmatism geopolitic redobîndit – o sintagmă pe placul noii elite politice locale, pentru că pare un concept sustras lumii occidentale (ruşii însişi se percep ca fiind visători şi idealişti, în timp ce despre americani, englezi sau germani ei spun, adesea, că sînt pragmatici). Aşadar, pragmatismul este o virtute pe care Rusia o împrumută de la Occidentul generic şi o întoarce împotriva lui. În plus, e limpede pentru orice rus cu educaţie medie că, în faţa cuiva decis să acţioneze pragmatic, Rusia nu are ce pierde. Ea însăşi se vedea atît de jos acum un deceniu (cu fostele republici tutelate dezertînd una după alta spre independenţă, cu NATO lipindu-i-se de graniţe, cu statele din „vecinătatea apropiată” căutînd prietenia SUA etc.), încît orice reconfigurare a vechii adversităţi Est – Vest e pentru ea un semn de virilitate statală redobîndită.

            În momentul de faţă, Rusia şi Occidentul împărtăşesc (oficial) aceiaşi reţinere în a vorbi despre un nou război rece. Dacă Rusia are alternativa pragmatismului, Occidentul are alibiul definirii termenilor – şi, potrivit multor analişti occidentali, între Rusia şi Occident nu mai poate exista un război rece din moment ce interfaţa ideologică s-a disipat. Fără un conflict ideologic, nu poate exista un autentic război rece – spun partizanii acestei opinii.

            Aceasta este, în opinia mea, una dintre dorinţele luate drept realitate ale Occidentului în raport cu Rusia. Pentru că Rusia este (1) în urmărirea unui nou ţel geopolitic şi mai este (2) animată de o nouă cvasi-ideologie, opusă lumii occidentale.

 Din Arctica în Venezuela

            Din punct de vedere (1) geopolitic, Rusia ştie că miza marelui joc la scară planetară rămîne, ca şi în trecut, Eurasia. Cum spunea Z. Brzezinski (The Grand Chessboard, 1997), cine controlează Eurasia are primatul în lume. Din acest motiv, (1.a.) Rusia va face ce depinde de ea ca state-cheie din „vecinătatea apropiată” – Ucraina, Azerbaidjan, Uzbekistan ş.a. – să nu-i scape de sub control (sau să-i reintre!), după cum îşi va spori prezenţa (îmbinînd tacticile proprii cu un parteneriat circumstanţial cu China) în ceea ce tot Brzezinski numea Balcanii Eurasiei (zona Caucaz – Asia centrală – nordul Turciei – Iran – Afganistan), unde conflictele etnice şi suspiciunea reciprocă crează o instabilitate în care SUA par împotmolite şi din care un nou jucător de anvergură ar putea trage foloase. Totodată, (1.b.) Rusia va adopta o politică de îndiguire în raport cu extinderea NATO (vezi evoluţiile în curs în Georgia sau Ucraina), care nu-i altceva decît reluarea în oglindă a strategiei de „containment” pe care, la finele anilor ’40, G. Kennan o sugera în raport cu expansiunea comunismului. În fine, (1.c.) Rusia îşi anunţă reapariţia în zone din care fosta URSS făcuse mari paşi înapoi: din Marea Norvegiei pînă în Marea Mediterană (semnalări de submarine sau avioane ruseşti), de la Polul Nord (arborare de steag şi revendicări deschise) pînă în Siria (prin care Rusia ar putea interfera dialogul israeliano-arab) şi pînă în Venezuela lui Chavez (alături de care Rusia face manevre militare!). Provocări? Gesturi de forţă? Oricum am numi-o, această gestică geopolitică se va accentua, foarte probabil, în viitorul apropiat.

            În privinţa (2) noilor diferenţe cvasi-ideologice dintre Rusia şi Occident, ele pot fi rezumate astfel: (2.a.) Rusia construieşte un naţional-capitalism nu autarhic, ci doar dominator (vezi gigantul Gazprom ş.a.), prin care bogăţiile naturale rămîn sub controlul statului – aceasta, în contradicţie cu principiile clasice capitaliste (şi occidentale) ale pieţii libere şi descentralizării. O activitate economică pe care statul rus nu o poate controla nu e binevenită în Rusia – iată logo-ul capitalismului de stat rusesc actual (v. E. Lucas, The New Cold War. How the Kremlin Menaces both Russia and the West, 2008). Apoi, există (2.b.) nostalgia după vechiul imperiu sovietic (şi corolarul ei: acuzele aduse lui Elţîn că nu a păstrat Commonwealth-ul rusesc înfiripat la începutul anilor ’90). Această nostalgie nu ţine de o generaţie anume (cea vîrstnică, cum s-ar bănui); ea a devenit piesă a curriculum-ului şcolar, fiind transmisă generaţiilor tinere prin manuale controlate de stat. Mai mult: în legătură cu Georgia, Ucraina sau ţările baltice există încă un blocaj psihologic: cu greu rusul generic acceptă faptul că ele nu (mai) sînt provincii. Iar regimul Putin/Medvedev acţionează în consecinţă: războiul din Georgia, şicanele induse Ucrainei, războiul electronic împotriva Estoniei, şantajul vinului faţă de Moldova sau conducta de gaze închisă uneori spre Lituania ş.cl., toate trădează o anume lectură rusească a hărţii. În fine, (2.c.) tot o componentă a noii ideologii în construcţie este ancorarea mentală în paradigma unei cetăţi asediate. Aşa privind lucrurile (şi împotriva oricăror asigurări contrarii – vezi scutul antirachetă din Polonia şi Cehia), NATO rămîne un adversar. Iar statele ex-comuniste dar încă ne-membre ale unei alianţe occidentale sînt percepute de Rusia ca zone-tampon pe care orice „contaminare” de gen NATO (mai ales) sau UE le poate întoarce împotriva ei. Ceea ce se întîmplă azi în capitale precum Kiev, Chişinău sau Tbilisi are directă legătură cu acest lucru.

            Cred că între Rusia actuală şi Occidentul contemporan există o diferenţă ideologică de nivel profund, ce se poate adînci în viitor – din simplul motiv că maniera de interpretare a realităţii nu este aceeaşi. Pe seama anilor ’90, Rusia de azi construieşte o veritabilă ideologie a revanşei, în care acumulează tot ceea ce o desparte, în accepţia sa, de acest Occident reinventat ca adversar.

            Şi poate că Occidentul nu se vede, pe sine, într-un nou război rece cu Rusia. Dar Rusia, în ceea ce o priveşte, acţionează ca şi cum ar face-o.

 ( fragment adaptat din volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia  postsovietică în noua ordine mondială,

 Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009)

(text publicat în „Dilema veche” în noiembrie 2008)

4 Noiembrie 2008 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , | Lasă un comentariu