16/mai/2010 Moştenirea politică a lui Lech Kaczynski; azi, concert de Ziua naţională a Poloniei la Ateneul Român

 

Duminică, 16 mai 2010, orele 19.00, Ateneul Român – Concert extraordinar prilejuit de Ziua Naţională – Ziua Constituţiei Republicii Polone ● Participă membri ai Orchestrei simfonice şi Corului Filarmonicii George Enescu ● Concertul este realizat de Ambasada Poloniei şi Institutul Polonez, în colaborare cu Filarmonica „George Enescu”

 

Europa de Est, după Kaczynski

Adrian Cioroianu

 Dintr-un anumit punct de vedere, dispariţia lui Lech Kaczynski ar putea fi mai importantă pentru Europa decât pentru Polonia. Mai ales pentru Europa de Est – acel spaţiu în care preocuparea faţă de evoluţia Rusiei în ultimul deceniu a fost una dintre coordonatele importante ale politicii externe. Astfel de state de la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene şi a NATO (precum Polonia, România sau Ţările Baltice) resimţeau mai acut revirimentul Rusiei şi eforturile Moscovei în vederea reconfigurării sferei sale de influenţă (ceea ce Rusia numeşte “vecinătatea apropiată”). În raport cu aceste acţiuni ale Rusiei – şi cu evoluţiile din Ucraina, Georgia, Belarus etc. –, vocea lui Lech Kaczynski era una care conta, chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când fermitatea sa de esenţă conservatoare era deranjantă pentru unii dintre liderii actuali din UE.

Atât NATO cât şi (majoritar) Uniunea Europeană par a fi ales: în relaţiile cu state precum Rusia, China, state ale Asiei Centrale ş.a., Occidentul generic dă semnale că va favoriza mai curând o abordare pragmatică (care aduce beneficii economice reciproce tuturor partenerilor) decât o abordare axată pe anumite valori (cum ar fi drepturile omului, pluripartidism politic, libertatea şi independenţa presei etc.). În raport cu această orientare, Lech Kaczynski era mai curând un eretic. Chiar şi pe fondul serioasei erodări a popularităţii sale interne, fostul preşedinte polonez a rămas până la capăt egal şi consecvent cu sine însuşi: el nu şi-a ascuns niciodată, în ultimii ani, simpatia pentru personaje precum fostul preşedinte ucrainian Iuşcenko sau actualul preşedinte georgian Saakaşvili – cei doi nefiind (ca să folosesc un eufemism) cei mai buni prieteni ai Moscovei. Din acest punct de vedere, dispariţia sa nu numai că, teoretic, închide un capitol în istoria Poloniei, dar mai alers cred că deschide un capitol nou (vom vedea şi cât de benefic) în relaţiile dintre statele NATO/UE şi statele aflate în vecinătatea lor răsăriteană.

Acest lucru este foarte important pentru România şi ar trebui să-l discutăm (şi analizăm) mai mult şi mai serios. Preşedintele actual al României (chiar dacă n-a avut o relaţie particulară cu preşedintele Poloniei – în sensul în care acesta o avea, de exemplu, cu Saakaşvili) s-a arătat dispus să preia, ca pe o moştenire, unele dintre mizele externe ale politicii lui Kaczynski. Lucrul, în sine, ar fi de salutat. Rămâne însă de văzut dacă este posibil. Poate că discuţia aici ar trebui să înceapă, de fapt.

– text publicat în săptămînalul Opinia veche, Iaşi, aprilie 2010. 

Publicitate