G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

10/iulie/2011 În „Dilema veche”, prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu

… în rubrica „Poveşti suprapuse” a revistei Dilema veche (ediţia din 30 iunie a.c.), prof. Adrian Cioroianu îi trimite o scrisoare deschisă dlui Vladimir Tismăneanu, în contextul recentului scandal iscat de anumite declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu. Repoducem textul după revista gazdă – GEOPOLITIKON & EURAST

Adrian CIOROIANU | Poveşti suprapuse

 Mareșalul, regele, președintele. Și Volo Tismăneanu

– scrisoare deschisă către un camarad de idei –

Dragă Volo, am spus-o – şi scris-o – că tu ai fost unul dintre primii analişti aplicaţi ai istoriei noastre recente; aşa se explică de ce ai fost şi unul dintre primii la care m-am gîndit azi, cînd la Bucureşti stîrneşte ecouri prelungi exotica interpretare istorică a dlui preşedinte Băsescu referitoare la sluga ruşilor care ar fi fost (în 1947) Regele Mihai şi la reconsiderarea sugerată pe care ar merita-o mareşalul Ion Antonescu în chestiunea Holocaustului. Sper să nu fii surprins – sau cel puţin să nu fii mai surprins de gîndul meu amical decît de gîndurile prezidenţiale, menite a revizui într-un chip abrupt, sentenţios şi surprinzător istoria noastră.  

Mă întreb bunăoară cum anume te simţi cînd îţi dai seama că unul dintre oamenii de care ţi-ai legat speranţe – şi căruia i-ai fost, măcar pe unele chestiuni, un fel de consilier informal – n-a citit nici una dintre cărţile tale. Dl Băsescu ar fi putut afla de oriunde acele clişee istoriografice cărora le-a dat glas pe 22 iunie a.c., dar mai puţin de la tine. În aceeaşi ordine de idei, mă întreb – ştiind cît de mult preţuieşti istoria ţării în care te-ai născut – cum anume te simţi cînd afli, alături de noi toţi, ce perspectivă deformată, redusă şi vindicativ-ranchiunoasă are preşedintele despre istoria ţării pe care o conduce şi despre un personaj anume al ei? Ca om cu talent speculativ (în sens pozitiv) în regatul ideilor şi ca om care ştie valoarea logicii şi nuanţelor în istorie, ce simţi cînd auzi rostite fraze care n-au nici logică, nici nuanţe, ci doar un iz de retorică populistă sulfuroasă? Ca om care ai gustat – pe meritele tale – din preaplinul unei frumoase experienţe americane, ştiind foarte bine maniera elegantă, urbană şi camaraderească prin care orice preşedinte american în exerciţiu – indiferent de orientarea sa politică – se referă la predecesorii săi, cum anume te simţi, aşadar, în faţa unui conducător de azi care şi-a tăiat singur – cu gesturi, cu vorbe – orice punte de contact amiabil cu toţi cei care l-au precedat în Înaltul Scaun al ţării, fie ei rege sau preşedinţi, fie ei de stînga sau de dreapta? Sau, mai direct fie spus: cum anume te simţi cînd transpare că „omul care a condamnat comunismul“ n-a citit nici măcar Raportul echipei tale, pe marginea căruia condamnarea era făcută? Pentru că aici nu-s decît două explicaţii: ori dl Băsescu n-a citit acele pagini (care-i contrazic flagrant aserţiunile), ori le-a citit şi nu dă doi bani pe ele. 

Mă mai întreb, dragă Volo, ce simţi cînd vezi percepţia despre mareşalul Antonescu a dlui preşedinte? Care să fie, în opinia ta, miza sugeratei revolte a preşedintelui referitoare la faptul că pe Antonescu îl judecăm – crede dl Băsescu – mai aspru decît ar trebui? Ce crezi despre maniera bizară în care domnia sa împarte – în răspăr cu istoricii – responsabilităţile pentru partea noastră din peisajul amplu al Holocaustului european? Chiar în acest an a fost descoperită, în părţile tihnitei Moldove, o (altă) groapă comună. De ani de zile sînt publicate, în România, în limba română, stenogramele – reale, şi nu pe surse – ale consiliului de miniştri în care Antonescu (atunci, Conducător deplin al statului) schiţa coordonatele dorite de el în privinţa „rezolvării problemei rasiale“ din România, cu trimitere directă la evrei şi la ţigani. Să nu fi aflat dl preşedinte de ele? Să fi aflat şi să nu-i pese? Tu ce crezi? 

Mă mai întreb totodată – ştiindu-te un cunoscător al regimurilor ciudate din America de Sud – ce părere ai despre preşedinţii care apar la televizor şi arată ei (deşi nu au o calificare în domeniu) cum ar trebui rescrisă istoria (şi nu mă refer aici la Hugo Chavez)? Ca om intelectualmente elegant, cum mi-ai apărut de fiecare dată, cum găseşti lipsa de eleganţă flagrantă a acestei flegme retorice care-a fost aruncată în obrazul mult-îndurător al unui om care mîine-poimîine împlineşte 90 de ani şi care n-a făcut nimic rău, totuşi, acestui neam? Cum te simţi în faţa unui personaj politic ce renunţă fără remuşcări la stima a 10 intelectuali, dacă în schimbul acesteia cîştigă voturile a 1000 de creduli de ocazie, fie ei naţionalişti, habarnişti, frustraţi, naivi sau lipsiţi de educaţie? 

În fine – cunoscîndu-ţi uşurinţa cu care ştii să-ţi susţii ideile atunci cînd vrei s-o faci –, poate că între data la care eu îţi scriu aceste rînduri (24 iunie) şi data la care ele vor deveni publice, tu să fi avut o intervenţie prin care, într-un fel, să spui ce crezi. Dacă o vei face, fii convins că-ţi voi citi textul. Dacă n-o vei face, fii convins că mă voi întreba pe mai departe care-i mecanismul prin care un intelectual, în faţa unui şmecher politic, se lasă orbit. Sau manipulat. Sau prostit. 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.  El scrie pe blogul Geopolitikon.

 
8 comentarii 4433 vizualizări

Aparut in Dilema veche, nr. 385, 30 iunie – 6 iulie 2011

10 Iulie 2011 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , | 5 comentarii

29/mai/2011 TOP 25. Dragi prieteni, dvs. aţi decis! După un an şi jumătate de existenţă GEOPOLITIKON, cele mai citite 25 texte & postări (deocamdată!)

În chiar aceste zile s-au împlinit 18 luni (un an şi jumătate) de când GEOPOLITIKON a plecat spre dvs.

Atunci, în noiembrie 2009, nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care un sitelog de actualitate internaţională & politică externă & istorie ar putea fi primit. Graţie fiecăruia dintre dvs., cei care aţi vizitat constant aceste pagini, primirea a fost mai bună decât am fi sperat în cele mai optimiste aşteptări. În ciuda cifrelor de accesări, în continuă creştere, echipa GEOPOLITIKON – care lucrează cel mai adesea pe bază de voluntariat – n-a fost scutită de evoluţii interne. Unii au venit, alţii au plecat. Partea cea mai constantă a proiectului nostru aţi fost însă dvs., cititorii de zi cu zi.

După cum aţi putut constata şi singuri, ultimele luni au arătat cât de importantă este – pentru fiecare dintre noi – o minimă iniţiere în problematica internaţională. Lumea arabă nu mai este cea care era cu şase luni în urmă. China nu mai este cea de acum cinci ani. Europa îmbătrâneşte, Turcia oferă surprize, India va deveni peste 30 de ani cel mai aglomerat stat din lume… Viaţa fiecăruia dintre noi este – ne dăm seama sau nu – pe alte coordonate decât cele din noiembrie 2009.

Nici măcar Osama Bin Laden nu mai e acelaşi de acum un an şi jumătate 🙂 ! 

La acest ceas de bilanţ, GEOPOLITIKON vă propune să recapitulăm împreună cele mai citite 25 de texte & postări din scurta sa istorie.

Şi totodată vă mulţumeşte pentru fiecare moment în care v-aţi propus să reveniţi aici. 

Titlu

   
01. 27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu    
02. 19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)    
03. 03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…    
04. 13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă „imperială”?    
05. Ultima oră: Obama – candidat la al II-lea mandat ●    
06. 04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României    
07. 25/mai/2010 Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3)    
08. 07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?    
09. Order & free: capitole din volume ●    
10. 29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”    
11. 08/iun/2010 „Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista „Irizări” a elevilor Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova (1/2)    
12. 15/apr/2011 Astăzi, la ora 18h30, pe Money Channel TV, o discuţie despre NATO şi Libia    
13. 24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)    
14. mesaj pentru corespondenţii blogului G E O P O L I T I K O N & EURAST    
15. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în România după 1945”    
16. 19/apr/2010 Ce putem aştepta de la parteneriatul româno-polonez? La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (4/4)    
17. 06/mart/2010 In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova    
18. 17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)    
19. 19/nov/2009 Georgeta Dimisianu, invitată azi la Facultatea de Istorie    
20. 21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020    
21. 31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani     
22. 02/oct/2009 Cum s-a ajuns la pactul Maniu – Codreanu?     
23. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68    
24. 12/apr/2010 Cronica de teatru: „Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern    
25. 18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

29 Mai 2011 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

28/mai/2011 Cartea de sâmbătă: „România şi comunismul: o istorie ilustrată” – Dinu C. Giurescu (coord.)

Comunismul – cu poze, dar mai ales cu idei

 Adrian CIOROIANU

Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, 216 pagini, 79, 90 lei

 

            Ceea ce reprezintă “dinastia” Brătianu pentru politica românească – adică Ion, Ion C. (Ionel), Vintilă, Constantin (Dinu), Gheorghe – a însemnat “dinastia” Giurescu pentru istoriografia noastră: Constantin (mort de “gripa spaniolă” în 1918), Constantin C. (profesor universitar în interbelic şi ministru, apoi deţinut politic la Sighet, mort în anii ’70) şi Dinu C., profesorul nostru de azi, nume de referinţă (în ultimii 20 de ani) al Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană. Din păcate, ambele “dinastii” par a se fi oprit (nu genealogic, ci profesional vorbind). În cazul istoricului, rămîn ca moştenire sutele de discipoli pe care profesorul D.C. Giurescu i-a atras către arta scrierii istoriei. Dintre aceştia, acest senior Profesor (cu majusculă!) a ales acum doi foşti studenţi, alături de care propune o carte plină de ilustraţii, dar mai ales de idei.

            Pentru cei care-s reticenţi – precum subsemnatul – la multitudinea de “istorii ilustrate” propuse pe piaţă (de la istorie la artă culinară, la muzică rock sau industrie automobilistică), acest volum va fi suprinzător. De regulă, cumperi o “istorie ilustrată” pentru ilustraţii, fiind oarecum prevenit că textul e un biet apendice. Tot de regulă, preţul cărţii e mare – din cauza cerinţelor tipografice. Dar nu şi în acest caz. Faţă de ce propune, cartea despre care vorbesc are preţ mic: cine o va deschide şi o va citi va avea o imagine mai mult decît edificatoare asupra comunismului românesc. Pentru cei care-l cunosc pe profesorul D.C. Giurescu, surpriza va fi mică: în cea mai mare parte, textul îi aparţine: rareori un om cu o atît de mare putere de concizie şi cu o asemenea capacitate de transpunere în context a unui eveniment istoric. Fie că vorbeşte despre “raionarea teritoriului” (adică înfiinţarea raioanelor administrative, la începutul anilor ’50) sau despre fanteziile din 1974 ale lui N. Ceauşescu privind “liceele industriale şi agricole” (Era bine? Era rău? Cert este că majoritatea românilor adulţi de azi au trecut prin aşa ceva!), profesorul Giurescu scrie fără ură şi fără părtinire despre un episod de istorie românească – comunismul – pe care, dealtfel, l-a resimţit personal din plin, cu pierderi familiale enorme.

            În alegerea fotografiilor, celor trei li s-a alăturat Mircea Suciu – fostul director al revistei Dosarele istoriei, din păcate dispărută în ultimii ani. La acest capitol, al ilustraţiilor, preferata mea este cea de la pagina 58: scriitorul Mihail Sadoveanu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş (o imagine, cred, de la finele anilor ’50). Să mă ierte admiratorii scriitorului Sadoveanu, dar cei patru din poză, zîmbitori şi satisfăcuţi, ar putea fi uşor confundaţi cu nişte capi mafioţi din sudul Siciliei, la ora siestei. Intelectualii români de azi şi de mîine ar trebui să reflecteze serios în faţa acestei fotografii.

            Înţeleg că, după apariţia cărţii, între coordonator – profesorul Giurescu – şi editură s-a ivit un diferend. Motivul: o explicaţie pe care profesorul o dădea unei fotografii cu generalul Iulian Vlad (p. 208) şi pe care editura a modificat-o. Nu intru în detalii; spun doar că, în opinia mea, explicaţia profesorului era – istoric vorbind – veridică. Cum foarte veridic rămîne penultimul capitol al cărţii, scris tot de profesorul Giurescu şi denumit “După douăzeci de ani”. Nu e un text comod: pe nici trei pagini e racapitulată, la rece – critic, adică –, întreaga noastră istorie post-comunistă. Cu suficiente argumente încît acest text să fie, din păcate, adevărat.

Un volum admirabil, pentru orice bibliotecă de intelectual român.

28 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

27/mai/2011 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (5/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7)(2/7) – (3/7)(4/7) – (5/7)

Vor reapărea graniţele în interiorul UE? (desen by Burki, 2011)

Criza şi renaşterea clişeelor

La sfârşitul deceniului trecut, Irlanda se anunţa a fi un miracol economic – Tigrul celtic, cum o alintau admiratorii –, dovadă vie a faptului că un stat mic, deloc bogat, cu o economie flexibilă, deschisă şi orientată către export, poate deveni un competitor real la scara continentului[1]. Povestea frumoasă nu a durat decât zece ani: din 2009, Irlanda s-a alăturat «porcuşorilor» (ea este al doilea «I» din PIIGS) care s-au trezit cu un balon de săpun al imobiliarelor şi cu bănci incapabile de a mai spera la returnarea împumuturilor. PIB-ul irlandez a scăzut cu 7,5 procente într-un singur an (2009), marcând astfel cea mai abruptă descreştere din istoria statului; şomajul a ajuns la 12,6 la sută – cu două puncte bune de-asupra celui din Grecia, de exemplu. În plus, emigraţia (vechea hemoragie a Irlandei) este din nou în creştere (de unde, în anii din urmă, Dublinul era mai ocupat să numere sosirile străinilor decât plecările autohtonilor). Şi totuşi, sentimentul de haos naţional şi de catastrofă socială care a adus Grecia în deschiderea tuturor telejurnalelor nu se face simţit în Irlanda. Spre deosebire de greci – aminteşte Underhill –, tinerii irlandezi nu arată cu degetul, acuzator, spre capitalismul anglo-saxon şi nu aşteaptă un trai mai bun de la eventuale pietre aruncate în scuturile forţelor de poliţie. Spre deosebire de români – aş putea adăuga – (care în mai 2010 au ars în piaţa publică portretele şi caricaturile unui preşedinte pe care-l votaseră cu şase luni mai devreme), irlandezii au acceptat reducerile de salariu fără mari proteste şi fără greve. Care să fie explicaţia? Să fie grecii (sau românii) mai puţin obişnuiţi cu traiul modest şi cu lipsurile decât irlandezii? În nici un caz. Dar este cu mult mai probabil ca diferenţele să plece din cultura politică a fiecăruia dintre popoare – din respectul lor faţă de sine şi faţă de instituţiile şi persoanele care-i conduc.

Sau: criza actuală a pus într-o nouă lumină relaţia dintre Grecia şi Germania, de exemplu. Clişeul părea, până mai ieri, bătut în cuie: Grecia era acea ţară primitoare, cu soare mult şi peşte proaspăt şi ieftin, cu ţigări, plaje şi uzo de calitate în care cetăţeanul german din clasa medie, cel care lucra eficient 49 de săptămâni pe an, venea să-şi petreacă la un preţ rezonabil zece zile de vacanţă. Imaginea aceasta e desuetă acum; clişeul mai nou arată un stat labil, cu studenţi turbulenţi şi cu o administraţie ineficientă (dacă nu coruptă) pe nume Grecia care acuză statul numit Germania că nu vrea să-i sară în ajutor. În faţa reţinerilor Berlinului de a-şi arăta solidaritatea comunitară, Atena ameninţa că nu are altă şansă decât de a apela la Fondul Monetar Internaţional – ceea ce echivala cu o adevărată ofensă la adresa Uniunii Europene[2]. (va urma)


[1] William Underhill, “The Anti-Greece. Why Dublin isn’t burning like Athens”, în Newsweek, 16, 19 aprilie 2010.

[2] *** “The crisis în Greece. Sound and fury”, în The Economist, 27 martie 2010.

27 Mai 2011 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – 2/5

H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).

De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.

Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei –  condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)

 

– Bibliografie

Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,

   în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,  accesibil la adresa  

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-

    sperante-113839.html.

10  Huang Hua, op.cit., p. 220.

11  Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste

    tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/   

    interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”,    January/February 2009, pp. 14-15.

14  Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de  vedere

    simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la

    Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în  interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/ 

    interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

15  Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile

    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de

    republicani câteva luni mai tărziu (august).

16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul

    acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa

     http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari- 

     sperante-113839.html.

17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

18   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei

     culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis

     propunerea noastra.”- în interviul  realizat de Emil Hurezeanu pentru  „România Liberă” şi Realitatea TV,

     accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-  

     o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala

     problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.

     Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,

     fiind foarte  important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).

19   Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan

     il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind

     relatia Romaniei cu Rusia.”  –  în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea

    TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-  

     intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

20   Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind

     activitatea diplomatică a lui Han Xu).

21   Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

22   Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

27 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

1/5

(GEOPOLITIKON publică începând de azi un studiu în 5 capitole referitor la unul dintre cele mai importante capitole din istoria Războiului Rece. Dl Manuel Donescu este absolvent al Facultăţii de Istorie, U.B., şi în ultimul deceniu a lucrat în diplomaţie – EURAST)

Henry Kissinger şi Mao Zedong

În cadrul unui studiu recent, profesorul Chuxiong Wei de la Universitatea din Macao aprecia că nu trebuie ignorată legătura dntre epoca Mao şi perioada de reformă şi deschidere a Chinei care a urmat anului 19781. Istoricul chinez susţine binomul continuitate-discontinuitate în perioada reformatorului Deng Xiaoping şi remarcă viziunea politică a lui Mao Zedong în relaţiile internaţionale, unul dintre exemple constituindu-l decizia de  normalizare a raporturilor dintre China şi SUA.

Vizita în China a preşedintelui SUA, Richard Nixon din februarie 1972,  în plină „revoluţie culturală”, a fost un punct de cotitură2 ce a contribuit la crearea unui mediu internaţional favorabil Beijingului şi care a permis ulterior lui Deng Xiaoping să aleagă, pentru prima dată în istoria modernă a Chinei, cea mai bună cale spre  modernizare, ”fără prea mari temeri faţă de puterile străine”3.

Flexibilizarea poziţiei Beijingului faţă de SUA nu ar fi fost posibilă în absenţa unei decizii strategice maoiste care a implicat un grad de risc din perspectiva luptei interne pentru putere, iar „diplomaţia ping-pongului” promovată de Kissinger nu ar fi beneficiat de „masa de joc”.

Vizita istorică a preşedintelui Nixon a fost pregătită de prima vizită la Beijing din iulie 19714 a trimisului special Henry Kissinger, consilier pentru securitate naţională şi secretar de stat. Vizita preşedintelui Nixon a fost posibilă având în vedere demersurile SUA, în care  a fost implicată şi România, vizând „deschiderea cu China – care era un punct cheie al strategiei lui Nixon”5. În contextul divergenţelor ruso-chineze şi dificultăţilor de negociere ruso-americane, preşedintele Nixon a anticipat evoluţia Chinei şi creşterea rolului Beijingului în relaţiile internaţionale, acţionând din perspectiva diminuării ameninţării sovietice şi obţinerii unui avantaj strategic prin proiectarea diplomaţiei triunghiulare SUA-China-URSS.

În cadrul convorbirilor cu secretarul general al PCR şi preşedinte al Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu (Beijing, 4 iunie 1971), premierul chinez Zhou Enlai prefaţa vizita lui Kissinger: „ noi promovăm politica porţilor deschise. Înainte, ne-am aflat în situaţia în care Statele Unite au venit să ceară Chinei să-şi deschidă porţile; acum le deschidem noi. Dacă a venit chiar şi echipa de tenis de masă a Statelor Unite la noi, de ce să nu vină, în fond, şi alte echipe?”6

Deşi secretă7, prima vizită a lui Kissinger (9-11 iulie 1971) a fost foarte aproape de a fi mediatizată şi implicit să conducă la reacţii interne negative – într-o perioadă în care apropierea de „China Roşie”, cu un lobby taiwanez foarte puternic, era greu de imaginat pentru o parte din oamenii politici şi opinia publică americană – de natură să afecteze continuarea strategiei de deschidere iniţiate de administraţia Nixon. Aflat într-un turneu asiatic menit să ascundă etapa Beijing, Kissinger a părăsit în secret Pakistanul cu destinaţia China, informaţie care a fost obţinută, la momentul îmbarcării în avion, de un ziarist pakistanez, corespondent al publicaţiei britanice „Daily Telegraph”. Corespondentul local a transmis urgent o telegramă la Londra, însă redactorul de serviciu a ratat o şansă istorică şi a îngropat ştirea, considerând probabil că ziaristul este sub influenţa alcoolului8. (va urma)

NOTE

1 C.X. George Wei, Mao’s legacy revisited: its lasting impact on China and post-Mao era reform, „Asian

Politics & Policy”, Vol. 3, No.1, January 2011, p. 3.

2 Ibidem, p.5.

3 Ibidem, p.21.

4 Anul acesta se împlinesc 40 de ani de la vizita secretă a lui Kissinger („Acţiunea Polo 1” – nume inspirat de călătorul veneţian Marco Polo).

5 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Ed. Bic All, 2007, p. 621.

6 Stenograma discuţiilor în Romulus Ioan Budura – coord., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975. Documente, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, p.496.

7 Părţile au anunţat ulterior vizita lui Kissinger, prin comunicate transmise simultan la 15 iulie 1971, prilej cu care Nixon a adus la cunoştinţa opiniei publice acceptarea invitaţiei, adresate de premierul Zhou Enlai în numele guvernului chinez, de a efectua o vizită oficială în  China. Anunţul a declanşat reacţii diferite în SUA.

8 Huang Hua, Memoirs, Beijing, Foreign Languages Press, 2008, p. 225.

4 Aprilie 2011 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , , | 3 comentarii

28/sept/2010 Acum 20 de ani: ultimele spasme politice ale URSS

24 septembrie 1990 – Gorbaciov aderă la tabăra conservatorilor

Președintele Mikhail Gorbachev și Gennady Yanayev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Președintele Mihail Gorbaciov și Gennadi Yanaiev (Consiliul Central al Sindicatelor)

Igor Caşu

Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată şi democraţie.

La 24 septembrie 1990, Gorbaciov îşi revendică dreptul de a supraveghea şi coordona personal trecerea la economia de piaţă, prin intermediul decretelor. Situaţia economică a Uniunii Sovietice era din ce mai dezastruoasă şi astfel şeful statului a considerat de cuviinţă să ia sub conducerea sa directă problema în cauză. Primăvara lui 1990 o arătase cum nu se mai poate mai clar că totul se prăbuşte pe zi ce trece. Majorarea preţului la pâine în mai 1990, decisă formal de către premierul Râjkov, provoacă o panică ieşită din comun în societatea sovietică. Ţăranii nu mai au încredere în rublă şi preferă să facă troc, adică să schimbe direct produsele lor pe altele de care au nevoie. În oraşe, inclusiv la Chişinău, vânzătorii cer cumpătorilor legitimaţia care să ateste viza de reşedinţă în localitate pentru a le putea onora cererea. Repartizarea celor mai importante produse se face prin sistemul de cartele. Cei care au devenit studenţi în septembrie 1990 îşi amintesc cum au primit aceste cartele, dar de multe ori nu puteau să facă nimic cu ele. Deficitul bugetului de stat al URSS atinge oficial peste 10 la sută, în timp ce chiar în anii stagnării brejneviene nu depăşea de regulă 2-3 la sută. Inflaţia este şi ea invocată din ce în ce mai des în presă, dar şi în discursul oficial. Aceasta era determinată de mai mulţi factori, printre care unul nou era acela legat de augmentarea nejustificată a salariilor de către primii manageri ai întreprinderilor industriale sovietice aleşi în mod democratic care se doreau neapărat realeşi, deci încercau să facă pe plac subalternilor lor. Complexul militar-industrial alcătuia acum în toamna lui 1990 încă 50 la sută din totalul economiei sovietice, angajând o treime din forţa de muncă.

În aceste condiţii se impun reforme economice radicale care să pună capăt haosului. Sunt articulate două scenarii de ieşire din criză, unul elaborat de Leonid Abalkin, consilierul economic al lui Gorbaciov, şi premierul sovietic Nikolai Râjkov; al doilea plan este cel propus de doi economişti, Snanislav Şatalin şi Grigori Iavlinski. Planul Abalkin-Râjkov era axat pe introducerea treptată a economiei de piaţă, eşalonată pe o perioadă de 5 ani de zile şi este considerat de experţi o încercare de a sabota de fapt trecerea la economia de piaţă prin măsuri de tergiversare a unui proces care era ireversibil. Economia sovietică nu putea fi reformată, ci contruită din nou, pe temelii noi şi cu investiţii care să ţină cont de competiţia deschisă pe piaţă şi de necesităţile reale ale consumatorilor, nu ale statului hipermilitarizat.

La rândul său, planul Şatalin-Iavlinski era mult mai ambiţios şi programat pentru o perioadă de un an şi jumătate, numit şi planul „cele 500 de zile”. Oricât de radical şi inacceptabil părea al doilea plan, era vorba însă de măsuri inevitabile şi cu cât mai repede erau adoptate acestea, cu atât erau mai multe şanse de reuşită. Mai mult, viziunea Şatalin-Iavlinski era susţinută de republicile unionale, inclusiv de Elţân, pentru că reitera respectul faţă de suveranitatea locală.

Gorbaciov, prin invocarea dreptului său de a tranşa maniera de trecere la economia de piaţă prin decizia din 24 septembrie 1990 a încercat de fapt să spună că nici un plan nici altul nu este acceptabil. A ordonat de aceea crearea unei comisii speciale conduse de fostul său consilier economic Agabedjean care să propună o versiune combinată a celor două concepţii. Până la urmă, s-a ajuns la o mare încurcătură, considerată de istorici o sabotare mai mult sau mai puţin subtilă de către Gorbaciov a ideii de trecere la economia de piaţă.

Martin Malia, de exemplu, un autor a unei sinteze clasice a istoriei Uniunii Sovietice de la Revoluţia din Octombrie 1917 până la destrămarea sa în 1991 aminteşte şi de agenda încărcată a lui Gorbaciov în domeniul intern şi extern: pregătirea unui nou congres al partidului, semnarea unui nou tratat unional, reunificarea Germaniei. Astfel, Gorbaciov a trecut pe planul doi un domeniu care merita a fi pe primul dacă dorea într-adevăr schimbarea. În momentul însă în care a înţeles că schimbarea îi pune în pericol funcţia şi elita conservatoare – în primul rând armata şi KGB-ul – poate să-l detroneze, a ales să se alieze cu aceştia în detrimentul unei alianţe cu democraţii, în primul rând cu Boris Elţân, fostul său favorit, devenit rival. Or, în septembrie 1990, Gorbaciov nu înţelesese un lucru fundamental: că există o relaţie directă între proprietatea privată, economia de piaţă, pe de o parte şi democraţia, pe de alta.

_________________________

– text difuzat de RFE/RL, 24 septembrie a.c.

28 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

25/sept/2010 Europa unită: are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi (1/7)

Are 50 de ani şi e gripată – şi seamănă teribil cu noi toţi.

Europa unită, astăzi

Adrian Cioroianu

(1/7) –

Pe când eram ministru de Externe mi-a fost dat să trec printr-un episod (din fericire!) ieşit din comun: la una dintre şedinţele lunare ale celor 27 de miniştri de resort ai UE, în timpul mesei de prânz (care avea loc în localul Comisiei Europene din Bruxelles), pe la momentul servirii cafelelor şi desertului, numai ce apare – într-un colţ al sălii dreptunghiulare în care avea loc dejunul, de sub o muchie a podelei tapisate – un şoricel. Agil şi speriat (şi probabil înfometat), a traversat o latură a sălii, pesemne privindu-ne în felul său. Să fi vrut să ne dea un mesaj? 

Nu era şobolanul lui Camus. Nici criza nu-i ciumă

Evenimentul a stârnit un amuzament de zile mari – accentuat, mi-aduc aminte, de spaima distinsei doamne ministru austriece Ursula Plassnik. Cred că era începutul anului 2008. Deseori mi-aduc aminte de acest episod inofensiv, în diferite contexte. Uneori îmi spun că ar fi fost o dramă dacă acest şoricel ar fi străbătut sala de mese ministerială a UE dintr-un local similar din Bucureşti sau din Sofia; probabil că presa noastră (în cazul în care ar fi aflat – iată motivul pentru care la Bucureşti sau Sofia sunt atât de vizibil manipulate informaţiile «pe surse») ar fi transformat evenimentul într-un cataclism naţional. Dar acolo, la Bruxelles, şoarecul din clădirea Comisiei Europene (care, cred, avea şi fraţi, şi surori, poate şi ceva bunici etc.) n-a stârnit decât zâmbete. La un minut după ce a dispărut sub mochetă toţi au părut a uita de el.

Alteori am impresia că acel şoarece bruxellez inofensiv a dat un mesaj pe care niciunul dintre comeseni nu l-a descifrat cum se cuvenea: un fel de avertisment. Într-un roman celebru al lui Camus, un şobolan aduce ciuma, într-o zi de aprilie, într-un oraş până atunci fericit. Să fi adus şoarecele despre care vorbesc criza în Europa? Puţin probabil. Şi totuşi, uneori – gândindu-mă la acest episod – îmi surâde paralelismul. În 2008 Europa era un continent fericit, cu salarii în creştere şi şomaj în scădere. Până ce, în pragul unei săli din propria sa capitală, de sub o duşumea, numai ce-a apărut un mic rozător, ca o pată în mişcare vie pe covor…

 *  *  *

Europa unită s-a născut din dorinţa de pace şi a izbutit să gireze cele mai prospere decenii din istoria continentului. După al doilea război mondial, în Europa însângerată, nimeni nu era propriu-zis euro-optimist iar euro-scepticismul, nici el, nu exista. Ci exista doar o mare teamă. Mai întâi era teama de precedent: cu 25 de ani în urmă primul război mondial adusese milioane de morţi şi nici o lecţie majoră. Aşadar, era posibil – pentru că se mai întâmplase – ca stihiile să renască dintre ruine. Apoi era teama de stalinism – şi de omnipotenţa lui Stalin, care la finele anilor ’40 ar fi putut face ceea ce nici un lider occidental n-ar fi îndrăznit: să-şi cheme în numele patriei din nou bărbaţii la arme, sub un pretext oarecare. Dacă ar fi vrut şeful ei suprem, probabil că Armata roşie ar fi ajuns, în şase luni, pe plajele europene ale Atlanticului. Germania (ruinată şi tarată moral), Franţa (surâzătoare, dar în corzi) şi Anglia (eroică, dar stoarsă), chiar toate laolaltă, s-ar fi opus cu greu Sovietelor – şi, fără banii Americii, e clar că şi-ar fi amânat recuperarea şi probabil că şi-ar fi găsit subiecte (vechi sau inedite) de dispută.

Averea comună a venit mai apoi. Pentru că a fost ajutată la timp şi pentru că îi plăcea comerţul, iubea iniţiativa şi preţuia munca, Europei nu i-a fost foarte greu să renască. Comunismul era departe şi nu pe-atât de salvator precum se descria; America era tot mai puternică şi, prin trupele ei, era foarte aproape; petrolul era ieftin şi mult; iar rata vest-europeană a natalităţii era încă dătătoare de speranţe.

Cu victorii sau cedări, cu preţuri tot mai mari pentru mărfuri tot mai exotice, cu vămile transformate în restaurante drive in şi cu un şir nesfârşit (şi binevenit) de compromisuri, Europa s-a văzut pacificată, apoi s-a văzut unită şi înstărită. Mai întâi s-a lărgit în interiorul său – primind la sânul ei milioane de turci, de asiatici sau de magrebieni; apoi s-a lărgit spre exterior, deschizând uşile către un Est ex-comunist ameţit de libertate şi dornic să facă shoping pe Kertnetstrasse sau pe Bond street.

Şi astfel Europa a ajuns la 50 de ani. 

_________________________

– text publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, vara 2010

25 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 6 comentarii

24/sept/2010 „Visul lui Machiavelli” în vizită la Ploieşti

… azi, vineri, 24 septembrie a.c., ora 13.00, la ediţia a II-a a Salonului de carte, presă şi muzică de la Ploieşti va avea loc prezentarea cărţii Visul lui Machiavelli, de Adrian Cioroianu. Vor participa: Nicolae Boaru (directorul Bibliotecii municipale din Ploieşti), Grigore Arsene (directorul Curtea Veche Publishing) şi autorul. După prezentarea cărţii va avea loc o sesiune de autografe. 

Programul integral al Salonului – Program salon Ploiesti sept 10

23 Septembrie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , | Lasă un comentariu

23/sept/2010 Dacă e joi, e o poveste din „Dilema veche”: o propunere pentru noua conducere a TVR

O propunere pentru noua conducere a TVR

 Adrian Cioroianu

De cîte ori am ajuns, în anii din urmă, în republici din spaţiul fostei URSS, o creatură anume s-a ţinut scai de mine prin orice cameră de hotel mi-a fost dat să intru. Cînd tăceam eu, vorbea ea. Cînd mă băgam în pat, venea după mine. Pe scurt: ori de cîte ori, serile, pipăiam telecomanda, rămîneam finalmente captat de o emisie anume, a cărei limbă n-o înţelegeam ioc, dar care avea un ce foarte captivant. E vorba despre un post TV (bănuiesc) moscovit, ce emite încă (m-am reîntîlnit cu el recent, la Chişinău) şi care se cheamă, simplu, Nostalgia. Deloc întîmplător – pentru ca mesajul intrinsec să fie clar –, litera S din acest Nostalgia (C, în alfabetul chirilic) este astfel alăturată literei T încît cele două formează, grafic, secera şi ciocanul. Acest post (re)transmite zilnic, pentru ex-cetăţenii fostei URSS, crîmpeie consistente din programe TV de altădată – de la vizitele de lucru ale lui Hruşciov pînă la spectacolele Alei Pugaciova, de la medaliile olimpice ale blindatelor gimnaste Turişceva & Korbut la filmele despre Marele Război antifascist, de la lungile şi desele şedinţe ale perestroikăi lui Gorbaciov şi pînă la desenele animate cu Zaieţ, nu pagadi!. Bineînţeles, televiziunea Moscovei de altădată era în primul rînd propagandă de partid (unii spun că şi azi ar fi la fel) – dar, cu timpul, detaliul acesta se uită şi ce rămîn sînt amintirile benigne ale unor feţe familiare şi ale unor evenimente din tinereţea multora. Balerine, cosmonauţi, kolhoznice, partizani, pionieri, oţelari, cîntăreţe de operă, comici, voleibalişti, mineri, secretari de partid, scriitoare pentru copii, vatmani de tramvaie, marinari, crainici de legendă etc. – aceştia, cu toţii, animă cotidian, în alb-negru sau color, acest canal TV care are – mi se spune – audienţe cu mult peste nivelul nişei căreia, teoretic, îi aparţine. Cel puţin telejurnalele postului Nostalgia sînt beton: să zicem că azi este 16 septembrie – atunci, jurnalul TV de deseară va fi alcătuit dintr-un mozaic de ştiri & reportaje culese din zilele de 16 septembrie petrecute de-a lungul ultimilor 50 şi mai bine de ani. Curată călătorie în timp!

 [[[   Nostalgia comunismului ca reţetă comercială   ]]]

Ce are aceasta de-a face cu TVR? Văd aici două similitudini clare. Prima: TVR, indiferent de conducerile care au trecut pe la capul ei, stă pe o mină de aur – anume, producţiile realizate de-a lungul a 50 de ani de istorie contemporană, de la interviurile cu oameni ce azi sînt capitole în istoria culturii naţionale la excepţionalele spectacole de teatru TV, de la unele adunări istorice ale PCR şi pînă la spectacolele de varietăţi care chiar aveau la paritate umor şi bun simţ, de la marile meciuri ale naţionalei de handbal la salturile Nadiei pe bîrna montrealeză sau la desenele animate cu Mihaela lui Nell Cobar. Contractul, cum o fi el, cu firma TVR Media (cea care reproduce înregistrări video din acei ani) nu pare a valorifica optim această comoară. Şi doi la mână: ca peste tot în Estul ex-leninist, în România de azi numai un răuvoitor mai poate nega existenţa unor forme de nostalgie după deceniile “comuniste”. În istoriografie, acest fenomen circumscrie “mitul vîrstei de aur”: adică trecutul, în rememorare, e mereu mai bun decât prezentul (vezi cum Eminescu îi beştelea pe Brătianu & Rosetti şi-i regreta pe Mircea Bătrînul & Vlad Ţepeş). Iar un psiholog ne va spune că românul ce se distrează, aproape lunar, tot revăzînd la TV cîte un episod din seria BD în alertă ş.cl. nu regretă, de fapt, miliţia de altădată (al cărei elogiu aceste filme îl făceau), ci doar tinereţea lui şi securitatea lui socială de antărţ.

În fine, mai aflu că un proiect similar se dezvoltă în Marea Britanie sub numele Vintage TV – un canal ce va (re)transmite numai programe (muzică, seriale, documentare etc.) din anii ’50-’80. Într-o Europă care, demografic-statistic, îmbătrîneşte, pensionarii (în creştere numerică) devin un public-ţintă de luat în seamă. Şi nu numai pensionarii. De unde rezultă că nostalgia pentru trecutul recent nu e nici măcar monopolul foştilor cetăţeni ai Estului.

Aşadar: în locul emisiunilor de azi, disparate (şi modeste, ca realizare), cu reluări clasice, pe cînd un post TVRetRo care să retransmită, cu ceva logică, din programele de altădată? Reţete există în lume, în Est şi în Vest. Oameni care să discute critic contextul respectivelor producţii există şi ei. Pun pariu că un TVR oldies but goldies ar depăşi audienţa unora dintre cele cinci TVR-uri de acum. Nostalgia, într-o societate în îmbătrînire (cum sîntem), are un viitor bun în faţă. Iar ea – doamnă Culcer, domnule Lăzescu – e doar consecinţa faptului că, dincolo de partizanatele noastre de azi, trecutul aparţine categoric ofiţerilor, pe cînd viitorul e mereu în raniţa junelor cătane!

_________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 344, 16 septembrie a.c.

23 Septembrie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , | 1 comentariu

19/sept/2010 Invitatul din weekend: Igor Caşu (Chişinău) despre o carte-program a lui Al. Soljeniţîn

20 de ani de la publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum să reconstruim Rusia”

Igor Caşu

Text seminal care dinamitează fundamentele orânduirii comuniste şi demască crimele în masă sovietice. * 18 septembrie 1990 – publicarea broşurii lui Soljeniţîn „Cum sa reconstruim Rusia”

Spre sfârşitul anilor 1980 numeroşi autori şi societatea sovietică în ansamblu se îngrijorează asupra viitorului URSS. Puţini prevăd sfârşitul statului sovietic, dar mulţi înţeleg şi admit criza iremediabilă a ideologiei comuniste. Printre intelectualii de marcă care sugerează un anumit scenariu care trebuie urmat de URSS şi în special Rusia este şi Alexandr Soljeniţîn. Cunoscut iniţial datorită nuvelei „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” publicată în 1962 prin consimţământul personal al lui Hruşciov, Soljeniţîn avea să obţină faimă graţie romanului „Arhipelagul Gulag”, pentru care i se acordă Premiul Nobel pentru literatură în 1970. Este expulzat din URSS în 1974, fiind învinuit de „agitaţie antisovietică” şi „trădare de patrie”. (foto: EPA)

Fiind încă în America, el scrie în iulie 1990 o broşură întitulată „Cum să reconstruim Rusia”, publicată în 18 septembrie şi discutată pe larg în toată Uniunea, inclusiv în Moldova. În primul rând, autorul reiterează ideile sale faţă de sistemul comunist şi deplânge soarta care s-a abătut asupra poporului rus şi a atâtor popoare după revoluţia bolşevică din 1917. Mai exact, Soljeniţîn consideră că toate nenorocirile s-au început după revoluţia din februarie 1917 când a fost abolită monarhia, el îmbrăţişând convingeri monarhiste şi mesianice cu privire la destinul istoric al Rusiei. Nu aprobă însă imperialismul, fie de factură ţaristă sau sovietică. Rusia, crede el, nu are resurse, nici materiale nici spirituale, necesare pentru asimilarea periferiilor neruse, din contră, această ambiţie vlăguieşte nucleul naţional rusesc. Mai mult, Alexandr Isakovici spune răspicat că ruşii nu au nevoie de imperiu deoarece acesta nu îi face mai puternici, ci reprezintă drumul direct spre pierzanie. Drept exemplu invocă Japonia care abia după ce a renunţat la ambiţiile sale de mare putere mondială a reuşit să construiască o economie dezvoltată şi o societate prosperă. O altă pildă istorică încă şi mai moralizatoare în sensul bun al cuvântului este cea a Germaniei occidentale de după 1945. Numai după ce a trecut printr-un catharsis – purificare morală – au reuşit nemţii să edifice un sistem economic performant.

Aici Soljeniţîn sugerează explicit calea care trebuie urmată de Rusia aflată în acel moment la răspântie – anume că ieşirea din comunism şi crearea unei Rusii prospere trebuie să treacă printr-un ritual de condamnare a comunismului şi a responsabililor crimelor perpetrate. Sunt menţionate şi consecinţele dezastruoase ale războiului germano-sovietic asupra fiinţei naţionale ruseşti, disidentul rus opinând că nu trebuie numit „de apărare a patriei” un război care a dus la pierderea a 30 de milioane de concetăţeni şi a consolidat regimul despotic comunist. Aici Soljeniţîn a atacat un mit fundamental al statului sovietic alimentat şi astăzi în Rusia post-comunistă de noua elită politică care a reanimat imperialismul ca politică de stat în teritoriile fostei Uniuni Sovietice.

În Moldova, textul seminal al lui Soljeniţîn a stârnit un viu interes datorită acestor idei sincere exprimate de o personalitate respectată pentru meritele sale în condamnarea imperialismului rusesc, dar şi în dinamitarea fundamentelor orânduirii comuniste şi demascarea crimelor în masă sovietice. A fost foarte preţuit la Chişinău şi pentru că a admis, un an mai devreme de cele întâmplate, independenţa Republicii Moldova. El a acceptat chiar dreptul moldovenilor de a se uni cu România, dacă aceştia sunt atraşi de o asemenea perspectivă. Anume aşa vedea lucrurile din America marele scriitor şi intelectual rus. Apariţia conflictului transnistrean şi alte evoluţii externe şi interne din perioada ulterioară au zădărnicit însă traiectoria sugerată de Soljeniţîn în privinţa viitorului Republicii Moldova.

____________________________

* 18.09.2010 * Radio „Europa liberă” 

19 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

18/sept/2010 Papa – vizită cu probleme la Londra şi un posibil atentat

Papa, scrisoarea şi britanicii

update după Patricia Mihail * 16 septembrie a.c. * exclusiv web Dilema veche

Regina Elisabeta a Marii Britanii şi Suveranul Pontif – foto The Guardian

Suveranul Pontif se află în Regatul Unit, între 16 şi 19 septembrie, pentru a-l sanctifica pe cardinalul John Henry Newman. Prima vizită oficială de stat a unui Papă în Marea Britanie, după aproape 500 de ani de la ruptura de Vatican provocată de regele Henry al VIII-lea, a stîrnit numeroase controverse printre personalităţile britanice. Acestea (în număr de 50 – printre care se regăsesc Stephen Fry, Terry Pratchett, Philip Pullman şi Richard Dawkins) au semnat o scrisoare către The Guardian, în care îşi explică dezacordul legat de venirea Papei, nu în calitate de lider religios, ci de lider al unui stat care, de-a lungul timpului, a propovăduit nişte lucruri contestabile legate de probleme actuale delicate, precum drepturile homosexualilor sau avortul, ne informează The Guardian. Acesta transmite, de asemenea, informaţii live ale vizitei papei aici.

Ultima oră: poliţia britanică anunţă arestarea a şapte cetăţeni (algerieni?), bănuiţi de a fi pregătit un atentat la adresa Papei pe timpul vizitei acestuia la Londra.

18 Septembrie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , | Lasă un comentariu

26/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (10/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10) – (10/10)

Românii au descoperit politica – în înţelesul modern şi democratic al termenului – relativ tîrziu; dar cînd au descoperit-o, au pus-o deja pe blazon. Bucureştenii trăiesc politica la intensitatea maximă; odată cu ei, a trăit-o şi Bucureştiul. Perimetrul oraşului este plin nu numai de repere istorice, dar şi politice – de la naşterea Partidului Liberal, într-o casă umbroasă din strada Enei, în 1875, pînă la naşterea Partidului Comunist, în mai 1921, într-o sală tocmai bună pentru balurile muncitoreşti, pe Dealul Spirii. Bucureştiul a fost întotdeauna vitrina favorită a politicii româneşti; nici un observator serios nu va lua în seamă zbaterile politice de provincie, pentru că ceea ce contează într-adevăr se petrece numai în capitală. Iar în prima parte a secolului au mai apărut aici două clădiri destinate în mod aproape ostentativ sferei politice. Mai întîi, clădirea actualei primării, între parcul Cişmigiu şi Splaiul Dîmboviţei, construită între 1906 şi 1911, după planurile distinsului arhitect Petre Antonescu; clădirea a rezistat admirabil bombardamentelor germane din august 1944, dar a sucombat pe jumătate în anii mai recenţi, cînd un primar născut din spuma revoluţiei din 1989 s-a gîndit să planteze la uşa primăriei doi lei din ciment (primiţi cadou din China), în frapantă contradicţie cu spiritul clădirii. Apoi, a fost clădirea Palatului Victoria (la capătul Căii Victoriei, axa principală a oraşului), construit mai tîrziu, începînd cu 1937; sediu al Ministerului de Externe şi, mai apoi, al Guvernului ţării, Palatul Victoriei a fost de la bun început un simbol al unui oraş ce întinereşte mereu din cenuşa propriei sale tradiţii: el a fost construit în imediata apropiere a fostului Palat Sturdza, palat care a fost dărîmat imediat ce noua construcţie a prins contur. Avariat şi el de bombardamentele anului 1944, Palatul Victoriei avea să rămînă, la propriu şi la figurat, în centrul vieţii politice şi după decembrie 1989. Acum el avea să vadă ceea ce urma să vadă tot bucureşteanul şi toată ţara: emanaţi ai revoluţiei, maşini de lux şi ambulanţe ale Salvării, demonstraţii protestatare şi mineri; faţada sa s-a resimţit multă vreme de pe urma acestor întîlniri.

În primele decenii ale secolului, Bucureştiul a fost unul dintre marile oraşe europene ale literaturii şi artei moderniste; gustul pentru inovaţie şi experiment ce pare lipit de-a pururi de spiritul oraşului îşi găsea astfel împlinirea. Dar nu numai moderniştii s-au simţit acasă în oraş: precum altădată Caragiale sau Mihai Eminescu, o întreagă generaţie intelectuală avea să-şi lege destinul de străzile, parcurile, aromele şi ritmurile oraşului. Reveriile lui Mircea Eliade, lecturile şi pasiunile unor Jeni Acterian sau Alice Voinescu, bucuriile şi disperările lui Mihail Sebastian, toate vorbesc despre un tineret dispus atunci să guste şi spleen-ul aparent al oraşului lor dar şi mustul inconfundabil al dinamicii sale de profunzime. În vara anului 1940, ziarista americană cu fineţe de contesă germană (sau contesa cu perspicacitate de ziaristă, este acelaşi lucru) Rosie Waldeck vine la Bucureşti şi ia pulsul ţării după pulsul Căii Victoriei, convinsă fiind că acest bulevard este cea mai importantă arteră a Europei sud-estice, după cum hotelul în care ea se cazase – Athené Palace – era, într-un fel, nu numai inima nedeclarată a ţării, dar şi centrul diplomatic al Balcanilor. Şi nu se înşela deloc.

Ceea ce nu putea spune atunci Rosie Waldeck era că destinul acestei generaţii interbelice va merge mînă în mînă cu destinul oraşului: şi unii şi alţii vor intra – după 1945, odată cu comunizarea – în conflict cu istoria, cu memoria şi tradiţia lor, repunînd în scenă, pentru a cîta oară, decorurile catastrofei româneşti.

* * *

Acel oraş din titlu, care nu o să mai fie cum a fost, nu implică neapărat o nuanţă nostalgic-paseistă a acestei rememorări; îmi este cu totul uşor să spun că Bucureştiul nu o să mai arate niciodată aşa cum arăta el spre 1900 sau oricînd mai înainte.

A spune acest lucru nu înseamnă obligatoriu mărturisirea unui regret. Pentru că o morală se desprinde din toată această poveste: contabilizarea dezastrelor prin care a trecut acest oraş se poate întinde pe pagini întregi. Ce-i, cred, mai important, este fantastica sa capacitate de regenerare, cu atît mai mult cu cît cei care erau pe aproape de a-l pune la pămînt nu au lipsit niciodată. În ciuda oricărei prime impresii, există în spiritul bucureştean o încordare aproape palpabilă; uneori, ea este o joie de vivre; cel mai adesea este însă încăpăţînarea de a trăi. Ea, mai curînd decît istoria, mă face să cred că acest oraş are, pe lîngă un trecut plin de farmec şi dramă, şi un viitor de luat în seamă. (sfîrşit)

26 Iulie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , | 1 comentariu

25/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (8/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8) – (8/8)

Schimbările din politică externă sovietică prezentate mai sus sunt ilustrate de înlocuirea lui Cicerin cu Maxim Litvinov în anul 1930, a cărui activitate în Ligă, după 1927, a fost dusă în slujba securităţii colective.

Un lucru interesant de subliniat este faptul că, deşi relaţia economică şi militară dintre URSS şi Germania era în creştere între anii 1928-1932, relaţiile politice se diminuau tot mai mult.

Cauza distanţării politice este intrarea celor două state în criză în acelaşi timp. Lupta lui Stalin cu oponenţii „de dreapta” faţă de planurile sale economice din interiorul Rusiei a determinat o orientare spre stânga a activităţii Cominternului, prin urmare şi a KPD. La începutul lui 1928, noua linie a Cominternului a fost anunţată şi, până în 1933, KPD a revenit la atacurile asupra SPD, văzut ca inamic al clasei muncitoare. Prin aceste atacuri, se urmărea şi blocarea pericolului concilierii franco-germane, susţinută de Stresemann şi Briand, la care s-a alăturat şi SPD. Linia cominternistă, care i-a prezentat pe social-democraţi ca „social-fascişti”, a avut un rol important în paralizarea reacţiei de stânga împotriva lui Hitler, prin împiedicarea cooperării dintre KPD şi SPD. În schimb, creşterea rapidă a KPD ca urmare a crizei din Germania a făcut imposibilă pentru guvernele germane să perpetueze distincţia ficţională dintre bolşevism şi Rusia, care făcuse posibil parteneriatul de la Rapallo. Ostilitatea faţă de bolşevism poate fi demonstrată prin explozia sprijinului faţă de Partidul Nazist, care a trezit frica faţă de ameninţarea roşie şi de memoria lui noiembrie 1918.

Relaţiile germano-sovietice, deşi păreau corecte din punct de vedere politic, s-au răcit ca rezultat al creşterii revizionismului militant al Germaniei în timpul lui Brüning şi Schleicher. Totuşi, venirea lui Hitler la putere nu a produs iniţial o schimbare prea mare. Urmarea în continuare a liniei Rapallo se explică prin slăbiciunea generală de care Germania încă dădea dovadă, ca şi prin necesitatea ca Hitler să facă unele concesii faţă de aliaţii săi politici şi Reichswer. Acesta a avut o poziţie precaută şi a lăsat impresia că perpetua politica externă a Republicii de la Weimar. În realitate, tensiunile în relaţiile germano-sovietice din perioada 1929-1933 pregătiseră deja terenul pentru Hitler în vederea schimbării politicii germane faţă de URSS. Progresul făcut de noul regim în consolidarea poziţiei sale interne în 1933-1934 i-a permis lui Hitler să facă această schimbare. Severitatea conducătorului statului german faţă de comunism şi eliminarea KPD au făcut să dispară ultimile vestigii ale Republicii de la Weimar, astfel fiind compromisă relaţia cu URSS. Pactul de neagresiune dintre Germania şi Polonia (1934) a reprezentat o rupere decisivă cu politica faţă de URSS a Republicii de la Weimar. A însemnat, în mod virtual, ruperea relaţiilor diplomatice şi politice normale dintre Berlin şi Moscova.[1]

În concluzie, dorim să subliniem importanţa factorului ideologic în relaţiile internaţionale, care, în ciuda intereselor comune pe care le-au avut Germania şi Rusia Sovietică/URSS, le-a împiedicat pe acestea să îşi unească forţele pentru dominarea Europei. Noua încercare de apropiere din 1939 va confirma faptul că două mari puteri cu ideologii opuse nu pot să ajungă decât la confruntare.


[1] John Hiden, op. cit., pp. 96-99.

 

Bibliografie

  1. Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.
  2. Hiden, John, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977.
  3. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Ediţia a II-a, Editura Bic All, Bucureşti, 2007.
  4. Nolte, Ernst, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.
  5. Rubinstein, Alvin Z., The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960.

26 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 1 comentariu

08/iul/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre Dan Diaconescu şi imitatorii săi

Victoria finală a lui Dan Diaconescu

Adrian Cioroianu 

Puţine lucruri au fost mai bizare în mileniul ce-a trecut decît relaţia dintre Imperiul Semilunii şi tiparniţa lui Gutenberg. Imaginaţi-vă: domnea peste otomani unul dintre glorioşii sultani ai istoriei lor, anume Baiazid al II-lea (cel care l-a deposedat pe Ştefan cel Mare de Chilia şi Cetatea Albă). Vestea apariţiei unei maşinării ce înlesnea răspîndirea scriiturilor – tiparul cu litere mobile, adică – a ajuns, se înţelege, la Istambul; ba încă Baiazid ar fi fost curios să vadă minunăţia. Numai că echipa de consilieri religioşi ai sultanului a spus că aşa ceva e lucru necurat – şi că dacă Allah ar fi vrut ca musulmanii să aibă parte de tipar, l-ar fi revelat în mintea vreunui Ismail, şi nu în capul unui Johannes. Aşa se face că tipărirea de cărţi în limbile turcă & arabă a rămas interzisă în Imperiul Otoman pînă pe la 1730. Desigur, imperiul Semilunii a trăit binişor peste patru secole şi fără matricea lui Gutenberg – dar există istorici (vezi pe Michael A. Palmer, a cărui carte Ultima cruciadă. Americanism versus Islamism a fost recent tradusă la noi) care spun că întîrzierea în adoptarea tiparului este unul dintre sîmburii decalajului/diferenţei culturale dintre Occident şi lumea arabă pînă în zilele noastre. Despre libertatea presei s-a discutat cît de cît serios la Istambul abia în anii anteriori Primului război mondial – la peste 200 de ani de cînd ea exista de facto în Occident. Revista The Economist, pe care Magdalena Boiangiu (odihnească-se-n pace!) o citea din scoarţă în scoarţă, apare de pe la 1843; ziarul The New York Times, pe care noi îl citim pe net, a întîlnit hîrtia pe la 1851. Ba încă şi românii aveau de la 1884 Times-ul lor, care se chema Universul – mare ziar, păcat că sigla zace azi într-un portofoliu, inertă.

Bun – veţi spune dvs. ajunşi aici –, dar ce legătură au astea cu Dan Diaconescu? Niciuna – ci doar îmi trebuia un tertip prin care să vă captez cît de cît şi la un moment dat (acum!) să vă pălesc (zbang!) în moalele minţii cu concluzia la care am ajuns eu, de la o vreme: anume că numitul Dan Diaconescu este de departe, în momentul de faţă, campionul mass media româneşti.

[[[   E vina lui că şi-a găsit prea mulţi imitatori?   ]]] 

La ora la care scriu aceste timide rînduri – timiditatea mea pleacă din inconsistenţa cantitativă a cititorilor Dilemei în raport cu telespectatorii OTV-ului –, Dan Diaconescu e proaspăt arestat. Habar n-am dacă e vinovat sau nu – nici nu e treaba mea şi nici nu mă pronunţ. Că DD va deveni ca mîine un martir, aceasta-i de la sine înţeles; el oricum era un fel de media-haiduc, bănuit că ar lua bani de la cei ce-i aveau pentru a da spectacol senzaţionalist la cei ce nu-i aveau. În mediul în care mă mişc, ironizarea lui Dan Diaconescu e cel mai facil (şi deseori ipocrit) lucru.

Dar eu vă voi spune: Mai pardon, stimabililor! Indiferent de cît aţi ricana voi, Dan Diaconescu a fost modelul de succes în vizualul românesc al ultimului deceniu. Dacă ultimii ani ’90 au fost, la noi, marcaţi de Pro TV – seriale noi, culori multe, show americănesc etc. –, anii de după 2000 au fost anii OTV-ului. De unde rezultă asta? Din faptul că mai toate televiziunile comerciale i-au furat reţeta. Mulţi realizatori – cei care mimau dispreţul faţă de DD & OTV – produc acum emisiuni după fix calapodul lui Diaconescu, şi de multe ori cu aceleaşi inenarabile personaje. Uitaţi-vă seara la poveştile postului Acasă şi n-o să vă vină să credeţi că, iniţial, acest canal se dorea dedicat valorilor familiei. Uitaţi-vă pe la şase seara la Antena 1 şi n-o să vă vină să credeţi că realizatorul care tocmai tachinează o starletă făcea, antărţ, emisiuni la care invita pe Neagu Djuvara. Uitaţi-vă tot pe Antena 1 pe la miezul nopţii şi n-o să vă vină să credeţi că altă dată, acolo şi atunci, erau dezbaterile lui Marius Tucă. (Apropo: ca unul care-am avut ceva meciuri cu respectivul Tucă, nu pot decît să regret azi lipsa emisiunilor lui din vizual; în raport cu ce-i acuma, ele erau parfum!). Dacă-i vei întreba pe toţi aceştia de ce fac aceste producţii decerebrate, ei vor răspunde că asta vor românii. Aşa să fie? Mai curînd cred că asta au vrut ei: să-i fure patentul – şi publicul – lui Dan Diaconescu.

În fine, un ultim detaliu: poţi să-l acuzi pe Dan Diaconescu de orice (efectiv orice), dar nu şi de faptul că şi-ar exhiba dracii pe ecran. În ţara în care moderatorii se cred convingători dacă urlă şi talentaţi dacă zbiară iar invitaţii, şi ei, ţin isonul (iaca stupefianta hîrjoneală tele-încruntată dintre ziaristul Tudor Popescu şi consilierul prezidenţial Fota, mai ieri), Diaconescu era măcar calm, zîmbitor şi amabil cu invitaţii, oricine erau ei şi orice aiureli debitau. Ceea ce la noi devine o raritate. Una încă şi mai mare decît a tiparului pe Bosforul de altădată.

– text publicat în Dilema veche nr. 333, 10 iulie a.c.

8 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , | 1 comentariu

08/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (9/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10) – (9/10)

În 1864, un Consiliu Comunal (alcătuit după modelul celor din capitalele importante europene) înlocuia deja vechiul sfat orăşenesc; de acum, primarul devine un personaj de referinţă al urbei şi adevărat este că Bucureştiul a avut, spre sfîrşitul secolului XIX, cîţiva primari remarcabili; fără încăpăţînarea lor este foarte probabil că trasarea marilor bulevarde (de la Est la Vest şi de la Nord la Sud, începînd cu 1890) ar mai fi întîrziat. Primarul Pache Protopopescu a fost foarte destoinic în această privinţă

Cînd, pe 10 mai 1866, viitorul rege Carol I intra în Bucureşti, se împlineau deja aproape doi ani de cînd ţara – Bucureşti y compris – trecuse, oficial, la sistemul metrologic european (adică începuse a se obişnui cu metrul, kilogramul şi litrul). Desigur, prin pieţe mai ales se întîlneau încă vechile unităţi de măsură, după cum se întîlneau şi perenele defecţiuni ale cîntarelor, niciodată în favoarea celui care cumpără. Calendarul a fost o problemă aparte – vor mai trece cîteva decenii pînă cînd românii vor trece la cel gregorian (de la 1 aprilie 1919), recuperînd întîrzierea de 13 zile faţă de calendarul occidental. Chiar şi azi, mulţi români pot să jure că această întîrziere nu era de zile, ci de decenii, şi nu era de calendar, ci de toate cele…

Din 10 mai 1877, în contextul unui nou război ruso-turc, România devine independentă faţă de Imperiul Otoman şi, cum era şi firect, orgolioasa capitală nu putea să neglijeze marele eveniment, în care oricum tînăra armată română se comportase admirabil. Pe 8 octombrie 1878, trupele române reîntoarse victorioase au intrat triumfal pe Podul Mogoşoaiei (de acum încolo, Calea Victoriei); cîteva dintre cele mai importante artere ale oraşului au primit nume care aminteau de războiul de Independenţă: Calea Plevnei, Calea Griviţei, Calea Rahovei, Calea Dorobanţi, strada Smîrdan etc.

Bucureştenii vor fi, de acum înainte, tot mai mulţi: puţin peste 177 de mii în 1877, în 1916 vor fi deja peste 381 de mii, adică mai mult decît o dublare în mai puţin de 50 de ani. Şi, peste toate, ei erau scăpaţi măcar de o grijă: după 1880, ca urmare a primei amenajări serioase a Dîmboviţei, inundaţiile nu vor mai fi un pericol. Dar în locul acestei ameninţări vor apărea, în timp, mereu altele; nu pericolele sînt cele ce lipsesc vieţii bucureştene.

Oricum, dincolo de toate aceste modernizări în aspectul străzilor şi în moravurile trecătorilor, secolul XX ajungea la Bucureşti pe un fond de un optimism aproape contagios; desigur – aşa cum se întîmplă de regulă -, înţelegerea retrospectivă a acestei stări de spirit este mai curînd privilegiul urmaşilor – a noastră, a celor de azi – decît a locuitorilor de atunci. Există, desigur, mai multe istorii ale Bucureştiului capabile sa oglindească dinamica urbană din primele decenii ale secolului; dar, în opinia mea, una dintre oglindirile cele mai fidele se găseşte în literatura timpului – pentru că Bucureştiul a reuşit să devină, mai mult decît s-ar crede la o primă vedere, un oraş care şi-a jucat bine rolul de muză literară. Secolul bucureştean se naşte sub pana lui Ion Luca Caragiale şi creşte viguros în prozele lui Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, George Călinescu şi atîţia alţii; dar puţini l-au surprins atît de bine precum întîiul numit, dramaturgul bucureştean prin adopţie, născut puţin mai la nord de capitala României şi care avea să moară, cu puţine remuşcări totuşi, în capitala Germaniei. Pe străzile lui Caragiale se plimbă birjari, mahalagii şi precupeţe, în berăriile oraşului său găseşti funcţionarii şi negustorii urbei, precum în saloane vezi ofiţerii şi damele de familie bună. Pare greu de crezut azi că, în deplină contemporaneitate cu eroii lui Caragiale, Bucureştiul se îmbogăţea printr-o clădire precum cea a Ateneului – a cărui construcţie a durat 12 ani (1886 – 1897) şi a cărui renovare, peste un secol, cam tot pe atîţia. Dacă din întreg Bucureştiul ar fi existat numai Ateneul, oraşul înconjurător ar fi trebuit inventat; pentru că succesiunea de destinaţii ale acestei splendide construcţii proiectate de francezul Paul Albert Galleron este mai grăitoare pentru oraş decît pentru clăditre. Construită pe terenul destinat unui manej al “Societăţii Ecvestre Române”, sediu de pinacotecă, sală de audiţii, sală de expoziţii, bibliotecă şi cinematograf, Ateneul a fost pentru scurt timp, la începutul anilor ’20, şi sediu al Camerei Deputaţilor – un fel de recunoaştere al supremaţiei pe care, în primele decenii ale secolului, a avut-o politica în viaţa oraşului.

8 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 2 comentarii

08/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (7/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8) – (7/8)

În timpul Conferinţei de la Locarno (1925), comisarul Poporului, însărcinat cu Afacerile Externe, Cicerin, aflat în vizită într-un oraş german, a propus Guvernului German încheierea unui tratat de prietenie şi de neutralitate. Stresemann, iniţial, nu a fost receptiv la această iniţiativă. Dar, apoi, probabil văzând în acest lucru un mijloc de presiune asupra occidentalilor, a acceptat semnarea unui acord economic (la 12 octombrie 1925) şi, în fine, a unui acord politic, semnat la Berlin la 24 aprilie 1926.[1] La această dată, puterile vestice acceptaseră politica germană de echilibru, nemaiexistând reacţia din timpul semnării Tratatului de la Rapallo.[2] Era un tratat de prietenie şi de neutralitate. Articolul 2 prevedea că, în cazul în care, în ciuda atitudinii sale paşnice, una dintre părţile contractante ar fi obiectul agresiunii unei alte puteri, cealaltă parte trebuia să-şi păstreze neutralitatea.[3] Astfel, se elimina posibilitatea ca Germania să devină vreodată zonă de concentrare a trupelor Marii Britanii sau Franţei pentru un război împotriva Uniunii Sovietice.[4]  Articolul 3 obliga pe fiecare dintre părţile contractante să nu adere la o coaliţie care ar avea drept scop supunerea celuilalt la un boicot financiar sau economic.[5] Acest lucru însemna că cele două ţări se excludeau reciproc de la aplicarea securităţii colective. Relaţia dintre Berlin şi Moscova s-a păstrat şi consolidat pe baza ostilităţii faţă de Polonia.[6]

De asemenea, a fost susţinută continuarea colaborării pe planurile economic şi militar, ca şi pe plan cultural.

Printr-o notă, Germania s-a angajat să ducă o politică de prietenie faţă de URSS după intrarea în Ligă şi a reafirmat faptul că doar Germania urma să decidă care era agresorul în orice conflict. Relaţiile militare au atins punctul culminant la începutul anilor ’30, când a fost un adevărat record de antrenări comune şi experimente cu arme interzise Germaniei.[7]

În ziua de 15 iunie 1927, la Geneva, a avut loc o conferinţă între Chamberlain, Stresemann, Briand, Vandervelde şi contele Ishii, la care s-a discutat despre relaţia cu URSS. Chamberlain i-a propus lui Stresemann – care a relatat în scris întrevederea – să facă presiuni asupra Guvernului Sovietic, pentru a se realiza o apropiere economică între Uniunea Sovietică şi Europa. În ceea ce-l priveşte pe cancelarul german, acesta a rămas ataşat relaţiei privilegiate a Germaniei cu această putere, refuzând „orice cruciadă antibolşevică”. Stresemann a declarat în Reichstag, la 23 iulie, că Germania nu voia să participe la o acţiune comună contra URSS.[8]

Dar, treptat, schimbarea relaţiilor germano-sovietice a devenit una vizibilă. Nu a fost un eveniment brusc, ci o consecinţă a evoluţiei climatului internaţional, a schimbărilor care au dus la creşterea puterii lui Stalin, precum şi a radicalizării politicii germane după 1928. Cancelarul german era interesat în cooperarea cu sovieticii, pentru că cele două state aveau o dorinţă comună legată de Polonia. De vreme ce folosirea forţei împotriva inamicului comun era exclusă în viitorul apropiat, presiunea diplomatică şi economică comună a Germaniei şi URSS era de importanţă mare pentru păstrarea opţiunilor deschise cu privire la estul Europei.

Deşi păstrarea prieteniei cu Germania era importantă pentru sovietici, intrarea Germaniei în Ligă şi existenţa pactelor de la Locarno i-au determinat pe aceştia să-şi reconsidere tacticile. Încă din 1925/1926, sovieticii au încercat să-şi îmbunătăţească relaţia cu Franţa, iar în octombrie 1925 Cicerin a exprimat intenţia ţării sale de a trimite un observator la Geneva. În ianuarie 1926, sovieticii au fost de acord să ia parte la Comitetul pentru dezarmare, dar conceptul de securitate al Ligii era diferit de viziunea sovietică din a doua jumătate a anilor ’20, care viza încheierea de tratate bilaterale de neagresiune cu vecinii. În ciuda acestor fapte, relaţia germano-sovietică a fost o forţă potenţială pentru pacea europeană. Un exemplu în acest sens este faptul că Germania a dorit să joace rolul de mediator în disputa sovieto-britanică din 1927. (va urma)

 


[1] Ibidem, p. 76.

[2] John Hiden, op. cit., p. 95.

[3] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[4] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

[5] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 76.

[6] Henry Kissinger, op. cit., p. 246.

[7] John Hiden, op. cit., pp. 95-96.

[8] Jean-Baptiste Duroselle, op. cit., p. 78.

8 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 1 comentariu

07/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (8/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10) – (8/10)

Licee, tramvaie şi dorobanţi

În 1859, Bucureştiul devine în mod aproape firesc noua capitală a Munteniei şi Moldovei unite (România mică) prin domnul Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, Iaşii aveau, cu siguranţă, farmecul lor indeniabil; dar Bucureştiul avea un număr dublu de locuitori, o viaţă economică mai vie şi o viaţă culturală în plin dinamism – viaţă a cărei dimensiune strict legată de divertisment, oscilînd între flirt, şantan şi orgie, începea să fie notorie pe continent! (în paranteză fie spus, în noaptea de 11 februarie 1866, cînd complotiştii au pătruns în apartamentul domnitorului Cuza, l-au găsit pe acesta în dormitor nu cu soţia, ci cu metresa sa, frumoasa Maria Obrenovici). Din 1853, celebra moară a lui Assan măcina grîu autohton prin forţa motorului de import cu aburi; din 1854, iluminatul străzilor se făcea cu ulei de rapiţă şi doar peste trei ani Bucureştiul devenea primul oraş din lume cu lămpi stradale consumînd petrol (Viena va avea lămpi cu petrol abia din 1859). A urmat apoi, în iluminatul public, gazul (din 1868) pentru ca în 1882 să apară în Bucureşti primele becuri electrice – primele, se înţelege, în faţa Palatului Regal. Din 1855, bucureştenii puteau trimite în voie telegrame, iar după 1890 cei cu dare de mînă au putut chiar vorbi la telefon.

Recensămîntul din 1860  vorbeşte despre un oraş de peste 120 de mii de locuitori, dintre care mai bine de o şesime erau negustori sau comercianţi; oraşul număra puţin peste 2 mii de case din lemn, aproape 5 mii de clădiri din pămînt dar deja peste 16 mii case de zid. Tot în 1860 a început şi pavarea străzilor cu piatră cubică, aceasta constituind la acel moment o notă de modernitate ce i-a impresionat în modul cel mai plăcut pe bucureşteni, mai ales pe cei ce agreau plimbările cu trăsura (sau caleaşca, pentru nostalgicii vremii), nedorind să se înghesuie, cu “toţii precupeţii” în tramvaiele cu cai (apărute în număr relativ împortant după 1871). Ceva mai tîrziu, din 1894, o nouă societate (viitorul binecunoscut STB, Societatea Tramvaielor din Bucureşti) introduce tramvaiul electric; dar aceasta nu a însemnat nici dispariţia imediată a tramvaielor trase de cai şi nici, cu atît mai puţin, a trăsurilor. Destinaţia obişnuită a bucureşteanului respectabil era centrul sau grădinile – sau “la bulivar”, pentru că de domni Goe veniţi în vizită oraşul nu a dus niciodată lipsă. După 1872, una dintre destinaţiile cele mai frecvente devine Gara Tîrgoviştei (devenită, din 1888, Gara de Nord, după model parizian). Prima fusese Gara Filaret, după ce, în august 1869, se inaugurase cu fast prima linie de cale ferată – un fast deloc proporţional cu mărimea liniei, doar pînă la Giurgiu; dar nu conta, începutul fusese făcut. Extinderea reţelei de cale ferată avea să dea naştere, în anii următori, unor scandaluri de proprorţii. Se poate spune că, în istoria recentă a Bucureştiului, aceste scandaluri politico-mondene aveau să atragă atenţia precum o făceau, altădată, incendiile, ciuma sau incursiunile turceşti, cu menţiunea, desigur, că numărul victimelor era cu mult mai mic – un fel de-a spune că marile scandaluri bucureştene s-au terminat, aproape invariabil, în coadă de peşte.

Anii ‘860 sînt ani buni pentru învăţămîntul bucureştean, şi el modernizat în spiritul timpului: liceele “Gheorghe Lazăr” şi “Matei Basarab” devin repere notabile pe harta oraşului (după 1860), lor alăturîndu-li-se, din 1865 liceul “Mihai Viteazul”. Liceenii au fost, de la bun început, o pată frumoasă de culoare pe străzile oraşului – chiar dacă, propriu-zis, inconfundabilele lor uniforme erau mai curînd sobre; pentru un tînăr, era de bon ton să fie văzut ieşind cu un pachet sub braţ de la vreuna dintre librăriile urbei, fie ea Hachette, Socec sau oricare alta; fără uniformă, el mai putea fi văzut ieşind şi de prin vreo berărie sau hălăduind pe străzi mai puţin frecventabile – dar bucureşteanul, îndeobşte, era tolerant şi trecea cu vederea aceste inerente şi pe deplin fermecătoare derapări ale vîrstei. Din vara lui 1864 apare şi edificiul impunător al Universităţii, iar din acest ferment din ce în ce mai activ al dascălilor, profesorilor şi intelectualilor în genere se va contura, în 1866, Societatea literară – viitoarea (din 1878) Academie Română. (VA URMA)

7 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 2 comentarii

07/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (6/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8) – (6/8)

Orientarea duală a politicii externe ruse a afectat relaţia germano-rusă. Deşi erau interesaţi să aibă relaţii bune cu Germania şi să sprijine acest stat împotriva Marii Britanii şi a Franţei, liderii bolşevici au continuat să privească clasele muncitoare germane ca fiind cheia răspândirii viitoarei revoluţii.

După 1922, sub conducerea lui Stresemann s-a încercat ducerea unei politici de echilibru, orientată atât spre Rusia, cât şi spre Vest.

Anul 1923 este foarte important, atât în ceea ce priveşte relaţia dintre Germania şi Vest, cât şi în ceea ce priveşte relaţia cu sovieticii. Germania a beneficiat de sprijinul rusesc pentru politica sa de rezistenţă pasivă, mai precis de avertizările sovietice pentru Franţa şi Polonia în timpul crizei Ruhr-ului, care au permis menţinerea într-o stare de neutralitate a estului Europei. În vara anului 1923, a fost atins un acord cu privire la participarea germană la industriile de armament ruseşti, iar în iulie au fost redeschise negocieri pentru un acord economic deplin.

În acelaşi an, Cominternul a urmărit convingerea burgheziei germane că interesele sale puteau fi atinse prin alierea cu proletariatul, pentru crearea unei rezistenţe revoluţionare în faţa Franţei. În august 1923, Cominternul a încercat să restaureze un front combinat între KPD şi SPD. Această încercare a avut un oarecare succes. În octombrie 1923, guvernele de coaliţie KPD-SPD din Saxonia şi Thuringia trebuia să asigure o bază de la care să se organizeze revoluţia. Însă, suprimarea brutală a rebeliunii din Saxonia de Guvernul Stresemann a scos la iveală ostilitatea ideologică cu privire la bolşevism în Germania, în ciuda normalizării relaţiilor diplomatice după Rapallo. Astfel, speranţele sovietice cu privire la o revoluţie în Germania au fost înăbuşite, ceea ce a contribuit decisiv la trecerea în URSS de la doctrina revoluţiei mondiale la cea a socialismului dintr-o singură ţară.

Bolşevicii au ajuns la concluzia că, pentru ca revoluţia să se consolideze în URSS, era necesar să fie păstrate relaţiile cu Germania, ca un mod de apărare în faţa lumii capitaliste ostile. „Anul recunoaşterii”, 1924, nu a împrăştiat temerile sovietice, această situaţie fiind determinată mai ales de faptul că inaugurarea Planului Dawes părea să apropie Germania de puterile vestice. Sovieticii, pentru îmbunătăţirea relaţiei cu Berlinul, au promis, în 1924, că nu vor mai fi alte încercări de amestec în afacerile interne germane. Această schimbare de politică s-a reflectat în comportamentul partidelor comuniste europene, inclusiv în cel al KPD. Sub conducerea lui Ernst Thälmann, din 1925, KPD a urmat linia Moscovei. Din 1928, KPD a încercat să coopereze într-un mod practic cu partidele socialiste în Germania. În modul acesta, o sursă de fricţiune imediată între Germania şi statul sovietic era redusă.

Dar dificultăţile în relaţia germano-sovietică după 1923 nu au fost absorbite de dispariţia elementului revoluţionar din politica externă sovietică, fiind influenţate de scena internaţională în schimbare. În timp ce Stresemann încerca să obţină o apropiere de durată şi profitabilă faţă de Vest, între anii 1924-1925, sovieticii erau preocupaţi să prevină o asemenea apropiere. Legăturile cu marea putere estică pe care Stresemann le moştenise, în loc să îi aducă câştiguri, i-au adus dificultăţi. Strategia Locarno a apropiat Germania de Vest şi de Liga Naţiunilor, pe care sovieticii o detestau, fiind văzută de aceştia ca un organ al lumii capitaliste. Asigurările germane constante făcute URSS în perioada Locarno nu puteau să reducă grijile sovieticilor. Însă, relaţiile economice şi militare au permis păstrarea unei anumite armonii în relaţia dintre cele două puteri.

Relaţiile dintre URSS şi Germania au intrat între 1924-1925 într-o nouă fază, în care nu s-a pus un accent atât de mare pe producerea, ci mai degrabă pe testarea unor materiale de război şi pe antrenarea personalului militar german pentru folosirea acelor arme şi echipamente interzise de Tratatul de la Versailles.[1] În perioada1924-1932, au funcţionat activ tabere de antrenament pentru tancuri (Kama), aviaţie (Lipeţk) şi pentru experimentarea gazului de luptă (Saratov), sub direcţia unui organism secret, stabilit în 1924, Zentrale Moskau. De asemenea, a fost organizată o colaborare între statele-majore.[2]

 

 


[1] John Hiden, op. cit., p. 91-94.

[2] Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, volumul I, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 53.

7 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 2 comentarii

06/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (7/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10) – (6/10) – (7/10)

Sub domnia lui Gheorghe Bibescu a început, în 1846, construcţia unui teatru naţional, sub conducerea arhitectului vienez Hefft. Inaugurat chiar în seara de réveillon a anului 1852, cu participarea domnului Barbu Ştirbey, Teatru era la ora aceea, prin proporţii, al treilea în Europa; distrugerea lui în urma bombardamentelor germane de după 23 august 1944 a văduvit oraşul de una dintre cele mai bine gîndite clădiri ale sale.

După 1830, apar primele preocupări sistematice privind parcurile şi grădinile; la origine, toate fuseseră proprietăţi particulare, mai mult sau mai puţin înzestrate estetic. În prima jumătate a secolului, grădina Brăslea era loc de adunare pentru meseriaşi şi negustori; ulterior, pe locul ei a apărut grădina Ioanid (devenită apoi Puşkin, redevenită Ioanid…). După 1844, începe amenajarea parcului Cişmigiu, sub conducerea horticultorului german Meyer (încă o dovadă că oraşul devenise un punct de atracţie pentru arhitecţi şi constructori din Oocident, ca şi pentru cei mai buni meseriaşi din Balcani); parcul, aproape de forma sa actuală, a fost finisat în 1852. Kisseleff visase şi el amenajarea acestei grădini centrale a oraşului, iar bucureştenii mai în vîrstă încă îşi mai aminteau că în trecut pe locul noii grădini publice fusese lacul lui Dura, un negustor din vecinătate. În Cişmigiu – ca şi în Dîmboviţa – s-a prins peşte serios încă spre anul 1900; unii, mai mult braconieri de duzină decît nostalgici, mai încearcă şi acum, fără mare succes.

Pornit pe drumul modernizării, oraşul nu a fost totuşi ocolit de nenorocirile proprii istoriei şi tradiţiei sale: a fost, în ianuarie 1838, un puternic cutremur; în primăvara anului următor, Dîmboviţa şi-a ieşit iarăşi din matcă; în fine, în 1847, în chiar ziua de Paşti, tînăra divizie de pompieri a oraşului (organizată după principii moderne abia la 1845) a fost dramatic înfrîntă de un incendiu plecat din joaca unui copil şi care a ars 1.142 de prăvălii, 686 de case, 12 biserici şi mînăstiri şi 10 hanuri; casele, prăvăliile, chiar şi hanurile şi-au revenit repede; iarăşi, a fost mai greu cu bisericile.

Spre mijlocul secolului, Bucureştiul a devenit din nou decor revoluţionar, cu tot entuziasmul paşoptiştilor locului. O nouă generaţie – mai europeană decît toate cele anterioare la un loc – se pregătea să ia în mîini puterea. Pruncul român, numele foii lui C.A. Rosetti ce apare la Bucureşti în vara şi toamna lui 1848, poate fi citit şi ca o metaforă deloc deplasată.

În septembrie 1848, după înăbuşirea revoluţiei, Bucureştiul este din nou sub ocupaţie, de această dată una bicefală: turcii controlează o jumătate din oraş, iar ruşii – o altă jumătate (ca de obicei, jumătatea mai mare). Dar zelul transformator al epocii nu mai putea fi înfrînat de astfel de detalii pasagere (trupele de ocupaţie vor pleca după cîţiva ani). În 1850 ia fiinţă o nouă comisie pentru înfrumuseţarea oraşului. În ordinea priorităţilor, s-a început cu un nou pod peste Dîmboviţa şi cu noi cimitire, după planuri moderne: printre ele, cimitirul Bellu (grădina Bellului, înainte de a deveni cimitir, era pe la mijlocul secolului XIX scena unor petreceri cu răsunet!) şi cimitirul Ghencea, fiecare dintre ele intrate de atunci în istorie odată cu personaje care au ieşit din istorie. (va urma)

6 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 3 comentarii

06/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (5/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8) – (5/8)

Dar grija lui Rathenau pentru bunăstarea economică a Germaniei, în condiţiile în care era şeful celei mai mari companii de electricitate, AEG, l-a determinat pe acesta să fie precaut şi să nu piardă posibilitatea ca Germania să obţină avantaje economice şi politice prin semnarea unui tratat cu Rusia.[1]

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1922, la ora unu şi un sfert, unul dintre aghiotanţii lui Cicerin a telefonat delegaţiei germane în mod conspirativ, făcând propunerea pentru o întrevedere în cursul zilei următoare la Rapallo. Germanii au acceptat, pentru a ieşi din izolare, în timp ce sovieticii doreau să evite să devină creditori ai acestora.[2]  

Pe 16 aprilie, cele două state au semnat tratatul propus de sovietici. În ciuda faptului că tratatul s-a realizat, în principiu, împotriva voinţei lui Rathenau şi a lui Ebert, hotărârile luate au adus celor două state un plus de siguranţă pe scena politică europeană. Cei doi marginalizaţi au renunţat reciproc la pretenţii importante, bazate pe prevederile articolului 116 al Tratatului de la Versailles, care rezerva Rusiei posibilitatea de a cere despăgubiri şi Germaniei acelaşi drept cu privire la naţionalizarea proprietăţilor germane.[3]

De asemenea, Germania a obţinut acces la piaţa rusească, iar Rusia a ieşit din izolarea la care o obligaseră Aliaţii.

Totodată, au fost restabilite relaţiile diplomatice normale şi s-a stipulat că principiul naţiunii celei mai favorizate va guverna tratamentul relaţiilor comerciale şi celui al cetăţenilor lor, în plus promiţându-şi asistenţă mutuală pentru uşurarea dificultăţilor lor economice. Sovieticii au văzut în acest tratat salvarea de o viitoare ameninţare combinată asupra economiei lor de către Vestul capitalist.[4]

Atunci când a aflat despre discuţiile cu privire la încheierea acestui tratat, Lloyd George a încercat să ofere delegaţiei germane ceea ce refuzase de mai multe ori: o întrevedere. Mesajul lui a ajuns la Rathenau, negociatorul german, tocmai când se pregătea să plece la ceremonia de semnare a acordului sovieto-german. Acesta a dat ca răspuns următoarele cuvinte: „Le vin est tiré; il faut le boire” („Vinul a fost destupat; trebuie băut”).[5]

Încheierea tratatului le-a făcut pe puterile occidentale să întrevadă o nouă posibilitate în politica internaţională: aceea ca Germania şi Rusia să fie poate cândva legate printr-o alianţă reală împotriva Occidentului. Varianta opusă, pe care Churchill o susţinuse, de a se face din Germania un aliat într-un război antibolşevic, părea să nu mai fie valabilă niciodată.[6]

Rapallo este punctul culminant al tendinţei Germaniei după 1919 de a exploata cartea rusească, cu scopul de a obţine concesii din partea puterilor vestice şi a devenit expresia acelor forţe din politica germană care, în mod tradiţional, urmăriseră politici ce vizau întărirea puterii Germaniei şi care să facă alianţa cu Germania valoroasă.[7]

Deşi ulterior Rapallo avea să fie considerat simbolul pericolului reprezentat de apropierea dintre sovietici şi germani, a fost, de fapt, doar un accident inevitabil. Niciuna nu a avut planuri pentru ca lucrurile să decurgă în modul în care s-au întâmplat. Totodată, a fost un eveniment inevitabil, deoarece marginalizarea a două state foarte puternice nu putea decât să le determine să se apropie şi să depăşească diferenţele ideologice.[8]

În ciuda acestui succes, Germaniei a practicat o politică a echilibrului, de centru. Brockdorff Rantzau era mândru de apropierea dintre el şi Cicerin, dar a fost un politician lucid, afirmând că politicienii sovietici erau nişte „fanatici lipsiţi de scrupule”, ce intenţionau ca, într-o bună zi, să împingă „graniţele Asiei” până la Rin. O poziţie asemănătoare o avea şi Stresemann, care considera că un mariaj cu Rusia sovietică ar fi însemnat pentru el „să te culci în pat cu asasinul propriului popor”.[9]

Relaţia Germaniei cu puterile vestice a devenit mai dificilă şi din cauza faptului că Tratatul de la Rapallo a determinat anularea încercărilor franco-poloneze de a susţine cererile statelor est-europene mici la reparaţii din partea Germaniei şi a făcut vizibil impasul cu privire la reparaţii în Vest.

În Germania, KPD a salutat Tratatul de la Rapallo pentru motive clare, ideologice, aceeaşi atitudine având-o şi liderii militari şi naţionalişti germani, împreună cu cei din industria grea. În general, şi celelalte partide, cu excepţia SPD, au salutat tratatul în Reichstag ca un pas spre o politică externă mai activă. Pentru Lenin, tratatul a fost instrumentul ce putea susţine exploatarea diviziunilor din câmpul capitalist şi să crească spaţiul pentru impunerea politicilor sovietice până ce condiţiile permiteau răspândirea revoluţiei. (va urma)


[1] John Hiden, op. cit., pp. 89-90.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[3] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[4] Alvin Z. Rubinstein, The Foreign Policy of the Soviet Union, Random House, New York, 1960, p. 90.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[6] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

[7] John Hiden, op. cit., p. 91.

[8] Henry Kissinger, op. cit., p. 229.

[9] Ernst Nolte, op. cit., p. 139.

6 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 3 comentarii

05/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (4/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8) – (4/8)

Perioada de până la semnarea Tratatului de la Rapallo din 1922 nu a adus progrese importante în relaţia dintre cele două state, atât pe plan economic, cât şi pe plan militar. Această situaţie îşi are rădăcinile în politica internă germană. Ducerea unei politici mai active cu privire la Rusia nu a fost posibilă din cauza atitudinii coaliţiei lui Wirth şi a unor personalităţi ca preşedintele Ebert şi Friedrich Rosen, ministru de externe în primul guvern al lui Wirth. Aceştia erau preocupaţi de eventualele consecinţe negative pe care o asemenea politică le-ar fi putut avea asupra relaţiilor dintre Aliaţi şi Germania. Un alt element care nu permitea impunerea unei apropieri mai mari era distanţa ideologică. Exitenţa unei organizaţii internaţionale de partide comuniste, Cominternul, nu putea să nu determine asocierea statului sovietic cu motorul unei ulterioare revoluţii mondiale. Politica sovietică cu privire la Vestul capitalist a fost coordonată pe diferite niveluri. Primul nivel viza provocarea unei revoluţii, acest lucru fiind confirmat de implicarea KPD-ului în revolta din martie 1921. Dar, în acelaşi timp, Narkomindelul, Comisariatul Sovietic pentru Afaceri Externe, urmărea să normalizeze relaţiile cu Republica de la Weimar. Deşi anticomunismul înverşunat al cercurilor naţionaliste de dreapta germane din anii `20 nu a fost un obstacol în cooperarea cu Rusia sovietică pe scena internaţională, SPD a rămas opus oricărei politici care ar fi mărit greutatea KPD, inamicul său în cucerirea suportului clasei muncitoare din 1918.

În vara lui 1921, pentru ca relaţia cu puterile vestice să fie întărită, trebuia să se realizeze o restrângere a relaţiei economice germano-ruse. Această viziune era împărtăşită de cei moderaţi, inclusiv de cei din industria uşoară germană, care nu erau atât de dependenţi de pieţele ruseşti.

Însă, Wirth a profitat de împărţirea Sileziei de Sus, eveniment extrem de nepopular în rândurile germanilor, pentru a susţine necesitatea apropierii de Rusia. Este important de menţionat faptul că, în a doua administraţie a sa, a numit aşa-numiţi „estici”, ca Ago von Maltzan, în poziţii-cheie. Wirth, care a devenit ministru de externe pentru o vreme, ca şi cancelar, a fost informat cu privire la contactele militare secrete cu Rusia în 1921.

Înrăutăţirea situaţiei internaţionale a Germaniei în iarna dintre 1921-1922 a făcut posibilă o orientare spre Est a politicii externe germane. Acestă situaţie era cauzată de opoziţia internă din Franţa la orice apropiere de Germania şi la orice negociere cu privire la reparaţii. Atitudinea de neclintit franceză cu privire la reparaţii le-au permis lui Wirth şi lui Maltzan să exploateze spectrul unor negocieri separate între ruşi şi Aliaţi cu privire la articolul 116 al Tratatului de la Versailles.

În ciuda orientării lor proruse, nici Wirth şi Maltzan nu susţineau acordarea unei încrederi exclusive relaţiei cu Rusia, deşi activarea relaţiilor germano-ruse creştea influenţa asupra elaborării de politici a Reichswehr şi a industriei grele.[1]

În aprilie 1922, primul ministru britanic Lloyd George a convocat o conferinţă internaţională la Genova, care urma să aibă ca scop discutarea despre despăgubiri, datorii de război şi refacerea Europei. Fiind imposibil să se elaboreze un plan de refacere economică a Europei fără cele mai mari două puteri continentale (care întâmplător erau în acelaşi timp principalii datornici), Germania şi Uniunea Sovietică, cei doi paria ai diplomaţiei europene au fost invitaţi pentru prima oară la o conferinţă internaţională în perioada postbelică.[2]

Germania a încercat să obţină un moratoriu asupra despăgubirilor. Sovieticii au fost suspicioşi vizavi de faptul că era posibil ca aliaţii să încerce să pună capăt impasului prin legarea datoriilor ţariste de despăgubirile germane, în timp ce Uniunii Sovietice i s-ar fi putut cere să recunoască datoriile ţarilor şi să-şi procure singură banii din despăgubirile pe care le avea de plătit Germania.

Guvernul Sovietic nu dorea să recunoască datoriile ţarilor şi nici să accepte revendicările francezilor şi britanicilor. De asemenea, era hotărât să nu adauge Germania pe lista de adversari, aceştia fiind deja prea numeroşi.

Rezultatul Conferinţei de la Geneva nu a fost o contribuţie la ordinea internaţională, aşa cum spera Lloyd George, ci crearea cadrului favorabil pentru apropierea celor doi paria.

Cicerin s-a simţit marginalizat la Genova, la fel simţindu-se şi membrii delegaţiei germane. Cele trei solicitări ale cancelarului german şi ale ministrului său de externe pentru o întrevedere cu Lloyd George au fost respinse. În acelaşi timp, Franţa a propus organizarea unor consultări separate cu Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, de la care Germania să fie exlusă. Scopul acestor întrevederi era rediscutarea propunerii de negociere a datoriilor ţariste în schimbul despăgubirilor germane.[3]

Deşi sovieticii le propuseseră germanilor, înainte de Geneva, încheierea unui tratat, Wirth nu fusese pregătit să accepte o asemenea sugestie, care ar fi însemnat ca Germania şi Rusia să-şi coordoneze strategiile în timpul conferinţei. Ministrul de externe al lui Wirth de la începutul lui 1922, Walther Rathenau, nu ar fi permis acest lucru în niciun caz. Motivul este faptul că acesta era exponentul acele părţi a opiniei publice care nu dorea să fie afectate relaţiile cu puterile vestice înainte de Conferinţa de la Genova.


[1] John Hiden, op. cit., pp. 86-89.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 224.

[3] Ibidem, pp. 228-229.

5 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 4 comentarii

03/iul/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (5/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5) – (5/5)

Date despre lucrare şi detaliile editării

Memoriile lui Vasile Ionescu, în forma lor brută, sînt cuprinse în două volume dactilografiate relativ identice ca număr de pagini: exemplarul din 1968 are 145 de pagini, iar exemplarul din 1974 are 146, plus mai multe ilustraţii fotocopiate intercalate în text. Totuşi, în ciuda acestei aparente similitudini, între cele două variante există diferenţe de informaţie mari – ceea ce a impus, în sarcina editorului, colaţionarea fragmentelor din ambele volume, astfel încît să rezulte unul singur – cel pe care îl aveţi în faţă, reprezentativ pentru tot ceea ce memorialistul a dorit să lase ca informaţie generaţiilor viitoare. În cea mai mare parte a textului, am păstrat anumite particularităţi ce ţin de exprimarea sau de scrisul în epocă. Acolo unde a fost cazul, unele formulări cu totul ieşite din uz sau chiar formulări eronate le-am corectat în mod tacit. Împărţirea pe capitole, numerotarea acestora şi găsirea unor subtitluri suplimentare la fiecare capitol ne aparţine, pe firul unora din ideile principale ale textului.

Cum este de la sine înţeles, tonul scrierii este foarte apropiat de subiectivitatea inerentă oricărui produs memorialistic; pe alocuri, el este excesiv de tehnic. Totuşi, în opinia noastră, nu acestea sînt caracteristicile memoriilor ce urmează. Ceea ce este cel mai vizibil este tonul dat de perioada şi condiţiile în care cele două volume au fost scrise de Vasile Ionescu: aceste memorii nu reprezintă ceea ce se numeşte produs literar samizdat şi nici nu a fost “literatură de sertar” la data scrierii lor. Aşa cum spuneam, spre sfîrşitul anilor ’60 Vasile Ionescu chiar a fost invitat să–şi scrie aceste memorii, deşi avem toate motivele să credem că nu se intenţiona şi publicarea paginilor. De fapt, o notă prezentă la începutul exemplarului din 1968 al memoriilor este elocventă în acest sens: această versiune a fost scrisă chiar la invitaţia Institutului de studii istorice şi social–politice de pe lîngă CC al PCR, el fiind multiplicat aici ca “material documentar de uz intern”. Desigur că această condiţionare strict politică a influenţat în mare măsură şi scrisul memorialistic al lui V. Ionescu – atît în privinţa a ceea ce el îşi aminteşte, cît mai ales în ceea ce el păstrează sub tăcere.

Aceasta este o trăsătură comună celor două versiuni ale memoriilor. Ceea ce le deosebeşte este următorul lucru: versiunea din 1968 este cu mult mai personală decît următoarea – în sensul că vorbeşte mai mult despre autor (tinereţea, activitatea sa etc.) şi, implicit, despre persoanele cu care a intrat în contact (Gh. Rasoviceanu, Mihai Antonescu, Nichifor Crainic ş.a.) şi despre fundalul istoric al acestei evoluţii. Versiunea din 1974 este mai valoroasă din alt punct de vedere: aici autorul oferă o veritabilă monografie a Radiodifuziunii române, cu date şi nume legate de istoria efectivă a Radioului şi în plus cu trimiteri şi către istoria postului public de televiziune, plecînd de la primele experimente din toamna anului 1937, în laboratoarele Facultăţii de Ştiinţe din Universitatea Bucureşti. Evident că nici în această a doua versiune nu lipsesc rememorările episoadelor legate de istoria ţării în anii ’30 şi ’40, după cum nu lipsesc nici majoritatea caracterizărilor prezente în prima versiune.

În aceste condiţii, prin colaţionarea celor două versiuni am încercat obţinerea unei variante relativ unitare şi, mai ales, complete. Elementele conjuncturale din exprimarea autorului – menţionări sau, dimpotrivă, “uitări” dictate de autocenzura autorului din considerente politice – au fost explicate uneori prin note de subsol. De asemenea, tot în sarcina editorului a căzut şi redactarea – după modelul uzual în astfel de împrejurări – a unor scurte note explicative referitoare la anumite personaje care apar în paginile memoriilor.

 Nobila sarcină a adevărului

 Continuînd ideea enunţată chiar la începutul acestor rînduri, am credinţa că valoarea documentară a acestor memorii (atît pentru istoria Societăţii Române de Radiodifuziune cît şi pentru istoria de ansamblu a secolului XX românesc) constituie un argument real în favoarea încredinţării lor – prin publicarea în seria pe care Casa Radio deja a iniţiat-o – atenţiei cititorilor şi, în urmare directă, judecării lor de către istorici şi de către toţi cei interesaţi de istoria interbelică a ţării şi de participarea ei la cel de-al doilea război mondial.

În plus, ca ultim detaliu – dar nu şi cel mai lipsit de importanţă –, aceste memorii arată, în acelaşi timp, şi rolul nefast al imixtiunii politicului în sfera unei activităţi editoriale şi de comunicaţie precum cea desfăşurată în Radioul naţional – o activitate suficient de nobilă pentru a se susţine singură, numai şi numai prin probitatea şi profesionalismul celor care o servesc şi au servit-o de-a lungul istoriei sale.

3 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre recentul decret al preşedintelui Ghimpu de la Chişinău

Cui nu-i place Decretul Ghimpu?

Dan Dungaciu 

„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor”
(Isaia 56,5)

Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ? S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica”, „nu e momentul”, „nu există un singur adevăr” etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea” propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.

„Istoria trebuie lăsată istoricilor”

Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor” este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici – de câţi o fi nevoie, oare? – şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei” pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune” – dar cine decide asta? – e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg”, unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.

Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea

Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor”, dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască” se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.

La ei – ocupaţie, la noi – „eliberare”

Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”.

La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice – „graniţele libertăţii” – se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin”. În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.

Oportuniştii „momentului inoportun”

Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor”, adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori” care să nu mai plece din teritoriile „eliberate”. Politicienii „neutri” ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea” în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat” şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei”. Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak”). Dar era oare „oportun” atunci ca RM – care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană – să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun” atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?

Decretul Ghimpu merge mai departe

Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării” acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe…

3 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

03/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (3/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8) – (3/8)

În ciuda înfrângerii Rusiei Sovietice în războiul cu Polonia, contactele intermitente între liderii militari germani şi ruşi, între 1919 şi 1920, i-au permis generalului von Seeckt, şeful Reichswehrului, să aibă temelia pe care să construiască mai târziu edificiul. Pentru construirea edificiului, Seeckt dorea să urmeze două etape: să restaureze puterea militară a Germaniei cu ajutorul ilicit al ruşilor şi să pregătească ziua în care Polonia urma să fie distrusă şi Versailles-ul răsturnat. Ca urmare, în anul 1921, a început producţia industrială germană în Rusia pentru scopuri militare, Germania acordând sprijin financiar şi tehnic şi chiar stabilind firme germane pe pământ rusesc. Tot în 1921, în cadrul Ministerului Reichswehrului, a apărut o secţiune specială care se ocupa de afacerile ruseşti, Sondergruppe R.

Semnarea Tratatului de la Riga, care a marcat finalizarea Războiului Sovieto-Polonez a însemnat încheierea perioadei de intervenţie, puterea sovietică reuşind să se impună.[1]

În septembrie 1921, relaţiile germano-ruse au progresat, fiind numiţi reprezentanţi de cele două părţi, fără statut diplomatic deplin încă, profesorul Kurt Wiedenfeld la Moscova, iar Nikolai Krestinski la Berlin. De asemenea, au fost iniţiate primele contacte între Reichswehr şi Armata Roşie.

Interesul Occidentului faţă de Rusia se manifesta prin conceperea unor planuri pentru formarea unui consorţiu financiar internaţional vizând reconstrucţia economică a Rusiei, idee susţinută, printre alţii, de Lloyd George şi ministrul de externe al Reichului, Walter Rathenau, care avea o orientare prooccidentală.[2]

În ceea ce-l priveşte pe Lenin, acesta, ca urmare a constrângerilor externe, a fost nevoit să îşi schimbe comportamentul politic. Această schimbare a presupus ajustarea aspiraţiilor cu privire la iminenta revoluţie mondială şi realizarea de compromisuri temporare cu lumea capitalistă, scopul sacrificiului politic făcut fiind supravieţuirea noului regim din Rusia. Noua Politică Economică, introdusă de Lenin în martie 1921, a fost, cel puţin în parte, o consecinţă a acestei schimbări. Prin NEP, au fost acordate anumite facilităţi pentru investitorii străini în Rusia. Marea Britanie, rivalul principal al Germaniei pentru afacerile în Rusia, a semnat un acord temporar de comerţ cu Moscova pe 16 martie 1921.

Deschiderea pe plan economic a Marii Britanii faţă de Rusia şi interesul Germaniei în această direcţie au determinat-o pe aceasta din urmă să îşi consolideze, în acelaşi an, relaţia cu sovieticii. Pe 6 mai 1921, a fost semnat Acordul provizoriu germano-rus. Acesta a fost, în mod virtual, instrument de recunoaştere de iure a regimului sovietic şi a oferit perspective mai bune pentru protejarea afacerilor private germane în Rusia. Totodată, a adus beneficii industriei grele germane, care urmărea obţinerea de acces pe piaţa rusă şi înfrângerea pe cât posibil a eforturilor competitive ale Vestului de a umple maşinăria industrială. Pentru consolidarea relaţiilor economice germano-ruse, trebuia realizată o apropiere a legăturilor politice, deoarece, chiar şi în timpul NEP, comuniştii controlau „vârfurile de comandă” ale economiei ruseşti, totodată fiind un monopol sovietic asupra comerţului cu exteriorul.

Apropierea politică dintre Germania şi Rusia beneficia de sprijinul opiniei publice germane, dar şi de cel al anumitor politicieni şi militari care au susţinut impunerea unei orientări estice a politicii externe germane, ce trebuia să fie folosită ca instrument pentru atacarea sistemului versaillez. O semnificaţie importantă, în 1921, o aveau legăturile în creştere dintre Reichswehr şi industria grea. (va urma) 


[1] John Hiden, op. cit., pp. 87-88.

[2] Ernst Nolte, op. cit., p. 138.

3 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 5 comentarii

02/iul/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (5/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10) – (5/10)

Între hanger şi “băşica lui Caragea”

Scăpat din incendii, foamete şi ciumă, Bucureştiul a trăit apoi cîteva decenii de regăsită linişte şi prosperitate sub domniile lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi, mai ales, Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Semnele modernităţii apar sub cele mai înalte forme: de sub teascurile primei tipografii a oraşului (instalată în 1678 la Mitropolie) va ieşi în 1688 superba Biblie de la Bucureşti. Şcolile se înmulţesc şi ele, prin strădania lui Brâncoveanu (precum cea de la Sfîntul Sava sau şcoala de lîngă Biserica Colţei – înfiinţată aproape odată cu spitatul omonim), iar în 1692 este acoperită cu bîrne de stejar cea care avea să devină artera principală a oraşului, Podul Mogoşoaiei. Brîncoveanu reface fără zgîrcenie Curtea domnească, folosind din plin piatra şi marmura; în 1702, era terminat Palatul de la Mogoşoaia, dedicat în intenţie celui de-al doilea (dintre cei patru) fiu al său, Ştefan – palat rămas pînă azi printre atracţiile turistice ale zonei. Cu o populaţie de peste 50 de mii de locuitori, Bucureştiul epocii lui Brâncoveanu era, după toate datele, oraşul cel mai important din sud-estul Europei, pe ruta dintre Constantinopol şi Buda. Ca şi în cazul predecesorilor săi, pasiunea lui Brâncoveanu de a ctitori biserici nu i-a schimbat destinul lumesc: pe 15 august 1714, el va fi decapitat de turci la Constantinopol, alături de toţi fiii săi.  

Pe mai departe, Bucureştiul (acum, centru economic şi politic necontestat al ţării) intră în secolul fanaritot – secol atît de eterogen în privinţa personalităţilor şi realizărilor încît analiza sa este departe de a fi încheiată. Primele decenii sînt, încă o dată, dramatice: în februarie 1718, oraşul cade pradă unui incendiu de proporţii; imediat, o vară peste medie de secetoasă a adus foametea, iar armatele turce – ca şi în trecut – au adus o nouă epidemie de ciumă. Un observator cinic ar putea spune că molima a lovit democratic – chiar domnul ţării, Ioan Mavrocordat, pierind, se pare, din această cauză. Pronia divină, invocată cu prilejul clădirilor de mînăstiri (precum cea de la Văcăreşti, datorată lui Nicolae Mavrocordat, tatăl celui mai sus numit) nu s-a lăsat văzută. În 1737, sub domnia lui Constantin Mavrocordat, oraşul a fost încă o dată incendiat de turci şi, în anul imediat următor, de tătari. O molimă de ciumă adusă tot de turci a lăsat în urmă cca. 10 mii de morţi, iar în mai 1738 un puternic cutremur de pămînt a zguduit din temelii oraşul; de parcă nu ar fi fost suficient, odată cu vara a venit şi o groaznică invazie de lăcuste, reînviind spectrul atît de familiar al foametei. Peste un deceniu şi mai bine, în 1756 a lovit din nou ciuma iar în 1769 nişte bande turceşti venite dinspre Dunăre (în contextul războaielor ruso-turce din epocă) au jefuit şi incendiat o parte din oraş.

Şi totuşi, bucureştenii (sau cea mai mare parte a lor…) au trecut prin toate. Domnul fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782) s-a dovedit mai destoinic decît mulţi dintre precursorii săi, arătîndu-se dedicat reorganizării urbei: nu numai că a ridicat o nouă Curte domnească, dar tot în vremea sa s-a întocmit o nouă delimitare a oraşului, au apărut cîteva canale colectoare destinate să atenueze inundaţiile Dîmboviţei, s-au captat cîteva izvoare de apă potabilă. După unele surse, spre sfîrşitul acestei domnii populaţia oraşului se apropia de 80 de mii. Urmaşul lui Ipsilanti, Nicolae Caragea nu a fost la fel de norocos pentru contemporani: nu numai că a mărit taxele urbane (şi ele vor intra astfel mărite în tradiţie), dar în timpul său ciuma a lovit din nou oraşul. Şi reprizele dezastruoase vor tot urma în deceniile următoare (ciuma “lui Ion Caragea” în 1813-1814, cu cca. 70 de mii de morţi în toată ţara; foametea – 1795 -, un nou cutremur – 1802-, un nou incendiu – 1804 – şi o nouă revărsare a Dîmboviţei – 1805 etc.), în paralel cu războiul în desfăşurare dintre puternicii vecini ai Ţării Româneşti. Oraşul, ca şi pînă acum, se încăpăţîna să trăiască, iar unii dintre locuitorii celor 93 de mahalale (străzi) inventariate în 1798 găseau chiar un farmec vieţii. În noiembrie 1789, în condiţiile războiului ruso-austriaco-turc, în Bucureşti intraseră detaşamente austriece, conduse de Principele de Coburg; urmează un şir de baluri pe care boierii locali le gustă din ce în ce mai mult, deşi deosebirile vestimentare dintre boierii locului şi ofiţerii austrieci trădau încă scindarea dintre Orientul şi Occidentul Europei. În vara lui 1818, locuitorii mahalalelor priveau cu uimire la primul balon înălţat vreodată de pe suprafaţa oraşului; pentru cei mai mulţi, acest balon semăna izbitor cu vezicile de porc pe care, de Crăciun, le umflau copiii – drept care balonul a intrat în istorie ca “băşica lui Caragea”. (va urma)

2 Iulie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 5 comentarii

02/iul/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane (2/8)

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

(1/8) – (2/8)

După numai două luni, conducătorii de la Moscova au iniţiat primul contact cu Guvernul German revoluţionar, dar comportamentul rece al delegatului poporului Haase, şi protestul Guvernului Ebert, puţin mai târziu, împotriva amestecului, prin diferite apeluri şi proclamaţii ale Guvernului Sovietic, în treburile interne ale Germaniei i-au făcut pe sovietici să renunţe la optimism. Relaţiile diplomatice, pe care guvernul monarhist le rupsese într-una dintre ultimele sale acţiuni oficiale, nu au fost reluate, iar după moartea Rosei Luxemburg şi a lui Karl Liebknecht, care era văzut deja viitorul preşedinte al unei republici sovietice germane, relaţiile s-au deteriorat tot mai mult. În ciuda acestei situaţii, ministrul de externe, contele Brockdorff-Rantzau, a conştientizat atuul pe care l-ar fi putut avea Germania dacă ar fi exploatat o apropiere de Guvernul Sovietic: fie cu privire la neliniştile social-politice din ce în ce mai evidente ale Aliaţilor, ceea ce putea să facă din Germania un aliat preţuit, fie printr-o strânsă alianţă cu Rusia împotriva Antantei.

(afiş socialist contemporan cu efigia Rosei Luxemburg)

Ambele variante îşi aveau rădăcinile în situaţia politică şi poziţia geografică a Germaniei. Profunda impresie negativă pe care Brockdorff-Rantzau a avut-o la Versailles l-a determinat să susţină a doua cale. Dimpotrivă, Ebert şi aproape toţi social-democraţii sprijineau orientarea spre Vest, care era singura care putea să le asigure autoafirmarea în raport cu comuniştii.

A apărut şi o a treia orientare, cea economică, la care au aderat numeroşi întreprinzători germani, şi care nu trebuia să fie neapărat apolitică sau filobolşevică. Filosofia acesteia era următoarea: prin stabilirea de relaţii comerciale, caracterul barbar sau asiatic al bolşevismului putea fi atenuat. Aceeaşi viziune o avea în Marea Britanie Lloyd George, în anul 1920 englezii şi germanii ajungând deja să concureze puternic pentru piaţa rusească.[1]

Beneficiile unei relaţii strânse între Germania şi Rusia au fost conştientizate şi de Lenin.  În decembrie 1920, Lenin a expus în felul următor importanţa Germaniei în conturarea strategiei ruse de politică externă: „Experienţa noastră depinde în primul rând de existenţa unei scindări radicale în tabăra puterilor imperialiste şi, în al doilea rând, de faptul că victoria Antantei şi Pacea de la Versailles au plasat marea majoritate a naţiunii germane într-o postură în care aceasta nu poate trăi. Guvernul burghez al Germaniei îi urăşte cu patimă pe bolşevici, dar interesele situaţiei internaţionale îl împing spre o pace cu Rusia Sovietică, contrar propriei voinţe”.[2]

Primele contacte formale între cele două guverne au permis soluţionarea problemei prizonierilor de război luaţi de ambele părţi. În Germania, se aflau peste un milion de prizonieri de război ruşi, iar în Rusia erau, pe lângă numărul considerabil de prizonieri de război germani, numeroşi internaţi civili. Pentru rezolvarea acestei probleme, la începutul lui 1919, a fost creat un oficiu central al Reichului pentru prizonieri civili şi de război. În acelaşi an, a sosit la Berlin Viktor Kopp, ca om de încredere al Guvernului Sovietic, pentru a se implica în chestiunea prizonierilor de război şi pentru a stabili, în măsura posibilităţilor, contacte ulterioare. În aprilie 1920, a fost perfectat un acord şi, la scurt timp, ambii reprezentanţi, Viktor Kopp la Berlin şi Gustav Hilger la Moscova, au primit anumite împuterniciri consulare şi imunitate personală.

Relaţiile germano-sovietice, deşi încă nu fuseseră oficializate, aveau o tendinţă pozitivă, progresul fiind demonstrat, în lunile iulie şi august 1920, de dorinţa lui Lenin de a se stabili o graniţă comună cu Germania. Guvernul German s-a declarat neutru, dar linia antioccidentală, antipoloneză a unor politicieni cu orientare de dreapta a avut o influenţă considerabilă atât în Ministerul Apărării, cât şi în Ministerul de Externe. Apropierea celor două state era dorită de Lenin nu doar pentru că urmărea să profite de potenţialele dezbinări din lumea capitalistă, dar şi pentru că acesta, asemenea multor ruşi, avea o mare preţuire faţă de organizarea şi tehnica germană.

În favoarea relaţiilor strânse dintre cele două state, se adăugau şi interesele multor întreprinzători pentru reluarea legăturilor comerciale, prin urmare presiunea acelei orientări politico-economice relativ independente.[3]

În 1920, în timpul Războiului Sovieto-Polonez, se întrevedea constituirea unei alianţe germano-ruse, cu scopul de a distruge Polonia.[4] Generalul Hans von Seeckt, arhitectul armatei germane de după război, a scris la un moment-dat: „Statul polonez actual este o creaţie a Antantei. El a fost creat pentru a înlocui presiunea exercitată anterior de Rusia pe frontul de est al Germaniei. Lupta dintre Rusia Sovietică şi Polonia nu loveşte doar în aceasta din urmă, ci, mai presus de orice, în Antantă – Franţa şi Anglia. Dacă Polonia se prăbuşeşte, întregul edificiu al Tratatului de la Versailles se va clătina. De-aici reiese limpede că Germania nu are niciun interes să ofere ajutor Poloniei în lupta ei cu Rusia”. Aşadar, alianţa celor două state era văzută ca motorul distrugerii ordinii de la Versailles.

Viziunea lui von Seeckt a confirmat temerile exprimate de lordul Balfour cu câţiva ani înainte potrivit cărora Polonia ar fi furnizat Rusiei şi Germaniei un inamic comun şi ar fi preîntâmpinat conflictele dintre ele. În sistemul elaborat la Versailles, Germania nu era poziţionată în faţa Triplei Înţelegeri, ci în faţa mai multor state aflate mai mult sau mai puţin în dezacord unele cu altele şi, totodată, situate în opoziţie faţă de o Uniune Sovietică care, de asemenea, avea pretenţii teritoriale.[5] (va urma)

 


[1] Ernst Nolte, Războiul civil european 1917-1945: naţional-socialism şi bolşevism, Editura Runa – Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, pp. 135-136.

[2] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

[3] Ernst Nolte, op. cit., pp. 137-138.

[4] John Hiden, Germany and Europe 1919-1939, Editura Longman, New York, 1977, p. 87.

[5] Henry Kissinger, op. cit., p. 227.

2 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 6 comentarii

30/iun/2010 Troţki, Lenin, Hoffmann & Co. – din istoria relaţiilor sovieto-germane

Relaţiile germano-sovietice între anii 1917-1934

 Valentin Stancu

Autorul acestui articol a urmat cursurile specializării Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, în cadrul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, pe care le-a finalizat în acest an (cu media 10!). Printre subiectele sale de interes: relaţiile dintre URSS/Federaţia Rusă şi statele Europei Occidentale – EURAST

(1/8)

Împrejurările care au dus la înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial şi la bolşevizarea Rusiei au conturat relaţia dintre cele două state în perioada interbelică.

După schimbarea de regim din 1917, primul decret al bolşevicilor în sfera politicii externe a fost aşa-numitul „Decret asupra păcii”, care reprezintă un apel către guvernele şi popoarele lumii pentru impunerea „păcii democratice”.

(afiş comunist cu V.I. Lenin)

Dar această iniţiativă nu a adus acea schimbare de atitudine la nivel internaţional pe care o vizau liderii bolşevici. Înaltul Comandament German a acceptat să fie începute negocieri pentru un tratat de pace la Brest-Litovsk, precum şi să fie impus un armistiţiu pe durata convorbirilor. Iniţial, având gândirea politică puternic influenţată de ideologia bolşevică, Troţki a considerat că va fi capabil să Citește în continuare

30 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | 7 comentarii

29/iun/2010 Cronica de carte: Adrian Cioroianu despre volumul „de maturitate” al unui istoric încă tânăr

Eterna problemă: decalajul faţă de Occident

Adrian Cioroianu despre:

Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Ed. Polirom, Iaşi, 2010, 523 p., preţ 45 RON

Atunci cînd spun “Europa”, românii – şi alţi estici – vizează (/visează) Occidentul european. Cu el se compară, cu el vor să semene. Povestea-i veche şi va trece dincolo de noi – spune foarte serioasa lucrare-sinteză a profesorului Murgescu, încununare a unei reflecţii consistente (de aproape 12 ani, aflăm) asupra unuia dintre handicapurile socio-istorice determinante ale relaţiei Est-Vest în Europa. În jurul anului 1500 state ca Danemarca, Irlanda, Serbia şi Ţările Române erau asemănătoare şi comparabile (d.p.v. economic). Ce s-a întîmplat mai apoi? Citește în continuare

29 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

28/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (4/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) – (4/5)

În chiar ziua următoare loviturii de stat, pe 24 august 1944, ora 16,20, un bombardament german avea să lovească în plin clădirea Radiodifuziunii române – atac soldat de partea română cu 11 morţi şi 16 răniţi, angajaţi şi soldaţi prinşi sub ruine. În perioada următoare, programele postului naţional s–au emis prin intermediul Radio România Bod (de lîngă Braşov) şi prin studiourile din Timişul de Sus, locaţii pe care Vasile Ionescu le–a pus în stare de funcţionare imediat ce sediul din Bucureşti a devenit impropriu continuării activităţii. Scrisoarea primită de Vasile Ionescu pe 14 decembrie 1944 din partea primului ministru Constantin Sănătescu urma să fie Citește în continuare

28 Iunie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

27/iun/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (4/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) – (4/10)

Incendii şi fete frumoase

Atît cît se poate reconstitui, viaţa bucureştenilor din epocă avea farmecul ei. Oraşul era înconjurat de păduri, iar luncile rîurilor erau, primăvara şi toamna, splendide. Vînatul din pădurile din jur şi peştele din rîurile şi bălţile învecinate erau accesibile aproape pentru oricine; Dîmboviţa era sursa principală atît pentru apa menajeră, cît şi pentru apa de băut; şi a rămas pînă tîrziu, chiar dacă metodele de filtrare sau de tratare (cu piatră acră, la început) s-au dezvoltat în timp (deşi nu este încă foarte clar dacă calităţile apei potabile au crescut prin aceasta!). Tradiţional, primăvara la Bucureşti este scurtă, dar toamna este lungă. Iernile bucureştene erau şi au rămas reci şi aspre, după cum verile erau încinse şi secetoase Citește în continuare

27 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 6 comentarii

24/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre dilemele princiare şi părinteşti ale dlui Paul ex-Lambrino

Un “prinţ” din Levant îndrăgind caterinca…

Adrian Cioroianu

Cu ani în urmă, în chiar aceste pagini, am fost relativ dur cu Principele Radu de Hohenzollern-Veringen, din motive pe care nu ţin să le mai reiau (cine-i curios, să consulte colecţia; cine nu – nu; şi unora şi altora nu le cer decît să-mi acorde prezumţia de sinceritate, atunci ca şi acum). Numai că eu vorbeam acolo de un om, totuşi, decent şi care are datele bunului simţ (inclusiv cel al ridicolului). Nu aveam de unde să ştiu că cel ce urma să fiarbă live-ul în cupele telecómediilor şi să spumege pocalele tabloidelor avea să fie altcineva: un os “regesc” la care ghilimelele atîrnă mai greu decît numele propriu-zis: “prinţul” Paul ex-Lambrino.

Întîmplarea face că l-am şi intersectat pe acest domn, prin 2002 Citește în continuare

24 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , | Lasă un comentariu

24/iun/2010 Dragoste, voce şi destin de femeie – intelectuali şi muzicieni în comunism

Valentina Crețoiu – Dragoste, voce și destin de femeie

Soprana Valentina Crețoiu

(foto: soprana Valentina Crețoiu)

Victor Eskenasy (23 iunie a.c., RFE/RL)

În 1961, un grup de artiști de la Opera din București, între care un celebru trio de voci de aur, Șerban Tassian, Valentina Crețoiu și Dinu Bădescu, au fost arestați, anchetați sever timp de șapte luni la Securitate și condamnați apoi într-un proces calificat drept „sinistru”.

Cine răsfoiește Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, poate descoperi mai multe episoade puțin cunoscute, momente în care cultura și politica au intrat într-un conflict ce a purtat marca arbitrarului și abuzului din partea regimului, dar și pe cea a delațiunii și a oportunismului din partea unora din lumea artistică Citește în continuare

24 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

23/iun/2010 Avanpremieră: mâine, „Dilema veche” scoate pe piaţă un număr dedicat stării democraţiei în Rusia

… coordonatorul acestei ediţii este jurnalistul Andrei Manolescu. Prezentăm, în avanpremieră, articolul acestuia de deschidere a dosarului tematic, cel care argumentează un număr al Dilemei vechi ce se anunţă foarte interesant  – EURAST

Să recapitulăm cîteva asasinate

 Andrei Manolescu

În octombrie 2006, Anna Politkovskaia a fost împuşcată în holul blocului unde locuia, în Moscova. Era jurnalistă la Novaia Gazeta şi considerată una din puţinele voci rămase critice la adresa puterii de la Kremlin. În ultimii ani fusese preocupată de torturile, crimele şi abuzurile săvîrşite în Cecenia de forţele ruse şi pro-ruse. Îl critica frecvent pe premierul cecen pro-rus de atunci, Ramzan Kadîrov (devenit ulterior preşedinte al Ceceniei). Mulţi au bănuit că el ar fi comandat asasinatul Citește în continuare

23 Iunie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

22/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (3/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5) – (2/5) – (3/5) –

Din păcate, aducerea la guvernarea ţării, de către generalul (ulterior mareşalul) Ion Antonescu a legionarilor, l-a predispus pe Vasile Ionescu la prima dintre hăituirile sale politice. Prin însăşi structura sa, profund democratică, şi prin maniera în care el vedea aranjarea societăţii româneşti, Vasile Ionescu era un adversar inconturnabil al curentului politic legionar. La nici trei săptămîni după ce fusese cel care ţinuse microfonul radioului naţional în sala tronului în momentul în care regele Carol al II–lea abdicase, transmiţînd puterea efectivă în mîinile lui Antonescu Citește în continuare

22 Iunie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

21/iun/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (3/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) – (3/10) –

Mai multe legende decît acte

Toate acestea rămîn însă sub aura cuprinzătoare a legendei. Pe de o parte, trebuie spus că numele de Bucureşti nu este nicidecum un unicat în toponimia veche românească; cîteva aşezări cunoscute sub acest nume se găseau şi în Ţara Românească, şi în Moldova şi chiar în Transilvania; este puţin probabil ca între ele să fie o înrudire oarecare, dar este foarte probabil ca la rădăcina fiecăreia se se afle cîte un locuitor pe nume Bucur pe care localnicii şi-l recunoşteau drept strămoş. Pe de altă parte, ştim azi cu siguranţă că statului de capitală Bucureştiul actual l-a căpătat destul de tîrziu. Prima sa menţiune documentară, aşadar, este datată 20 septembrie 1459 Citește în continuare

21 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 7 comentarii

19/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (2/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5); (2/5)

În urma absolvirii, pe 1 aprilie 1918, a Şcolii Militare de Infanterie – Ofiţeri rezervă din Botoşani, Vasile Ionescu ajunge la 19 ani Citește în continuare

19 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

19/iun/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre un „cocktail Molotov ruso-bisericesc” în Republica Moldova

„Proiectul Pasat”, un cocktail Molotov ruso-bisericesc

Dan Dungaciu 

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan XVIII, 36)

Chestiunea cu cel mai mare potenţial de criză astăzi în RM este cea religioasă Citește în continuare

19 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

18/iun/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (2/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10) – (2/10) –

Ape, bani şi stejari

Să venim, dinspre meta-istorie, către istoria propriu-zisă: după toate datele disponibile, teritoriul de azi al Bucureştiului şi zona lui proximă au fost Citește în continuare

18 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | 7 comentarii

17/iun/2010 EURAST recomandă: Vitalie Ciobanu despre recuperarea memoriei istorice în Republica Moldova

Tendinţe contradictorii

 Vitalie Ciobanu (RFE/RL, 16 iunie a.c.)

O salutară implicare a statului în acţiunea de recuperare a memoriei istorice – o agresivă campanie PR a unui grup de oameni ce urmăresc perpetuarea dominaţiei ruseşti sub potcapul clericilor pravoslavnici

Două şiruri de fapte au acaparat în ultima săptămână prim-planul atenţiei publice din Moldova Citește în continuare

17 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

16/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (1/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5)

În istoriografia europeană şi mondială, lucrările referitoare la istoria mijloacelor de comunicare în masă au dobîndit, în ultimul deceniu, un statut de o valoare aparte. Date fiind amploarea şi răspîndirea pe care mass media o au în societatea modernă, acest interes al istoricilor, sociologilor sau politologilor este legitim. Fie că este vorba despre studii ale unor autori contemporani sau despre lucrări memorialistice semnate de personalităţi implicate în chiar desfăşurarea acestei istorii, importanţa lor decurge chiar din faptul – acceptat în mod unanim – că istoria presei se confundă, în bună parte, cu istoria societăţilor pe care această presă a servit-o în calitate de instituţie de prin ordin al importanţei sociale.

Toate aceste consideraţii preliminarii sînt valabile şi în cazul românesc. Citește în continuare

16 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii

15/iun/2010 Bucureştiul, până acum aproape un veac – o istorie a Capitalei româneşti (1/10)

Bucureştiul, pînă acum aproape un veac

(aşa cum a fost şi cum nu o să mai fie vreodată)

Adrian Cioroianu

 (1/10)

 M-am întîlnit relativ tîrziu cu oraşul Bucureşti; iar atunci cînd am făcut-o, prima impresie îmi era deja marcată de istoria oraşului, pe care o cunoşteam, apoximativ, din lecturi. Păstrînd, bineînţeles, proporţiile, eram un fel de Tarzan, ştiam citi dar nu puteam vorbi pe limba oraşului. Citește în continuare

15 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 8 comentarii

14/iun/2010 După 20 de ani: despre “prezenţa” URSS în Piaţa Universităţii şi mineriada aferentă (4/4)

Adrian Cioroianu:„Moscova nu e străină de «13-15 iunie»“

 Mihai Voinea, Cristian Delcea (Adevărul, 03 iunie a.c.)

(1/4); (2/4); (3/4); (4/4)

„E mai dramatic ce s-a întâmplat în mintea celor care i-au primit cu aplauze pe mineri decât în mintea minerilor.”

Adrian Cioroianu, fost „golan”

„Cine avea interes să discrediteze Opoziţia?”

Pe 14 iunie, când au descins minerii în Bucureşti, unde eraţi?

Pe 14 am trecut împreună cu un prieten prin Piaţă, dar am avut mare noroc că nu purtam barbă sau plete şi nu le-am trezit nicio suspiciune. Am avut însă colegi care au fost bruscaţi de minerii care au intrat în facultate. Culmea e că au bruscat nişte colege care erau cu Frontul, dar ei n-au mai ales. Minerii n-au excelat prin precizia cu care şi-au ales victimele Citește în continuare

14 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii

14/iun/2010 Deportările staliniste din iunie 1941 din actuala R. Moldova

Deportările staliniste din iunie 1941 – începutul demolării morale și demografice a Moldovei

 

Vasile Botnaru (RFE/RL, 13 iunie a.c.)

Ludmila Popovici (Centrul Memoria), scriitorul Val Butnaru și Elena Șișcanu (MNEIN) dezbat traumele, mutațiile psihologice și amnezia colectivă care au urmat represiunilor bolșevice

Doamnelor si Domnilor, bine v-am găsit. În urmă cu 69 de ani, chiar în ziua de 13 iunie, mii de familii de moldoveni au plătit prima din lunga serie de jertfe abominabile pe care istoriografia le defineşte, sec şi imperturbabil, cu noţiunea “deportări”. Un cuvînt chiar neutru, care cu timpul ar putea suna la fel ca “teleportarea” dacă oamenii vor uita ce a însemnat în realitate această «strămutare de proporţii». Aceasta este tema mesei rotunde de astăzi la care participă Ludmila Popovici, Elena Şişcanu şi Val Butnaru.

Vineri la Biblioteca «Onisifor Ghibu» şi-a ţinut lucrările o masă rotundă Citește în continuare

14 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

13/iun/2010 Ce-a visat Niccolo Machiavelli în chiar ultima noapte a vieţii sale? – din prefaţa cărţii „Visul lui Machiavelli”, ©Adrian Cioroianu

Paradisul inepuizabil al alegerii

– din prefaţa cărţii Visul lui Machiavelli. 150 de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010

Adrian Cioroianu

Acum, să explic numele acestui (…) volum.

Aşa cum se va vedea câteva zeci de pagini mai încolo (vezi cea de-a 22-a poveste), există legenda că, în noaptea de 20/21 iunie 1527, Niccolo Machiavelli ar fi avut un vis: se vedea stând la o margine de drum şi deodată iată că trece prin faţa lui un grup de oameni foarte paşnici şi tăcuţi, senini la chip şi modeşti la înfăţişare. Cine sunteţi voi? – i-ar fi întrebat Machiavelli, iar ei ar fi răspuns cu sfială Noi suntem sfinţii lumii acesteia şi mergem spre Paradis. Auzind aceasta, Machiavelli a căzut pe gânduri, privind în urma lor. Nu trece mult şi pe drum apare un alt grup Citește în continuare

13 Iunie 2010 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , | Lasă un comentariu

11/iun/2010 „Ce v-au învăţat şi ce nu v-au învăţat anii de liceu?” – din revista “Irizări” a elevilor Colegiului Naţional “Elena Cuza” din Craiova (2/2)

“Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”

prof. Adrian Cioroianu în dialog cu revista Irizări – a elevilor Colegiului Naţional “Elena Cuza” din Craiova

(1/2); (2/2)

by Robb Armstrong, 2009

Ce v-au învăţat şi ce nu v-au învăţat anii de liceu?

Anii de liceu m-au învăţat multe, extrem de multe. Prefer să vorbesc despre ceea ce nu m-au învăţat. Nu bănuia nimeni, atunci, că peste câţiva ani tot eşafodajul comunist se va prăbuşi. Nu-l regret nici o clipă, numai că lumea de după 1990 este, dintr-un anumit fel, o altă lume decât cea pentru care noi eram pregătiţi. Să vă dau un exemplu Citește în continuare

11 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

10/iun/2010 Poveşti din „Dilema veche”: despre ce au în comun Al. I. Cuza şi Nicolae Ceauşescu (şi alţii)

Ce au în comun Cuza şi Ceauşescu (şi alţii)

Adrian Cioroianu

În ciuda aparenţelor – care nu le sînt întotdeauna favorabile –, românii nu-s un popor uşor de condus. Chiar dacă îndeobşte ei se mulţumesc cu puţin – şi par a fi iremediabil convinşi de justeţea apocaliptică a vorbei că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere –, atunci cînd e vorba despre conducătorii lor românii mai cu seamă mîrîie şi sînt (deseori pe bună dreptate) de-a dreptul cusurgii.

Cum oare, stimabile cititor, să se explice aceste perene frustrări? Pesemne printr-o trăsătură ce ne-o fi proprie Citește în continuare

10 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , , , , , | Lasă un comentariu

10/iunie/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (5/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(1/5); (2/5); (3/5); (4/5); (5/5)

Totuşi, semne de suspiciune au planat în continuare asupra legaţiei Italiei la Bucureşti, despre care se cunoştea foarte bine faptul că întreţinea legături strînse cu parohia italiană din Bucureşti. Pentru a se asigura de neutralizarea celor doi slujitori ai acestei biserici (Clemente Gatti, preot paroh şi Mihai Rotaru, preot), autorităţile de stat i-au condamnat la închisoare pentru spionaj (în septembrie 1951).

În astfel de condiţii vitrege, biserica catolică de rit latin, singurul rămas în semi-legalitate, a încercat să-i ajute Citește în continuare

10 Iunie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

10/iun/2010 Pentru studenţii de la Istorie, Filosofie, Ştiinţe politice şi Drept (şi nu numai): azi şi mâine, atelierul „Istoricitate, memorie, ideologie: perspective actuale”

Școlile Doctorale ale Facultăților de  Istorie, Filosofie, Științe Politice și Drept organizează în zilele de 10 și 11 iunie 2010 atelierul

 Istoricitate, memorie, ideologie: perspective actuale

Atelierul va fi deschis, în dimineața zilei de 10 iunie a.c., de masa rotundă  Mineriada din 13-15 iunie 1990, după douăzeci de ani. Mărturii ale unor protagonişti ai Pieţei Universităţii şi ale unor victime ale mineriadei, care se va desfăşura în Sala Senatului Universității din București, Bd. Mihail Kogălniceanu 62-64, între orele 10 și 13.
În după amiaza de 10 iunie între orele 16 și 19.30, și  în dimineața de 11 iunie, între orele 10 și 13, în sala de Consiliu a Facultăţii de Istorie din Bd. Elisabeta nr. 4-14, etajul 1,  se vor desfășura lucrările propriu-zise ale atelierului.
10 iunie 16-19.30: Perspective istorice și perspective actuale asupra evenimentelor din 1990.
11 iunie 10-13: Memorie, istorie, ideologie. De la genealogiile boierești la Holocaust. 

      Mărturiile şi intervenţiile participanţilor vor fi publicate într-un volum sub egida Universităţii din Bucureşti.

10 Iunie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, Istorie | 1 comentariu

09/iun/2010 O dezbatere despre sfârşitul regimului Ceauşescu – astăzi, la Salonul de carte Bookfest

…astăzi, 09 iunie a.c., la ora 19.00, la standul trustului & editurii Adevărul din Salonul Bookfest va avea loc o dezbatere referitoare la ultimele zile ale regimului Ceauşescu – prilejuită de apariţia cărţii Sfârşitul Ceauşeştilor. Să mori împuşcat ca un animal sălbatic de Grigore Cartianu. Printre invitaţi, prof. univ. Adrian Cioroianu.

9 Iunie 2010 Posted by | avanpremieră, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu