16/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (1/2)

Acel Ceauşescu pe care l-am creat

(despre o fascinantă – şi păgubitoare – “industrie a elogiului”)

Adrian Cioroianu

1/2 

Un model de ineficienţă        

În cele ce urmează voi defini “cultul personalităţii” ca fiind ansamblul de tehnici, manifestări şi produse (artistice, intelectuale, ideologice) al căror scop este construirea unicităţii simbolice a unui personaj politic. Cultul personalităţii în “cazul” Nicolae Ceauşescu este unul dintre cele mai fasciante capitole din istoria comunismului românesc – aceasta astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgraţios, care a atras asupra României şi românilor (mai ales în anii ’80) ironiile şi consternarea lumii libere.

Din acest punct de vedere, cazul Conducătorului României socialiste (1965 – 1989) rămîne unul demn de manualele de ineficienţă politică. Nicolae Ceauşescu era, la finele anilor ’60, un lider efectiv popular la el acasă – atingînd probabil o cotă de credibilitate unică pînă atunci în istoria comunismului autohton. Ei bine, viitorii “arhitecţi ai cultului” lui Ceauşescu au lucrat, de fapt, împotriva acestei stări de fapt promiţătoare. În următorii 20 de ani, cultul personalităţii, care a început aproape imediat după gestul curajos din 21 august 1968, n-a adus nimic benefic credibilităţii liderului român – ci doar a accentuat impresia din ce în ce mai pregnantă de caricaturizare involuntară a unui om de care speranţele românilor, în vara lui 1968, se legaseră sincer. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decît fusese mai înainte ca acest cult să înceapă. Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem, pentru că această industrie a elogiului (sau “industria slugărniciei”, cum a numit-o Ovidiu Nahoi) care a fost cultul personalităţii Conducătorului în anii ’70 şi ’80 vorbeşte, desigur, despre Nicolae Ceauşescu, despre ambiţiile şi complexele sale – dar, mai ales, ea vorbeşte despre noi, societatea românească în care acel Ceauşescu a devenit posibil.

Rădăcinile şi geneza cultului Conducătorului

În opinia mea, cultul personalităţii lui N. Ceauşescu are trei surse de alimentare: i) una este “tradiţia naţională” – vezi, de exemplu, cazul regelui Carol al II-lea. Personal, nu cred că acest monarh a avut un autentic “cult al personalităţii” (deşi se pot găsi cu uşurinţă artefacte care seamănă pînă la identitate cu cele din cazul Ceauşescu). La Carol al II-lea se manifestă mai curînd un anume “mit al Conducătorului” – care este parte integrantă, cred, din cultura noastră politică. Românii au o anumită manieră de a se raporta la cei care-i conduc şi agrează mai cu seamă liderii care ştiu să-şi impună autoritatea (“mîna de fier în mănuşa de catifea”). Mitul Conducătorului nu este toxic prin el însuşi (şi americanii, şi evreii, francezii ş.a. au cultul “părinţilor fondatori”, “eroilor” etc.). Deosebirea, în cazul nostru, este că deseori începem mitificarea personajelor cît ele sînt încă în viaţă – precum cazul lui Carol al II-lea, ulterior Ceauşescu. De remarcat: regimurile autoritare sunt un teren fertil pentru cultul liderului.

A doua “rădăcină” a cultului lui Ceauşescu este ii) cea stalinistă: în imaginarul politic propus de PCR după 1968, Ceauşescu a ocupat de fapt locul pe care Stalin îl deţinuse aici la începutul anilor ’50. Omniscient şi plurivalent, Conducătorul – Ghid – Protector căpăta calităţi cvasi-divine. O posibilă explicaţie? În România preponderent ortodoxă de după 1948 (ca şi în Rusia de după 1918), Dumnezeu a fost scos forţat din ecuaţia socială, dar sentimentul religios (nu foarte rafinat) al populaţiei nu a putut fi eradicat peste noapte. În plus, “militantul viril” este (după modelul lui Stalin) un ethos discursiv propriu tuturor partidelor comuniste[1]. Ca şi în cazul lui Stalin – al cărui cult s-a dezvoltat în anii ’30 într-un climat de insecuritate, cînd URSS se autodescria ca fiind înconjurată din toate părţile de inamici –, cultul lui Ceauşescu are şi el la bază inclusiv o insecuritate manifestă: posibila ameninţare a URSS-ului lui Brejnev (în anii ’70) la adresa unui lider român rebel şi “independent”[2]. Pierzîndu-şi legitimitatea în faţa Moscovei, Ceauşescu (şi garnitura sa) va încerca să-şi întărească legitimitatea în interior, acasă. Cultul personalităţii sale va fi excrescenţa acestei dorinţe mereu sporite de legitimare.

Iar o a treia sursă de inspiraţie a cultului ceauşescian este iii) modelul asiatic. Vizita lui în cîteva ţări din Asia (mai ales China şi Coreea de Nord), în 1-24 iunie 1971, îl marchează profund pe N. Ceauşescu. Mulţi văd aici explicaţia “tezelor din iulie ’71”, care aveau să pună capăt promiţătoarei liberalizări începute în 1965 – o explicaţie cu care nu sunt de acord, din două motive: a) Ceauşescu şi-a lansat propria “revoluţie culturală” nu în 1971, ci în 1968 – numai că atunci opinia publică (internă şi externă) a înregistrat mai curînd fronda lui antisovietică; şi b) oricum, Mao Ţe Dun sau Kim Ir Sen nu pot fi acuzaţi de “devierea” lui Ceauşescu din simplul motiv că ei au fost vizitaţi de mai mulţi lideri comunişti – dar nici unul dintre aceştia din urmă nu şi-a construit acasă un cult similar celui ceauşescian. (va urma)

---

[1] Marc Augenot, “Masses aveulies et militants virils”, în Politix, nr. 14, 1991, p. 79.

[2] Pentru o imagine asupra amestecului de mîndrie şi de teamă existent la Bucureşti după august 1968, v. Dumitru Popescu, Panorama răsturnată a mirajului. Cronos autodevorîndu-se. Memorii, vol II, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 136-139.

_______________________________

– o variantă a acestui text a apărut în revista Historia, nr. 3 / martie a.c.

Publicitate