G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/mai/2010 Cronica de teatru: „Opera de trei parale”, la Nottara – o reuşită (doar) parţială

Fragmente reuşite, ansamblul nu prea

Mircea Morariu

Îmi este extrem de dificil să spun de ce a optat Diana Lupescu, actriţă cu o fişă de creaţie consistentă, chiar respectabilă, nu numai în film, ci şi în teatru, dar aflată la început de drum în cariera de regizor, pentru Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht. Nu că textul ar fi lipsit de valoare, nu că el ar fi unul „depăşit”. Nici vorbă. Ci, pur şi simplu, fiindcă îmi scapă unde se concentrează punctul de vedere nou, original asupra binecunoscutei piese pe care îl aduce spectacolul de la Teatrul „Nottara” din Bucureşti şi care ar valida întreprinderea. Când, în 1928,  Bertolt Brecht a decis să adapteze Opera cerşetorilor de John Gay, scriere veche exact de două sute de ani în acel moment ( aceasta datează din 1728), ea însăşi născută dintr-un spirit polemic, dramaturgul german nutrea un sentiment de insatisfacţie faţă de original. Insatisfacţia venea, din câte se pare, mai curând, dinspre regizorul Brecht decât dinspre dramaturgul omonim. E drept, în noua ordine textuală propusă de Brecht contau şi o serie de modificări de factură tematică (accentuarea caracterului social), dar predominantă era reflectarea concepţiilor sale teoretice, mai preci, circumscrierea Operei la rigorile teatrului epic. În 1964, Liviu Ciulei nu excludea deloc din ecuaţia spectacolului realizat pe scena Teatrului „Bulandra” o seamă de accente operetistice (din distribuţie făceau parte, alături de actorii Toma Caragiu, Clody Bertola. George Mărutză, Rodica Tapalagă, Gheorghe Oprina, Adrian Georgescu, şi Mimi Enăceanu, familiarizată cu rigorile teatrului dramatic, dar şi cu serioase stagii profesionale la Operetă, şi cântăreaţa Margareta Pâslaru, distribuită în rolul Poly Peachum), nu neglija dimensiunea socială, însă, deopotrivă, avansa o seamă de soluţii scenografice noi (decorul montării era semnat de Ciulei împreună cu Ion Oroveanu, costumele de Pia Oroveanu) ce modificau, substanţial, relaţia dintre ceea ce se întâmpla pe scenă şi privirea spectatorului. Spectacolul (cf. Liviu Ciulei-regizor, actor, scenograf, arhitect- Cu gândiri şi cu imagini, Editura Iglooprofil, Bucureşti, 2009) nu elimina aşa-numita „cortină Brecht”, de 2, 20 metri înălţime plasată în proscenium, dar, aşa după cum precizează Mihai Lupu în cartea sus- menţionată,  cortina cu pricina „nu era din pânză, ci din plăci de tablă ruginite, unele zincate, altele ondulate, asamblate ca un colaj”. În plus, marele regizor plasa în chip hotărât acţiunea piesei în anul 1964, decorul amintea de faţada unei curţi interioare, zidul din fund, mimând cărămida, avea trei nivele de balcoane, cu scări de incendiu înclinate la 45 de grade. Spectacolul dispunea de un un moto- Homo homini lupus.

Sala „Horia Lovinescu”  (Sala Mare) a Teatrului „Nottara” nu e dintre cele mai indicate pentru un astfel de spectacol care, vrem, nu vrem, trebuie să fie unul de mare montare. Orchestra dirijată de Lucian Vlădescu e înghesuită la propriu în vecinătatea spectatorilor, decorul, deşi semnat de un mare artist, e vorba despre Helmut Stürmer, e unul oarecare (costisitor, dar oarecare), cu două „dulapuri” pe laterale, împodobite cu beculeţe, tot ansamblul ambiţionând să sugereze, ba nu, să reprezinte cabaretul, în centru scenei se găseşte o construcţie metalică ce, pur şi simplu, obturează înţelegerea textelor proiectate în fundal, esenţiale pentru sublinierea specificului teatrului epic. Costumele Liei Manţoc sunt ceva mai inspirate, dar – curios! – ele pun în valoare mai cu seamă figuraţia, unii, mai cu seamă, unele dintre componentele acesteia fiind foarte bine alese.

Se vede cu ochiul liber că o seamă dintre componenţii distribuţiei au crezut, alţii nu, în capacitatea Dianei Lupescu de a edifica scenic Opera de trei parale. Unii s-au lăsat îndrumaţi, alţii au găsit soluţii actoriceşti pe cont propriu, o a treia categorie evoluează funcţionăreşte, fără tragere de inimă. Dar şi în aceste condiţi, care au generat, după cum lesne se poate intui, incongruenţe stilistice, mari diferenţe valorice între diversele secvenţe ale spectacolului, şi, în final, un spectacol lipsit de autentică miză, câţiva interpreţi merită aprecieri. Mă gândesc la Ion Grosu (Macheat), la George Alexandru (Jeremiah Peachum), la Cristian Şofron (Brown), la Laura Vasiliu (Lucy). Poate şi la Cătălina Ionescu (Jojo), interpreta lui Polly Peachum, ca şi la Ada Navrot (Doamna Peachum). Cu siguranţă la Cerasela Iosifescu, excelenta interpretă a lui Jenny Speluncă.

Prin dispoziţii testamentare la care familia lui Brecht, legatarii drepturilor de autor, veghează cu acribie ( vrând, parcă, să confirme câtă dreptate avea Paul Johnson în ceea ce scria despre dramaturg în cartea sa, Intelectualii), reprezentarea Operei de trei parale trebuie să se facă, în chip obligatoriu, cu muzica lui Kurt Weill. O muzică ce mie nu îmi place în mod special, de fapt, nu îmi place deloc, nu tocmai muzicală, care nu impune, cu o excepţie, şlagăre. O muzică ce ridică mari dificultăţi de interpretare. În spectacolul din 1964, Liviu Ciulei a folosit-o într-o scriitură orchestrală modernă (parafraza melodiilor şi conducerea muzicală îi aparţineau lui Richard Bartzer). Acum, în versiunea de la „Nottara” fac minuni, de-a dreptul, o seamă de interpreţi. Nu mă gândesc doar la Cătălina Ionescu (Jojo), cântăreaţă profesionistă, totuşi, ci şi la Ion Grosu, la Laura Vasiliu, la Cristian Şofron şi, mai ales, la George Alexandru care e chiar un performer, lui revenindu-i ariile cele mai dificile şi mai puţin cantabile.

Sunt, aşadar, unele reuşite în spectacolul de la „Nottara”. Dar impresia de ansamblu nu e deloc foarte bună. Ceea ce, cred, ar trebui să pună pe gânduri.     

Teatrul „Nottara” din Bucureşti – OPERA DE TREI PARALE de Bertolt Brecht; Muzica- Kurt Weil; Traducerea- Isaiia Răcăciuni şi Ion Cantacuzino; Regia artistică- Diana Lupescu; Decorul Helmut Stürmer; Costumele- Lia Manţoc; Conducerea muzicală- Lucian Vlădescu; Consultant muzical- Vasile Şirli; Coregrafia- Florin Fieroiu; Cu- Ion Grosu. George Alexandru, Ada Navrot, Cătălina Ionescu (Jojo), Laura Vasiliu, Cerasela Iosifescu, Cristian Şofron, Lucian Ghimişi, Gabriel Răuţă, Cristian Nicolaie, Dani Popescu, Alexandru Mike Gheorghiu, Vlad Corbeanu, Roxana Colceag, Cristina Păun, Laura Anghel, Raluca Vermeşan, Alexandra Timofte, Gina Anton, Elena Ţuţulan, Geo Dinescu, Mircea Teodorescu, Vlad Gălăţianu, Adrian Alessandriu, Marin Dascălu, Răzvan Dascălu, Costel Bărbulescu, Dragoş Dumitru.

– text publicat în revista Familia, Oradea, aprilie a.c.

Anunțuri

19 Mai 2010 - Posted by | arta | , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: