G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

07/mart/2010 Astăzi au loc alegeri în Irak: un test dur pentru un stat fragil

… analiza revistei Newsweek:

Rebirth of a Nation

 Something that looks an awful lot like democracy is beginning to take hold in Iraq. It may not be ‘mission accomplished’—but it’s a start.

By Babak Dehghanpisheh, John Barry and Christopher Dickey

NEWSWEEK  Published Feb 26, 2010 From the magazine issue dated Mar 8, 2010

„Iraqi democracy will succeed,” President George W. Bush declared in November 2003, „and that success will send forth the news from Damascus to Tehran that freedom can be the future of every nation.” The audience at the National Endowment for Democracy in Washington answered with hearty applause. Bush went on: „The establishment of a free Iraq at the heart of the Middle East will be a watershed event in the global democratic revolution.” (…)

The elections to be held in Iraq on March 7 feature 6,100 parliamentary candidates from all of the country’s major sects and many different parties. They have wildly conflicting interests and ambitions. Yet in the past couple of years, these politicians have come to see themselves as part of the same club, where hardball political debate has supplanted civil war and legislation is hammered out, however slowly and painfully, through compromises—not dictatorial decrees or, for that matter, the executive fiats of U.S. occupiers. Although protected, encouraged, and sometimes tutored by Washington, Iraq’s political class is now shaping its own system—what Gen. David Petraeus calls „Iraqracy.” With luck, the politics will bolster the institutions through which true democracy thrives.

– text integral format word doc. – alegeri Irak – newsweek – mart 10

7 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

06/mart/2010 EURAST recomandă: „The Economist” despre cursa energetică dintre South Stream, Nord Stream şi Nabucco în Europa Centrală

Energy security in Europe. Central questions

United in the cause of undermining Russian pipeline monopolies
Mar 4th 2010 | BUDAPEST AND WARSAW | From The Economist print edition

DOES “Central Europe” exist? It depends on the political climate. Amid worries that France and Germany are stitching up the European Union’s decision-making, the Czech Republic, Hungary, Poland and Slovakia are reviving their ties and pushing shared ideas on energy security and relations with the east.

The alliance began in Visegrad, a Hungarian town, in 1991, when even the EU’s waiting-room seemed distant. Once dreams of joining Western clubs became reality, co-operation all but dissolved. New members shunned anything that made them seem different from the rest. Squabbles, most recently over the treatment of ethnic Hungarians in Slovakia, dominated Visegrad meetings. Some even suggested winding the club up.

Not any more. At a summit in Budapest on February 24th Visegrad showed signs of renewed life. The big shift is in Poland, where go-it-alone policies have given way to enthusiasm for working with the neighbours. Under the voting rules of the Nice treaty, in force until 2014, Visegrad countries have as many votes in the EU as France and Germany combined. (harta: The Economist, 04 martie a.c.)

Next year Hungary and Poland will each have six months in the EU’s rotating presidency. Eurocrats in Brussels like to portray the rotating presidency as largely redundant now there is a permanent European Council president. The Poles and Hungarians are working closely together to disprove this. Hungary wants a “Danube strategy” to divert EU money and attention to the river basin. Poland supports this, in return for Hungarian backing for more EU aid to countries such as Georgia, Moldova and Belarus.

The group is gaining allies. “Visegrad-Plus” adds some neighbours, largely from the former Austro-Hungarian empire. Most of these (especially the core four) depend heavily on Russian gas and oil. These are typically costly and come from clapped-out fields along ageing pipelines through unreliable transit countries, with unwelcome political conditions attached.

One way to change this would be to turn the east-west gas pipelines into a grid, with interconnectors running north to south. New Hungarian pipelines to Romania and Croatia will be finished this year. A Czech-Polish connector will open in the summer of 2011. An EU-financed Bosnian-Serbian link will be announced on March 5th. A second idea is coastal terminals in Poland and Croatia to import liquefied natural gas by tanker from countries such as Qatar. The third plan is Nabucco, an ambitious pipeline to connect Caspian and Iraqi gasfields to Europe via Turkey.

Visegrad is also pushing for EU rules on mutual help in energy crises. These could offer the region greater security. But big obstacles remain. One is Russia, which is intensifying its co-operation with friendly energy companies in France, Germany and Italy. On a trip to France, Russia’s president, Dmitry Medvedev, started formal talks on the sale of up to four Mistral-class warships, while France’s GDF Suez gained a 9% stake in the Nord Stream pipeline.

Russia also continues to push South Stream, a Russian-backed Black Sea pipeline. But it now has less backing than Nabucco. The new Croatian prime minister, Jadranka Kosor, visited Moscow this week and signed up to receive gas from South Stream. But Hungary and other countries have stiffened Croatian resistance to other Russian plans, such as the attempt to gain control of an oil pipeline from the Croatian coast to Hungary. That is a lifeline for Hungary’s energy company, MOL, which otherwise depends solely on oil from the east and is fighting attempts by a Russian company, Surgutneftegaz, to gain control.

The biggest problem is that energy security costs money. Gas interconnectors, for example, sound fine. But the extra competition they bring hits market share for companies used to cosy national monopolies. The Visegrad governments may gripe about west Europeans. But they have plenty to do on the home front.

6 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

03/mart/2010 „Matrioşka” în vizită la Craiova – o dezbatere despre contextul geopolitic al României de azi

 „Geopolitica Matrioşkăi” atrage din nou privirile către Est

Carmen Rusan

Cuvîntul libertăţii, sîmbătă, 27 februarie a.c.

Societatea de Ştiinţe Istorice din România -Filiala Dolj, Centrul de studii ale relaţiilor internaţionale şi Universitatea din Craiova au organizat, ieri, un seminar cu tema „Situaţia geopolitică a României în contextul actual”, prezentată de prof.univ.dr. Adrian Cioroianu, fost ministru de externe al României. Sala de conferinţă de la Universitatea din Craiova a fost plină până la refuz, fiind prezente cadre didactice universitare dar şi din învăţământul preuniversitar, cercetători ai Academiei Române, dar şi studenţi de la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane. (foto: Cuvântul libertăţii)

Prima problemă abordată de Adrian Cioroianu a fost situaţia Republicii Moldova, despre care crede că este „alimentată artificial” cu speranţa că ar putea deveni membră a Uniunii Europene, la pachet cu din Balcanii de Vest. „Mă tem că există un soi de euforie referitoare la aceste ultime luni la Chişinău, care nu au nici un fel de corespondenţă cu felul în care Uniunea Europeană percepe, în acest moment, Chişinăul şi Republica Moldova. În opinia mea, vorbim de o societate care atâta timp cât va cuprinde în componenţa sa Transnistria, pe care Chişinăul nu o controlează, ideea de integrare europeană este nulă. Republica Moldova poate avea neşansa de a rămâne cantonată în ceea ce Bruxelul numeşte politică de vecinătate. Numai că, politica de vecinătate nu [este identică, n. AC] cu politica de extindere. Cele două nu se suprapun. În politica de extindere vor intra probabil spaţiul Balcanilor de Vest, adică Croaţia, Macedonia, Serbia. Pe când Republica Moldova poate rămâne în aceeaşi categorie cu Turcia.  Nu îmi dau seama din ce motiv această [dezbatere] nu se face şi la Bucureşti, în discursul nostru public. Nu îmi dau seama de unde lipseşte curajul  şi de ce se vrea crearea unui orizont de aşteptare fals unei generaţii care a ieşit în stradă anul trecut, care a arborat steagul tricolor şi steagul UE. Poate ar fi mult mai bine să le spunem că până la integrare ar mai dura 14-15 ani şi să nu le furnizăm speranţa că ar putea intra în UE [peste noapte sau]  la pachet cu Balcanii de Vest. Este de datoria noastră, considerând că şi cei din Moldova sunt de aceeaşi limbă şi acelaşi sânge ca şi noi, să le spunem adevărul astfel încât să nu avem o generaţie dezamăgită acolo. În acest moment, ameninţarea nu mai este Voronin, ci curentul populist care poate fi antioccidental şi totodată împotriva României”,  a spus fostul ministru de externe al României.  (foto: colecţie privată, fam. Damean)

prof. Adrian Cioroianu & prof. Sorin Damean

„Ucraina unul dintre vecinii cei mai importanţi, despre care nu se vorbeşte”

Un al doilea subiect atins de prof.univ.dr. Adrian Ciroianu a fost că, România vorbeşte foarte puţin despre Ucraina, unul dintre cei mai importanţi vecini, având în vedere că între Ucraina şi Rusia există un contract care va expira în 2017, prin care sunt menţinute trupele ruseşti în Marea Neagră. „La conducerea Ucrainei a venit, de două săptămâni, Ianukovici, considerat, de noi cei din occident, a fi pro-rus. Se pun mai multe probleme.  Una dintre ele este prezenţa flotei Rusiei în Marea Neagră. Intenţia lui Iuscenko, mărturisită la numite nivele de întâlniri era de a nu mai prelungi contractul Rusiei după 2017, când contractul dintre Ucraina şi Rusia expiră în privinţa pazei din Sevastopol. La Sevastopol, în Crimeea, este cartierul general al flotei ruse în marea Neagră. Ideea lui Iuscenko era aceea ca, după 2017, el să creeze contextul ca acest contract să nu mai continue. În condiţiile actuale sunt însă mari şanse, nu numai să se continue contractul, ci chiar să fie prelungit pe termen nelimitat. Ceea ce înseamnă  că intenţia Rusiei este de a întoarce sistemul politic ce a existat trei secole, adică să controleze partea de nord a Mării Negre,  iar Turcia partea de sud”, a mai precizat prof.univ. dr. Adrian Cioroianu. 

Afacerea „Mistral”, un moment crucial

Marea Neagră are un rol important în politica Rusiei. De la Mamaia pe mare se ajunge direct în Georgia, considerată „un ghimpe în coasta Rusiei”, fapt confirmat şi războiul de cinci zile dintre ruşi şi georgieni din august 2008. Ajungând la acest pasaj, Adrian Cioroianu a adus în atenţie vizita [premierului] Putin, în Franţa, unde au semnat un contract prin care francezii vor să vândă nave de luptă. Rusia va cumpăra o navă clasa „Mistral” care [ar putea] fi folosită pentru atacurile de pe mare pe uscat. Importanţa acestei nave a fost însă descrisă de un ofiţer rus „dacă Rusia avea o astfel de navă în timpul războiului cu Georgia debarcarea nu se mai făcea în două zile ci în 40 de minute”. Odată cu achiziţionarea acestei nave se pare că Rusia va prelua şi tehnologia de producere.

Adrian Cioroianu, Sorin Damean, Constantin Dinulescu

Dumitru Otovescu (decan), Adrian Cioroianu, Sorin Damean

România îmbătrânită, într-o Europă care îmbătrâneşte

Prof.univ. dr. Adrian Cioroinau  şi-a încheiat conferinţa cu o provocare. El a spus celor prezenţi că „România este un stat îmbătrânit, într-o Europă care îmbătrâneşte, iar în 2040, acest continent va avea o treime din populaţie în vârstă de peste 60 de ani. Cum va arata această Europă în 10-20 de ani în contextul în care este înconjurată de statele musulmane au populaţie cu vârsta medie de până în 20 de ani, tineri revoluţionari?. Provocarea propusă este dacă Europa trebuie să adopte modelul imigraţionist [pus în practică de] SUA pentru a întineri populaţia şi a-şi menţine puterea, sau să evite un astfel de fenomen”.

Un volum despre noile tendinţe ale Rusiei

Ideile prezentate de prof.univ.dr. Adrian Cioroianu se pot regăsi şi în cel de al X-lea volum scris de acesta „Geopolitika Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială”, în care se vorbeşte despre Rusia de după 1990, când pare înfrântă, dar,  odată cu Vladimir Putin se schimbă, iese din şoc […].

Conducerea Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – Filiala Dolj a anunţat, ieri, în deschiderea dezbaterii pe tema geopoliticii româneşti, că această întâlnire a pus bazele unui proiect, care prevede ca, în fiecare lună, să se organizeze la Universitatea din Craiova, dezbateri ştiinţifice cu personalităţi marcante.

3 martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

01/mart/2010 Un mărţişor special pentru cititoarele noastre (!) – Geopolitica iubirii: un dialog despre dragoste între Liviu Antonesei şi Alexandru Paleologu

O discuţie despre dragoste cu Alexandru Paleologu

Liviu Antonesei

Liviu Antonesei: Domnule Paleologu, v-am sunat ca să vă invit la o discuţie despre dragoste. Nu o discuţie privată, ci una care va fi ascultată, în direct, de tinerii ascultători ai emisiunii şi pe care apoi o voi publica. Ca să încep prin a vă cita, dragostea este unul din „lucrurile cu adevărat importante”. Ea a fost analizată de scriitori, nu a scăpat filosofilor, psihologilor, eseiştilor, teoreticienilor din cele mai neaşteptate domenii. Recent e teren de încercare pentru etologi şi chiar pentru medicii ce-au descoperit feromonii, un fel de hormoni ai iubirii. Lista analiştilor dragostei este atît de lungă încît nu voi încerca s-o refac aici, ca să nu comit nedreptăţi flagrante. O să încep altfel: dumneavoastră pe cine mizaţi ca fiind cel mai bun analist al fenomenului?

Al. Paleologu: Dragul meu, lecturile mele nu sînt chiar atît de mari pe cît îţi închipui. Am citit, de-a lungul vieţii mele, pe unul sau pe altul, uneori i-am recitit. Am şi trăit, desigur, dragostea, cîteodată din plin. Totuşi, acum, pot să constat că reflecţiile cele mai satisfăcătoare pe care le-am întîlnit provin de la Ortega y Gasset, din celebrul său eseu asupra dragostei. Poate să te surprindă asta dar, acolo, din nişte remarci absolut empirice, se încheagă o foarte frumoasă viziune integratoare. Înaintea interviului, l-ai amintit pe Stendhal. El ştie să umple, la fel de bine, romanele sale de parfumul şi de sentimentul iubirii, însă e clar că el a avut mai puţină experienţă proprie, sau a avut experienţe, mai degrabă, ratate…

LA: Este vorba, deci, de pură ficţiune, de un fel proiecţie compensatorie, în personaje, a unor trăiri de care nu a avut parte?

AP: Da, aşa cred. El reuşeşte să se transpună excelent în romanele sale, îşi imaginează foarte bine, dar n-a reuşit la fel de bine în viaţa lui. De altfel, chiar în romane, este cînd remarcabil, cînd foarte sofisticat, oarecum artificial. Teoria aceea a lui, a naşterii lui Eros, de care Noica făcea mare caz, mi se pare o simplă speculaţie. Cît priveşte pe Platon, mitul androginului…

LA: Exact aici voiam să vă conduc! Pentru că, în cursul vieţii mele, care nu este atît de lungă ca o Dumneavoastră, nici atît de bogată în experienţe probabil, am avut cel puţin o dată, poate chiar de două ori, această senzaţie…

AP: Care anume?

LA: Senzaţia androginismului, a regăsirii jumătăţii pierdute.

AP: Ai motive să fii fericit, dragul meu. În ce mă priveşte, cred că acest mit, al androginului se compune, de fapt, dintr-o realitate mult mai largă, care este complexul sado-masochist neîmpins la… la…

LA: La patologic?

AP: Natural, acesta era cuvîntul care nu-mi venea. Deci, neîmpins la patologic. Pentru că eu, totuşi, mă refer la o intelectualizare a iubirii. În dragoste, dacă nu există intelectualizare, nu există nimic. Acest mit al androginului ţine, ca să zic aşa, de un complex sado-masochist proporţional.

LA: Excelenţă, ca tot autorul care are impresia că trăieşte un sentiment, am încercat să-l şi analizez, să-l comentez şi, de pildă, nu m-a convins, nu m-a satisfăcut ideea de predestinare din mitul androginului. Mi se părea că lezează principiul liberului arbitru, ideea de alegere…

AP: Da, da, înţeleg. Nici nu te putea satisface.

LA: Am încercat, prin urmare, un fel de ameliorare a mitului. V-o supun atenţiei sub beneficiul de inventar. Am presupus, pînă la urmă, că întîlnirea dintre cei doi este absolut întîmplătoare dar că, din momentul în care se petrece, devine obligatorie, poate chiar fatală.

AP: Cred că ai dreptate. E întîmplătoare, dar fatală. Nu trebuie însă să omitem că şi ceea ce numim întîmplare este, de fapt, un foarte mare mister. Ar trebui analizat mai adînc ce este şi cu întîmplarea. Este de natură statistică ? Sau este graţia divină? Nu ştiu. Acum, nu ştiu.

LA: Asta îmi aminteşte ce-mi spuneaţi la Paris, în toamna lui 1990, despre revoluţia noastră. Mi-aţi spun, atunci, că a fost o revoltă spontană, dar că spontaneitatea a fost puternic stimulată. Aveţi darul formulelor memorabile. Pe aceasta nu reuşesc s-o uit de aproape zece ani. Poate e cea mai potrivită pentru ce s-a petrecut atunci.

AP: Da, dragul meu, asta a fost atunci şi asta este, nu mi-am schimbat părerea. Într-un fel sau altul, poate că şi întîmplarea care naşte iubirea este stimulată. Sau, cel puţin, pregătită într-un fel sau altul. Nu ştiu exact cum.

LA: Nici eu, dar să revenim puţin la Ortega y Gasset. Spuneaţi că din tot ceea ce s-a scris despre dragoste, preferaţi eseul său dedicat temei.

AP: Da, fără nici o îndoială, pentru că eseul lui asta a adus – despre funcţia observaţiei în iubire, despre fenomenul de repetiţie şi, mai ales, despre iubirea doamnei Cristine.

LA: M-aş întoarce acum la Stendhal, la fenomenul cristalizării. Vorbesc ca psiholog, ca specialist într-o disciplină care nu ştie exact cu ce se ocupă, pentru că nu ştim încă ce este sufletul, nici spiritul. De fapt, nu stăm mai bine nici în ceea ce priveşte cunoaşterea trupului nostru, ca să nu mai vorbesc despre  interferenţele lor. Deci, psihologilor li se pare destul de rezonabilă explicarea sentimentului iubire prin fenomenul de cristalizare descris de Stendhal. El este citat, în mai toate tratatele despre viaţa afectivă, ca un fel de autoritate ştiinţifică în domeniu.

AP: Despre cristalizare… Eu am citit de multe ori pasajele din De l`amour , am citit şi comentariile. N-am reuşit însă să înţeleg ce vrea să spună, nici cînd am citit prima oară, şi nici pînă acum n-am reuşit să înţeleg. Se referă, evident, la faptul că atenţia adormită se dilată la un moment dat, se cristalizează ca un fel de corp solid şi translucid. Cum este cristalul. Este o metaforă care îmi dă un început, dar care nu merge, nu poate să meargă pînă la capăt.

LA: Prin urmare, nu rezolvă chestiunea, dar ceva spune, sugerează ceva. Am senzaţia că nici psihologii mei n-au reuşit să meargă mai departe de această metaforă. Totuşi, decît nimic mai bine ceva insuficient, aproximativ.

AP: Ei bine, tocmai pentru că asemenea metaforă nu rezolvă, ar trebui să mergem la concret, ca să ne odihnim, dar nu e bună nici odihna…

LA: De altfel, atunci cînd e vorba despre dragoste, slabă nădejde!

AP: Într-adevăr, slabă nădejde!

LA: Să încercăm şi altfel, Domnule Paleologu. Credeţi că poate să apară un moment în care să poţi spune că această iubire este iubirea aceea, deci care nu este nici joc, care nu este antrenament, care nu e prima iubire, ci chiar iubirea, cu i mare, dacă doriţi?

AP: Cum să-ţi explic? În iubire, momentul care poate să rezume este, de fapt, emblematic pentru rest. La bătrîneţe, de pildă, este atît de emoţionantă doar ţinerea de mînă şi grija nocturnă, să vezi ce se întîmplă…

LA: Să vezi dacă celălalt mai respiră…

AP: Da, dar acesta nu este totuşi decît un efect, e fundul de retortă, important este întregul proces. Este, de fapt, un fenomen procesual, care nu se poate defini stadial, nu poţi surprinde momente.

LA: În legătură cu vîrsta. La sfîrşitul anilor optzeci, în acel final de epocă cutremurător, mai trăia profesorul Mangeron. Îl întîlneam în Copou, împreună cu soţia lui, se ţineau cu o tandreţe indescriptibilă de mînă. O foarte rară imagine luminoasă într-o epocă atît de sumbră. Cum eu însumi tocmai mă îndrăgosteam atunci, cînd ne întîlneam, ne zîmbeam cumva complice. Era una din cele mai emoţionante scene de iubire post-matură pe care le-am văzut vreodată.

AP: Cred că am mai povestit asta cîndva, dar o să reiau povestea tocmai pentru că mi s-a părut la fel de tulburătoare. Eram în Franţa, într-un autobuz, împreună cu soţia mea, pe un drum pe care îl făceam în fiecare an de nu ştiu cîte ori. Pe traseul acesta, într-o zi, am văzut urcînd în autobuz o doamnă mai în vîrstă, cu ochi albaştri, puţin zăpăciţi, îmbrăcată într-un palton bej, cu un baston în mînă. După ea, venea un bărbat cu bască şi cu o geantă pentru cumpături. S-a uitat în jur pînă ce a găsit un loc liber şi a aşezat-o cu infinită grijă. La o staţie, el a coborît, a rezemat geanta şi bastonul de un pom, apoi a ajutat-o pe băbuţa lui să coboare cu grijă. Toată privirea lui se concentra asupra ei cu o infinită atenţie şi căldură. I-am spus nevestei mele : vezi, asta este ceva extraordinar. Asta ne rămîne după ce totul s-a dus. Apoi, am văzut că se duceau spre o clădire pe care scria „analize de laborator”. A fost ceva extraordinar de emoţionant. Bătrînul acela, grija lui ca băbuţa să stea pe scaun, apoi să coboare din autobuz fără primejdie. Asta e tot ce rămîne după ce nimic nu mai este.

LA: Înţeleg că, de fapt, această importanţă a iubirii la bătrîneţe se datorează întregului proces din spate, din trecut, întregii istorii a cuplului.

AP: Evident, dragul meu.

LA: Credeţi însă, că la vîrsta de şaptezeci sau optzeci de ani, două persoane care se văd pentru prima oară ar putea se îndrăgostească?

AP: Asta mă întreb şi eu. Nu ştiu, îmi pun aşa o frumoasă ipoteză dezvoltată literar, să vedem dacă merită. Are Ibrăileanu un pasaj foarte frumos în care spune aşa : uită-te la nevasta ta, care are riduri pe faţă, are la gît nişte piele care îi atîrnă, este cuprinsă de o mare ingratitudine a trupului. Dar fiecare din aceste riduri ne face pe noi să evocăm acea fiinţă graţioasă, extrem de tînără, pe care am iubit-o şi am dorit-o de atîtea ori, care a fost de atît de multe ori în braţele noastre. Asta este fotografia iubirii tale de-o viaţă.

LA: Eu întrebasem, totuşi, dacă este posibilă îndrăgostirea la bătrîneţe. Ceea ce s-a întîmplat spre sfîrşitul vieţii cu Blaga ori Călinescu, care au avut anumite atracţii pentru persoane mult mai tinere, este dragoste ori altceva?

AP: Ei bine, asta este întrebarea. De pildă, Sombart era căsătorit cu o româncă din Iaşi, mai tînără decît el cu peste treizeci de ani. El era mai în vîrstă decît socrul lui cu un an, şi a avut un mariaj foarte fericit, a fost vorba de o foarte mare dragoste, iar fiul lor, Nicholaus Sombart, este un specimen foarte reuşit, ieşit din doi oameni de nivel social şi intelectual foarte înalt. Dar stau şi mă întreb: o bătrînă foarte frumoasă, ca orice bătrînă, eu bătrîn fiind, m-aş putea îndrăgosti? Poate că da, dar nu e la fel, pentru că lipseşte elementul senzualitate, care joacă un rol atît de important în consolidarea sentimentului. Şi chiar epuizarea senzualităţii spre bătrîneţe, înlocuirea ei tot mai mult cu tandreţea este posibilă tocmai pentru că senzualitatea a existat. Dar senzualitatea, dacă mai există, amintirea ei, ar mai putea produce un declic la bătrîneţe. Nu ştiu, n-am avut experienţa lui.

LA: Credeţi că, în iubire, bărbatul şi femeia sînt egali ? Sigur că sînt diferiţi, nu nu aceasta este problema dar, în diferenţa lor, sînt ei egali?

AP: E greu de spus. Sînt egali într-o anumită privinţă, fiindcă atunci cînd se întruchipează acea fiinţă unică, nu mai contează proporţiile  din care se întrupează această fiinţă unică. Dar îmi aduc aminte o formulă corectă a unui jurist francez, de la care am învăţat multe acum şaizeci şi ceva de ani la Sorbona. El spunea aşa: femeia nu este inferioară bărbatului, nu este nici superioară, şi cu atît mai puţin nu-i este egală!

LA: E o formulă foarte frumoasă, trebuie să recunosc. Eu n-o ştiam, vă mulţumesc. Voi încerca să n-o uit. Ea pare, desigur, paradoxală, dar paradoxul spune adesea mai mult decît formulările de bun simţ. Bunul simţ ca paradox, ca să vă citez. Dar dacă aţi încerca să daţi cea mai scurtă definiţie a dragostei, cum ar suna aceasta?

AP: Ar fi o definiţie, mai degrabă, negativă. Pe mine, mă impresionează foarte mult doi bătrîni. Femeia e cu cîţiva ani mai tînără decît el şi îl ceartă: iar n-ai luat fularul, iar nu te-ai încheiat la haină. Mi se par încîntători.

LA: Micile ciondăneli pe subiecte aparent neimportante, dar…

AP: Da, dragul meu, neimportante, însă fundamentale. Pentru că sînt un semn al grijii, al atenţiei şi al iubirii, aşa cum mai poate ea exista la bătrîneţe.

LA: Domnule Paleologu, impresia mea este că iubirea este subiectul cel mai frecventat de artişti, tema predilectă pentru artiştii de toată mîna. Pînă şi în filmele de doi bani, de violenţă, de pildă, sau chiar horror, ca să nu mai vorbesc de literatura roz sau de neverosimilele telenovele, apare în cele din urmă o „tulburătoare² poveste de dragoste. Credeţi că asta se întîmplă pentru că reţeta e bună, cu succes la coafeze, ori pentru că, pur şi simplu, pentru că autorii n-o pot evita din cauza importanţei sale reale?

AP : Mai întîi că n-aş dispreţui coafezele, pot fi iubite extraordinare…

LA: Nici eu n-o fac, a fost o scăpare datorată unei prejudecăţi devenită foarte populară în mediile noastre intelectuale.

AP : Trecînd peste asta, evident că iubirea este tema centrală a lumii literaturii şi artelor. Chiar atunci cînd nu e aparent aşa, vine vorba despre ea la un moment dat şi tulbură totul, orice poveste devine mai complicată şi mai interesantă. Avea dreptate Ecleseastul, pe care-l cita Preda: „dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

LA: Credeţi că, într-adevăr, aşa stau lucrurile?

AP: Da, în mod fundamental, lucrurile aşa stau. Nimic nu este mai important, în lumea noastră, decît dragostea.

LA: Excelenţă, vă rog să-mi iertaţi indiscreţia, ştiu că scriitorilor nu le place să li se intre în laborator pînă cînd nu au produsul finit. Am citit, în eseurile şi în interviurile Dumneavoastră, o mulţime de lucruri extraordinare privind dragostea. Într-un interviu, mai vechi, cu Adriana Babeţi, m-au tulburat cele spuse despre dragostea la maturitate şi la bătrîneţe. Apoi, în alte eseuri şi interviuri, am găsit pasaje încîntătoare privind dragostea, senzualitatea sau femeia. Nu vă tentează să scrieţi o carte pe această temă?

AP: Nu, hotărît nu. Mi-e teamă că, dacă aş încerca să scriu despre iubire, n-aş avea ce să scriu, pentru că lucrurile tind să se teoretizeze. Or, eu cred că iubirea este un fenomen de experienţă, de percepere. Apoi, începe să fie perseverentă şi repetitivă. Mai mult n-aş şti ce să scriu.

LA: V-ar deranja dacă altcineva, eu de pildă, ar face acest lucru? În fond, toate trăirile sînt, mai întîi, fenomene de experienţă, teoria, eventual, urmează.

AP: Bineînţeles că nu, doar nu am monopol pe subiecte! De altfel, îţi invidiez formula „o prostie a lui Platon”, cum am afirmat-o în public, la lansare…

LA: Recunosc că e o formulă „paleologică”!

AP: Da, dar e a ta! Tu ai găsit-o. Şi, pînă la urmă, dacă am lăsa la o parte, faptele de experienţă, despre ce am mai putea teoretiza? Dacă te amuză subiectul, îţi doresc succes.

LA: Nu chiar despre amuzament este vorba ci, cum am învăţat şi de la Dumneavoastră, despre oprirea la „cele esenţiale”, despre „lucrurile cu adevărat importante”. Şi, apoi, cum spuneaţi mai înainte, ar fi vorba şi despre experienţă! Cum sîntem literaţi, v-aş întreba care din marile poveşti de iubire pe care ni le oferă literatura vă fascinează cel mai mult?

AP: Mi se pare că cea dintre Pierre şi Nataşa. 

LA: Aţi mai spus asta într-un intreviu şi văd că aţi rămas fidel…

AP: Nu se putea altfel pentru că, după mine, iubirea profundă este o iubire de a doua etapă, de maturitate. De exemplu, iubirea dintre Pierre şi Nataşa. Este un moment extraordinar. Of, Doamne, trăsura aceea în care este dus prinţul Andrei, acolo unde va fi spitalizat, băiatul care îngenunchează pe prag şi aşteaptă s-o ierte. El o iartă, bineînţeles, aşa cum îl iertase ea pe acel băiat. Este un moment de iubire extraordinar. Umilinţa şi credinţa. Şi iubirea Nataşei

LA: Credeţi că o greşeală în iubire poate fi iertată de tot? Că este posibil să nu lase un rest „pe fundul retortei”?

AP: Cred că da. Iubirea niciodată nu se şterge, dacă este chiar iubire. Poate deveni un firicel foarte fragil, dar nu se şterge. Chiar şi o pasageră aventură, care a adus o mare plăcere, nu se uită. Iubirea? Cu atît mai puţin, imposibil.

LA: Excelenţă, vă mulţumesc pentru discuţie, în numele meu, dar şi al foarte tinerilor noştri ascultători. Poate veţi accepta să o continuăm cîndva şi în legătură cu alte lucruri „cu adevărat importante”, ştiu eu, libertatea, prietenia, moartea…

AP: Cu toată plăcerea, dragul meu. Am senzaţia că noi discutăm bine, că ne înţelegem în cele esenţiale, că avem, dincolo de vîrstele noastre, un fel de fond aperceptiv comun. La bună vedere. Sau, cel puţin, la bună ascultare!

1 martie 2010 Posted by | Intelo | , , , , | Un comentariu

26/febr/2010 Astăzi, o dezbatere pe subiecte de geopolitică la Universitatea din Craiova

SOCIETATEA DE ŞTIINŢE ISTORICE DIN ROMÂNIA – FILIALA DOLJ

„CENTRUL DE STUDII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE”,

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

 VĂ INVITĂ VINERI, 26 FEBRUARIE a.c., ORA 12.00, SĂ PARTICIPAŢI LA DEZBATEREA:

SITUAŢIA GEOPOLITICĂ A ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL ACTUAL

PARTICIPĂ:

Prof. univ. dr. ADRIAN CIOROIANU – Universitatea din Bucureşti

 VA FI LANSAT CU ACEST PRILEJ ŞI VOLUMUL:

 GEOPOLITICA MATRIOŞKĂI. RUSIA POSTSOVIETICĂ ÎN NOUA ORDINE MONDIALĂ

PREZINTĂ:

Prof. univ. dr. SORIN DAMEAN – Universitatea din Craiova

 

http://csricraiova.wordpress.com/noutati/evenimente-3/

26 februarie 2010 Posted by | avanpremieră, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | 2 comentarii

23/febr/2010 EURAST recomandă: Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?

O analiză exemplară asupra unei ipoteze avansate de lideri ai Partidului Republican din SUA: ar fi bine (sau nu) ca Statele Unite să atace preventiv Iranul, mai înainte ca regimul Ahmadinejad să-şi ducă ţara în „clubul nuclear”?. Fareed Zakaria expune avantajele şi, mai ales, dezavantajele unei asemenea opţiuni – EURAST

Don’t Scramble the Jets. Why Iran’s dictators can be deterred

By Fareed Zakaria | NEWSWEEK
Published Feb 19, 2010; from the magazine issue dated Mar 1, 2010

Sarah Palin has a suggestion for how Barack Obama can save his presidency. „Say he decided to declare war on Iran,” she said on Fox News last week. „I think people would perhaps shift their thinking a little bit and decide, well, maybe he’s tougher than we think he is today.” Such talk is in the air again. Palin was picking up the idea from Daniel Pipes, a neoconservative Middle East expert who suggested a strike would reverse Obama’s political fortunes. (Actually, Palin attributed the idea to Patrick Buchanan, but obviously entirely misread Buchanan’s column, which opposed Pipes’s suggestion. It’s getting tiresome to keep pointing out these serial gaffes, but Palin does appear to be running for president.)

The International Atomic Energy Agency warned last week of its „concerns” that the Iranian regime was moving to acquire a nuclear-weapons capability, not just nuclear energy. But this does not change the powerful calculus against a military strike, which would most likely delay the Iranian program by only a few years. And then there are the political consequences. The regime will gain support as ordinary Iranians rally around the flag. The opposition would be forced to support a government under attack from abroad. The regime would foment and fund violence from Afghanistan to Iraq to the Gulf. The price of oil would skyrocket—which, ironically, would help Tehran pay for all these operations. (foto: Reuters – Newsweek)

It is important to recognize the magnitude of what people like Sarah Palin are advocating. The United States is being asked to launch a military invasion of a state that poses no imminent threat to America, without sanction from any international body, and with few governments willing to publicly endorse such an action. Al Qaeda and its ilk would present it as the third American invasion of a Muslim nation in a decade, proof positive that the United States is engaged in a war of civilizations. Moderate Arab states and Muslim governments everywhere would be on the defensive. As Washington has surely come to realize, wars unleash forces that cannot be predicted or controlled.

An Iran with nuclear weapons would be dangerous and destabilizing, though I am not as convinced as some that it would automatically force Saudi Arabia, Egypt, and Turkey to go nuclear as well. If Israel’s large nuclear arsenal has not made Egypt seek its own nukes—despite the fact that the country has fought and lost three wars with Israel—it is unclear to me why an Iranian bomb would.

The United States should use the latest IAEA report to bolster a robust containment strategy against Iran, bringing together the moderate Arab states and Israel in a tacit alliance, asking European states to go further in their actions, and pushing Russia and China to endorse sanctions. Former secretary of state James Baker suggested to me on CNN that the United States could extend its nuclear umbrella to Israel, Egypt, and the Gulf states—something that current Secretary of State Hillary Clinton has hinted at as well.

At the same time, Washington should back the Green Movement, which ultimately holds out the greatest hope for a change in the basic orientation of Iran’s foreign policy. It remains unclear how broad or well organized this movement is, but as a matter of long-term strategy, we should support groups that want a more modern and open Iran.

Can we live with a nuclear Iran? Well, we’re living with a nuclear North Korea (boxed in and contained by its neighbors). And we lived with a nuclear Soviet Union and communist China.
Iran, we’re told, is different. The country cannot be deterred by America’s vast arsenal of nukes because it is run by a bunch of mystic mullahs who aren’t rational, embrace death, and have millenarian fantasies. This was never an accurate description of Iran’s canny (and ruthlessly pragmatic) clerical elite. But it’s even less so now.

The most significant development in Iran has been the displacement of the clerical elite by the Revolutionary Guards, a military organization that is now the center of power. Clinton confirmed what many of us have been pointing out over the last year and warned of an emerging „military dictatorship” there. I’m not sure which is worse for the Iranian people: rule by nasty mullahs or by thuggish soldiers. But one thing we know about military regimes is that they are calculating. They act in ways that keep themselves alive and in power. That instinct for self-preservation is what will make a containment strategy work.

Fareed Zakaria is editor of NEWSWEEK International and author of The Post-American World (Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009)

23 februarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Sunt interesate Rusia şi China în stoparea ambiţiilor nucleare ale Iranului? – analiză TNR

O analiză neconvenţională din revista americană The New Republic despre politica Rusiei şi Chinei faţă de ambiţiile nucleare ale Iranului, în contextul încercării administraţiei americane Obama de a contura o poziţie comună în negocierile cu Teheranul – EURAST

Bombs Away. The real reason why Russia and China aren’t interested in stopping Iran’s nuclear program

Matthew Kroenig

The New Republic, February 9, 2010

As President Obama begins a push to impose harsher economic sanctions on Iran over its nuclear program, his success will be determined largely by the answer to a single question: Will China and Russia get on board? In order to bite, sanctions must be enforced by the rest of the international community, but, so far, Beijing and Moscow have been reluctant to endorse the toughest penalties advocated by Washington.

Many analysts and policymakers wrongly assume that this reluctance is a function of these countries’ economic ties with Iran, or their failure to appreciate the proliferation threat. Last week, for example, Hillary Clinton bluntly challenged China’s approach to Tehran, saying, “[W]e understand that right now it seems counterproductive to you to sanction a country from which you get so much of the natural resources your growing economy needs. But think about the longer term implications.” The real reason for Beijing and Moscow’s obstinacy, however, is much more fundamental, and from Washington’s point of view, much more distressing: China and Russia are not particularly threatened by, and may even see a significant upside to, a nuclear-armed Iran.

To understand this point, we must first consider why the United States, China, and Russia–or any other country for that matter–should fear nuclear proliferation. Of course, there are the concerns of accidental nuclear detonation, nuclear terrorism, or even nuclear war. But these are all extremely low probability events. The primary threat of nuclear proliferation is that it constrains the freedom of powerful states to use or threaten to use force abroad.

The United States’ global power-projection capability provides Washington with a significant strategic advantage: It can protect, or threaten, Iran and any other country on the planet. An Iranian nuclear weapon, however, would greatly reduce the latitude of its armed forces in the Middle East. If the United States planned a military operation in the region, for example, and a nuclear-armed Iran objected that the operation threatened its vital interests, any U.S. president would be forced to rethink his decision. As then-Secretary of Defense Donald Rumsfeld explained in 2001, nuclear weapons “could give rogue states the power to hold our people hostage to nuclear blackmail–in an effort to prevent us from projecting force to stop aggression.”

This line of thinking is not unique to the situation with Iran. In nearly every historical instance of proliferation, beginning with China in the 1960s, the United States opposed nuclear proliferation in large part because it wanted to preserve its military freedom of action. Indeed, the 2008 National Defense Strategy issued by the Pentagon explicitly states that the American military will achieve its objectives by “shaping the choices of key states, preventing adversaries from acquiring or using WMD, strengthening and expanding alliances and partnerships, securing U.S. strategic access and retaining freedom of action.”

Some analysts argue that we shouldn’t worry about proliferation in Iran because nuclear deterrence will work, much like it worked during the Cold War. But from Washington’s point of view, this is precisely the problem; it is more often than not the United States that will be deterred. Although Washington might not have immediate plans to use force in the Middle East, it would like to keep the option open.

China and Russia, on the other hand, lack the ability to project power in the region. China has recently been recognized as an economic superpower, but its military is still relatively weak. Indeed, military analysts doubt that China could successfully invade Taiwan, a small island roughly 100 miles off China’s coast. Major military operations in the Middle East, therefore, will be out of the question for decades to come. Similarly, Russia lacks a meaningful ability to project power in the region. The Soviet Union was a global superpower, but its military might collapsed along with the Iron Curtain. Russia’s clumsy invasion of Georgia in the summer of 2008 only served to reveal the limits of its military power. In fact, the state of Moscow’s conventional military has sunk so low that Russia’s most recent national security strategy relies heavily on nuclearforces simply to achieve basic defense goals.

An Iranian bomb, then, won’t disadvantage China or Russia. In fact, it might even help them. Neither country has hidden its desire to hem in America’s unilateral ability to project power, and a nuclear-armed Iran would certainly mean a more constrained U.S. military in the Middle East. Indeed, at times during the 1980s and 1990s, Beijing and Moscow aided Tehran with important aspects of its nuclear program. While we don’t have detailed information on the motives behind the assistance, we do know that governments don’t export sensitive nuclear technologies for economic reasons alone. Rather, as I show in my forthcoming book, they generally do so in an attempt to hinder their enemies. For example, France helped Israel acquire the bomb in the late 1950s and early 1960s in order to balance against Nasser’s Egypt, and China provided nuclear aid to Pakistan in the 1980s to impose strategic costs on its longtime rival India.It is likely that China and Russia’s nuclear assistance to Iran waspartly intended as a counterweight to American power in the Middle East. Although these countries no longer actively aid Iran’s nuclear program, they may still secretly welcome its development.

If any country fails to understand the strategic consequences of a nuclear Iran, then, it is not Russia or China, but the United States. Disproportionately threatened by proliferation, American officials will struggle to convince others to join their fight against the spread of nuclear weapons. They must prepare to live with a nuclear-armed Iran, or, if they cannot do that, they must stop Tehran’s nuclear program themselves.

Matthew Kroenig is an assistant professor of government at Georgetown University and the author of Exporting the Bomb: Technology Transfer and the Spread of Nuclear Weapons.

23 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 O critică a politicii (externe şi interne) a administraţiei B. Obama – din partea unui votant al ei

Prezentăm acest text ca fiind exponenţial pentru o critică la adresa lui Barack Obama din perspectiva stângii (democrate) americane. În opinia noastră, nu toate argumentele de mai jos se susţin prin ele însele – dar sunt reprezentative pentru o anumită stare de spirit din societatea americană contemporană – EURAST.

Conversation with Daniel Ellsberg: Evaluating Obama So Far

 By Joan Brunwasser

opednews.com    

Daniel Ellsberg is definitely a name out of our national past. Baby Boomers immediately conjure up images of the Vietnam War and the Pentagon Papers. For the younger set, or those whose recollections have faded, there’s a brand new documentary about Ellsberg and his historic actions. The Most Dangerous Man in America opened in theaters across the country this past weekend and is guaranteed to bring you up to speed. In it, whistleblower and activist Ellsberg is both star and narrator. Welcome to OpEdNews, Dan. If you don’t mind, we’ll come back to the documentary later. I’d like to hear your take on current events. We are now officially one year into this new administration. Are we on the way to achieving the change that the voters were so eager for?

On Afghanistan, there is change: for the worse, much worse. Not just a tripling of the American troop presence, though that’s bad enough. I believe that’s just the start of an open-ended, indefinitely prolonged fighting occupation.

Some of my friends and a large part of the public, perhaps most, believe that he’s committed himself to put a ceiling on the American troop presence of about 100,000. They realize that his officials quickly backed away from his talk in December of beginning to withdraw then, but they think he won’t go above the level reached by this „one-time” deployment (which will be closer to 40,000 than his announced 30,000).

I believe that’s mistaken. I expect that no later than his 18-24-month „deadline” and probably much earlier than that, General McChrystal will be asking for a lot more troops. And I now expect Obama to give them to him (if and when troops become available from Iraq, and perhaps elsewhere as necessary).

A president who didn’t say „No” to this recent request–the best chance he’ll ever have to do so, when he could still blame a hopeless situation on the last eight years under his predecessor and „reluctantly” name a date for total withdrawal–will find it even harder to do after wasting more lives in coming months. The odds are very high, I believe, that Obama’s War will last as long as he’s in the White House–whether four or eight years–and beyond.

Pakistan: his expanded drone campaign. Change for the worse. Those civilian-killing violations of sovereignty and pressures on Pakistan to go on offensives they don’t want to do against the various Talibans in their country seem recklessly destabilizing of that dangerous regime.

Iraq: I flatly do not believe that he has ever had any intention to give up permanent bases, manned by tens of thousands of US troops and mercenaries. Nor do I expect an end to Iraqi efforts to dislodge them, meaning continued dying and especially killing–mainly from the air–by US troops, indefinitely. If and when he reduces up to a hundred thousand of our troops in Iraq, I expect them to go to Afghanistan, after a visit home with their families.

On repairing the erosion of the Constitution over the last eight years, undoing the executive coup under Bush/Cheney? No change. Rendition (kidnapping „suspects” to torture states), state secrets privilege invoked on the same grounds and as frequently as before, no more transparency (yet: there’s still talk of it, but I’m not holding my breath); warrantless wiretapping and surveillance untrammeled, with telephone companies as immune to accountability as NSA, assertion of right and intention of indefinite detention without charges or trial (continuing the Bush Administration’s rejection of the Magna Carta).

I didn’t really expect a president to eschew powers bequeathed to him by his predecessor, without Congressional pressure (which he wasn’t likely to get from a Congress dominated by his own party: and he hasn’t). But the use all year of the same briefs used by the Bush DOJ mocking the Constitution! We have to remember that John Yoo was (and is) a teacher of constitutional law, too; that doesn’t seem to do much for us. And for a guy who recited the presidential oath of office twice, I was struck that he misstated in Sweden what it was he had sworn to.

His excuse for accepting a Peace Prize while he was conducting four wars (including covert wars in Yemen and Pakistan: and Somalia? Iran?) was that unlike Martin Luther King and Gandhi he lived in the real world (not the bubble of the Birmingham Jail or the Salt March) and that he had „sworn to defend his nation.” Actually, he hadn’t. Like all presidents, he had sworn to protect, preserve and defend „the Constitution of the United States” against „all enemies foreign and domestic.” He hasn’t done a very good job of that, failing to reverse or even investigate the effective assaults on it of his predecessors Bush and Cheney, fairly described, I believe, as domestic enemies of the Constitution.

Obama has the chutzpah to assert that „I closed Guantanamo„–when he hasn’t! And if and when he does, he intends to move the lawless detention regime to Illinois. In the same sentence he claimed that he’s ended torture: when there are credible accounts of torture still going on at JSOC sites at Bagram and elsewhere.

Meanwhile he has, in effect, decriminalized torture, by refusing to indict, prosecute or even investigate the blatant policy of it under his predecessor. He says he’s stopped it, but his refusal to regard it as something to be investigated and prosecuted (which is his legal obligation to do under a treaty: i.e., he’s in violation of this) identifies it as something other than a crime, which it is under both domestic and international law. In other words, not only his successors but he himself could turn to it next month if „new” circumstances changed his judgment of its necessity as an instrument of policy. And as Glenn Greenwald has pointed out, for Obama to take this position makes it a bipartisan consensus (like the other constitutional atrocities mentioned above), giving it a seal of legitimacy and status from now on as an available „option” for the Executive branch.

The economy? Health? He has sought and achieved all the change that Wall Street and the health industry will accept and applaud.

His „changes” have made his favorite bankers rich, and will vastly enrich the health industry, without demanding regulation. Hardly surprising on the financial sector, since he appointed as top officials and advisors the very promoters of deregulation that created the crisis. The administration attitude that „What’s good for Goldman Sachs is good for the nation” is not the change most people were eager for.

I hear there have been some useful changes in civil rights and the environment (other than a real policy for averting climate catastrophe!) but I don’t know the specifics. On the issues I follow closely, it’s a another Bush term: at its best, Bush the father, but mostly the son. The rhetoric is different, for sure, but it’s so uncoupled from performance that I scarcely listen to the talk any more.

Yes, there still is a dime’s worth of difference between the parties–though not a whole lot more than that–but at this point, I wouldn’t give a dime for the rhetoric alone. If he backs up his words about a „nuclear -free world” with meaningful steps in that direction, I’ll give him credit for it: but he hasn’t done so yet, and I really don’t expect it. Looking at the Republicans, I can hardly regret my vote and support for him, and I will surely vote for him in 2012. But not because I expect from him the change we need: in the absence of a yet-nonexistent citizens’ movement that will change the political environment to which he responds.

Certainly in style, and in some respects in policy, he’s far from being a Bush-type Republican. But he’s just as far from what we need as he is from McCain and Palin.

A thorough answer but hardly a rave review, I’m afraid. Let’s pause here. When we return, Dan will talk more about the Pentagon Papers and how much things are different, or not, today. I hope you’ll join us.

Joan Brunwasser is a co-founder of Citizens for Election Reform (CER).

22 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

19/febr/2010 Dansând cu ruşii – România în South Stream

Dansând cu ruşii – România în South Stream

Mircea Marin
standard.ro, 19 februarie a.c.

Bucurestiul este din ce în ce mai aproape de a deveni cu acte în regula o parte a proiectului South Stream  daca este sa dam crezare unui comunicat postat, miercuri seara,  pe situl oficial al Gazprom, la câteva ore de la încheierii vizitei la Bucuresti a vice-presedintelui sau Alexandr Medvedev.
“România  si-a reafirmat interesul de a participa la proiectul South Stream si a transmis partii ruse documentele cerute pentru pregatirea studiului de fezabilitate” se arata în document.
“Discutiile sunt într-o faza incipienta” a confirmat, potrivit TMCTV, ministrul român al Economiei, Adriean Videanu. “Stiu ca Transgaz a fost invitat din acest punct de vedere (în South Stream – n.r.). Romgaz nu poate sa faca parte.”

Scopul discutiilor pare a fi fost stabilirea de “principiu” a conditiilor tehnice, economice dar si politice ale aderarii României la South Stream  – cel putin asta o sugereaza componenta celor doua delegatii. Echipa rusa a fost condusa de Alexandr Medevedev, un apropiat colaborator al duo-ului Vladimir Putin (actual premier) – Dmitri Medevedev (actual presedinte. Cei doi Medvedevi, între care exista doar o coincidenta de nume au fost colegi în cadrul gigantului energetic rus înainte ca actualul presedinte sa fi fost cooptat în echipa lui Vladmir Putin la Kremlin) arata clar ca Moscova a venit pentru a face promisiuni la nivel înalt si nu pentru discutii exploratorii. Echipa româna a fost condusa de ministrul Economiei, Adriean Videanu (nu doar detinatorul portofoiului de resort dar su un apropiat colaborator al Presedintelui Traian Basescu) secondat de reprezentanti ai Ministerului Afacerilor Externe si diplomati, fapt care arata ca dincolo de aspectele economice, discutiile au atins aspecte legate de politica externa.

Ce este South Stream

Proiectul South Stream vizeaza construirea unui gazoduct care sa asigure transportului de gaz rusesc (din regiunile sudice ale Rusiei)  sau de gaz central asiatic (adus din Kazakstan, Turkemenistan) prin intermediul Gazprom, catre statele Uniunii Europene pe o ruta care sa ocoleasca teritoriul Ucrainei, printr-un segment care va traversa Marea Neagra. Segmentul sub-Euxin, ce ridica cele mai mari probleme din punct de vedere tehnic (lungime de 900 de kilometru adâncime pe anumite portiuni 2 000 metri) cât si geopolitic (Faptul ca Ucraina este ocolita permite Moscovei sa izoleze Kievul din discutiile sale cu Europa. Asta înseamna si o libertate mai mare în a duce o politica de forta fata de Kiev care nu mai are puterea de a genera probleme care sa deranjeze buna relatie dintre Moscova si Berlin – Roma – Paris, asa cum s-a întâmplat în cazul crizelor gazelor din anii precedenti De altfel prin South Stream, ca si prin Nord Stream, Rusia iese din Containmentul la care o supun SUA si aliatii sai din Estul Europei –  vezi problemele cu Estonia, Polonia, Ucraina, România – sarind “zidul” pentru a avea o relatie directa cu Vechea Europa). Din Bulgaria, South Stream urmeaza a se ramifica spre centrul Europei (Austria) si spre sudul Europei (Grecia si Italia). Capacitatea maxima a conductei este de 31 de miliarde de metri cubi, ulterior cu posibilitatea cresterii capacitatii la 63 miliarde de metri cubi. Proiectul ar costa între 10 -15 miliarde de euro.

Ce loc are gazul în Politica de putere a Moscovei

Moscova a exploatat dependenta energetica din punct de vedere politic înca din perioada sovietica, dupa aceasta, înca si mai mult. Un lucru de care Esticii sunt constienti si îngrijorati. “Ieri foloseau tancurile, azi folosesc petrolul” remarca Zbigniew Siemiatkowski, folstul sef al serviciilor secrete poloneze citat de New York Times, trecând în revista instrumentele de lucru utilizate de Rusia în zona fostei si perceputei sale sfere de influneta din regiune. În cei douazeci de ani, care au trecut de la Caderea Zidului Berlinului, Moscova a utilizat de 55 de ori întreruperea livrarilor de gaze catre diferitii sai parteneri externi cu scopul constrângerii acestora (aceasta este concluzia unui studiu realizat de Swedish Defence Research Agency). Pentru Estici aceste practici aduc aminte de un trecut de care prin aderarea la Uniunea Europeana si NATO doreau sa se puna la adapost. În scrisoarea adresata în primavara lui 2009 lui Barack Obama, fostii lideri Estici, printre care si Vaclav Havel (Cehia) si Lech Walesa (Polonia) îi spuneau noului lider de la Casa Alba ca în ceea ce priveste statele lor proiectele de gazoducte South Stream si Nord Stream însemnau doar ca “Rusia s-a întors la politica imperiala pe care o urma în secolul XIX cu instrumente de secol XX1. Vechea Europa priveste altfel lucrurile – ea este chiar partenera Rusiei în construirea acestor gazoducte:  Germania (Nord Stream), Italia (South Stream) sunt partenere cu drepturi egale alaturi de Rusia. Pentru Estici acesta este un al doilea motiv de îngrijorare.

Opţiunea strategică  – politic vs economic

Statele din Europa Centrala si de Est, printre ele si România, foste membre ale lagarului socialist sau ale imperiului sovietic au crezut ca aderarea la Uniunea Europeana si NATO le va scoate de sub influnta Moscovei. Acest lucru în linii mari este adevarat.Occidentul da însa dovada de “dubla personalitate” în relatia sa cu Moscova. Berlinul, Parisul si Roma sunt dispuse sa aduca Moscova din ce în ce mai mult în “jocul european” trecând peste avertismentele si protestele Varsoviei sau Pragai, cele mai vocale în aceasta problema. Washingtonul este mai putin dispus sa o faca, iar faptul ca atât administratia Bush cât si administratia Obama au cautat solutii ca dupa primirea în NATO a tarilor din “imediata apropiere” a fostei URSS – Polonia, România, Bulgaria – sa consolideze securitatea acestora prin gasirea unor solutii (baze militare, cele doua variante ale scutului anti.racheta) prin care sa fie prezente ele însele în aceasta regiune, arata pe de o parte si ca au înteles ca Rusia va continua ofensiva politica spre acestea  si ca Berlinul-Parisul-Roma nu se vor opune acestei lucru.Totusi, economic Rusia câstiga teren în regiune – iar proiectul South Stream, la care au aderat deja mai multe state din aceasta, este un vector important. Este de vazut daca în viitor influenta economica în crestere nu se va transforma într-o influenta politica. Noua relatie în care România ar intra cu Moscova, are totusi si unda verde a Washingtonului – venit anul trecut la Bucuresti, vicepresedintele SUA, Joe Biden îndemna la construirea unei “relatii pragmatice cu Rusia”.

Bad Girl Ukraine

South Stream evita Ucraina. De ce? Ucraina ocupa un loc important în politica Rusiei în partea sa Europeana.  Despre ce a însemnat pierderea Ucrainei pentru politica de mare putere a Rusiei, cel mai elocvent ne vorbeste Zbignew Brzezinky, fostul consilier de politica externa al lui Jimmy Carter: “Pierderea Ucrainei era o pierdere de pivot geopolitic, deoarece a limitat drastic optiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fara statele baltice si fara Polonia o Rusie ce si-ar fi pastrat controlul asupra Ucrainei ar fi putut înca sa încerce sa fie liderul unui imperiu eurasiatic arogant” (a se vedea Marea Tabla de Sah – suprematia americana si imperativele sale geostrategice, Ed. Univers Enciclopedic, 2000). Odata cu revolutia portocalie Kievul a devenit din ce în ce mai distant fata de Moscova si mai dornic sa se integreze în Uniunea Europeana si NATO. Moscova a încercat sa “înmoaie” linia dura a Yuliei Timosenko apelând la “menghina energetica”. Cum din punctul de vedere al Rusiei oprirea livrarilor nu se mai putea face, pentru ca aceasta ar fi însemnat stricarea unor relatii greu construite cu Berlinul si Roma, s-a apelat la cresterea pretului gazelor livrate Kievului. Peste noapte Ucraina s-a trezit îndatorata Rusiei cu o factura gigant la gaze. Tousi, strategia Rusiei a fost perdanta. Europa Occidentala tot a ramas fara gaz – pentru ca Ucraina a închis tranzitul livrarilor rusesti catre vest – asa cum s-a întâmplat în 2009. Europa s-a confruntat cu o problema deloc usoara – Bulgaria unde gazul natural asigura 90% din nevoile energetice si care depinde în proportie de 96% de importurile de gaz din Rusia, a fost practic înghetata, în conditiile în care timp de apaope o saptâmâna nu a primit 1 metru cub. Rusia nu poate scoate din discutie Ucraina, pentru ca 80% dintre livrarile sale de gaze catre Europa trec prin aceasta tara. Prin urmare trebuie sa o ocoleasca.

Care este situaţia în Europa

Europa cauta solutii sa reduca dependenta sa de gazul rusesc. Dar beneficiarele acestor solutii sunt deocamdata statele din Vest. Este pur si simplu din cauza apropierii geografice de furnizori alternativi: Algeria  pentru Europa de Sud Vest, Norvegia pentru Europa de Nord Vest. Vestul Europei de altfel conteaza si mai putin pe gazul natural ca sursa de energie – Germania (39%), Franta (16%).  Pentru Vechea Europa livrarile de gaze naturale din Rusia descriu o problema din ce în ce mai putin semnificativa – Daca în anii 1980 membrii Comunitatii Economice Europene depindeau în proportie de 80% de livrari rusesti în ceea ce priveste consumul lor de gaz, înainte de prima extindere a Uniunii Europene acesta dependenta se redusese la jumatate. Cresterea la nivel agregat a depaendentei Europei de livrarile de gaze rusesti s-a facut pe seama noilor memebrii din Estul Europei, care conteaza în proportii mari pe gazer naturale ca surse energetice si pe importuri rusti pentru asigurarea nevoilor de consum.

Problema României sau unde e Nabucco?

Mai bine de o treime din gazul consumat de Romania vine din Rusia. În prezent, ponderea importului este de aproape 30%, dar acesta va creste constant, din cauza declinului natural al rezervelor interne. Conform strategiei energetice elaborate recent de Ministerul Economiei si Finantelor, zacamintele de gaze ale României sunt estimate la 184,9 miliarde de metri cubi, ceea ce înseamna ca, raportat la actuala productie de gaze, aceste rezerve se vor epuiza în 15 ani. România a încercat sa gaseasca o solutie la aceasta problema prin sprijinirea proiectului pan-european Nabucco – care evita Rusia. Pe marginea acestui subiect l-am provocat la o discutie pe Adrian Cioroianu, fostul Ministru de Externe al României.“Problema majora a Nabucco esrte ca nu avem furnizori de gaz. Iranul dadea semne ca ar putea dezvolta o alta relatie cu Occidentul si cu SUA în special. Nabucco are la baza acordul politic, dar nu are furnizor”. El remarca jocul dublu  facut între Nabucco si South Stream de multe state din regiune noastra. “România a fost una dintre putinele state din regiune care a sustinut cu consecventa proiectul Nabucco. Bulgaria, Serbia, Ungaria au spus de la început ca vor da curs propunerii celei mai avantajoase” a adaugat el. Principalul nostru aliat împotriva Rusiei, Statele Unite nu fac din Nabucco un proiect prioritar.   “Da, sustinem Nabucco, insa acest proiect de gazoduct nu este Sfantul Graal, ca niciun alt gazoduct” a spus anul trecut Robert Morningstar, noul ambasador pentru energie pe continentul eurasiatic al SUA. Chiar si daca Nabucoo nu va fi niciodata construit, spune Cioroianu, România tot nu se afla într-o situatie disperata. “Avem un potential înca neutilizat în privinta energiei nucleare. Nu avem nevoie de constructia unei noi centrale ci de punerea în functiune a reactoarelor ramase la CNE Cernavoda”. Alaturarea în “dansul cu rusii” nu este decât o potentialitate subliniaza fostul sef al diplomatiei. “Rusia mizeaza pe dependenta de gaze naturale a statelor din jurul sau. Dar nimic nu este determinat. Ne-am obisnuit sa vedem Rusia în ofensiva. Lucrurile nu stau chiar asa. Rusia are nevoie sa vânda aceste resurse de gaze naturale” a încheiat aceasta.

19 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Un comentariu

19/febr/2010 Ce va aduce anul 2010 pentru Rusia? – o analiză a ziarului moscovit „Izvestia”

RUSSIE: A quoi ressemblera l’année 2010 ?

Dégel des relations russo-ukrainienne, union douanière avec la Biélorussie et le Kazakhstan, nouveau Traité russo-américain sur les armements stratégiques, changement des fuseaux horaires. Les douze prochains mois seront chargés pour les Russes.

05.01.2010 | Izvestia, (preluat în versiunea franceză, după săptămânalul parizian Courrier international)

A quoi s’attendre en 2010 en Russie, en dehors du fait que ce sera „l’année du Tigre”, „l’Année de l’enseignement” et „celle du 65ème anniversaire de la Victoire sur le nazisme” ? Le quotidien Izvestia se veut rassurant et annonce la couleur (des bonnes nouvelles) :

• Revalorisation des pensions de retraite.
Entrée en vigueur d’un nouveau système prenant en compte la durée du temps travaillé, notamment durant la période soviétique. Pour chaque année de travail effectuée avant 1991, c’est 1 % d’augmentation. Ainsi toute personne ayant travaillé 15 ans avant 1991, verra sa pension revalorisée de 15 %. 502 milliards de roubles ont été affectés à cette réforme. L’objectif étant de ramener à zéro le nombre de retraités dont les ressources sont inférieures au seuil de pauvreté.
 
• Nouveau recencement de la population
Une photographie „qui permettra de mesurer l’impact de la crise sur la vie du pays”. Les questions porteront sur l’âge, la citoyenneté (pour les étrangers ou les ex-soviétiques), le niveau d’instruction, la nationalité (la Russie est une fédération plurinationale), le type de logement, des sources de revenu (mais pas le montant), l’activité, le nombre d’enfants, „le nombre de mariages”. En revanche aucune question ne sera posée sur les convictions religieuses, „domaine strictement privé”.

• Changement des fuseaux horaires
Le président Medvedev a annoncé qu’il était urgent de réduire le nombre de fuseaux horaires (actuellement au nombre de onze sur le territoire de la Russie). Les „experts”, après une discussion qui devrait être „âpre”, et peut-être un referendum sur la question, se prononceront cette année.

• Renouvellement des élites régionales
Trente gouverneurs (un tiers des dirigeants régionaux) vont devoir quitter leurs fonctions. Le président Medvedev a affirmé qu’il ne „tolérerait pas que la même personne reste à la direction d’une région plus de trois mandats successifs” (les gouverneurs ne sont plus élus mais désignés par le président). Des „poids-lourds” comme Mintimer Chaïmiev, Alexandre Philipenko et Kirsan Illioumjinov (respectivement à la tête du Tatarstan, du district autonome de Khanty-mansisk, et de Kalmoukie) vont ainsi libérer la scène politique russe.

• Des logements pour tous les militaires
Le ministère de la Défense s’est engagé à en finir cette année avec la pénurie de logements pour les officiers. Sur les 45 000 logements qui devaient être attribués en 2009, seuls 28 000 l’ont été.

• Signature d’un nouveau Traité de réduction des armées stratégiques
Start-1 est arrivé à échéance le 5 décembre 2009. Les experts estiment que la signature définitive du nouveau Traité  avec les Américains devrait avoir lieu dès janvier 2010. Les paramètres clé du document – le niveau plancher du nombre de têtes nucléaires et de leurs lanceurs – ont été établis. Mais il y a encore beaucoup de „détails” à discuter, comme la réglementation des inspections mutuelles. Quoiqu’il en soit, la deadline ne peut être fixée après mai 2010, date de la Conférence internationale sur la non-prolifération nnucélaire, voulue par Barack Obama.

• Nomination d’un „Monsieur Caucase du nord”
On ne sait pas encore de qui il s’agira, ni même qu’elles seront exactement ses prérogatives, son statut et son titre. Mais, „un tel individu, doit absolument être désigné en 2010”. Chargé de „coordonner la situation” de l’ensemble du Caucase russe, où l’arriération socio-économique, et les séquelles de la guerre de Tchétchénie font toujours  le lit du terrorisme, cette personne, qui ne sera pas originaire du Caucase elle-même, sera directement responsible devant le président  Medvedev.

• L’Ukraine choisira un successeur à Viktor Iouchtchenko
Premier tour le 17 janvier, second tour le 7 février. Avec 3 à 5 % d’intentions de vote, le leader de la Révolution orange et „allié stratégique” du président géorgien Saakachvili, sera détrôné, se réjouit le quotidien Izvestia. Par Ioulia Timochenko, l’actuelle Première ministre, „qui ne manifeste pas de rejet viscérale de la Russie”, ou par Viktor Ianoukovitch le candidat pro-russe, accusé d’avoir usurpé la victoire à la présientielle de 2004 ? „Que ce soit l’un ou l’autre, le dégel des relations entre l’Ukraine et la Russie est certain”.

• Entrée en vigueur de l’Union dounnière entre la Russie, la Biélorussie et le Kazakhstan
Dès le 1er janvier 2010, s’appliquera un tarif douanier unique, et à dater du 1er juin, la formation du territoire douannier unifié sera terminé. Il s’agira, en attendant la création d’un Espace économique commun entre les trois pays, prévue pour 2012, „d’un des rares exemples de réel processus d’intégration de l’espace post-soviétique”. 

19 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

13/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre implicaţiile scutului antirachetă pentru politica României spre Est

România priveşte Estul de sub scut

Dan Dungaciu

„Imperialist american/ cădea-ţi-ar bomba în ocean” (Versuri din anii ’50)

Despre scuturi antirachetă a început să se vorbească după ce preşedinte al SUA devenise Ronald Reagan (1980-1988), autorul faimoasei expresii „Imperiul Răului”, cu referire la URSS, şi cel care obişnuia să spună că „socialismul ar funcţiona numai în două locuri: în rai, unde nu este nevoie de el, şi în iad, unde există deja”. Tot el a lansat Iniţiativa de Apărare Strategică, cunoscută sub numele de „războiul stelelor”. În spatele acestei iniţiative spectaculoase se afla un calcul geostrategic pragmatic…

„Cel mai mare pitic din lume este piticul sovietic”

Produsul naţional brut al economiei sovietice era de şase ori mai redus decât cel american, dar hybris-ul sovietic era să arate că URSS e tot pe locul întâi: statuia Maicii Rusia de la Stalingrad era cu zece centimetri mai înaltă decât statuia Libertăţii din New York, iar cel mai mare avion transportor sovietic, Antonov 220, avea cu circa douăzeci de centimetri mai mult decât omologul său american, Galaxy. Soluţia americanilor, inclusiv iniţiativa „războiului stelelor”, a fost să îi invite pe ruşi la o competiţie. Cu un buget militar enorm, de 400 milioane USD anual, vreme de opt ani, administraţia americană a supus Moscova unei presiuni la care aceasta nu avea cum să facă faţă. URSS a intrat în colaps, iar americanii au câştigat detaşat Războiul Rece. Aceasta a fost una dintre funcţiile principale ale „războiului stelelor”.

Un proiect strategic pentru zece ani

Actualul scut american de apărare antirachetă nu are legătură directă cu anii ’80. Logica Războiului Rece a fost depăşită, astfel că decizia din 17 septembrie a preşedintelui Obama de înlocuire a vechiului proiect de scut localizat în Polonia şi Cehia are alte mize. Ideea de bază este o mai bună protecţie a forţelor americane şi aliate desfăşurate în Europa, dar şi a teritoriului SUA şi al partenerilor săi. În esenţă, e vorba despre un proiect desfăşurat pe patru etape. Etapa întâi (2011) presupune desfăşurarea de sisteme radar şi amplasarea de interceptoare de rachete SM-3 pe nave. Cea de-a doua (2015) vizează protecţia aliaţilor prin amplasarea în baze terestre a unei noi generaţii de interceptoare (SM-3) în Europa de Est. Faza a treia (2018) vizează extinderea acoperirii la toate statele europene NATO, prin amplasarea unei noi baze terestre în nordul Europei. Ultima etapă (2020) urmăreşte asigurarea unei protecţii sporite a SUA împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale. România este vizată strict în etapa a doua, respectiv găzduirea de interceptori tereştri (rachete de interceptare) care vor deveni operaţionali în 2015. Invitaţia de participare a fost lansată de SUA la 5 februarie 2010 şi a fost aprobată de CSAT. Anterior se discutase despre acest proiect şi cu ocazia vizitei vicepreşedintelui american Joe Biden la Bucureşti (22 octombrie 2009) sau alte întâlniri bilaterale. Costurile de implementare sunt suportate de SUA. Din perspectiva României, acceptarea invitaţiei americane înseamnă, prioritar, creşterea nivelului de securizare prin participarea în acest proiect pe osatura căruia se vor construi şi scuturile NATO. Ideea că Bucureştiul devine ţintă prin asemenea gesturi, deci trebuia să refuze oferta lui Obama, este bizară: pe aceeaşi logică, România nu ar fi trebuit nici să intre în Alianţă, nici să găzduiască baze americane pe teritoriul său. Dar participarea la scut mai înseamnă şi asumarea unor obligaţii care revin României în calitate de membră a Alianţei şi de semnatară a unui parteneriat strategic cu SUA (1997). Celebrarea anul acesta a 130 de ani de relaţii diplomatice cu America capătă acum semnificaţii speciale. (text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 12 februarie a.c.)

13 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

12/febr/2010 „The Economist”: aliaţi din NATO îngrijoraţi de decizia Franţei de a vinde nave Mistral Rusiei

French arms sales to Russia. The cruel sea

NATO allies worry about France’s decision to sell big warships to Russia

Feb 11th 2010 | PARIS AND TALLINN | From The Economist print edition

CHAMPAGNE and other French products may soon face declining sales in Tallinn, Tbilisi and places in between. The possible sale by France to Russia of up to four Mistral-class assault ships, at up to $750m each, is stoking fear and mistrust. The deal, agreed on “in principle” by France, could be formalised during a visit to Paris next month by Russia’s president, Dmitry Medvedev. The ships would enter service in 2015.

The deal highlights Russia’s increasing military ambitions and the decay of its own arms industry. Once one of the world’s top naval powers, Russia is now struggling to complete even the repair of an aircraft-carrier destined for India, let alone to build new ships from scratch. The Mistral is a mighty, 199-metre-long vessel that carries tanks and helicopters, and can conduct and manage amphibious landings. Kaarel Kaas, of the International Centre for Defence Studies, a think-tank in Tallinn, says that such ships would “transform the power balance” on Russia’s borders. (foto EPA)

One region affected is the Baltic, where Estonia, Latvia and Lithuania, NATO’s most vulnerable members, are still waiting to see concrete plans for the alliance to defend them in a crisis. The other is the Black Sea. The Mistrals could matter in any conflict over Crimea in Ukraine, where Russia is due to give up a naval base in 2017. Russia’s naval chief, Admiral Vladimir Vysotsky, says that with such ships Russia would have won the 2008 war against Georgia “in 40 minutes instead of 26 hours”.

But if Russia wants to attack Georgia again, it can do so without Mistrals. And to make the new ships usable, Russia will need to buy or build flotillas of escort vessels, as well as advanced (and expensive) weapons and electronic systems. Even then, the Russian navy would be no match for NATO’s navies. Those who remember the backstage help that France gave Britain in trying to counter the French-made Exocet missiles used by Argentina during the Falklands war in 1982 may wonder how effective the Mistrals would be in any war that France disapproved of.

The sale was first mooted in November when Vladimir Putin, Russia’s prime minister, visited France. Georgia has complained publicly, as have some Baltic officials. Robert Gates, the American defence secretary, had a “good and thorough exchange of views” (ie, a disagreement) this week with his French counterpart, Hervé Morin, but this may be just a blip in the improving relations between France and America. The Pentagon is planning manoeuvres in the Baltic later this year. It may now beef them up.

Some critics worry more about the political balance than the military one. Some compare the Mistral deal to Nord Stream, a controversial planned Russian-German gas pipeline. Running along the bed of the Baltic Sea, it would circumvent troublesome transit countries in eastern Europe. But its real importance is that it provides Russia with a tool to peddle influence in European countries.

The Saint-Nazaire shipyard, which builds the Mistral class, is in trouble. It has won only one order, from the French navy, in the past three years; 350 workers there are being asked to quit. The French state recently bought a third of the shipyard company to save jobs and know-how.

Haggling over the Mistral orders (one will be built in France, the others probably in Russia) could thus give the Kremlin bargaining clout in the coming years. An early sign of that, cynics say, is a decision to boot a Georgian-run Russian-language television channel off France’s Eutelsat satellite. France pooh-poohs the ex-communist countries’ protests as paranoia. Russia cannot be treated both as a NATO ally and as an enemy, France’s president, Nicolas Sarkozy said this week. Yet that is how Russia seems to see things. Its new military doctrine paints NATO, and particularly its enlargement, as the biggest threat to Russia. The ex-communist states know that protesting against a done deal will only make them look weak and paranoid. Still, they don’t like it.

12 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

12/febr/2010 Invitatul din weekend – Vladimir Socor: vânzarea de nave franceze „Mistral” către flota rusă este o provocare pentru NATO

The Jamestown Foundation, 11 februarie a.c.

 FRANCO-RUSSIAN NAVAL SALE IS A CHALLENGE TO NATO

Vladimir Socor

NATO is being tested, with “its future at stake,” not in Afghanistan as the line recently went, but rather in Brussels itself and in the Alliance’s most influential capitals. The latest among these tests–one that the Alliance seems only determined to side-step–is over the proposed French naval modernization program for Russia. The program envisages selling one French Mistral-class warship–a state-of-the-art, offensive power-projection capability–to Russia and licensing the construction of three or four ships of the same class in Russia, potentially usable in the Baltic and Black Sea.
The Mistral would be the first-ever military and production-licensing sale by a NATO country to Russia; and the deal’s value could set a billion-Euro benchmark or even higher. Moscow has also expressed interest in purchasing the “soldier of the future” integrated kit Felin from France’s Sagem company, as part of modernizing the Russian ground troops’ offensive potential. Again, Russia’s “near abroad” would be the likely arena for using such forces
Certain other West European countries could well use a French “precedent” and start selling their own military production to Russia, with similar disregard for the security of Russia’s neighbors, who are NATO Allies or Partners. Ideally from Moscow’s standpoint, European countries would ultimately even compete with each other in arms offers to Russia. Moscow is trying to induce such competition already by hinting at talks with other European countries for Mistral-class analogues, if France bargains too hard on the terms of its sale. (foto RIA Novosti)

Beyond crass commerce, France is also justifying the Mistral sale to Russia as an anti-crisis stimulus program and employment-generating measure, in addition to its grand political rationalizations (see EDM, January 7, 26, February 11). Thus, France is creating a panoply of excuses that other NATO countries can emulate in future arms deals with Russia, if this Mistral sale goes ahead, with corrosive effects on the Alliance’s solidarity and its policies.
If NATO tolerates the Mistral deal, then other member countries and companies may scramble for bilateral arms deals with Russia, outside any NATO consultation processes, and without objection from an Alliance self-consigned to irrelevancy on this account. NATO needs to deal with the Mistral case pro-actively, before any fait accompli and precedent will have been set. If NATO fails on this issue now, then the entire issue of arms sales to Russia will spin out of the Alliance’s ability to control.
Meanwhile, NATO looks reluctant to face the implications of the proposed sale for the Alliance itself. The office of NATO’s Secretary-General seems to give the Mistral deal a green light without qualms, thus distancing itself from the US position. According to NATO’s chief spokesman James Appathurai, “NATO has no formal role at all in this sale. We are quite confident that the sale would be–when it takes place– perfectly legal, within all the relevant frameworks. But of course some allies have expressed concern about the sale, and we are aware of it” (RFE/RL, February 9).
This statement’s first part sounds like a resigned admission of NATO irrelevance to the issues at hand. The second element implicitly disavows US Defense Secretary Robert Gates’ objections to the Mistral sale and the Pentagon spokesman’s statement of receptiveness to regional concerns (La France D’Abord: Paris First to Capitalize on Russian Military Modernization, EDM, February 11).
The NATO Secretary-General’s office backtracked somewhat the following day, with the same spokesman conceding that “the anxieties of some Allies are of course real and are understandable for historical and for geographical reasons” (AP, February 10).
This interpretation, however, avoids the issue of Russian intentions and capabilities in the context of the Mistral deal. It reduces the debate to history and geography, omitting the recently experienced Russian conduct. And while mentioning Allies, it overlooks NATO Partners, although Georgia and Ukraine would be directly affected by the possible Mistral deployment in the Black Sea.
Georgia remains a prime target of opportunity for Russia in the Black Sea basin at present. A Mistral-class ship would enable Russia to threaten amphibious and helicopter landings on Georgia’s sea coast, with far greater speed and effectiveness than those of Russia’s existing capabilities. Russia’s naval command publicly alluded to the Mistral’s potential use against Georgia when starting the talks with France for the sale. Paris has ignored Georgian officials’ appeals (see EDM, September 18, November 2, December 2, 2009). Meanwhile, Georgia is an all-but disarmed country and–as a thwarted NATO aspirant–is not covered by any external security guarantees.
Russia could also use this type of ship to intimidate Ukraine in the run-up to 2017, when the Russian Black Sea Fleet’s lease in the Crimea runs out. Moscow has indicated in multiple statements that it is prepared to keep the Sevastopol naval base (in eastern Crimea) regardless of legal issues. The Mistral’s helicopters and armored vehicles would give Russia the threat option of a quick landing on the Crimean peninsula’s western side. Meanwhile, immersed in electoral confrontations, and with a moribund presidency, Ukraine failed to join Georgia in raising the Mistral issue at the international level, although Ukraine might equally be affected in due course.
Defense ministers and other officials in Estonia, Latvia, and Lithuania continue expressing concern about the possible impact on Baltic security, if Russia stations a Mistral-class warship there. According to Latvian Defense Minister Imants Liegis, this would change the security situation in the Baltic Sea, necessitating adjustments in defense planning (BNS, February 9). Lithuanian Defense Minister Rasa Jukneviciene will raise this issue within NATO: “Such a sale is quite astonishing to us, this will become a precedent. It is an important issue for NATO and we will bring it up” (BNS, February 9). According to Estonian Foreign Ministry senior official (and previously ambassador to NATO) Harri Tiido, the Mistral sale to Russia could undermine the Baltic States’ security; and “Baltic nations may in that case have to consider changes to their defense planning (RFE/RL, February 9).
Thus far, Baltic and Black Sea countries have not been effective in raising their concerns on this matter within NATO. They have not yet spoken in a concerted fashion; they worried about irritating France (even about possible French retaliation on other matters); and they seemed at times to hope that the Mistral issue would just go away.
NATO’s internal politics are also partly responsible for inhibiting debate on this issue. Debate was discouraged at the political level, and the United States hesitated for four months before Gates raised the issue, privately and publicly, with Paris on February 8. Apparently, the quest for Russian “help” on Afghanistan and Iran, all its frustrations notwithstanding, took precedence over longer-term considerations.
However, serious examination of the proposed Mistral sale in NATO need not be construed as jeopardizing NATO-Russia relations, nor primarily as a Baltic and Black Sea issue. Ultimately, the most relevant issue is that of NATO’s own viability, and the integrity of its internal consultation processes and procedures. The Mistral affair should bring the wider issue of arms sales to Russia onto NATO’s agenda. The new NATO Strategic Concept, currently being drafted, provides a compelling first opportunity in this regard.

12 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

10/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (4/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (3/4)

Certains pays paieront pour faire venir des immigrés

De formidables avancées techniques résulteront de cette guerre, et l’une d’elles sera particulièrement cruciale. Pour des raisons évidentes, toutes les forces en présence seront à la recherche de nouvelles sources d’énergie pour remplacer les hydrocarbures. L’énergie solaire est théoriquement la source d’énergie la plus efficace sur Terre, mais elle exige de vastes batteries de capteurs. Ces capteurs prennent une place considérable et leurs effets négatifs sur l’environnement sont nombreux – sans parler du fait qu’ils ne fonctionnent pas la nuit. Au cours de la prochaine guerre mondiale, toutefois, des concepts développés avant le conflit dans le domaine de la production d’électricité dans l’espace – son acheminement sur Terre sous forme de micro-ondes passera rapidement du stade de prototype à la réalité. Développée à moindre coût grâce aux capacités de lancement d’engins militaires dans l’espace, cette nouvelle source d’énergie sera financée, à l’instar des chemins de fer ou d’Internet, par les pouvoirs publics. Et cela donnera le coup d’envoi d’un grand boom économique. La cause profonde de tout cela sera la fin de l’explosion démographique, l’événement le plus important du XXIe siècle. A l’horizon 2050, les principaux pays industrialisés se dépeupleront à un rythme spectaculaire et, en 2100, même les pays les plus sous-développés auront des taux de natalité tels que leurs populations ne s’accroîtront plus. L’ensemble du système mondial est bâti depuis 1750 sur la perspective de populations en constant accroissement. Plus d’ouvriers, plus de consommateurs, plus de soldats – c’est sur cela qu’on a toujours tablé. Mais, au XXIe siècle, cela cessera d’être vrai. Tout le système de production changera. Ce changement induira une dépendance accrue à l’égard de la technologie – et notamment des robots, qui se substitueront peu à peu à la main-d’œuvre humaine, et d’une recherche génétique poussée (moins dans le but de prolonger la vie que de rendre les gens productifs plus longtemps).

Quel sera l’effet le plus immédiat d’une baisse de la démographie mondiale ? Très simplement, au cours de la première moitié du siècle, la crise démographique se traduira par une grande pénurie de main-d’œuvre dans les pays industriels avancés. Aujourd’hui, pour les pays développés, le problème est de dissuader l’immigration. Dans les prochaines décennies, le problème sera de l’attirer. Certains pays iront même jusqu’à payer les gens pour les faire venir. Cela concernera même les Etats-Unis, qui se disputeront avec d’autres des migrants toujours moins nombreux, et faisant tout leur possible pour convaincre des Mexicains de venir s’établir aux Etats-Unis – un changement qui, même s’il prête à sourire aujourd’hui, sera inévitable.

Ces changements conduiront à la crise ultime du XXIe siècle. Le Mexique est aujourd’hui la quinzième économie mondiale. Tandis que les économies européennes déclineront peu à peu, le Mexique, tout comme la Turquie, progressera dans le classement jusqu’à devenir l’une des premières puissances économiques du monde dans les dernières années du siècle. Au cours de la grande migration vers le nord encouragée par les Etats-Unis, l’équilibre démographique dans l’ancienne Cession mexicaine [les territoires que le Mexique a cédés aux Etats-Unis en 1848, après sa défaite dans la guerre américano-mexicaine, parmi lesquels la Californie, l’Utah, le Nevada et la majorité de l’Arizona] se modifiera de manière spectaculaire – au point qu’une grande partie de cette région sera majoritairement peuplée de Mexicains.

Le gouvernement mexicain considérera cette nouvelle réalité comme la rectification de défaites historiques. Je m’attends à un grave affrontement entre les Etats-Unis et un Mexique de plus en plus puissant et sûr de lui aux alentours de 2080. Cet affrontement pourrait avoir des conséquences inattendues pour les Etats-Unis, et se poursuivra vraisemblablement au-delà de 2100.

Une bonne partie de ce que j’expose ici peut sembler difficile à concevoir. En 2009, on a du mal à imaginer que le XXIe siècle puisse s’achever sur un affrontement entre les Etats-Unis et le Mexique et du mal à voir la montée en puissance de la Turquie ou de la Pologne. Bien entendu, plus la description est détaillée, moins fiable elle devient. Il est impossible de prévoir dans le détail ce qui arrivera d’ici la fin de ce siècle – en dehors du fait que je serai mort depuis longtemps et que je ne saurai pas quelles erreurs de pronostic j’ai commises.

© 2009 George Friedman. Traduction publiée avec l’aimable autorisation de Doubleday, une marque d’édition du groupe Knopf Doubleday, division du groupe Random House.

10 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

09/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (3/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (3/4)

La Pologne redeviendra une grande puissance

Il y a ensuite la Turquie, qui est actuellement la dix-septième économie mondiale. Chaque fois qu’a émergé un grand empire islamique, il a été dominé par les Turcs. L’Empire ottoman s’est effondré à la fin de la Première Guerre mondiale, laissant place à la Turquie moderne. Mais la Turquie est une plate-forme stable au milieu du chaos. Les Balkans, le Caucase et le monde arabe au sud sont tous instables. La Turquie verra son influence s’accroître à mesure qu’augmentera sa puissance – son économie et son armée sont d’ores et déjà les plus puissantes de la région.

Il y a enfin la Pologne. La Pologne n’est plus une grande puissance depuis le XVIe siècle. Mais elle en redeviendra une. Deux facteurs militent en ce sens. Le premier est le déclin de l’Allemagne. L’économie allemande est forte et continue de croître, mais elle a perdu le dynamisme qui l’a portée durant deux siècles. Par ailleurs, la population allemande va décliner de façon spectaculaire au cours des cinquante prochaines années, ce qui sapera un peu plus sa puissance économique.

Le second facteur, c’est que les Alle­mands chercheront à éviter une troisième guerre avec la Russie lorsque celle-ci fera pression sur la Pologne. Les Etats-Unis soutiendront toutefois la Pologne en lui fournissant une aide économique et technique massive. Les guerres, quand elles ne ravagent pas un pays, stimulent la croissance économique, et la Pologne deviendra la puissance dominante dans une coalition d’Etats alliés contre la Russie. Le Japon, la Turquie et la Pologne seront chacun confrontés à des Etats-Unis encore plus sûrs d’eux-mêmes qu’après la seconde chute de la Russie. Cela créera une situation explosive. Les relations entre ces quatre pays auront un impact déterminant sur le XXIe siècle et finiront par entraîner une nouvelle guerre mondiale. Cette guerre ne ressemblera à aucun des conflits précédents, car elle sera menée avec des armements qui pour l’instant relèvent de la science-fiction. Ce conflit du milieu du XXIe siècle sera la conséquence directe des forces dynamiques apparues dans les premières années du nouveau siècle. 

9 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 Ucraina – după alegeri; consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici

Ucraina – o portocală mai puţin

Adrian Cioroianu

(fragment*; pentru textul integral, vezi aici)

(…) Victoria lui Ianukovici clarifică şi totodată complică situaţia ţării sale. Chiar dacă nu e atît de pro-rus pe cît spun adversarii, el este încă şi mai puţin pro-occidental.

Ianukovici e un pragmatic. În următorul lustru (cel puţin) nu se va mai pune problema apropierii Ucrainei de NATO (acesta fusese pariul major al lui Iuşcenko). În fapt, Ucraina se va apropia de Rusia, în sfera de influenţă pe care Moscova o reconstruieşte febrilă de un deceniu. În Occident s-a comentat puţin constituirea Uniunii vamale Rusia-Belarus-Kazahstan (în 2009); dar pentru Moscova aceasta reprezintă una dintre marile sale victorii geopolitice din ultimii 20 de ani. Iar pasul următor va fi încercarea de aducere a Ucrainei în această uniune (care-i un alter nomen pentru dominaţia Rusiei în “vecinătatea imediată”– cum e numit la Moscova spaţiul ex-URSS). Prin poziţia sa, Ucraina are o importanţă strategică pentru Rusia. Kievul e chiar pe falia sferelor de influenţă: Washington/Bruxelles de-o parte, Moscova de alta. (foto AFP, Le Figaro, 16 ianuarie a.c.)

 

Viktor Iuşcenko n-a fost cel mai bun preşedinte european al epocii sale, dar nici cel mai slab; marea sa neşansă a fost că victoria sa s-a suprapus, în 2004, cu o perioadă în care ambiţiile (şi presiunea) Rusiei erau în creştere Puţină istorie: Rusia albă (Belarus), Rusia mică (Ucraina) şi Rusia ca atare reprezentau cele trei republici slave din fosta URSS, cu aproape 73 de procente din populaţia totală (la nivelul anului 1990); prin comparaţie, cele cinci republici preponderent musulmane din Asia Centrală aveau abia 18 procente. Atrăgînd Belarusul şi Kazahstanul (cea mai mare republică central-asiatică) în Uniunea vamală pe care o controlează, Rusia a semnalat că aici doar un element mai lipseşte: Ucraina. Politica dură a lui Putin faţă de Iuşcenko a arătat că Moscova nu era pregătită – nici politic, nici militar, nici psihologic – să piardă controlul asupra acestei republici.

Cîteva consecinţe posibile ale victoriei lui Ianukovici: i) în primul rînd, repet, Rusia va face tot ce poate pentru a atrage Ucraina în Uniunea R-B-K (pentru “a o readuce la locul ei”, cum ar spune Putin). Economia Ucrainei (…).

* textul integral va fi publicat joi 11 februarie a.c. în revista Dilema veche şi, ulterior, pe GEOPOLITIKON.

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

08/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (2/4)

Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (2/4)

La seconde guerre froide s’achèvera comme la première

Les changements qui mènent à une nouvelle ère sont toujours terriblement soudains, et les vingt premières années de ce nouveau siècle ne feront pas exception. La guerre entre les Etats-Unis et l’islamisme touche déjà à son terme, et le prochain conflit est d’ores et déjà en vue. La Russie est en train de recréer son ancienne sphère d’influence, et cette sphère finira forcément par poser des problèmes aux Etats-Unis. Les Russes vont progresser vers l’ouest à travers la vaste plaine d’Europe du Nord. Mais ils se heurteront à une OTAN sous domination américaine dans les trois pays baltes – Estonie, Lettonie et Lituanie – ainsi qu’en Pologne. Il y aura d’autres points de friction en ce début du XXIe siècle, mais c’est cette nouvelle guerre froide qui sera le théâtre le plus explosif lorsque la guerre entre les Etats-Unis et l’islamisme sera terminée.

Les Russes ne peuvent que tenter de réaffirmer leur puissance, et les Etats-Unis ne peuvent que tenter de s’y opposer. Mais, au final, la Russie ne pourra pas l’emporter. A long terme, ses graves problèmes intérieurs, son déclin démographique et ses infrastructures médiocres menacent la survie même de ce pays. Cette seconde guerre froide sera moins effrayante et beaucoup moins mondialisée que la première mais s’achèvera de la même manière : par l’effondrement de la Russie.

Beaucoup prédisent que le prochain grand rival des Etats-Unis n’est pas la Russie, mais la Chine. Je ne suis pas d’accord, pour trois raisons. D’abord, lorsque l’on regarde attentivement la carte de la Chine, l’on s’aperçoit que c’est un pays extrêmement isolé géographiquement. Avec la Sibérie au nord et l’Himalaya et la jungle au sud, ainsi qu’une population majoritairement concentrée dans la partie orientale du pays, l’expansion territoriale n’est pas chose aisée pour les Chinois. Ensuite, la Chine n’est plus une grande puissance maritime depuis des siècles, et il faut du temps pour bâtir une marine de guerre. Enfin, il y a une raison plus profonde pour ne pas avoir d’inquiétude à propos de la Chine : c’est un pays foncièrement instable. Chaque fois que la Chine s’ouvre au monde extérieur, les régions côtières connaissent la prospérité, pendant que la grande majorité des habitants de l’intérieur demeurent dans la misère. Cela génère tensions, conflits et instabilité. Cela conduit aussi à prendre des décisions économiques pour des raisons politiques, avec le gaspillage et la corruption qui s’ensuivent. Ce n’est pas la première fois que la Chine s’ouvre au commerce extérieur, et ce ne sera pas la dernière fois qu’elle plongera pour cette raison dans l’instabilité. Ce ne sera pas la dernière fois non plus qu’une personnalité comme Mao surgira pour couper le pays du monde, répartir la richesse – ou la pauvreté – et recommencer le même cycle une fois de plus. Certains pensent que la tendance de ces trente dernières années va se poursuivre indéfiniment. J’estime pour ma part que le cycle chinois va entrer dans sa phase suivante et inévitable au cours de la prochaine décennie. Loin de représenter un rival, la Chine est un pays que les Etats-Unis vont s’attacher à renforcer et dont ils s’efforceront de maintenir l’unité afin d’en faire un contrepoids à la Russie. Le dynamisme économique actuel de la Chine ne présume en rien de sa réussite à long terme. Vers le milieu du siècle, d’autres puissances émergeront, des pays que l’on ne considère pas comme de grandes puissances aujourd’hui mais dont je m’attends à ce qu’ils s’affirment au cours des prochaines décennies. Je songe particulièrement à trois d’entre eux. Le premier est le Japon, deuxième économie mondiale et la plus vulnérable parce que extrêmement tributaire de ses importations de matières premières. Le Japon, qui a un passé militariste, ne restera pas la puissance mineure et pacifique qu’il a été. Il ne le peut pas. Confronté lui aussi à des problèmes démographiques et hostile à toute immigration de masse, il sera contraint d’aller chercher de la main-d’œuvre à l’étranger. Les faiblesses du Japon l’obligeront à infléchir sa politique. (continuarea – mîine)

8 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

07/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko doreşte rejudecarea procesului de la Haga cu România (2/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(partea a II-a şi ultima – pentru prima parte, click aici)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Există în politică o paradigmă ce nu se dezminte niciodată de apariţia şi concretizarea ei în momente cheie. Este vorba de nevoia de a improviza la faţa locului. Aceasta devine un gest cu atât mai necesar cu cât personajul ce recurge la ea se află într-o postură delicată. Cursa prezidenţială din Ucraina nu i-a scutit pe nici unul dintre candidaţi de asemenea ipostaze. După ce apele s-au decantat şi turul doi bate la uşă este absolut normal să ne fi obişnuit cu declaraţii şoc[1]. Bunăoară, pe 3 februarie a.c. (exact la un an de la sentinţa tribunalului) Iulia Timoşenko, cotată cu 27.2% imediat după Viktor Ianukovici cotat cu 31.5%, promite să angajeze Ucraina în revizuirea deciziei de împărţire a zonelor economice din Marea Neagră între Ucraina şi România în cazul câştigării alegerilor. Precizarea trebuie privită cu rezervele de rigoare. În fond desfăşurătorul campaniei electorale o arată ca una din ultimele încercări de a câştiga electorat. Ceea ce frapează însă sunt direcţiile în care bate această idee şi beneficiile aferente.

Eventualul câştig de cauză al Ucrainei într-o la fel de eventuală redeschidere a dosarului ar însemna o victorie morală extrem de consistentă pentru politica regională ucrainiană. Ca atare, în cazul exploatării zăcămintelor s-ar contura două avantaje nete. (foto: AFP)

Unul dintre ele ar fi un pas în suplimentarea propriilor resurse de gaz, petrol sau hidrocarburi. În urma crizei declanşate la începutul lui 2009, când Gazprom a încetat livrările complete de gaz către Ucraina, s-a produs o fisură importantă a încrederii pe care clienţii o aveau în capacitatea celor doi giganţi, Gazprom din partea Rusiei respectiv Naftogaz din partea Ucrainei de a-şi rezolva problemele pentru a putea respecta clauzele contractuale în privinţa asigurării necesarului de gaz. Afectate de această situaţie au fost şi Ucraina şi Europa. Problematica conflictului dintre cei doi giganţi depăşea logica unui simplu incident apărut în perioada unui anotimp nefast în care este mai multă nevoie de energie termică decât în oricare perioadă a anului. Întinsă pe o perioadă mai lungă, disputa permanentă asupra preţurilor şi termenelor de livrare a erodat constant şi sigur nădejdea marilor consumatori de gaz de a vedea finalizate neînţelegerile ce subminau atingerea unui echilibru economico-financiar şi politic. Anumite rapoarte au indicat pierderi ce depăşeau 1 miliard de dolari pentru Gazprom plus pierderi substanţiale pentru segmente ale economiei ucrainiene în care prezenţa gazului este obligatorie în procesul industrial. Aşadar, mai multe zăcăminte ar însemna mai multă linişte şi încredere.

Cel de-al doilea avantaj ar fi acela că imaginea Ucrainei în ochii instituţiilor şi grupurilor de interese occidentale ar căpăta o aură înălbită de siguranţa cu care s-ar putea prezenta în faţa Vestului odată ce ar dovedi mai multă coerenţă şi putere în politicile energetice. Ori, se ştie foarte bine că în spatele oricăror posibile negocieri de aderare la UE se aşază, printre altele, reforma continuă, seriozitatea şi respectarea termenelor. Ideea de bază este că, în ciuda eşecurilor înregistrate de-a lungul multiplelor crize ale gazului, în care plata sincopată a datoriilor către marele furnizor Gazprom a etichetat Kievul drept ineficient şi neserios atunci când e vorba de plăţi, câştigarea unui surplus de combustibili gata de exploatat ar aduce consecinţe benefice.

În acest caz, ar fi o bilă albă pentru puterea de convingere şi atitudinea proactivă atât de necesare în relaţiile cu UE.  

Rămâne de văzut în ce măsură  Iulia Timoşenko – în cazul în care ar câştiga alegerile – ar pune în practică promisiunile electorale. Nu cred că ar fi o surpriză însă o atare acţiune venită din partea contracandidatului dacă ar fi acesta cel care câştigă. Masa de joc rămâne deschisă atâta timp cât gazul musteşte în adâncuri.


[1] Este halucinantă violenţa cu care Iulia Timoşenko şi-a demontat adversarul absent de la confruntarea TV, recurgând la expresii ce sfidau decenţa morală şi lingvistică a unui discurs. Respectiva persoană a declarat că încă „i se poate simţi mirosul lui Ianukovici în sală chiar dacă e absent”

7 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

07/febr/2010 George Friedman: predicţii geopolitice pentru secolul XXI (1/4)

 Când Ankara şi Varşovia vor face legea

(Quand Ankara et Varsovie feront la loi

Le XXIe siècle s’achèvera sur un nouveau conflit mondial dont la Pologne, la Turquie et le Mexique, devenus grandes puissances, seront les principaux acteurs. La vision du politologue américain George Friedman.

preluat din revista Courrier international nr. 1000, ianuarie a.c.

L’auteur : George Friedman est le patron de STRATFOR, une entreprise de veille stratégique qu’il a créée en 1996 et dont les analyses sont très souvent reprises dans les médias. Le texte que nous publions est un extrait de l’avant-propos de son nouveau livre, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century.

** (1/4)

La puissance intrinsèque et la position géographique des Etats-Unis en font l’acteur clé du XXIe siècle. Le pays n’est pas aimé pour autant. En revanche, sa puissance fait qu’il est craint. Aussi, l’histoire du XXIe siècle, et particulièrement sa première moitié, tournera autour de deux combats de signe opposé. L’un sera mené par des puissances secondaires, qui formeront des coalitions pour tenter d’endiguer et de brider les Etats-Unis. L’autre sera livré par les Etats-Unis eux-mêmes, qui agiront de façon préventive afin d’empêcher ces coalitions de se former.

Si l’on considère le début du XXIe siècle comme l’aube de l’ère américaine (succédant à l’ère européenne), nous voyons qu’il y a eu tout d’abord un groupe de musulmans cherchant à recréer le califat – le grand empire islamique qui s’étendait autrefois de l’Atlantique au Pacifique. Ce groupe devait inévitablement frapper les Etats-Unis, dans l’espoir d’attirer la première puissance mondiale dans une guerre, afin de démontrer sa faiblesse et de déclencher un soulèvement islamique. Les Etats-Unis ont réagi en envahissant le monde islamique. Mais leur objectif n’était pas la victoire. D’ailleurs, personne ne sait très bien en quoi aurait consisté cette victoire. Leur but était simplement de déstabiliser le monde islamique et de le dresser contre lui-même, de façon à empêcher l’émergence d’un empire islamique. Les Etats-Unis n’ont pas besoin de gagner des guerres. Il leur suffit de faire de la déstabilisation, de sorte que le camp d’en face ne puisse acquérir une force suffisante pour les menacer. Le XXIe siècle verra une série d’affrontements impliquant des puissances secondaires tentant de s’allier pour brider l’action américaine, tandis que les Etats-Unis lanceront des opérations militaires pour les en empêcher. Le XXIe siècle verra davantage encore de guerres que le XXe siècle, mais ces conflits seront beaucoup moins catastrophiques, en raison à la fois des évolutions technologiques et de la nature de la menace géopolitique. (continuarea – mîine)

7 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele geopolitice ale R. Moldova

Unde se află R. Moldova?

„SUA şi Rusia au ajuns, la negocierile de la Geneva, la un acord de principiu asupra primului Tratat de reducere a armelor nucleare în 20 de ani” („Wall Street Journal”, 3 februarie 2010)

Evenimentul cel mai semnificativ legat de vizita preşedintelui Băsescu la Chişinău este… tăcerea Moscovei. Nu a existat până acum nicio reacţie oficială după această vizită extinsă şi profundă, deşi oficialii ruşi au reacţionat până acum la gesturi incomparabil mai benigne ale Bucureştiului faţă de Chişinău. Şi totuşi, Moscova a tăcut. Semnificaţia acestei tăceri cuprinde în ea, poate, cheia înţelegerii regiunii. Dincolo de orice „tranzacţie” la nivel înalt sau toate declaraţiile politice de la Chişinău, cetăţenii RM sunt astăzi, de fapt, în faza în care trebuie să îşi decidă, cu adevărat, apartenenţa.

Lupta pentru spaţiul euroatlantic

România a fost şi ea, păstrând proporţiile, în aceeaşi situaţie la începutul anilor ’90. Situaţia Bucureştiului era atunci critică. Gesturile iresponsabile în politica externă ale lui Nicolae Ceauşescu au declanşat un veritabil război rece cu Moscova, sfidând, în acelaţi timp, America – ultima fiind cea mai mare şi cea mai gravă dintre erorile sale politice. Primul demnitar străin care vine la Bucureşti este Eduard Şevardnadze, ministrul de Externe al URSS (ianuarie 1990), iar la 11 februarie soseşte Secretarul american de Stat James Baker.

Confuzia însă persistă. Iar culmea prestaţiei elitelor de la Bucureşti este semnarea „Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS”, la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Caz singular în această regiune, Tratatul stipula că niciunul dintre semnatari nu va intra în alianţe militare fără consultare prealabilă. În traducere: blocarea apropierii României de NATO, respectiv de spaţiul euroatlantic (ceea ce s-a reuşit în cazul RM prin stipularea „neutralităţii” în Constituţia din 1994). Tratatul nu a mai fost ratificat cel puţin pentru motivul că URSS a dispărut. Au urmat circa trei ani de confuzie şi de eforturi diplomatice intense. În 1992, Camera Reprezentanţilor respingea cu mare majoritate (283 la 88) propunerea de a reacorda României clauza „naţiunii celei mai favorizate”. Bucureştiul o obţine efectiv abia la 8 noiembrie 1993, devenind beneficiar permanent din 1996. Din 1993, relaţia cu Washingtonul s-a îmbunătăţit prin vizita în SUA a lui Ion Iliescu (1994), iar, în 1995, Pravda scria iritată despre „transformarea României într-o colonie americană”. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, relaţiile sporesc în intensitate, mai ales după susţinerea NATO în Kosovo, ceea ce a însemnat calificarea pentru intrarea în organizaţie. Chiar dacă SUA (alături de Marea Britanie, Danemarca sau Islanda) se opuneau aderării României la NATO în 1997 (Franţa, prin vocea preşedintelui Chirac, spunea că „singura ţară latină din Estul Europei are dreptul să se alăture Alianţei”), America oferă ulterior României un „parteneriat strategic” care însemna un nou cadru de colaborare.

(text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 05 februarie a.c.)

6 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

05/febr/2010 Alegeri în Ucraina: Iulia Timoşenko vrea rejudecarea procesului cu România pentru platoul continental (1/2)

Insula Şerpilor, un sîsîit în discursul electoral al Iuliei Timoşenko

(prima parte)

Filip Vârlan, 04 febr. a.c.

Într-o frumoasă ediţie interbelică, apărea la Ed. Steinberg, sub pseudonimul literar al Reginei Elisabeta, povestea “Insula Şerpilor”. Departe de gâlceava politică şi economică în care va fi fost aruncat peste ani acest tărâm golaş şi sec în forme de relief, cititorul pătrundea într-un labirint unde forţe nebănuite îi învăluiau imaginaţia ducând-o în unghere obnubilate pentru ca apoi să o lumineze brusc.  Bogăţia locului trebuia cumva sugerată prin fantasticul în care peticul de pământ era scăldat. La data respectivă era doar descrierea literară aceea care sugera voalat abundenţa de simboluri deopotrivă pozitive şi negative, avuţia spaţiului având să fie certificată mai târziu, când, atât existenţa şerpilor magici cât şi cunoaşterea de sine aveau să fie înlocuite de cercetarea ştiinţifică desfăşurată în special sub umbrela unor considerente strategice scăpate de primul impuls al cesiunior teritoriale ale României din 1940.

Indubitabil, aria geografică nu avea să fie omisă de interesele URSS în zona Mării Negre. Ruşii au “primit” insula prin intermediul unui proces verbal de cedare semnat în 1948 dar neratificat de nici una dintre părţi. A urmat apoi  delimitarea apelor teritoriale, acţiune realizată într-o manieră unilaterală de către sovietici. Nefiind pe deplin rezolvată, chestiunea delimitării a dus la negocieri bilaterale aferente acestui proces în pofida unui rezultat descurajant de ştirb ce nu a permis consensul definitiv. Locanta nu a încetat să pună probleme, şi, ca o continuare reală de data aceasta a undei de mister imprimată de poveste, a apărut pe harta intereselor, decenii mai târziu, un element neaşteptat dar plin de semnificaţii şi consecinţe deopotrivă: zăcăminte de petrol şi gaze în zona platoului continental aflat în dispută. Şi de aici începe jocul… (foto: EPA)

(

Până prin anii 90, România nu a putut mişca ceva concret în direcţia obţinerii unei revizuiri a actelor semnate în 1948, chiar dacă s-a prefigurat intenţia de a dezbate chestiuni sinuoase pe care regimul de la Bucureşti ar fi dorit să le tranşeze la Moscova încă de la prima vizită a lui Nicolae Ceauşescu în 1965. Se pare că dosarul cu pricina ar fi continut şi câteva file despre Insula Şerpilor.

După destrămarea Uniunii Sovietice, această fâşie de pământ a revenit Ucrainei. Ca o consecinţă a apariţiei unui nou „stăpân”, au urmat negocieri pentru reglementarea raporturilor bilaterale marcate incisiv de cerinţele UE şi NATO – a fost urgentată semnarea de tratate de bună vecinătate. Pentru România,  tratatul semnat cu Ucraina în iunie 1997 nu a reuşit numai a demonstra Vestului felul în care românii sunt capabili să-şi lase la o parte trecutul cu toate întâmplările-i nefericite. Graba cu care diferite aspecte ale tratatului au fost trasate a denotat totodată o viteză dezamăgitoare prin care acelaşi stat român poate să îşi şteargă la o adică şanse reale de profit în probleme stringente de geopolitică. Anii au trecut şi în 2004, ca un rezultat al negocierilor eşuate în privinţa delimitării platoului maritim şi a zonelor economice exclusive, România a acţionat împotriva Ucrainei în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ) de la Haga. Procesul a durat până în 2009 când, prin decizia din 3 februarie, părţii române îi reveneau 79,34% adică 9.700 km² din zona în dispută iar celei ucrainiene diferenţa reprezentând 2300 km².

La Kiev, unda de şoc a lovit în ministrul de externe Vladimir Ogrîzko, demis de parlament după încheierea procesului. Ca un pansament a venit însă precizarea făcută de viceministrul afacerilor externe, Aleksandr Kupşinin, ce a declarat că s-a atins o linie de compromis şi s-a eliminat o situaţie tensionată în relaţiile româno-ucrainiene. Statutul formaţiunii, rămasă în posesia Ucrainei, nu a fost menţionat de către CIJ dar s-a convenit o demarcaţie de 12 mile marine, fapt care indică locul ca fiind mai degrabă o stâncă decât o insulă.

Este clar că miza disputei româno-ucrainiene a fost de natură strategică, centrându-se pe accesul în apele teritoriale dar şi una economică ce vizează explorarea şi, eventual, exploatarea zăcămintelor. De reţinut este că ambele părţi au declarat, înaintea pronunţării deciziei finale a Curţii, că o vor respecta, indiferent de rezultat. (partea a 2-a: duminică, 7 febr. a.c.)

5 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/febr/2010 Analistul Vl. Socor revine asupra contractului de armament dintre Franţa şi Rusia – dosarul „Mistral”

The Jamestown Foundation, 26 ianuarie a.c. 

PARIS S’EXCUSE: FRENCH OFFICIALS TRY RATIONALIZING NAVAL REARMAMENT OF RUSSIA

(partea I-a)

Vladimir Socor

The approval process for boosting Russian naval power is moving forward in the French government. Paris and Moscow are negotiating the sale of one French-built Mistral-class warship to Russia, to be followed by construction of three or four such ships in Russia under French license (Interfax, January 15; RIA Novosti, January 22).

These intentions amount to a program of naval rearmament for Russia, an openly revisionist power in Europe and on its periphery. Mistral-class ships constitute by definition a power-projection capability, carrying tanks and helicopters for offensive landing operations, with an intimidating potential in Russian hands vis-à-vis maritime neighbors. NATO member and partner countries in the Baltic and Black Seas are concerned about the possible appearance of Mistral-class ships in the respective Russian fleets, if the French sale goes ahead.

France’s Inter-ministerial Commission for the Study of War Material Exports (French acronym CIEEMG), has now cleared the deal with Russia in a report to the French government. At the next higher level, the General Secretariat for National Defense and Security (SGDSN) is preparing its report on this issue for President Nicolas Sarkozy (Le Monde, January 26).

Representatives of French authorities at various levels are invoking justifications that range from the politically expedient to the crassly commercial; adding an ingredient of historical nostalgia for the Franco-Russian entente on the part of Prime Minister Francois Fillon, who actively promotes the Mistral deal.

According to two prominent French analysts receptive to government views, the Mistral deal is in line with “French diplomatic tradition…which holds that engaging Russia is better than isolating it.” Paris ought to address Russian complaints about the lack of Western technology transfers to Russia since the end of the cold war; and the Mistral deal could elicit Russian cooperation on larger strategic issues. The Sarkozy presidency regards the Russians “more as partners, albeit difficult ones. This more global vision does not [see] Georgia or Ukraine as a top priority” (Eurasianet, January 21).

By such French logic, withholding arms sales would be tantamount to isolating Russia, or undermining the credibility of political overtures to Moscow. Further by such French logic, Russia’s “difficult” behavior vis-à-vis the West would justify Western concessions to Moscow, at the expense of Russia’s neighbors in this case. And conversely, Russian cooperative behavior would have to be rewarded with arms transfers. Such official arguments need not be taken at face value, however. They purport to invoke overall Western interests in justifying a purely bilateral Franco-Russian transaction.

French government officials say off the record that no ultra-sophisticated electronics would be transferred to Russia in a Mistral transaction. By the same token, Russian officials anticipate having to buy some of the more advanced communications equipment from other suppliers. Withholding the state-of-the art French electronics, however, would not significantly diminish the Mistrals’ potential to overturn the naval power balance, if deployed with Russia’s Baltic or Black Sea fleets.

Aware of those implications, some senior officials speaking on the background at the Quai d’Orsay would prefer that Russia quietly renounce the Mistral deal: “this would be an ideal solution.” This could even help Minister of Foreign Affairs Bernard Kouchner out of his dilemma. The global humanitarian physician regards the Mistral affair as a “choice between consciousness and realism.” President Sarkozy and other political figures, however, are also concerned to rescue the crisis-hit French shipyards. According to management at the STX shipyard in St. Nazaire (the former Chantiers de l’Atlantique, now partly state-owned), the sale of just one Mistral-class ship would save “approximately one thousand jobs for two years.” One more ship (the third overall) of this class is due for delivery to the French navy by June 2011, whereupon the shipyard has no further orders (Le Monde, January 26).

That logic implies that arms sales to Russia could be justified as an anti-crisis measure and employment-generating program by a NATO member country. It also seems to imply an open-ended policy extending well beyond 2011 and with potential spinoffs, if a Mistral contract with Russia is signed. This could create a precedent for other bilateral deals between individual NATO countries and Russia, with corrosive effects on Alliance policies.

The financing of the Mistral deal is not being discussed publicly, although it must form a subject of Franco-Russian discussions. One ship of this class in a “naked” state costs an estimated $600 million to build in France. Given Russia’s current financial situation, it would hardly be surprising if French banks are enlisted to finance Russia’s purchase of the Mistral, under credit guarantees from the French government.

2 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

31/ian/2010 Două analize asupra relaţiilor actuale dintre România şi Republica Moldova

Relatiile spinoase dintre Romania si Moldova, pansate cu 100 mil. euro

Doina Anghel

 Ziarul financiar, 28.01.2010

Prima vizita externa a celui de-al doilea mandat al lui Traian Basescu a inceput ieri in Republica Moldova, cel de 17-lea partener comercial al Romaniei. Relatiile comerciale dintre cele doua tari s-au injumatatit in 2009 ca urmare a crizei economice, totusi, Republica Moldova, cu cei peste 4,3 milioane de cetateni, poate reprezenta o buna piata de desfacere pentru investitorii romani, care au inca o prezenta modesta peste Prut. Ce a inflorit in ultimul an ca urmare a crizei economice este contrabanda cu tigari, in fiecare piata bucuresteana cartusele de tigari de contrabanda, mai ieftine decat cele din magazine, putand fi gasite la discretie. „Moldova este proiectul meu de suflet”, spunea seful statului in primul sau discurs pe teme de politica externa dupa preluarea celui de-al doilea mandat. Ieri a sosit la Chisinau cu 100 mil. euro nerambursabili, pentru proiecte de infrastructura si cu o echipa de ministri economici, iar prima veste a fost infiintarea unei agentii de cetatenii pentru romanii de peste granita. 

Presedintele Traian Basescu a fost intampinat ieri la Chisinau de cateva sute de persoane care au strigat „Unire”, cuvantul-cheie pentru relatiile dureroase dintre Romania si Republica Moldova in ultimii ani.

Pe romani si pe moldoveni nu-i desparte nici graiul, nici cultura, nici istoria. Mesajul transmis ieri pe doua voci, dar in aceeasi limba, de presedintele roman si de cel moldovean, Mihai Ghimpu (interimar), a sunat intr-o nota foarte indepartata de relatiile ostile din timpul presedintiei filorusului Vladimir Voronin, acum liderul Partidului Comunist, al carui final de mandat a fost marcat de o revolta violenta a tinerilor care au strigat de la Chisinau spre lume: vrem alt viitor! (text integral, format word doc. – Anghel – RMoldova 28 ian 10)

__________________________

Patriotismul steagurilor nefluturate

 Dan Dungaciu

 Timpul (Chişinău), 29 ian. 2010

„Patriotismul nu este o izbucnire de emoţie scurtă şi nebunească, ci o dăruire liniştită şi statornică de o viaţă” (Vicepreşedintele american A. E. Stevenson)

Prima vizită externă realiză de preşedintele României în RM este consecinţa firească nu doar a promisiunilor electorale ale candidatului Traian Băsescu, ci şi a relaţiilor speciale care există acum între cele două state. Prima vizită a oricărui preşedinte al României la Chişinău trebuie să devină cutumă politică. Cortegiul guvernamental, declaraţiile făcute, atmosfera de la Chişinău – toate sugerează că vizita lui Băsescu e un eveniment cu potenţial excepţional, ce ar putea deveni istoric. Deocamdată, rămâne sub semnul lui „ar putea să fie”.

Două tipuri de naţionalism

În orice comunitate cu un profil bine conturat asumarea identitară se face pe două paliere, pe care anglo-saxonii le numesc „naţionalismul steagurilor fluturate” şi „naţionalismul steagurilor nefluturate”. Primul înseamnă exprimarea mai degrabă oficială sau oficializată a identităţii naţionale, adică la ceremonii, parade, date semnificative şi vibrante în memoria comunitară a etosului. Este momentul când discursurile oficiale duduie, fanfarele cântă, steagurile ies pe străzi şi sunt fluturate ostentativ şi temeinic. Dar paradele se termină, ceremoniile se încheie, fanfarele muţesc. Ce rămâne după? Rămâne „naţionalismul steagurilor nefluturate”, acel „naţionalism de fiecare zi” – neostentativ, cotidian şi „banal”, precum îl numeşte un sociolog britanic. (text integral, format word doc. – Dungaciu – RMoldova 29 ian 10 ).

31 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

28/ian/2010 Alegeri în vecini, criză acasă – noi provocări pentru o nouă generaţie

Est sau Vest?

O problemă de priorităţi sau de direcţie?

Constantin Romulus Preda

Anul 2010 poate fi decisiv pentru evoluţia viitoare a ţării noastre, având în vedere faptul că ne confruntăm cu o criză economică devastatoare, asemănătoare cu cea din perioada interbelică (1929-1933). Este foarte interesant cum va gestiona guvernul Boc această perioadă extrem de delicată. Zilele trecute, primul ministru al României vorbea despre relansarea economică, în timp ce trei sferturi din pensionarii ţării făceau împrumuturi pentru a putea supravieţui.
De asemenea, pe mai toate posturile de televiziune s-a discutat despre atacurile energetice, a căror victimă, se pare că a fost dl. Mircea Geoană. La Realitatea TV domnul Adrian Cioroianu propunea ca subiect de discuţie alegerile prezidenţiale din Ucraina, în timp ce moderatoarea emisiunii continua dezbaterea privind flacăra violet şi eşecul lui Prigoană jr. în alegerile privind fotoliul de deputat din sectorul 1…
Situaţia României este alarmantă şi, din câte observăm cu toţii, se va agrava şi mai tare. Legământul realizat între ţara noastră şi Uniunea Europeană, prin împrumutul de la FMI, poate fi decisiv pentru soarta acestei naţiuni.
În Ucraina, în lupta prezidenţială, după primul tur de scrutin, conduce detaşat liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici. Să nu uităm faptul că acesta şi-a exprimat public opiniile pro-Moscova. Alegerile din Ucraina pot reprezenta, aşadar, un real succes pentru „democratura” de la Kremlin.

desen din „Moscow Times”

În contextul european, eventuala alegere a lui Ianukovici pare a stabili un nou echilibru între Est şi Vest. În aceste condiţii, dl. Traian Băsescu ar trebui să preia vechile tactici ale domnitorilor medievali de a oscila abil între marile puteri. Sau, cel puţin de a relua legăturile cu Moscova.
Politica externă rusă din ultimii ani este parte a reprezentărilor ideologice ale elitei ruse şi, de aceea, nu sunt de aşteptat schimbări majore ale acesteia. Prin urmare, concluzia care se impune este aceea că Occidentul trebuie să „înveţe” să coopereze cu Rusia aşa cum este ea fără să se aştepte din partea acesteia la o „schimbare la faţă” peste noapte.
Un alt aspect important al politicii externe a României îl reprezintă relaţiile diplomatice cu Republica Moldova, fapt reliefat chiar de declaraţia preşedintelui României din 20 ianuarie 2010: „România se va manifesta activ în Uniunea Europeană pentru ca Chişinăul să ajungă acolo unde îi este locul”.
Ne aşteaptă vremuri grele, iar generaţia tânără este obligată să se implice în problemele societăţii româneşti, mai devreme decât se estima. În concluzie, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a schimba, într-un fel sau altul viitorul ţării noastre.  Solidaritatea şi implicarea permanentă în probleme politice trebuie să stea la temelia viitoarei societăţi româneşti.

28 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

27/ian/2010 Vineri, „Matrioşka” merge în vizită la Iaşi

Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:

vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),

iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.

Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istoriciFlacăra Iaşului; iaşicâştigă)

27 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 EURAST recomandă: o analiză a lui Vladimir Socor privind locul Transnistriei în geopolitica R. Moldova

TRANSNISTRIA REMAINS THE ONLY REALLY “FROZEN” CONFLICT

by Vladimir Socor

The Jamestown Foudation, 25 ianuarie 2010

In 2008, Russia “unfroze” the conflicts in Abkhazia and South Ossetia through outright war and occupation of these Georgian territories. In the latter part of 2009, the United States and Russia each accelerated negotiations on the ArmeniaAzerbaijan conflict, with Washington and Moscow each pressing for some kind of quick results. Although the U.S. and Russian initiatives are inherently competitive, they both proceed from the same flawed point of departure, breaking the link between Armenian troop withdrawal from seven Azerbaijani districts and normalization of Turkey-Armenia relations. This approach can only keep the Karabakh conflict unresolved, although it creates the appearance of intensive negotiations toward settling it.

Meanwhile, the conflict between Russia and Moldova in Transnistria remains the only really “frozen” post-Soviet conflict. If anything, the negotiating deadlock has deepened recently, with Russia advancing stricter conditions and exploiting Moldova’s internal political vulnerabilities. Russian State Secretary and Deputy Minister of Foreign Affairs Grigory Karasin’s just-completed visit to Chisinau and Tiraspol illustrates this involution (Russian Ministry of Foreign Affairs website, Interfax, January 23). (text integral, format word doc. – Socor – Transnistria – 25 ian 10 )

26 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (1/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(1/2)

Chiar dacă este criză, UE transmite semnale referitoare la politica de extindere. Depinde foarte mult de maniera în care o face şi în definitiv de gradul de implicare.

Vizita primului preşedinte al Consiliului European la Bucureşti, (18 ianuarie a.c.) face parte dintr-un mini turneu pe care dl. Herman Van Rompuy îl desfăşoară în această calitate. Ce-i drept, topul agendei de întrevederi la nivel înalt este caracterizat de intenţia de a deschide o nouă formă de dialog în cadrul relaţionării politice între statele membre ale Uniunii şi instituţiile aflate sub semnul schimbării aduse de Tratatul de la Lisabona. În afara acestei idei principale, momentul vizitei în sine este afectat de două coordonate importante.

O primă coordonată este de factură economică şi focalizează atenţia asupra chestiunilor stringente din refacerea economiei europene în contextul în care economii majore ale lumii – vezi cazul Chinei care a depăşit Germania la nivelul exporturilor – nu numai că nu au fost izbite de prima undă de şoc a crizei dar şi-au găsit resurse necesare pentru a înregistra o creştere economică sustenabilă.  Precizarea făcută de Van Rompuy, că trebuie să se asigure o creştere medie de 2%, este semnificativă din punctul de vedere al strategiilor ce trebuie urmate de statele membre. Aceste strategii se află pe agenda întâlnirii informale de pe 11 februarie de la Bruxelles dar şi pe cea a Consiliului European din martie.    

O a doua coordonată este de factură politică şi are o puternică amprentă de substrat conceptual. Este vorba despre perspectiva continuării procesului de extindere a Uniunii Europene, ţinând cont de numeroasele reformulări şi provocări din politica externă dar şi de criza economică. Chiar dacă Dl. Rompuy nu a afirmat-o direct, există o relaţie specială între conceptul de stat bogat şi ideea de extindere. Profilul următoarelor acţiuni la nivelul politicii economice conţine ideea de revenire la un standard care să confere prestigiul modelului UE. În fond, Tratatul de la Lisabona este un pas esenţial în reconfigurarea instituţională. Ca atare, un eşec economic ar putea provoca în lanţ şi un eşec al noii formule politice. Iar de aici până la sfărâmarea unui vis nu este decât tot un pas.

De vise şi de idealuri este vorba şi atunci când se vorbeşte despre percepţia fenomenului  extinderii. Actualmente există diferite stadii de evoluţie în acest proces sinuos care a avut de înfruntat dificultăţi provenite din varietatea epocilor, contextelor şi a profilului candidaţilor. Pe de altă parte, se poate afirma că tranşa extinderii în spaţiul  ex-comunist a adus cu sine cea mai efervescentă dezbatere teoretică la nivel de think tank, teorie politică, etica drepturilor omului, etc. Există o logică în spatele acestui fenomen. Văzute din postura membrilor Comunităţilor Europene, statele din Europa Centrală şi de Est reprezentau dovada unui continent ce purta amprenta scindării şi a injustiţiei istorice. Ca atare, dreptul de a accede la familia „unită” sau pe cale de a se uni, numită Europa, apărea nu numai ca un drept ci şi ca o condiţie sine qua non pentru atingerea bunăstării. Cu alte cuvinte, începând cu Tratatul de la Maastricht, UE oferea un model de reuşită politică, economică şi socială şi automat un nucleu ce era dispus să atragă în jurul său noi adepţi. Odată închis valul extinderii către o mare parte din fostele state comuniste, din 2004 a fost dezvoltată o nouă formulă de întărire a prosperităţii, stabilităţii şi securităţii într-un spaţiu ce se definea ca „vecinătate”. Înglobând 10 state, Politica Europeană de Vecinătate are la bază obiectivul de a preveni noi linii de demarcaţie doctrinară, politică sau economică între noii membri şi vecinii lor. Importanţa unui asemenea proiect este de necontestat dar ea trebuie cumva privită şi prin prisma unor interese strategice în zone în care sferele de influenţă au o pondere deosebită. Spre exemplu, 6 dintre aceste state se află într-o poziţie geografică extrem de marcată de reconfigurarea politicii externe a Rusiei, la care se adaugă particularităţi de dezvoltare economică şi de sisteme politice (tot în aceeaşi direcţie de cooptare şi cooperare extinsă acţionează şi Parteneriatul Estic, mai tânăr ce-i drept decât Politica de Vecinătate).  (partea a 2-a a acestei analize va fi publicată luni 1 februarie a.c. )

_________________________

by Bill Whitehead 26 dec 09

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 Analiza geopolitică predictivă STRATFOR pentru secolul XXI

… merită cinci minute din timpul cititorilor GEOPOLITIKON!

George Friedman (fondator STRATFOR) prezintă în acest video opiniile sale, care stau la baza cărţii Următorii o sută de ani (tradusă şi în româneşte, Ed. Litera & Săptămîna financiară, Bucureşti, 2009) – o lectură pe care o recomandăm tuturor celor pasionaţi de geopolitică sau de istoria posibilă a… viitorului – EURAST.

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

22/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (5/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(5/5)

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor.

Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? De remarcat, aici, un binom: în opinia mea, termenul cel mai “injurios” la adresa revoluţiei din decembrie 1989 este acela de “loviluţie”. Este acesta strict o compilaţie între “lovitură de stat” şi “revoluţie”? Este acesta o parafrază după sintagma “refolution” a istoricului britanic Timothy Garton Ash – care contopea într-un singur cuvânt ideile de revoluţie şi de reformă din interior a partidelor comuniste? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este – cred – cert: “refolution” rămâne pe mai departe respectabil şi cuprinzător; în schimb, “loviluţie” este în continuare un peiorativ minimalizator, care aruncă asupra revoluţiei române multe umbre de dubiu şi semne de întrebare.

Rămân la convingerea că reţinerea de a numi acel decembrie 1989 o autentică revoluţie – în ciuda partizanatului politic, firesc poate la începutul anilor 1990 – rămâne una dintre marile minusuri ale discursului public din societatea românească. Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls ce nega minima echidistanţă, plecat dintr-o luptă politică – repet – firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare a manifestărilor publice şi de despotism. Intelectualul româno-maghiar G.M. Tamás avea, cred, perfectă dreptate[1] atunci când reproşa acest lucru “prietenilor săi români”: anume faptul că au ezitat să facă din acea revoluţie din 1989 actul de naştere al propriei lor legitimităţi. Spre exemplu, nici astăzi nu este tocmai clar în ce măsură Moscova a fost amestecată în revoluţia “de catifea” din Cehoslovacia; şi totuşi, cehii nu neagă faptul că ar fi avut o autentică revoluţie în 1989. E trist, dar adevărat: într-un secol cu câteva false revoluţii (vezi mai jos), în decembrie 1989 românii au avut o revoluţie (e drept, cu probleme, dileme, & mistere), dar nu au ştiut să profite de ea.

4. De fapt, când s-a terminat revoluţia?

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie. Acest aparent “verdict” nu afectează enigmele din acele zece zile. Nici diferitele roluri jucate de personajele de prim-plan ale acelor momente încinse. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, şi, în acelaşi timp, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului român. 

Pentru că românii au, raportat la unitatea de timp, suspect de multe revoluţii. De la 1784 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin patru lovituri de stat. O scurtă recapitulare: 1784 – “revoluţia”, spuneau unii, lui Horea, Cloşca şi Crişan; 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 1848 – revoluţia paşoptiştilor; 1866 – “revoluţia” detronării lui Cuza; 1940 – “revoluţia” legionară; 1944 – începutul “revoluţiei naţionale antifasciste şi antiimperialiste”; 1989 – revoluţia anticeauşistă/anticomunistă din decembrie.

 În ceea ce priveşte loviturile de stat, gândiţi-vă la Cuza (1866), Antonescu (1944), Regele Mihai (1947) sau Ceauşescu (1989). Cum se vede, la noi deseori loviturile de stat par a se suprapune peste revoluţii; nu este tocmai măgulitoare această concluzie (sau, mai bine spus, confuzie). Personal, mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile de până acum şi să nu mai facem altele noi în stradă. Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!

Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, şi în calitate de profesor de istorie îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau dacă nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989, în opinia mea, a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă (geo)politică. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an. România putea atunci prefaţa i) drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, ii) puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania.

Fac aceste evoluţii parte din revoluţia din 1989? Iată o nouă sursă de reînnoite speculaţii.


[1] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

__________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

22 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

21/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (4/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(4/5)

3. Profesioniştii respectă definirea termenilor?

Al doilea elogiu, pe cale de consecinţă, este unul adus profesionalismului. Eu nu am avut onoarea de a fi revoluţionar (mi-ar fi plăcut, dar nu a fost cazul[1]), dar am avut în schimb onoarea de a fi senator de Timiş – judeţ care trăieşte cu o mare demnitate şi cu o certă încăpăţânare[2] (în sens bun) legenda, istoria şi memoria  revoluţiei. Nu aş vrea ca aceste rânduri să deranjeze susceptibilităţile unora, nici revoluţionarii, nici oamenii politici, nu vreau să stârnesc neapărat nici reacţii polemice, dar cred că cei care vor desluşi revoluţia nu vor fi nici politicienii şi nici revoluţionarii. Ci sunt/vor fi istoricii. În anii ’90 s-au organizat comisii parlamentare pentru elucidarea revoluţiei; am avut ocazia de a colabora sau măcar discuta (şi uneori polemiza) cu unii dintre membrii sau responsabilii acestor comisii[3]; mi-a devenit clar că efortul lor va rămâne futil tocmai pentru că amprenta politicului nu oferă credibilitate în România.

Iar istoricii trebuie să se bazeze pe toate sursele veridice şi să-i consulte pe toţi, indiferent de partizanatul lor politic (dacă îl au sau nu – cu menţiunea că în România el este, încă, foarte prezent[4]) şi din acest motiv reiau un apel pe care l-am făcut cu ocazia unei reuniuni[5] a revoluţionarilor & politicienilor: toţi cei care mai au încă amintiri din revoluţie, care au participat la ea, trebuie să-şi lase mărturia. Cred că este nevoie şi de adevărul lor, al revoluţionarilor, de mărturiile lor. Cu o ocazie anume[6], dl Dumitru Dincă vorbea despre „exaltaţi” sau despre „inconştienţi”… Ei bine, să ne înţelegem: sigur îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi mers la baricadă în seara de 21 decembrie 1989, îţi trebuia o doză de nebunie – o nebunie frumoasă şi eroică, pentru că revoluţiile nu se fac cu oameni reci şi raţionali. Iar eu, ca istoric, pe aceşti oameni deosebiţi şi curajoşi care au fost în punctele fierbinţi ale revoluţiei îi invit să lase ceva în urmă, să povestească, să scrie; pentru că indiferent ce vor da jurnalele televizate de seară despre întâlnirile lor, adevărul istoric al revoluţiei se va cerne şi va rămâne, iar polemicile lor din faţa camerelor de vederi sunt inutile. De ceea i-am rugat să lase în urma lor mărturii pe care studenţii studenţilor noştri le vor folosi cu succes.

Totodată, în legătură cu necesarul profesionalism necesar atunci când analizăm revoluţia din decembrie, e obligatoriu să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Această revoluţie a avut implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, şi mai ales în aria vestică a Mării Negre. Am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică recent apărută[7] – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori – pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea Conducătorului, Rusia/URSS de atunci a crezut că-şi (va) reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că, după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp), România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi cetăţenii entuziasmaţi de revoluţie îşi imaginau că odată cu revoluţia dispare din România comunismul şi influenţa sovietică! Dar, în fapt, lucrurile nu stăteau deloc astfel[8]. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii 1990 – 1991 – 1992.

Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete şi a participării lor la revoluţia din decembrie 1989: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie nu erau prezente servicii secrete de (aproape) peste tot! Pentru că aceasta este, tehnic vorbind, datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare şi cât li se datorează[9]. Mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că inutil aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „inamic” – care atunci devenise, pentru toţi, Nicolae Ceauşescu. (continuarea – mîine)


[1] Vezi rememorarea mea a acelor zile în “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie în viaţă”, în Lettre Internationale – ediţia română, nr. 72, iarna 2009/2010.

[2] Vezi recentele avataruri ale reacţiei unei părţi a populaţiei Timişoarei în contextul unor manifestări ale campaniei prezidenţiale – inclusiv “pactul” PNL-PSD-PNŢcd din 1 decembrie 2009.

[3] Mă refer aici la senatorul PNŢcd Valentin Gabrielescu şi la senatorul PSD Sergiu Nicolaescu.

[4] Un semn, el însuşi, al normalităţii sociale, dar şi al unei imaturităţi inerente societăţii ca atare.

[5] O simplă constatare: la data intervenţiei mele din iunie 2009, revista Institutului (vechi de cîţiva ani) ajunsese deja la numărul 21, ceea ce înseamnă 21 de numere x 60 de pagini, adică peste 1200 de pagini de amintiri/analize. Nu se poate, statistic, ca măcar unele dintre ele să nu fie valide din punctul de vedere al metodologiei istoriei. De fapt, prin revistele de istorie, volume de memorii, pagini de ziare, anchete parlamentare etc., estimez că despre revoluţia din decembrie 1989 trebuie să se fi scris, în România, zeci de mii de pagini standard.

[6] Masa rotundă amintită, din 13 mai 2009.

[7] Vezi cartea mea Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

[8] Ca martor direct, pot certifica faptul că pe 22 decembrie 1989, în piaţa actualei prefecturi din Craiova s-a strigat repetat “Gorbaciov – Gorbaciov”, la o oră la care singura certitudine era fuga lui N. Ceauşescu din clădirea C.C. al P.C.R.

[9] Michael Meyer, citat mai sus, spune că în România, ca şi în alte ţări estice, a fost mai curînd o revoltă internă a nomenklaturii de partid însoţită de un sprijin al Moscovei.

_________________________________

 – text publicat în revista Sfera politicii, nr. 142, decembrie 2009; o variantă franceză a acestui text a stat la baza conferinţei „La Roumanie après vingt ans. Les vertus et les vices de la normalité socialesusţinută de autor pe 18 decembrie 2009 la Paris.

21 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

20/ian/2010 Document EURAST: discursul lui B. Obama la primirea premiului Nobel (Oslo, 10 dec. 2009)

THE PRESIDENT: Your Majesties, Your Royal Highnesses, distinguished members of the Norwegian Nobel Committee, citizens of America, and citizens of the world: 

I receive this honor with deep gratitude and great humility. It is an award that speaks to our highest aspirations – that for all the cruelty and hardship of our world, we are not mere prisoners of fate. Our actions matter, and can bend history in the direction of justice.

And yet I would be remiss if I did not acknowledge the considerable controversy that your generous decision has generated. (Laughter.) In part, this is because I am at the beginning, and not the end, of my labors on the world stage. Compared to some of the giants of history who’ve received this prize – Schweitzer and King; Marshall and Mandela – my accomplishments are slight. And then there are the men and women around the world who have been jailed and beaten in the pursuit of justice; those who toil in humanitarian organizations to relieve suffering; the unrecognized millions whose quiet acts of courage and compassion inspire even the most hardened cynics. I cannot argue with those who find these men and women – some known, some obscure to all but those they help – to be far more deserving of this honor than I.

But perhaps the most profound issue surrounding my receipt of this prize is the fact that I am the Commander-in-Chief of the military of a nation in the midst of two wars. One of these wars is winding down. The other is a conflict that America did not seek; one in which we are joined by 42 other countries – including Norway – in an effort to defend ourselves and all nations from further attacks. (text integral, format word doc. – Obama – discurs Nobel – dec 09 )

20 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

17/ian/2010 Ultima oră: în Ucraina, Ianukovici şi Timoşenko se vor confrunta în turul II

Potrivit exit-poll-ului naţional, estimările după primul tur al alegerilor sunt următoarele:

1. Vikton Ianukovici – 31,5%

2. Iulia Timoşenko – 27,2%

3. Serhi Tîhipko – 13,5 % ; (marja de eroare ar fi de 0,5% !)

Alte exit-poll-uri dau procente diferite, dar acelaşi clasament: 1. Ianukovici – cca. 35%; 2. Timoşenko – cca. 25%.

Turul al II-lea al alegerilor este programat pentru 7 februarie a.c.

– pentru detalii: Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

17 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | 2 comentarii

17/ian/2010 Revista „Newsweek” (SUA) despre alegerile din Ucraina

The End of Orange

Only one thing’s for sure in Ukraine’s election: the winner won’t be Russia, no matter what it says.

By Owen Matthews and Anna Nemtsova | NEWSWEEK

Published Jan 9, 2010 | From the magazine issue dated Jan 18, 2010

No one can say who will win Ukraine’s presidential election later this month. But one thing is sure: Russia won’t waste time declaring itself the victor.

Ever since the 2004 Orange Revolution brought hundreds of thousands onto the streets of Kiev to overturn the rigged result of Ukraine’s last presidential vote, Russia has been itching for a rematch. For Vladimir Putin, seeing his man ousted in favor of a pro-democracy coalition that promised to take Ukraine into NATO and the EU was the „single worst strategic setback” of his presidency, according to Putin biographer Andrei Kolesnikov. Russia has spent the intervening five years ensuring that no such revolution can take place at home and that the Orange coalition in Ukraine would fail. These efforts, such as energy cutoffs and stoking separatism among Ukraine’s 20 percent Russian minority, worked devastatingly well—especially combined with the greed and shortsightedness of Ukrainian politicians. Viktor Yushchenko, the Ukrainian president and Orange leader, now limps along with single-digit approval ratings, while Viktor Yanukovych, the Moscow-backed candidate ousted in 2004, leads the polls. (text integral, format word doc. – Newsweek – Ucraina ian 10 )

____________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

by Adrian Raeside 27 nov 09

17 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

17/ian/2010 Ziarul „Le Figaro” (Franţa) despre alegerile din Ucraina

Viktor Ianoukovitch et ses sponsors

Le Figaro | 15/01/2010 | Mise à jour : 22:19

Proche du Kremlin, Viktor Ianoukovitch a acquis avec le temps une image plus policée.

L’ancien premier ministre d’Ukraine, au passé sulfureux, a su s’entourer pour finalement devenir le favori dans la course à la présidence.

En 2004, lors de la révolution orange, il jouait le rôle du méchant. Nervi de Vladimir Poutine, qui ne l’apprécierait guère en réalité, et des milieux d’affaires sans foi ni loi de l’est de l’Ukraine, avec lesquels les relations ne seraient d’ailleurs pas si fusionnelles.

Il faut dire que Viktor Ianoukovitch avait la carrure (1,95 mètre, 115 kilos), et une biographie qui ne plaide pas en sa faveur : des manières brutes de décoffrage, une certaine propension à abuser des «ressources administratives» (traduire : des pressions en tous genres pour gagner une élection) et un casier judiciaire de nature à plomber n’importe quel politicien occidental. Il aurait été condamné en 1968 pour vol, coups et blessures, puis en 1970 pour tentative de viol. L’information est au conditionnel, car les preuves se trouveraient sous bonne garde à Moscou. (text integral, format word doc. – Figaro – Ucraina – ian 10 )

17 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

17/ian/2010 „The Economist” (M. Britanie) despre alegerile din Ucraina

Ukraine’s presidential election

Oranges and lemons

Jan 14th 2010 | KIEV

From The Economist print edition

 A run-off is likely between Viktor Yanukovich and Yulia Tymoshenko

FANCY buying a vote in Ukraine’s presidential election on January 17th? Go to a new website called “sell your vote” ( http://www.prodaygolos.com.ua). “I will sell two or three votes,” reads one post. “I’ve sold mine for 500 hryvna,” reads another. When last checked, the website advertised some 4,500 votes for sale across Ukraine, at an average price of 913 hryvna ($114). This number could hardly swing the election result, but is enough to reflect the public’s alienation and disillusionment with their politicians.

Five years after the “orange revolution”, which brought thousands of protesters on to the snowy streets of Kiev, many would rather vote against all the candidates—or just not turn up at all. Kiev is once again covered in snow, but the only noise in this election is that of pensioners banging pots and pans in front of government buildings to demand better living standards. The gloomy mood even inspired one small-town opportunist in western Ukraine to change his name to Protyvsikh (Against-all). He is now one of 18 registered presidential candidates. (text integral format word doc. – Economist – Ucraina ian 10 )

17 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

17/ian/2010 O perspectivă rusă asupra alegerilor din Ucraina

Oranges and Clementines

Roland Oliphant ( Russia Profile)

15/01/2010

LVOV, Ukraine – In the Upcoming Ukrainian Presidential Elections a Second Round Seems Inevitable, But the Winner Is Hard to Predict

Democracy, in the crude form of healthy competition between rival candidates, is alive and well in Ukraine. Posters for the two main candidates Prime Minister Yulia Tymoshenko and former Prime Minister Viktor Yanukovich dominate the streets of Kiev against the backdrop of a myriad of posters for the other 16 hopefuls in Sunday’s presidential elections. Incumbent President Viktor Yushchenko’s “Ukraine for the people” slogan defiantly maintains a toe-hold in the national consciousness, though opinion polls show that his re-election campaign is a forlorn hope.

It is illegal to publish opinion polls less than 15 days before an election in Ukraine, and no new poll data has been published here since January 1. But a poll by the state-owned Russian pollster VTsIOM conducted between January 3 and 10 shows little change in the two weeks since New Year. Yanukovich continues to lead the field with 30.5 percent, with Tymoshenko trailing on at 13.9 percent. (text integral, format word doc. – Russia profile – Ucraina – ian 10 )

17 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 Nu pierdeţi mâine, aici, perspective din Marea Britanie, SUA, Franţa şi Rusia asupra alegerilor din Ucraina!

… iar analiza EURAST – Ad. Cioroianu asupra aceleiaşi teme este aici!

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 „Ucraina alege între Est şi Vest” – reportaj video RFE/RL

… la adresa http://www.rferl.org/video/5061.html

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi politica externă a UE

Câtă Moldovă şi câtă Rusie?

Dan Dungaciu

 „De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)

Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.

Audieri pentru (ne)liniştea noastră

Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.

În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.

Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. (text integral format word doc. – blog – Dungaciu – Rep Moldova ian 10 )

– text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, vineri 15 ianuarie a.c.

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (6/6). Concluzii

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, concluziile acestei intervenţii – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (VI)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

DOMESTIC IMPEDIMENTS

What then, on balance, can be said of Obama’s foreign policy? So far, it has generated more expectations than strategic breakthroughs. Nonetheless, Obama has significantly altered U.S. policies regarding the three most urgent challenges facing the country. But as a democracy, the United States has to base its foreign policy decisions on domestic political consent. And unfortunately for Obama, gaining that support is becoming more difficult because of three systemic weaknesses that impede the pursuit of an intelligent and decisive foreign policy in an increasingly complex global setting.

The first is that foreign policy lobbies have become more influential in U.S. politics. Thanks to their access to Congress, a variety of lobbies – some financially well endowed, some backed by foreign interests – have been promoting, to an unprecedented degree, legislative intervention in foreign-policy making. Now more than ever, Congress not only actively opposes foreign policy decisions but even imposes some on the president. (The pending legislation on sanctions against Iran is but one example.) Such congressional intervention, promoted by lobbies, is a serious handicap in shaping a foreign policy meant to be responsive to the ever-changing realities of global politics and makes it more difficult to ensure that U.S. – not foreign – interests are the point of departure.

The second, documented by a 2009 RAND study, pertains to the deepening ideological cleavage that is reducing the prospects for effective bipartisanship in foreign policy. The resulting polarization not only makes a bipartisan foreign policy less likely, but it also encourages the infusion of demagogy into policy conflicts. And it poisons the public discourse. Still worse, personal vilification and hateful, as well as potentially violent, rhetoric are becoming widespread in that realm of political debate that is subject to neither fact checking nor libel laws: the blogosphere.

Last but not least, of the large democratic countries, the United States has one of the least informed publics when it comes to global affairs. Many Americans, as various National Geographic surveys have shown, are not even familiar with basic global geography. Their knowledge of other countries’ histories and cultures is not much better. How can a public unfamiliar with geography or foreign history have even an elementary grasp of, say, the geopolitical dilemmas that the United States faces in Afghanistan and Pakistan? With the accelerating decline in the circulation of newspapers and the trivialization of once genuinely informative television reporting, reliable and timely news about critical global issues is becoming less available to the general public. In that context, demagogically formulated solutions tend to become more appealing, especially in critical moments.

Together, these three systemic weaknesses are complicating efforts to gain public support for a rational foreign policy attuned to the complexity of the global dilemmas facing the United States. Obama’s instinct is to lead by conciliation. That has been his political experience, and it has obviously been the key to his electoral success. Conciliation, backed by personal inspiration and the mass mobilization of populist hopes, is indeed the most important impetus for moving a policy agenda forward in a large democracy. In campaigning for the presidency, Obama proved that he was a master both of social conciliation and of political mobilization. But he has not yet made the transition from inspiring orator to compelling statesman. Advocating that something happen is not the same as making it happen.

In the tough realities of world affairs, leadership also requires an unrelenting firmness in overcoming foreign opposition, in winning the support of friends, in negotiating seriously when necessary with hostile states, and in gaining grudging respect even from those governments that the United States sometimes has an interest in intimidating. To these ends, the optimal moment for blending national aspirations with decisive leadership is when the personal authority of the president is at its highest – usually during the first year in office. For President Obama, alas, that first year has been dominated by the economic crisis and the struggle over health-care reform. The next three years may thus be more difficult. For the United States’ national interest, but also for humanity’s sake, that makes it truly vital for Obama to pursue with tenacious audacity the soaring hopes he unleashed.

16 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 Dumincă, alegeri prezidenţiale în Ucraina – o analiză EURAST

Alegeri în Ucraina – gustul amar al unei revoluţii autosabotate

 Adrian Cioroianu

(prima parte)

După o campanie care a lăsat deseori un gust amar – din perspectiva calităţii dezbaterilor şi cantităţii de acuze şi tertipuri manipulatoare –, ucrainienii vor vota duminică 17 ianuarie a.c. în primul tur al alegerilor prezidenţiale (un foarte probabil al doilea tur e programat pe 7 februarie a.c.).

În cursa pentru succesiunea lui Viktor Iuşcenko s-au înscris 18 candidaţi (inclusiv cel numit) – iar lucrul cel mai cert pare a fi că un al doilea mandat Iuşcenko este exclus. În ultimele sondaje de opinie, el era cotat sub 5 % din intenţia de vot – un scor remarcabil de mic pentru “eroul revoluţiei portocalii” din decembrie 2004, cel de care speranţele foarte multor ucrainieni (dar şi occidentali) erau legate în sensul luptei împotriva corupţiei, dinamizării economiei locale şi, nu în ultimul rînd, înscrierii definitive a Ucrainei pe un traseu pro-european şi pro-occidental. Pe fondul unui conflict politic intern endemic, a cărui logică scapă deseori unui observator echidistant, Iuşcenko (55 de ani) şi fosta sa parteneră politică din 2004, Iulia Timoşenko (49 de ani), s-au sabotat reciproc – şi este la fel de posibil ca acum să piardă amîndoi.

Dintre cei 18 candidaţi, doi au şanse reale: Viktor Ianukovici (59 de ani), liderul Partidului Regiunilor (cu baza electorală în E-S Ucrainei, de orientare pro-rusă – candidat care a fost sprijinit, în 2004 şi acum, de Rusia), cotat în sondaje cu cca. 30%, şi actualul premier I. Timoşenko, cotată cu cca. 20%, care la rîndu-i a adoptat un discurs curtenitor şi conciliator la adresa Rusiei (în speranţa că poate disloca astfel voturi din zestrea adversarului său direct).

În timpul administraţiei Iuşcenko, Ucraina a atras investiţii străine de cca. 36 de miliarde de dolari (pînă în noiembrie 2009), aderarea la UE a fost declarată “ţel strategic”, ţara a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 2008 s-a încercat obţinerea unui membership action plan (MAP) din partea NATO (dar unele state membre ale Alianţei s-au opus), iar UE a recunoscut caracterul “de piaţă” al economiei locale. Dar aceste reuşite au rămas disproporţionat de mici în raport cu orizontul de aşteptare (şi speranţă) creat. (continuarea – mîine)

_______________________

desen de Oliver (courrierinternational.com) 

15 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (5/6). SUA şi Rusia & China

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Rusia şi China – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (V)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

 

KEY STRATEGIC RELATIONSHIPS

The president, in addition to coping with these immediate challenges, has indicated his intent to improve three key geopolitical relationships of the United States: with Russia, with China, and with Europe. Each involves longer-term dilemmas but does not require crisis management now. Each has its own peculiarities: Russia is a former imperial power with revisionist ambitions but declining social capital; China is a rising world power that is modernizing itself at an astonishing pace but deliberately downplaying its ambitions; Europe is a global economic power devoid of either military clout or political will. Obama has rightly indicated that the United States needs to collaborate more closely with each of them.

 

Hence, the administration decided to „reset” the United States’ relationship with Russia. But that slogan is confusing, and it is not yet clear that Washington’s wishful thinking about Moscow’s shared interests on such matters as Iran is fully justified. Nonetheless, the United States must think strategically about its long-term relationship with Russia and pursue a two-track policy: it has to cooperate with Russia whenever doing so is mutually beneficial, but in a way that is also responsive to historical reality. The age of closed empires is over, and Russia, for the sake of its own future, will eventually have to accept this.

 

Seeking to expand cooperation with Russia does not mean condoning Russia’s subordination of Georgia (through which the vital Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline passes, providing Europe with access to Central Asian energy) or its intimidation of Ukraine (an industrial and agricultural heartland of the former Soviet Union). Either move would be a giant step backward. Each would intensify Russia’s imperial nostalgia and central Europe’s security fears, not to mention increase the possibility of armed conflicts. Yet so far, the Obama administration has been quite reluctant to provide even purely defensive arms to Georgia (in contrast to Russia’s provision of offensive weaponry to Venezuela), nor has it been sufficiently active in encouraging the EU to be more responsive to Ukraine’s European aspirations. Fortunately, Vice President Biden’s fall 2009 visit to Poland, Romania, and the Czech Republic did reaffirm the United States’ long-term interest in political pluralism within the former Soviet space and in a cooperative relationship with a truly postimperial Russia. And it should always be borne in mind that the survival of the former makes the latter more likely.

 

A longer-term effort to engage China in a more forthcoming approach to global problems is also needed. China is, as it has proclaimed, „rising peacefully,” and unlike Russia, it is patiently self-confident. But one can also argue that China is rising somewhat selfishly and needs to be drawn more broadly into constructive cooperation on global economic, financial, and environmental decisions. It also has growing political influence over geopolitical issues that affect core U.S. interests: North Korea, Iran, Afghanistan and Pakistan, and even the Israeli-Palestinian conflict.

 

Thus, Obama’s decision to develop a top-level bilateral U.S.-Chinese relationship has been timely. Cultivating at the presidential-summit level a de facto geopolitical G-2 (not to be confused with proposals for an economic G-2), highlighted by Obama’s November visit to China, is helping develop an increasingly significant strategic dialogue. The leaders of the United States and China recognize that both countries have a major stake in an effectively functioning world system. And they appear to appreciate the historic potential and the respective national interests inherent in such a bilateral relationship.

 

Paradoxically, despite Obama’s expressed desire, there seem to be fewer prospects in the near future for a strategically significant enhancement of the United States’ relationship with its closest political, economic, and military partner: Europe. Obama’s predecessor left a bitter legacy there, which Obama has greatly redressed in terms of public opinion. But genuine strategic cooperation on a global scale is not possible with a partner that not only has no defined and authoritative political leadership but also lacks an internal consensus regarding its world role.

 

 Hence, Obama’s intent to reignite the Atlantic partnership is necessarily limited to dialogues with the three key European states with genuine international clout: the United Kingdom, Germany, and France. But the utility of such dialogues is reduced by the personal and political differences among these countries’ leaders – not to mention the British prime minister’s grim political prospects, the French president’s preoccupation with personal celebrity, and the German chancellor’s eastward gaze. The emergence of a unified and therefore influential European worldview, with which Obama could effectively engage, seems unlikely anytime soon.

15 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

13/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a a primului an de mandat Obama (3/6). SUA şi provocarea Iranului

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Iranul – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (III)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE IRANIAN CHALLENGE

Another urgent and potentially very dangerous challenge, with similarly huge stakes, is confronting Obama in Iran. It involves the true character of the Iranian nuclear program and Iran’s role in the region. Obama has been determined to explore the path of serious negotiations with Iran despite domestic (and some foreign) agitation and even some opposition within the second echelon of his team. Without quite saying so, he has basically downgraded the U.S. military option, although it is still fashionable to say that „all options remain on the table.” But the prospects for a successful negotiation are still quite uncertain.

Two fundamental questions complicate the situation. First, are the Iranians willing to negotiate – or even capable of doing so – seriously? The United States has to be realistic when discussing this aspect, since the clock cannot be turned back: the Iranians have the capability to enrich uranium, and they are not going to give it up. But it is still possible, perhaps through a more intrusive inspection regime, to fashion a reasonably credible arrangement that prevents weaponization. Nonetheless, even if the United States and its partners approach the negotiations with a constructive mindset, the Iranians themselves may scuttle any serious prospects for a positive outcome. Already, at the outset of the negotiating process, Iran’s credibility was undermined by the convoluted manner in which Tehran complicated a promising compromise for a cooperative Iranian-Russian-French arrangement for processing its enriched uranium.

Second, is Washington willing to engage in negotiations with some degree of patience and with sensitivity to the mentality of the other side? It would not be conducive to serious negotiations if the United States were to persist in publicly labeling Iran as a terrorist state, as a state that is not to be trusted, as a state against which sanctions or even a military option should be prepared. Doing that would simply play into the hands of the most hard-line elements in Iran. It would facilitate their appeal to Iranian nationalism, and it would narrow the cleavage that has recently emerged in Iran between those who desire a more liberal regime and those who seek to perpetuate a fanatical dictatorship.

These points must be borne in mind if and when additional sanctions become necessary. Care should be taken to make certain that the sanctions are politically intelligent and that they isolate the regime rather than unify all Iranians. Sanctions must punish those in power – not the Iranian middle class, as an embargo on gasoline would do. The unintended result of imposing indiscriminately crippling sanctions would likely be to give the Iranians the impression that the United States’ real objective is to prevent their country from acquiring even a peaceful nuclear program – and that, in turn, would fuel nationalism and outrage.

Sanctions against Iran must punish those in power – not the middle class, as an embargo on gasoline would do. Moreover, even the adoption of politically discriminating sanctions is likely to be complicated by international constraints. China, given its dependence on Middle Eastern (and particularly Iranian) oil, fears the consequences of a sharpened crisis. The position of Russia is ambiguous since as a major energy supplier to Europe, it stands to benefit financially from a prolonged crisis in the Persian Gulf that would prevent the entrance of Iranian oil into the European market. Indeed, from the Russian geopolitical perspective, a steep rise in the price of oil as a result of a conflict in the Persian Gulf would be most economically damaging to the United States and China – countries whose global preeminence Russia tends to resent and even fear – and would make Europe even more dependent on Russian energy.

Throughout this complicated process, firm presidential leadership will be required. That is particularly so because of the presence of influential voices in the United States, both inside and outside the administration, in favor of a negotiating process that minimizes the possibility of a reasonable compromise. Prior to joining the administration, some senior second-level officials seemed to favor policies designed to force an early confrontation with Iran and even advocated joint military consultations with Israel regarding the use of force. The somewhat sensationalized manner in which the administration revealed in late September that it had been aware for months of the secret Iranian nuclear facility near Qom suggests internal disagreements over tactics.

Ultimately, a larger strategic question is at stake: Should the United States’ long-term goal be the evolution of Iran into a stabilizing power in the Middle East? To state the issue even more sharply and simply: Should its policy be designed to encourage Iran to eventually become a partner of the United States again – and even, as it was for three decades, of Israel? The wider the agenda – one that addressed regional security issues, potential economic cooperation, and so on – the greater the possibility of finding acceptable quid pro quos. Or should Iran be treated as if it is fated to remain a hostile and destabilizing power in an already vulnerable region?

As of this writing, an acceptable outcome to the negotiations is obviously still very much in doubt. Assuming they are not aborted, by early 2010 it may be possible to make a calmly calculated judgment as to whether the talks are worth continuing or whether there in fact is no room for reciprocal compromises. At that point, politically intelligent sanctions may become timely. So far, Obama has shown that he is aware of the need to combine strategic firmness with tactical flexibility; he is patiently exploring whether diplomacy can lead to an accommodation. He has avoided any explicit commitment to a precise deadline (unlike France’s grandstanding in favor of a December date), and he has not engaged in explicit threats of military action.

Those advocating a tougher stance should remember that the United States would bear the brunt of the painful consequences in the event of an attack on Iran, whether the United States or Israel launched it. Iran would likely target U.S. forces in Afghanistan and Iraq, possibly destabilizing both countries; the Strait of Hormuz could become a blazing war zone; and Americans would again pay steep prices at the gas pump. Iran is an issue regarding which, above all, Obama must trust himself to lead and not to be led. So far, he has done so.

13 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a primului an de mandat Obama (2/6). SUA, între Israel şi palestinieni

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre impasul israelopalestinian – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (II)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE ISRAELI-PALESTINIAN CONUNDRUM

The first urgent challenge is, of course, the Middle East peace process. Obama stated early on that he would take the initiative on this issue and aim for a settlement in the relative near term. That position is justified historically and is in keeping with the United States’ national interest. Paralysis over the Israeli-Palestinian conflict has lasted far too long, and leaving it unresolved has pernicious consequences for the Palestinians, for the region, and for the United States, and it will eventually harm Israel. It is not fashionable to say this, but it is demonstrably true that – deservedly or not – much of the current hostility toward the United States in the Middle East and the Islamic world as a whole has been generated by the bloodshed and suffering produced by this prolonged conflict. Osama bin Laden’s self-serving justifications for 9/11 are a reminder that the United States itself is also a victim of the Israeli-Palestinian conundrum.

By now, after more than 40 years of Israeli occupation of the West Bank and 30 years of peace negotiations, it is quite evident that left to themselves, neither the Israelis nor the Palestinians will resolve the conflict on their own. There are many reasons for this, but the bottom line is that the Palestinians are too divided and too weak to make the critical decisions necessary to push the peace process forward, and the Israelis are too divided and too strong to do the same. As a result, a firm external initiative defining the basic parameters of a final settlement is needed to jump-start serious negotiations between the two parties. And that can only come from the United States.

But the necessary outside stimulus has not yet been forthcoming in a fashion consistent with U.S. interests and potential. In raising the issue of the settlements in the spring of 2009 but then later backing off when rebuffed by the Israeli government, the administration strengthened the hard-line elements in Israel and undercut the more moderate elements on the Palestinian side. Then, an opportunity provided by the annual UN General Assembly meeting in September to identify the United States with the overwhelming global consensus about the basic parameters of a peace settlement was squandered. Instead of seizing it, Obama merely urged the Israelis and the Palestinians to negotiate in good faith.

Yet the existing global consensus could serve as a launching pad for serious negotiations on four basic points. First, Palestinian refugees should not be granted the right of return to what is now Israel, because Israel cannot be expected to commit suicide for the sake of peace. The refugees will have to be resettled within the Palestinian state, with compensation and maybe some expression of regret for their suffering. This will be very difficult for the Palestinian national movement to swallow, but there is no alternative.

The United States is already losing the renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo. Second, Jerusalem has to be shared, and shared genuinely. The Israeli capital, of course, would be in West Jerusalem, but East Jerusalem should be the capital of a Palestinian state, with the Old City shared under some international arrangement. If a genuine compromise on Jerusalem is not part of a settlement, resentment will persist throughout the West Bank and the Palestinians will reject the peace process. Although such a compromise will understandably be difficult for the Israelis to accept, without it there cannot be a peace of reconciliation.

Third, a settlement must be based on the 1967 lines, but with territorial swaps that would allow the large settlements to be incorporated into Israel without any further reduction of the territory of the Palestinian state. That means some territorial compensation for Palestine from parts of northern and southern Israel that border the West Bank. It is important to remember that although the Israeli and Palestinian populations are almost equal in number, under the 1967 lines the Palestinian territories account for only 22 percent of the old British mandate, whereas the Israeli territories account for 78 percent.

Fourth, the United States or NATO must make a commitment to station troops along the Jordan River. Such a move would reinforce Israel’s security with strategic depth. It would reduce Israel’s fears that an independent Palestine could some day serve as a springboard for a major Arab attack on Israel.

Had Obama embraced this internationally favored blueprint for peace when he addressed the UN in September, he would have exerted enormous influence on both the Israelis and the Palestinians and instantaneously gained global support. Failing to endorse this plan was a missed opportunity, especially since the two-state solution is beginning to lose some of its credibility as a viable formula for reconciliation between the Israelis and the Palestinians and within the region. Moreover, there are indications that the United States is already losing the goodwill and renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo in June.

The next few months will be critical, and the time for decisive action is running out. Perhaps as a consolation to the Palestinians (and in spite of some opposition within the White House) or perhaps as a reaffirmation of his determination to continue pressing the parties to focus on the key issues, in his UN speech Obama called for final-status negotiations to begin soon and included on the agenda four items similar to these. He also made it explicitly clear that the talks’ ultimate goal ought to be „a viable, independent Palestinian state with contiguous territory that ends the occupation that began in 1967.” It can be hoped that the president seized the moment offered by the Oslo ceremony at which the Nobel Peace Prize was awarded (which at the time of this writing had not yet occurred) to give more substance to his Middle East peace initiative. But so far, the Obama team has shown neither the tactical skill nor the strategic firmness needed to move the peace process forward.

12 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: cu acelaşi prilej, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană[1].

Pe acest fond s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă ceva lămuriri). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă clişeizat ca fiind “un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de i) sfârşitul Războiului rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, ii) de profilul său cultural-politic (ca stat musulman laic şi democratic) şi, mai ales, iii) de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe – şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Această rocadă era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit mai pragmaticul Davutoglu – care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de “zero probleme cu vecinii” şi chiar o va actualiza şi întări într-o politică a “maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE (dar şi de acceptarea ca membru a Ciprului, în 2004!), se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul mijlociu – adică aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.

Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 el l-a primit în biroul său Araz Azimov – ministrul-adjunct de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate – inclusiv din motivul că Davutoglu (cu acordul lui Erdogan) pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia (moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, într-o reuniune de lucru a miniştrilor de Externe, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi, în context, a promis ţăranilor sirieni şi irakieni – alarmaţi de secetă – că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.

Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei (şi lui Davutoglu), cum e de bănuit, o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul s-a manifestat în Afganistan şi Pakistan – vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA; în China, în contextul tulburărilor din provincia Xinjiang, MAE turc şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri – de ascendenţă turcică – din zonă; în Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912!; în Liban (vizitat de Davutoglu pe 30-31 iulie), în Rusia sau în România[3] (în iulie ’09), în Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale “Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată (fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului). “Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea “semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas-ul din Gaza; între Moscova şi musulmanii din Sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria (în august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului “Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” – HLSCC, formulă bilaterală de cooperare între cele două state, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier; o lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria). În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină “partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.

De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă (la nivelul Departamentului de Stat), dar şi cu semne de întrebare (la nivelul analiştilor) acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune; cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important şi constant pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept principalul beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan[4].

Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă i) tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi ii) mai noua idee a creşterii puterii regionale şi în lumea musulmană a acestui stat sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.

 – text publicat în revista Foreign Policy – ediţia română, ianuarie-februarie 2010


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

[3] O. Nahoi & I.M. Ioniţă, „Europa va fi putere globală dacă va deschide uşa Turciei”. interviu cu Ahmet Davutoglu, în Adevărul, 6 iulie 2009.

[4] Owen Matthews & Christopher Dickey, “Triumph of the Turks”, în Newsweek, 7 decembrie 2009.

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Un comentariu

11/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a primului an de mandat B. Obama (1/6)

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (I)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

The foreign policy of U.S. President Barack Obama can be assessed most usefully in two parts: first, his goals and decision-making system and, second, his policies and their implementation. Although one can speak with some confidence about the former, the latter is still an unfolding process.

To his credit, Obama has undertaken a truly ambitious effort to redefine the United States’ view of the world and to reconnect the United States with the emerging historical context of the twenty-first century. He has done this remarkably well. In less than a year, he has comprehensively reconceptualized U.S. foreign policy with respect to several centrally important geopolitical issues:

•  Islam is not an enemy, and the „global war on terror” does not define the United States’ current role in the world;

•  the United States will be a fair-minded and assertive mediator when it comes to attaining lasting peace between Israel and Palestine;

•  the United States ought to pursue serious negotiations with Iran over its nuclear program, as well as other issues;

•  the counterinsurgency campaign in the Taliban-controlled parts of Afghanistan should be part of a larger political undertaking, rather than a predominantly military one;

•  the United States should respect Latin America’s cultural and historical sensitivities and expand its contacts with Cuba;

•  the United States ought to energize its commitment to significantly reducing its nuclear arsenal and embrace the eventual goal of a world free of nuclear weapons;

•  in coping with global problems, China should be treated not only as an economic partner but also as a geopolitical one;

•  improving U.S.-Russian relations is in the obvious interest of both sides, although this must be done in a manner that accepts, rather than seeks to undo, post-Cold War geopolitical realities; and

•  a truly collegial transatlantic partnership should be given deeper meaning, particularly in order to heal the rifts caused by the destructive controversies of the past few years.

For all that, he did deserve the Nobel Peace Prize. Overall, Obama has demonstrated a genuine sense of strategic direction, a solid grasp of what today’s world is all about, and an understanding of what the United States ought to be doing in it. Whether these convictions are a byproduct of his personal history, his studies, or his intuitive sense of history, they represent a strategically and historically coherent worldview. The new president, it should be added, has also been addressing the glaring social and environmental dilemmas that confront humanity and about which the United States has been indifferent for too long. But this appraisal focuses on his responses to the most urgent geopolitical challenges.

CHALLENGES TO WHITE HOUSE LEADERSHIP

Obama has shown a genuine sense of strategic direction and a solid grasp of what today’s world is all about. Obama’s overall perspective sets the tone for his foreign-policy-making team, which is firmly centered in the White House. The president relies on Vice President Joe Biden’s broad experience in foreign affairs to explore ideas and engage in informal strategizing. National Security Adviser James Jones coordinates the translation of the president’s strategic outlook into policy, while also having to manage the largest National Security Council in history – its over-200-person staff is almost four times as large as the NSC staffs of Richard Nixon, Jimmy Carter, and George H. W. Bush and almost ten times as large as John F. Kennedy’s. The influence of Secretary of Defense Robert Gates on national security strategy has been growing steadily. Gates’ immediate task is to successfully conclude two wars, but his influence is also felt on matters pertaining to Iran and Russia. Secretary of State Hillary Clinton, who has the president’s ear as well as his confidence, is likewise a key participant in foreign policy decisions and is the country’s top diplomat. Her own engagement is focused more on the increasingly urgent global issues of the new century, rather than on the geopolitical ones of the recent past.

Finally, Obama’s two trusted political advisers, David Axelrod and Rahm Emanuel, who closely monitor the sensitive relationship between foreign and domestic politics, also participate in decision-making. (For example, both sat in on the president’s critical September meeting with Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu.) When appropriate, policy discussions also include two experienced negotiators, George Mitchell, who conducts the Middle East peace negotiations, and Richard Holbrooke, who coordinates the regional response to the challenges in Afghanistan and Pakistan. In effect, they are an extension of the president’s NSC-centered process.

On this team, Obama himself is the main source of the strategic direction, but, unavoidably, he is able to play this role on only a part-time basis. This is a weakness, because the conceptual initiator of a great power’s foreign policy needs to be actively involved in supervising the design of the consequent strategic decisions, in overlooking their implementation, and in making timely adjustments. Yet Obama has had no choice but to spend much of his first year in office on domestic political affairs.

As a result, his grand redefinition of U.S. foreign policy is vulnerable to dilution or delay by upper-level officials who have the bureaucratic predisposition to favor caution over action and the familiar over the innovative. Some of them may even be unsympathetic to the president’s priorities regarding the Middle East and Iran. It hardly needs to be added that officials who are not in sympathy with advocated policies rarely make good executors. Additionally, the president’s domestic political advisers inevitably tend to be more sensitive to pressures from domestic interest groups. This usually fosters a reluctance to plan for a firm follow-through on bold presidential initiatives should they suddenly encounter a foreign rebuff reinforced by powerful domestic lobbies. Netanyahu’s rejection of Obama’s public demand that Israel halt the construction of settlements on the West Bank and in East Jerusalem is a case in point.

 It is still too early to make a firm assessment of the president’s determination to pursue his priorities, as most of the large issues that Obama has personally addressed involve long-range problems that call for long-term management. But three urgent issues do pose, even in the short run, an immediate and difficult test of his ability and his resolve to significantly change U.S. policy: the Israeli-Palestinian conflict, Iran’s nuclear ambitions, and the Afghan-Pakistani challenge. Each of these also happens to be a sensitive issue at home. (continuarea – mîine: despre impasul israelo-palestinian)

11 ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 „The Economist”: România şi Bulgaria – sinonime, la Bruxelles, pentru corupţie, respectiv crimă organizată

… revista The Economist despre Europa de Est la începutul anului 2010 şi despre dificultatea de a poziţiona pe hartă acest concept geografico-politico-istoric. Din nou, o perspectivă nu foarte măgulitoare pentru România şi Bulgaria. Dar ce este nou aici?! – EURAST

Vezi şi:  “Le Figaro” despre România din 2009: dezamăgită şi dezamăgitoare  ///  “Le Figaro” despre Bulgaria: stat european sau cal troian al Rusiei în UE?  ///  Revista “The Economist” despre alegerile prezidenţiale din România

 

“Eastern Europe”. Wrongly labelled

Jan 7th 2010
From The Economist print edition

The economic downturn has made it harder to speak sensibly of a region called “eastern Europe”

Illustration by Peter Schrank
IT WAS never a very coherent idea and it is becoming a damaging one. “Eastern Europe” is a geographical oddity that includes the Czech Republic (in the middle of the continent) but not Greece or Cyprus (supposedly “western” Europe but in the far south-east). It makes little sense historically either: it includes countries (like Ukraine) that were under the heel of the Soviet empire for decades and those (Albania, say) that only brushed it. Some of those countries had harsh planned economies; others had their own version of “goulash communism” (Hungary) or “self-managed socialism” (Yugoslavia).

Already unreliable in 1989, the label has stretched to meaninglessness as those countries’ fortunes have diverged since the collapse of communism. The nearly 30 states that once, either under their own names or as part of somewhere else, bore the label “communist” now have more differences than similarities. Yet calling them “eastern Europe” suggests not only a common fate under totalitarian rule, but a host of ills that go with it: a troubled history then; bad government and economic misery now.

 The economic downturn has shown how misleading this is. Worries about “contagion” from the banking crisis in Latvia raised risk premiums in otherwise solid economies such as Poland and the Czech Republic—a nonsense based on outsiders’ perceptions of other outsiders’ fears. In fact, the continent’s biggest financial upheaval is in Iceland (see article, article), and the biggest forecast budget deficits in the European Union next year will not be in some basket-cases from the ex-communist “east” but in Britain and in Greece. The new government in Athens is grappling with a budget deficit of at least 12.7% of GDP and possibly as much as 14.5%. European Commission officials are discussing that in Greece this week.

None of the ten “eastern” countries that joined the EU is in so bad a mess. They include hotshots and slowcoaches, places that feel thoroughly modern and those where the air still bears a rancid tang from past misrule. Slovenia and the Czech Republic, for example, have overhauled living standards in Portugal, the poorest country in the “western” camp. Neither was badly hit by the economic downturn. Some of the ex-communist countries now have better credit ratings than old EU members and can borrow more cheaply. Together with Slovakia, Slovenia has joined the euro, which Sweden, Denmark and Britain have not. Estonia—at least in outsiders’ eyes—is one of the least corrupt countries in Europe, easily beating founder members of the EU such as Italy.

Three sub-categories do make sense. One is the five autocratic ’stans of Central Asia (Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Turkmenistan and Uzbekistan). They scarcely count as “Europe”, though a hefty Britain-sized tenth of Kazakhstani territory (some 200,000 square kilometres) lies unambiguously in Europe. Kazakhstan also this year chairs the Organisation for Security and Co-operation in Europe, a Vienna-based post-cold-war talking shop. But none of the ’stans has become a member of the Council of Europe (another talking shop and human-rights guardian, based in Strasbourg). That shows the problem. The definition of “Europe” is as unreliable as the word “eastern”.

The ’stans vary (Tajikistan is poor, Kazakhstan go-getting). But all have slim prospects of joining the EU in the lifetime of anyone reading this article. That creates a second useful category: potential members of the union. It starts with sure-fire bets such as Croatia, and other small digestible countries in the western Balkans such as Macedonia. It includes big problematic cases such as Turkey and Ukraine and even—in another optimistic couple of decades—four other ex-Soviet republics, Georgia, Moldova, Armenia and Azerbaijan (the last, maybe, one day, on Turkey’s coat-tails).

The third and trickiest category is the ten countries that joined in the big enlargement of 2004 and in the later expansion of 2007. They are a mixed bunch, ranging from model EU citizens such as Estonia (recently smitten by a property bust, but all set to gain permission this year to join the euro) to Romania and Bulgaria, which have become bywords in Brussels for corruption and organised crime respectively. Eight of them (Romania and Bulgaria are the exceptions) have already joined Europe’s Schengen passportless travel zone. Most (Poland is a big, rankling exception) also have visa-free travel to America. All (unlike EU members Austria, Cyprus, Ireland and Malta) are in NATO.

Some worries remain constant, mild in the countries in or near the EU, more troubling in those in the waiting room and beyond. Exclusion and missed opportunity from the communist years still causes anger, as does near-exclusion from top jobs in international organisations (another consequence of the damaging “eastern Europe” label, some say). Toxic waste from that era, such as over-mighty spooks and miles of secret-police files, create openings for blackmail and other mischief-making, especially where institutions are weak. Lithuania’s powerful security service, the VSD, is in the centre of a political storm, but worries about lawlessness and foreign penetration ripple from the Baltic to the Black Sea.

Four countries—Poland and the three Baltic states—worry a lot about Russian revisionism (or revanchism). Hungary, the Czech Republic and Slovakia are concerned too, but more about energy and economic security than military sabre-rattling. Yet elsewhere, in the former Yugoslavia for example, such fears seem mystifying and even paranoid.

The new and future members also share capital-thirstiness. All need lots of outside money (from the EU’s coffers, from the capital markets and from foreign bank-lending) to modernise their economies to the standards of the rest of the continent.

But the usefulness of the “new member state” category is clearly declining as the years go by. Oxford University still has a “New College” which was a good label in 1379 to distinguish it from existing bits of the university. It seems a bit quaint now. Poles, Czechs, Estonians and others hope that they will drop the “new” label rather sooner, so that they can be judged on their merits rather than on their past.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Un comentariu

10/ian/2010 Un eveniment istoric: China depăşeşte Germania ca cel mai mare exportator de pe piaţa globală

(În decembrie 2009, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator al pieţii mondiale. Tot anul trecut China a depăşit SUA şi a devenit cea mai mare piaţă din lume pentru vînzările de automobile. Urmînd această evoluţie din ultimii ani, China va depăşi Japonia şi va ocupa poziţia de cea de-a doua economie a lumii.

Texte GEOPOLITIKON & EURAST pe acelaşi subiect: Iran & Rusia + China – ce strategie trebuie să aibă Occidentul? /// O nouă “nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?  /// China, Rusia, India, Brazilia: vor salva sau vor supune Occidentul? )

***

China overtakes Germany as biggest exporter
Country is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy

Associated Press,  Jan. 10, 2010
BEIJING – China overtook Germany as the world’s top exporter after December exports jumped 17.7 percent for their first increase in 14 months, data showed Sunday, in another sign of China’s rise as a global economic force.

Exports for the last month of 2009 were $130.7 billion, data from the General Administration of Customs showed. That raised total 2009 exports to $1.2 trillion, ahead of the 816 billion euros ($1.17 trillion) for Germany forecast by its foreign trade organization, BGA.

China’s new status is largely symbolic but reflects the ability of its resilient, low-cost manufacturers to keep selling abroad despite a slump in global consumer demand due to the financial crisis. December’s rebound was an „important turning point” for exporters, a customs agency economist, Huang Guohua, said on state television, CCTV. „We can say that China’s export enterprises have completely emerged from their all-time low in exports,” Huang said

Stronger foreign sales of Chinese goods could help to drive the country’s recovery after demand plunged in 2008, forcing thousands of factories to close and throwing millions of laborers out of work. Boosted by a 4 trillion yuan ($586 billion) stimulus, China’s economic expansion accelerated to 8.9 percent for the third quarter of 2009 and the government says full-year growth should be 8.3 percent.

Economists and Germany’s national chamber of commerce said earlier the country was likely to lose its longtime crown as top exporter.

China is best known as a supplier of shoes, toys, furniture and other low-tech goods, while Germany exports machinery and other higher-value products. German commentators note that their country supplies the factory equipment used by top Chinese manufacturers.

China surpassed the United States as the biggest auto market in 2009 and is on track to replace Japan as the world’s second-largest economy soon. China passed Germany as the third-largest economy in 2007.

China’s trade surplus shrank by 34.2 percent in 2009 to $196.07 billion, the customs agency said. That reflected China’s stronger demand for imported raw materials and consumer goods while the United States and other economies are struggling and demand is weak.

Unfair advantage?
The United States and other governments complain that part of China’s export success is based on currency controls and improper subsidies that give its exporters an unfair advantage against foreign rivals.

Washington has imposed anti-dumping duties on imports of Chinese-made steel pipes and some other goods, while the European Union has imposed curbs on Chinese shoes.

The U.S. and other governments also complain that Beijing keeps its currency, the yuan, undervalued. Beijing broke the yuan’s link to the dollar in 2005 and it rose gradually until late 2008, but has been frozen since then against the U.S. currency in what economists say is an effort by Beijing to keep its exporters competitive.

The dollar’s weakness against the euro and some other currencies pulls down the yuan in markets that use them and makes Chinese goods even more attractive there, adding to China’s trade surplus.

Even though China overtook Germany as top exporter, the customs agency said total 2009 Chinese trade fell 13.9 percent from 2008. Commodities were among China’s key imports, the agency said, with the country bringing in 630 million tons of iron ore last year, up 41.6 percent from the previous year, and 200 million tons of crude oil, an increase of 13.9 percent, as prices for both commodities fell.

Economists say China has been rushing to build up stockpiles at bargain prices since crude oil and other commodity prices plunged in 2008. That motive, more than a revival in actual industrial demand, has driven its recent import boom of oil, copper and other metals.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?

Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?

Adrian Cioroianu

 Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?

După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.

Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a  venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.

Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.

Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.    

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.


[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.

[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.

10 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

09/ian/2010 EURAST recomandă: o analiză geopolitică a STRATFOR privind Rusia în 2010

(STRATFOR este o agenţie privată americană specializată în analize/previziuni geopolitice (director: George Friedman). Analiza ce urmează se referă la posibilele evoluţii ale Rusiei în anul 2010 – dar şi la state ale Asiei Centrale şi Caucazului, alegerile din Ucraina, statele baltice etc. – EURAST, Ad.C.)

9 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu