15/sept/09 Adrian Cioroianu: postfaţă la „Infern 89” de M. Răceanu, Curtea Veche, 2009

 O mărturie dintr-un stat anormal, din vremuri anormale

(şi cu oameni pe măsură)

 Adrian CIOROIANU

 

Multora dintre cei în viaţă, atunci, în România socialistă, anul 1989 trebuie să li se fi părut de-a dreptul plicticos – aceasta, măcar în cea mai mare parte a lui, cu excepţia câtorva zile din decembrie

Dar nu şi lui Mircea Răceanu. În cazul acestuia lucrurile au stat radical altfel. După cum paginile precedente povestesc, Răceanu, diplomat de carieră (cu 30 de ani de activitate în ministerul român al Afacerilor Externe), a fost arestat pe 31 ianuarie 1989 (după ce cu o lună în urmă i se vânturase prin faţa ochilor şi urechilor posibilitatea unei avansări în carieră!), în luna martie a fost dezavuat (adică “înfierat”) de colegii săi de serviciu, în iulie acelaşi an a fost condamnat la moarte, în luna următoare, august, i-a fost respins recursul (judecat doar de complezenţă), apoi, în septembrie, pedeapsa capitală i-a fost comutată la o condamnare de 20 de ani de închisoare, iar pe 23 decembrie personajul era din nou la el acasă, în mijlocul familiei, eliberat. Eliberat – cum se va vedea – din închisoare, dar nu şi de probleme. Curios şi dramatic destin! Un asemenea an în nici un caz nu l-ai dori prietenilor şi, în general, nici unui semen de care-ţi pasă cât de cât.

 

Nu un om, ci o societate

Ce se poate spune la finalul unui volum care vorbeşte despre o asemenea experienţă? Poţi să cântăreşti gramajul de obiectivitate al naraţiunii? În opinia mea, nu – pentru că nu poţi cere maximum de echilibru cuiva care trece prin asemenea încercări extreme în decurs de numai câteva luni.

Cea mai evidentă concluzie este ca volumul nu vorbeşte numai despre drama personală a unui diplomat condamnat pentru transmiterea de informaţii confidenţiale unui alt stat cu care între timp România s-a reconciliat cu totul (voi reveni asupra acestei acuzaţii). Nu numai povestea unui om este aici – în confruntarea sa cu un sistem muribund, într-un moment cheie al istoriei europene şi mondiale –, ci mai curând este un fragment din portretul unei întregi societăţi: lumea românească, într-unul dintre cele mai penibile decenii ale evoluţiei[1] sale din secolul XX. Spaime şi anecdote, laşităţi şi disidenţe reale, acte de curaj sau supuneri greţoase – toate acestea, plus altele, se regăsesc în pagină, pe fondul ambiţiei unui dictator îmbătrânit şi încăpăţânat de a ţine în viaţă o fantasmă care se deşira din toate încheieturile sale.

Cartea lui Răceanu vorbeşte în egală măsură despre România imediat ante- şi imediat post-1989. Nu mi-este deloc clar câte enigme desluşeşte acest volum – sau dacă nu cumva el le sporeşte numărul. Aflăm, bunăoară, lucruri reale despre relaţiile româno-americane din ultimii ani ai lui Ceauşescu – ce atingeau, cum spune la un moment dat în carte un diplomat SUA de la Bucureşti, un nivel “precar şi jalnic”. Cum ajunsese acel N. Ceauşescu, cel preţuit altădată de Nixon pentru rebeliunile sale anti-sovietice, un fel de cunoştinţă veche, îndepărtată şi indezirabilă în timpul ultimului mandat al lui Ronald Reagan? – iată o persistentă temă de meditaţie pentru istoricii regimului comunist român. Mărturiile lui Răceanu din acest volum (ca şi din altele ale sale) reprezintă o lectură obligatorie pentru cei ce vor studia relaţiile dintre România şi Statele Unite – din vremea în care predomina adversitatea (mai ales în mintea lui Ceauşescu, supărat că Reagan nu-l primeşte la Casa Albă şi nici nu vine la Bucureşti) şi până în momentul în care, mai aproape de noi, s-a ajuns la actualul parteneriat strategic între cele două state devenite aliate.

Aflăm totodată detalii foarte importante din adevărata istorie a Scrisorii celor 6 (din martie 1989) şi a jocului de orgolii declanşat imediat după 22 decembrie acelaşi an, între protagonişti, în legătură cu acest episod al rezistenţei născute în chiar interiorul PCR. Ca fiu al unor activişti cu vechime ai partidului (dar care “nu a[u] crezut nici o clipă că aici se va ajunge” – cum îi spune autorului, cândva în ultimul deceniu al regimului, propria sa mamă, intrată în PCR din convingere în anii ’30), Mircea Răceanu trăieşte deziluziile inerente acestei nişe sociologice din care făcea parte. Deziluzii pe care alţii, precum Vladimir Tismăneanu, Petre Roman ş.a. le trăiseră la rându-le. Am convingerea că se apropie timpul în care o următoare generaţie de istorici români (adică, studenţii de azi sau de mâine) vor putea face analiza la rece, dezinhibată şi nepartizană, a acestor fii şi fiice de foşti sau actuali (atunci) nomenclaturişti, în relaţia lor cu un regim & sistem care, batjocorind o ţară întreagă, le dezamăgiseră părinţii – adică pe chiar acei oameni care, o vreme măcar, se dăruiseră trup şi suflet cauzei. Când se va scrie acest fragment de istorie, un volum precum acesta al lui M. Răceanu va fi în egală măsură folositor.

 

Omeneşte vorbind, este oare bine să afli?

O a doua problemă priveşte (dis)confortul oricărui român[2] trăitor în acel deceniu 9 acum, când este pus faţă în faţă cu dosarul său. La scurtă vreme după eliberarea sa, câţiva jurnalişti îi furnizează lui M. Răceanu o stenogramă (oficială şi oficializată) cu reacţiile (controlate politic, bineînţeles) propriilor săi colegi, după arestarea sa, într-o şedinţă de “înfierare” desfăşurată (în martie ’89) în ministerul în care arestatul lucrase până atunci. Dezolant document! Mai apoi află că era foarte posibil ca şi unii dintre cei cu care împărţise celula să fi fost la rându-le informatori ai Securităţii. Tristă constatare!

Pe de altă parte, trebuie să spun că nici reacţia (repet, comandată) a celor de la ministerul de Externe şi nici posibilul joc dublu al puşcăriaşilor din Calea Rahovei nu mi se par surprinzătoare. La ce altceva s-ar fi putut aştepta M. Răceanu? După decenii întregi petrecute într-o societate în care duplicitatea şi dedublarea erau cuvinte de ordine şi strategii de supravieţuire (pentru unii, ele au rămas aidoma până astăzi), ce altceva putea să întâlnească? Este oare paradoxal sau curios că unii dintre cei care-i ceruseră condamnarea la moarte în martie ’89 l-au sunat apoi, în ianuarie ’90, spunându-i că ei mereu au fost de partea lui? Poate într-o ţară normală, dar nu şi în România anilor 1989-’90. Atunci, România nu era un stat normal. Şi pe măsura acestei ţări eram cei mai mulţi dintre cei care trăiam în ea. Iar o ţară anormală, cu oameni alteraţi şi ei, nu pot fi judecaţi după regulile bunului simţ. Aşadar, nu văd nimic inexplicabil în aceste penibile derapări ale naturii umane. Singura întrebare pe care mi-o pun este dacă, psihologic vorbind, astfel de revelaţii (adică aflarea adevărului despre prietenii, cunoştinţele sau rudele noastre de atunci şi eventualele lor relaţii cu poliţia politică a regimului) nu cumva (ne) fac mai mult rău decât bine. După ce am citit câteva volume de istorie pe această temă şi după ce am cunoscut zeci de persoane care au trecut prin acest gen de experienţă, nu am încă un răspuns la această întrebare.

Şi, în paralel cu aceste întristătoare adevăruri despre natura umană (iar unele, despre natura românităţii), nu pot trece peste episoadele de un haz autentic ce pigmentează naraţiunea. Ca într-o tragi-comedie, ca în teatrul absurdului, într-o astfel de tramă cu un om condamnat la moarte se mai regăsesc şi întâmplări precum cea cu Ambasada României din Washington DC care, la mijlocul anilor ’70, primeşte sarcina să strângă date secrete despre construcţia metroului de acolo (v. cap. 4); sau conflictul din autobuz al securiştilor în misiune cu o controloare de bilete zeloasă (cap. 11); sau, spre final (cap. 16), destinul – şi caracterul – de neinvidiat ale judecătorului Gică Ion Popa, cel care în acelaşi an, imparţial ca un personaj al lui Caragiale, i-a condamnat la moarte şi pe M. Răceanu, dar şi pe N. Ceauşescu!

 

Ceea ce contează

În fine, întrebarea fundamentală rămâne aceasta: în ce fel poate fi (re)considerat gestul lui Mircea Răceanu din acei ani ’80, anume de a întreţine o relaţie confidenţială, de un anume tip, cu funcţionari ai ambasadei americane, spre care “scurgea” anumite informaţii? Potrivit legilor (şi spiritului legilor) din România de atunci, acesta era un act de trădare, iar Răceanu a fost condamnat ca atare. Dar cum se explică misterul ameninţărilor pe care autorul (liber, atunci) le datează în anul 1990? Sau paradoxurile din anii următori, când Răceanu a trecut foarte aproape de redeschiderea procesului? Cum stă situaţia acum?

Mă grăbesc să adaug că acest gen de dezbatere nu ne este propriu în exclusivitate. În toate ţările ex-comuniste din Est în care astfel de cazuri s-au petrecut (şi s-au petrecut în toate, la nivelul diplomaţiei sau la cel al serviciilor secrete – mai ales că cele două domenii mergeau mână în mână), dilema persistă. Este vorba despre acte de trădare şi trebuie considerate – şi condamnate – ca atare şi astăzi? Sau este vorba de acte concrete de opoziţie faţă de un regim ilegitim şi criminal şi trebuie recompensate?

Faptul că între timp acea România pe care M. Răceanu a “trădat-o” nu mai există nu pare a schimba, pentru mulţi, datele problemei. Între timp, România, cum spuneam, are o alianţă solidă şi un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii – adversarul teoretic din 1989. În plus, este cu totul de discutat în ce măsură “secretele” divulgate de Răceanu americanilor au adus atingere poporului român sau unor români în particular (cu excepţia elitei de partid, se înţelege). De ce, atunci, acte precum cel al lui Mircea Răceanu mai lasă loc echivocului sau suspiciunii pentru contemporani de-ai noştri?

Desigur, o astfel de carte nu poate risipi remanenta încăpăţânare a unora de a judeca în alb şi negru, mai ales în domenii (precum acesta) în care tocmai nuanţele intermediare contează mai mult. Dar măcar va mai zdruncina anumite pretinse certitudini. Personal, cred că autorul este legitimat de realitate când susţine că, dacă a trădat pe cineva, atunci “l-a trădat pe trădător”.

Iar “trădător” în fraza precedentă nu înseamnă numai Nicolae Ceauşescu. Cel mai mare trădător din România secolului XX a fost însuşi sistemul comunist: măcar pentru faptul că, mai mult decât oricine şi mai presus de oricare, acest sistem i-a trădat pe toţi cei cu care a avut de-a face – inclusiv pe cei care, aidoma părinţilor lui M. Răceanu sau altor membri ai PCR, au crezut vreodată în el.

 

A.C.

15 septembrie 2009

 (postfaţă la volumul lui Mircea Răceanu, Infern 89, Ed. Curtea Veche, 2009)

---

[1] Folosesc termenul evoluţie în pur sens cronologic; altfel, sunt suficiente argumente pentru a spune că anii ’80 au reprezentat mai curând o perioadă de involuţie în istoria societăţii româneşti şi chiar a comunismului autohton.

[2] Desigur, polonezii sau bulgarii, maghiarii sau germanii din fosta RDG şi toţi foştii locuitori ai Estului comunizat fac parte din aceeaşi categorie.

Publicitate