07/mart/2010 O analiză a “moştenirii” intelectuale a Monicăi Lovinescu – despre “Unde scurte” ca fragment de istorie literară (3/5)

Monica Lovinescu – Unde scurte

Sorina Sorescu  

3/5 

Încifrarea estetică nu mai e înţeleasă ca o formă ocolită de a spune adevăruri interzise pe care scriitorul se teme să le spună „direct”, ci o specie sintetică de adevăr subversiv, nedecompozabilă în aluzii punctuale, pentru că aluziv e chiar principiul ei formativ, care derutează şi isterizează lectura mioapă a cenzurii, obişnuită doar să caute mici ghicitori denotative. Literatura e recunoscută astfel periculoasă pentru sistemul totalitar chiar prin determinările ei imanent estetice, şi nu ca substitut al unui discurs tranzitiv. De aceea foarfecele cenzurii tinde să dezvolte o funcţie suplimentară, tăind nu numai ce contravine evident ideologiei oficiale, dar atacând şi integritatea gratuit-autonom-filologică a operei literare, suspectă dacă nu din motive clare, atunci, din principiu.

O schiţă şarjată a mentalităţii cenzoriale (care sigur că va trebui dublată de acum de studii pe documente de arhivă, câte se vor mai fi păstrat) găsim într-un portret din 1988 al „tovarăşului Dulea”: „Ar mai rămâne (după ce se exclud importurile de literatură străină, pentru că cer valută, şi ediţiile şi studiile de clasici, pentru că sunt „vechituri” – n.m. S.S.) scriitorii români contemporani. Ei însă pun «probleme». Cu atât mai mult, cu cât, total nepriceput la literatură, tovarăşul Dulea e specialist în căutarea aluziei, a şopârlelor cum se spune. De notorietate publică şi hilară este felul cum pune pe diverşii săi lectori să-i «povestească» poemele din manuscrisele prezentate. Care e subiectul? În clar: ce vrea să spună poetul ăsta? Să nu cumva să fie trist (nepermis în vesela eră Ceauşescu). Să n-aibă insomnii (cum să nu dormi tun când te veghează El?). Să nu se pomenească de moarte. Să nu fie ceva erotic (regimul e aseptic şi pudibond). Să nu se vorbească de tirani. Şi nici de vreo Curte oarecare” etc. (Pragul. Unde scurte V, p. 58).

Pe estetic chiar se ducea, aşadar, o bătălie, nu de puţine ori apărarea autonomiei cristalizând, în osmoza, aproape imposibilă teoretic, dintre criteriul estetic şi criteriul moral, în arte poetice subversive. Monica Lovinescu a consemnat, în cronicile de până în 1971 publicate în primul volum de Unde scurte, câteva episoade de refuz al ideologiei oficiale, pe care, la acea dată, le aprecia ea însăşi ca eroice şi care ar merita reverenţa criticii postdecembriste: romanele de problematică morală şi eseurile de etică a scrisului semnate de – deja consacratul – Marin Preda, tematizarea fricii în Animale bolnave de Nicolae Breban, demitizările exuberante în formă şi tragice în conţinut, autentificate de metadiscursivitate antipropagandistă, prin care începeau să se remarce în poezia şi proza scurtă Marin Sorescu şi Ştefan Bănulescu, apoi insolitarea, în dramaturgie, deopotrivă a codurilor teatrale şi a tabuurilor politice cu Iona şi Există nervi, la fel, în aceeaşi valoroasă serie, primul roman al lui Augustin Buzura, roman de decantare autoreferenţială chiar a noţiunii de curaj, uşor de confiscat şi falsificat birocratic de activiştii propagandei, tot aşa, bătăliile noilor critici de formaţie şi angajament estetice pentru criteriile valorii intrinseci în recuperarea trecutului literar, dincolo de orice intoleranţe politice (antologia de poezie realizată de Nicolae Manolescu şi antologia criticilor literari realizată de Eugen Simion, pe atunci, cei doi, nici prieteni, nici neprieteni, ci, mult mai important, solidari pentru o nobilă cauză), câte un debut foarte promiţător în teorie (Toma Pavel), constituirea unor grupări de rezistenţă (oniricii).

Aş fi tentată să închei enumerarea cu ş.a.m.d., pentru că şi primul volum de cronici este selectiv (zic, fără să am de unde să ştiu ce şi de ce a mai rămas pe dinafară din foiletonul cronicăresc, dar gândindu-mă că lipsesc cronici la cărţi reprezentative pentru anii şaizeci, imposibil de ignorat la apariţie, de Nichita Stănescu, Adrian Marino şi alţii). Selecţia textelor a fost însă făcută cu mult înainte de ediţia de la Humanitas, după nişte criterii probabil diferite, încă din 1972 sau începând cu 1972 (dacă luăm ca dată anul indicat la sfârşitul Epilogului deschis cu care se încheie volumul), în vederea unei prime ediţii, apărute tot în exil, în 1978, la Madrid însă, nu la Paris.

Sigur că pentru aceste cronici, al căror destin a fost de la început să nu poată fi publicate decât – spaţial şi cronologic – într-o lume liberă, 1971 nu putea fi decât un an al renunţării la orice tentaţie melioristă. Unde încurajaseră evoluţii, de acum înainte vor denunţa involuţii. Cu preţul însă al pierderii din vedere al faptului că scriitorii autonomişti – unii dintre ei – au refuzat „revoluţia culturală” impusă de Ceauşescu. Monica Lovinescu urmăreşte, de aici înainte, sistematic doar adeziunile publicistice din ţară la Tezele de la Mangalia, pe care le pune în antiteză exclusivă cu nevoia de protest în presa străină. Simetria, prea geometrică, a acestei viziuni critice exclude tocmai continuitatea împotrivirii prin operă (care e, până la urmă, principalul obiect al criticii şi istoriei literare).

Am insistat deja, câteva pagini mai devreme, asupra faptului că schimbarea prea fără loc de dus şi întors a criteriului, de la critica de direcţie literară, la critica de direcţie biografică, poate să fie un efect de lectură determinat de alcătuirea volumelor. În jurnal, Monica Lovinescu recuperează ea însăşi câteva notaţii de agendă de lucru care pot sugera (fie şi involuntar) că şi după 1971, ba chiar până în anii optzeci târzii, a mai scris, cu oarecare consecvenţă, cronică de carte autonomist estetică. Dar cronicile în cauză nu se regăsesc în sumarul volumelor 2, 3, 4 şi 5. Nu dau exemple, pentru că nu am urmărit sistematic disparităţile (şi chiar dacă ar încerca cineva să le urmărească, şi jurnalul recuperează agendele doar pe sărite, deci sistematizarea ar fi zadarnică).

Sunt foarte diferite, structural şi criteriologic, centrele de greutate ale volumelor 1, de o parte a pragului 1971, şi 2-5, de partea cealaltă. În volumul 1, cele mai multe cronici îi sunt dedicate, cu o atenţie cvasimonografică, lui Marin Preda – Moromeţii II, Intrusul, dar şi articole apărute în reviste, care abia ulterior aveau să fie retipărite în volumul Imposibila întoarcere – şi tot din ele, din fiecare, sub alt unghi, porneşte cea mai interesantă (originală) reflecţie teoretizantă. Cititorii o vor recunoaşte imediat ce o voi numi, pentru că circulă încă în publicistica literară de azi, vlăguită de noimă, ca orice teză care şi-a pierdut autorul: anonimizată, degradată ideatic şi cu partiţia axiologică inversată. E vorba de „vorbitul în dodii” – în accepţiunea de subversivitate beletristică, criticată şi atunci, ca şi azi, ca lipsă de reacţie imediată, directă la absurdul social şi inventare a unui univers alternativ, din care să lipsească tocmai provocările realului.

Cel care a criticat însă mai întâi deturnarea reacţiei prin ficţiune a fost (asta s-a uitat!) chiar Marin Preda, într-un articol de la sfârşitul anilor şaizeci în contra direcţiei evazioniste, reprodus apoi în Imposibila întoarcere (1971). Răspunzându-i în iunie 1970[1], Monica Lovinescu nuanţează şi temperează elanurile polemice ale autorului Intrusului, apreciind că „«evazionismul» a reprezentat, de prin 1960 şi ceva încoace, calea, dacă nu unică cel puţin cea mai largă, a liberalizării în cultura românească, şi a constituit, în acelaşi timp, şi originalitatea ei, în configuraţia mai generală a liberalizării din Răsărit şi din Rusia. În timp ce în celelalte ţări din est, ieşirea din chingile realismului-socialist se făcea prin revenirea la o viziune critică a realităţii, în România se ieşea, mai ales, dintr-o literatură de coşmar printr-un salt în imaginar” (24 mai 1970, op. cit., p. 420).

---

[1] poate deveni semnificativ, la o lectura mai atentă, acest joc foarte strâns al cronologiei, de o parte şi de alta a discontinuităţii codurilor literare (şi discontinuităţii interpretării lor, în ţară şi în exil) induse de Tezele de la Mangalia. În 1970, Monica Lovinescu răspundea concesiv şi comprehensiv în privinţa evazionismului, temperând articolul lui Preda, dar devine intolerantă – inclusiv faţă de Preda însuşi – după 1971. Criticii esteţi din ţară, în schimb, după unele mărturisiri, abia atunci au început să înţeleagă ce spusese Preda, considerând volumul Imposibila întoarcere, apărut în 1970, primul semnal de împotrivire la directivele lui Ceauşescu (v. cronica lui Manolescu la Unde scurte 1, retipărit în Lista lui Manolescu, vol. 3). (va urma)