G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

20/sept/2010 Povestiri din „Dilema veche”: competiţia culturală româno-rusă la Chişinău

Basarabene, iarăşi (2)

Ia auzi, măi Alioşa…!

 Borşul roşu de viţel, în ce limbă oare se consumă el? Pariez că nu aceasta-i întrebarea care vă macină timpul peste zi sau care vă amînă somnul noaptea. Şi nu mă aştept ca decriptorii de mituri – de la Raul Girardet la Lucian Boia – să-mi fure ideea şi să scrie o carte pe acest subiect. De fapt, am pus borşul în capul acestui paragraf doar pentru a mă întreba, retoric, dacă există ceva tensiuni etnico-lingvistice, la nivelul oamenilor de rînd, astăzi, în capitala numită Chişinău. Şi iată că şi răspund: n-aş zice că există – dar nici n-am pretenţia că, după cîteva vizite acolo, aş fi un bun cunoscător al problemei, astfel încît să dau un răspuns tranşant.

Am avut totuşi o vagă incertitudine în acea seară în care, alături de admirabilul Mihai Fusu – regizor din Chişinău şi, totodată, realizatorul unui talk show la postul local Publika Tv – tocmai văzusem, pe un ecran gigant din centrul oraşului, unul dintre ultimele meciuri ale Campionatului mondial. După meci (şi după cîteva beri), în miez de noapte, ni s-a făcut (cum ar spune Amicul Dejun) niţică fomiţă. Hai într-o plăcintărie sau într-un McDonald’s, ceva – am zis eu, neiniţiat, dar respectabilul domn Fusu s-a uitat la mine ca la o ciudăţenie şi iaca aşa am ajuns pe terasa unei locante unde nu se vorbea decît ruseşte şi unde primul chelner ne-a fentat aproape ostentativ, ocolindu-ne larg. O fi din cauza dulcelui meu grai oltenesco-regăţean! – mi-am spus eu atunci, temător. Dar a venit şi un al doilea chelner, amabil – iară distinsul regizor, connaisseur, a şi comandat pe româneşte cîte un păhărel de vodkă Jelenaia nu mai ştiu cum şi cîte un borş roşu cu costiţă de viţel. Rog pe toţi analiştii globalizării să fie atenţi şi să ia notiţe: aşadar, la Chişinău, capitala unuia dintre statele cele mai – statistic vorbind – sărace ale Europei, tocmai văzusem, cu o bere ucrainiană Starîi Melnic în faţă, pe un ecran japonez made în China, cum Brazilia masacrase Chile la fotbal şi ne pregăteam să livrăm sub nas alte simboluri al bucătăriei slave, alături de excelenta pîine neagră făcută din grîu moldav.

 [[[   Ploi diluviene, clasici ruşi şi alte borşuri   ]]]

Dar, acestea fiind spuse, vă invit să vă calmaţi sucurile gastrice şi să trecem la lucruri serioase. Pentru că, la Chişinău, competiţia (lingvistică) româno-rusă nu se dă în restaurante. Ci în alte locuri. Cum ar fi satele de pe Prut şi de pe Nistru. Au venit ultimele ploi şi, cu ele, viituri producătoare de morţi şi de mari pagube. Ca şi în România (şi ca şi în Rusia rurală, de fapt), aceste sate lovite crunt nu arătau mult mai bine nici înainte de viitură decît după. Case amărîte, cămămidă ieftină şi chirpici, oameni îmbătrîniţi şi fără dinţi în gură, animale puţine în grajduri improvizate. Am văzut pe un post TV chişinăuan cum e cu limba maternă în caz de calamitate: într-un astfel de sat amărît, nişte localnice şi nişte militari veniţi cu ajutoare discutau între ei pe zece voci şi pe două limbi. Unii spuneau ceva în româneşte, alţii răspundeau pe ruseşte. Şi e clar că se înţelegeau între ei. Ascultă, măi Alioşa – îi spunea o femeie cu batic unui subofiţer cu chipiu; iar acesta din urmă asculta, apoi răspundea dolgorughi gongorughi, pe limba lui. Aşadar, în Moldova rurală, în meciul dintre română şi rusă e scor egal – aproape nul de egal ce e!

La oraş e oleacă altfel. În librăriile Chişinăului – fie că ele se numesc Eminescu, Luceafărul ş.a.m.d. – vezi carte rusă la greu. De la tratate ştiinţifice la ediţii din clasici ruşi sau traduceri ruseşti din clasici ai literaturii universale – toate-s copertate, bine legate, grele şi ieftine (precum tomurile menite să dureze de la Cartea Rusă din România anilor ’50, pe cînd şi comunismul părea că va dura de-a pururi). Cartea în limba română – mai timid. Chiar dacă vezi titluri ale editurilor locale (gen notabila Cartier ş.cl.) sau trimise de la Bucureşti de Polirom, Curtea Veche sau Humanitas, limba română e clar pe locul doi în librării.

La standurile de ziare – aceeaşi situaţiune. De la cărţuliile de integrame la ziarele social-politice şi de la revistele pentru gospodine pînă la cele pentru copii sau tineret, titlurile ruseşti domină copios. Iar cea mai spectaculoasă (la propriu) bătălie româno-rusă se dă, la Chişinău, în mass media vizuale – prin televiziuni, mai exact. Aici merită să discutăm pe larg – dar iată că zorii unei cvasi-Şeherezade moldave deja se iţesc la căpătul acestei poveşti şi trebuie să tac. (Dar nu înainte de a vă dezlega astronomica enigmă de săptămîna trecută: da, Hotelul Cosmos din Chişinău se află pe axul bulevardului Gagarin! Care Gagarin? Cel care cred că a apreciat borşul roşu, sub toate formele sale, mult mai mult decît Ştefan cel Mare – acesta din urmă fiind un alt mare bulevard, aflat în vecinătate!).

 __________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 335, 15 iulie a.c.

20 Septembrie 2010 Posted by | Intelo, povesti suprapuse | , , , , | 2 comentarii

16/sept/2010 Poveşti din „Dilema veche”: cum ajungi în Cosmos, via Chişinău

Basarabene, iarăşi (1)

Cum ajungi din codru în cosmos, via Chişinău

Adrian Cioroianu

Iată-mă-s revenit la Chişinău şi, ca să vezi!, soarta le potrivi atît de bine încît şi acum mă gîndesc dacă nu cumva o fi aici vreun semn de la Providenţă: dacă la ultima vizită am locuit la hotelul Codru – aflat pe strada 31 august 1989 (ziua în care s-au decretat româna ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin) –, acum drumurile vieţii (plus o şcoală de vară a francofoniei) m-au dus fix spre hotelul Cosmos, care se află pe bulevardul… vă zic  mai jos care. Acest hotel (de 19 etaje, datînd probabil din anii lui Brejnev) oferă măcar o surpriză de proporţii intergalactice: chiar în faţa sa se află statuia ecvestră a regretatului (cel puţin de cîteva dame) Grigori Kotovski. Cine-i Kotovski? Un fost revoluţionar bolşevic, mort de tînăr din cauză că el a luat comunismul într-atît de în serios încît (şi ce vă spun acum nu veţi găsi în Sovieţkaia enţiklopedia) ajunsese să considere soţiile tovarăşilor săi drept un fel de bunuri comune – motiv pentru care a şi fost asasinat de unul dintre soţii la a căror încornorare participa cu fervoare proletară.

Amplasarea contrastantă a unui hotel cu nume dedicat expansiunii cosmonautice a Sovietelor în spatele unei statui ecvestre a unui bolşevic nu este decît unul dintre multele detalii care fac din Chişinău un oraş predispus unei lecturi în căutare de simboluri. Chiar dacă e curat şi verde cel puţin la nivelul străzilor centrale (par a fi unele probleme cu calitatea aerului, dar nu intru acum în detalii), chiar dacă are bulevarde largi, firme de servicii relativ puţine, o industrie publicitară la începuturi şi destule clădiri mari în construcţie (semn că zona are un potenţial economic în mare parte virgin – şi încă nu mi-e limpede cine va profita de el modelîndu-l, UE sau Rusia!), Chişinăul oferă la tot pasul acele distonanţe care, unui vizitator cît de cît atent, sigur nu-i vor trece neobservate.

[[[   Ocupaţia “ex-sovietică” şi fostă “germano-fascistă”   ]]]

Drept care în acelaşi perimetru urban poţi vedea un monument închinat “eliberării” Moldovei sovietice “de sub ocupaţia germano-fascistă” (pe bulevardul Negruzzi, în faţa Academiei de Ştiinţe), dar şi un monument (a cărui piatră de temelie a fost pusă în plin centru mai alaltăieri, cu ceva polemici) ce va comemora “ocupaţia sovietică” a Basarabiei, pe 28 iunie 1940. Pe aceleaşi străzi vezi galerii comerciale şi mall-uri de ultimă generaţie (precum MallDova, ultraelegant şi la fel de scump ca cele din Bucureşti), dar şi un comerţ stradal haotic şi pastelat, cu plăcinte, siropuri sau pahare de cvas albicios – ceva stil Big Berceni ’90. Într-un restaurant chic şi cu mîncare foarte bună din zona centrală tocmai admiram marmura neagră ce placa pereţii răcoroşi cînd am observat ceva mai sus, deasupra unor oglinzi meşteşugite, o gură de aerisire desprinsă din montura prost făcută şi lipită copilăreşte, cu scoci. Într-o seară, aproape de ora 23., mare (şi totuşi fugară) mi-a fost mirarea cînd, trecînd prin faţa hotelului Chişinău, am văzut că ceasul cu leduri de pe faţadă indica ora 16 şi 15 minute – îţi va fi aici încă şi mai greu decît la Bucureşti să găseşti un ceas stradal care să indice ora cît de cît corectă. Dacă faci imprudenţa să iei un taxi de pe stradă, e inutil să aştepţi pornirea contorului – preţul trebuie negociat cu şoferul înainte de cursă.

Într-o zi, după prînz, aproape de Piaţa Marii Adunări Naţionale, am văzut următoarea scenă: în staţia de autobuz aşteptau cîteva persoane, printre care şi o localnică totuşi majoră, cu picioare de circa doi metri virgulă patruzeci şi şapte de centimetri fiecare şi cu un piept avîntat ce împigea cu atîta forţă aer cald către Polul Nord încît, dacă ar fi văzut-o, Al Gore şi alţi ecologişti ar fi făcut stop cardiac. Spre staţie venea, agale, un troleibus – care, ajuns la vreo trei metri distanţă, taman îi cade sau i se desprinde una dintre antenele acelea de alimentare electrică şi se opreşte, inert. Din troleu coboară şoferul; de fapt, o bravă şoferiţă de vreo 55 de ani şi care avea nişte mîini vînoase şi musculoase cam ca Stallone în primul Rambo – semn că troleului ei îi cădeau sîrmele cam des. Nu ştiu ce îndemn sau rugăminte a adresat atunci şoferiţa musculoasă către juna pieptoasă – cert este că în minutul următor, una lîngă alta, umăr la umăr, ele au început să tragă forţos de frînghiile antenelor etc. A mai sărit în ajutor şi un bărbat ce aştepta în staţie şi peste alte două minute troleul o lua din loc, cu personajele amintite la bord.

Şi, stimabile cititor de dincoace sau dincolo de Prut, pentru că a început să plouă închei această parte a poveştii invitîndu-te pe dumneata la o probă de intuiţie: ghici cum se cheamă bulevardul din Chişinău pe al cărui ax se află hotelul Cosmos? (va urma)

________________________

– text publicat în revista Dilema veche, nr. 334, 08 iulie a.c.

16 Septembrie 2010 Posted by | povesti suprapuse | , , , , | Lasă un comentariu

06/iul/2010 Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse (RFE/RL)

Transnistria și consolidarea relațiilor germano-ruse

Un interviu Radio Europa Liberă cu analistul politic Marko Papic de la publicația Stratfor.

02 iulie a.c.

Marc Papic: Germania a ales o tactica diplomatică excelentă. Nu are nimic de pierdut dacă Rusia decide să nu-şi retragă trupele din Transnistria. Dar dacă va colabora, Germania va apărea în faţa Europei ca un lider, nu doar din motive economice, cum am vazut-o în ultimele 6 luni, dar şi în domeniul politicii externe. Ei vor putea merge in Europa şi vor putea spune: priviţi, noi am reuşit să convingem Rusia să se retragă din Transnistria, care este o linie roşie pentru Rusia încă din 1992, este un o locaţie geopolitică foarte importantă, este locul unde Carpaţii se întâlnesc cu Marea Neagră.

Dar daca ruşii nu se retrag, şi noi prognozăm că aşa şi se va întâmpla, Rusia se va retrage din Consiliul de Cooperare şi Securitate, lucru care va înfuria ţările din Europa Centrală, în special România şi Polonia. Şi dacă Consiliul de Securitate nu va funcţiona din cauza Rusiei, Germania va rămâne nevinovată.

Germania îşi va păstra totuşi relaţiile cu Rusia, ei vor putea merge la Moscova şi vor putea spune că din păcate voi n-aţi vrut să renunţaţi la aceste trupe din Transnistria, aşa că acest Consiliu de Securitate Uniunea Europeană – Rusia nu mai are nici un viitor”.

Pe scurt, dacă ruşii îşi retrag trupele din Transnistria, germanii aduna toţi laurii, iar dacă nu, germanii vor arăta cu degetul la Rusia şi la ţările central europene.

Europa Liberă: Credeţi că Rusia are pârghiile necesare să mişte înainte rezolvarea conflictului transnistrean?


Marc Papic
: Nu ne este foarte clar ce-ar însemna „a mişca înainte”, ce ar putea fi văzut ca un progres în acest conflict. Este aproape una din situaţiile când orice este considerat progres de toate părţile, va fi progres. Rusia ar putea lăsa ca acest lucru sa se intample, atât cât independenţa Transnistriei nu va fi tulburată. Şi nu este clar daca Germania sau orice altă ţară europeană speră sau se aşteapta la semnarea vreunei rezoluţii în legătură cu Transnistria.

Se pare că ruşii s-ar putea retrage dacă se asigură că Transnistria rămâne în zona lor de influenţă iar Moldovei i s-ar permite să continue să-şi facă legături cu vestul, pentru că Rusia a crezut întotdeauna că are o carte de jucat în Moldova: Partidul Comuniştilor încă e acolo, încă e popular, practic e cel mai mare partid din Republica Moldova.

Europa Liberă: Este ceva realist ca Moscova să tolereze Moldova ca membră a UE sau chiar NATO?


Marc Papic
: Moldova fără Transnistria – posibil. Depinde de ce primeşte în schimb. S-ar putea întâmpla, cu condiţia ca Transnistria să rămână în sfera de influenţă a Rusiei. Ei niciodata nu vor accepta pierderea totală a influenţei în această regiune.

Totuşi, acum Moscova are nevoie de investiţii, know-how tehnologic. Această presiune de modernizare a economiei ruse este reală. Ei acum încearcă să recâştige încrederea investitorilor europeni, pe care au pierdut-o în ultimii 3 ani. Negocierea Moldovei fără Transnistria in schimbul investiţiilor şi a trasferului de know-how în Rusia ar putea fi o idee asupra căreia Moscova să reflecteze, mai ales ca ei cred că ar fi o mişcare temporară, pentru că politica în Chişinău nu se va îmbunătăţi. De la revoluţia împotriva Partidului Comuniştilor lucrurile nu s-au clarificat, e încă un haos politic, ei încă nu au decis cum vor să aleagă preşedintele.

Europa Liberă: Să presupunem că va urma un progres în Transnistria, că trupele ruse vor fi retrase, sau cam aşa ceva; care ar fi următoare mişcare în relaţia UE-Rusia?

Marc Papic: Următoarea mişcare ar fi consolidarea relaţiilor ruso-germane. Acesta este miezul. Germania încearcă să facă acest lucru aşa cum administrează relaţiile cu celelalte alianţe: cu Uniunea Europeană, cu NATO. Iar cu Rusia vrea ca relaţiile să avanseze dincolo de energetică şi securitate.

Următoarea mişcare ar fi, de asemenea, că Rusia să aibă un cuvânt mai greu de spus în problemele de pe continentul european, mai ales ceea ce tine de securitate. Acest lucru ar însemna, pe de alta parte, retragerea Statelor Unite din Europa, cel puţin pe termen scurt.

Dacă europenii se vor lăsa convinşi că Rusia este un partener de încredere, (chiar daca ei cred ca nu se vor lăsa convinşi, şi nici Germania nu crede) se vor bucura, pentru că ei acum sunt extenuaţi şi s-au săturat să urmeze Statele Unite în Orientul Mijlociu. Europenii nu vor să mai aibă vreo legătură cu acest lucru.

Aşa că o anumită legătură a UE cu Rusia, în care Rusia să dovedească că sunt parteneri oneşti, va elimina Statele Unite din arhitectura de securitate în Europa. Acest lucru nu este imposibil.

Europa Liberă: Cum ar trebui Washingtonul să privească acest proces?

Marc Papic: Ar trebui să fie îngrijorat. Din pacate Statele Unite acum nu pot face nimic. Problema lor este că sunt scufundați în războaie în Orientul Mijlociu şi trebuie să se ocupe de probleme foarte interactive. De exemplu o Flotila pentru Gaza devine brusc o preocupare a politicii externe americane. Iran, Afganistan – sunt probleme interactive pe care Statele Unite nu le pot rezolva foarte uşor, aşa ca toate eforturile Washingtonului sunt concentrate în Orientul Mijlociu.

Să fiu sincer, Statele Unite au pierdut mult din credibilitatea aliaţilor europeni, care, după cum am mai spus, s-au săturat să-şi indeplinească obligaţiile în Afganistan, mai ales in timpul acestei crize financiare in Europa.

Dacă este să punem toate aceste cuvinte în context, tot ce pot să facă Statele Unite este să stea deoparte şi să privească. Ar putea să înceapă să se gândească cum ar putea reveni în Europa Centrală, numai după ce angajamentul în Orientul Mijlociu va fi redus. Acest lucru se va întampla în 5-10 ani. Daca va fi prea târziu? Posibil, chiar probabil, pentru că relaţiile ruso-germane vor fi puternice atunci. SUA chiar nu are optiuni să se opună acestui proces. Dacă, de exemplu, Polonia şi România vor susţine Germania, SUA nu va putea face nimic. Acum Statele Unite depind de sentimentul anti-rusesc din Europa centrală. Daca aceasta antipatie este temperată de Rusia, Statele Unite riscă să-şi piardă mare parte din influenţă.

(Traducere: Paul Hodorogea).

6 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Dan Dungaciu despre recentul decret al preşedintelui Ghimpu de la Chişinău

Cui nu-i place Decretul Ghimpu?

Dan Dungaciu 

„Le voi da în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele un nume şi un loc mai de preţ decât fii şi fiice; le voi da un nume veşnic şi nepieritor”
(Isaia 56,5)

Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, care declară ziua de 28 iunie 1940 drept zi a ocupaţiei sovietice, a generat reacţii stupefiante. Cine ar fi crezut că, după 20 de ani de independenţă, o bună parte a promotorilor de opinie de la Chişinău, politicieni sau nu, se va bâlbâi jenant în faţa unei chestiuni pe care toată lumea părea că o consideră de bun-simţ? S-a recurs la tertipuri dintre cele mai spectaculoase şi, în acelaşi timp, hilare, iar figurile docte şi îmbibate cu bibliografie ne convingeau, din spatele ecranului, că „istoria nu trebuie amestecată cu politica”, „nu e momentul”, „nu există un singur adevăr” etc. Singurul lucru consolator era, totuşi, aerul jenat al unora care perorau asemenea formule, de parcă încercau să se convingă înainte de toate pe ei despre „justeţea” propriilor argumente. Mulţi se pare că nu au reuşit.

„Istoria trebuie lăsată istoricilor”

Argumentul cu „istoria care trebuie lăsată istoricilor” este unul inept. Şi noi, ceilalţi, ce să facem? Dar politicienii? Haideţi să desfiinţăm atunci manualele de istorie, să facem şcoli speciale numai pentru istorici – de câţi o fi nevoie, oare? – şi să trăim ca şi cum nu ar fi existat nimic înaintea noastră, cu „voalul ignoranţei” pe faţă. Se poate asta? Evident, nu. Istoria e prezentă, în noi şi alături de noi, iar democraţiile nu s-au constituit în niciun caz în pofida ei. Doar că instrumentul pe care l-au inventat este discursul academic şi public, polimorf, bazat pe argumente. A scoate istoria din spaţiulllll public pentru că există şi interpretări „inoportune” – dar cine decide asta? – e la fel de tembel ca şi cum ai desfiinţa libertatea pentru că oamenii fac prostii. Asta nu înseamnă, fireşte, că fiecare dintre noi este îndreptăţit să aibă propria viziune asupra trecutului, ci doar că trecutul nu poate fi asumat şi, eventual, depăşit fără să fii conştient de el. În realitate, fără recursul la istorie şi clarificarea istoriei, nu ar fi existat nici o conciliere, nici o construcţie europeană, nici o extindere spre Est a frontierei euroatlantice. Cei care invocă faimoasa pacificare europeană sau franco-germană ignoră vinovat că ele s-au făcut după „procesul de la Nurnberg”, unde vinovaţii şi nevinovaţii au fost selectaţi şi identificaţi, unde pedepsele au fost aplicate, unele imprescriptibile. Una este ignorarea istoriei, cu totul altceva înseamnă reconcilierea istorică. Pentru că cea din urmă nu se face decât cu istorie cu tot. Aici e problema procesului comunismului.

Nimeni nu ignoră istoria. Doar cei care se tem de ea

Istoria a fost ignorată sau lăsată doar pe seama istoricilor? Întrebaţi-i pe germanii din timpul faimoasei „gâlcevi a istoricilor”, dispută teribilă şi care năzuia tocmai clarificarea cetăţenilor germani cu propria istorie. Sau întrebaţi-i pe germanii care, la 3 octombrie 1990, au dat un răspuns grandios acestei interogaţii. Istoria nu contează? Întrebaţi-i pe letoni, pe lituanieni sau pe estoni. Unde ar fi fost ei acum fără acea asumare energică şi memorabilă a propriei istorii? Istoria trebuie prescrisă? Întrebaţi-i chiar pe ruşi, care au depăşit moştenirea comunismului tocmai asumându-şi identitatea naţională şi făcând din ea fundamentul oricărei politici considerată de ei dezirabilă. Istoria trebuie ignorată? Întrebaţi-i cel mai bine pe evrei, atunci când „lumea evreiască” se opreşte în loc pentru două minute pentru a comemora şi a-şi reaminti victimele Holocaustului. În acel moment, istoria încremeneşte. Şi tocmai această convocare sistematică a istoriei şi această asumare exemplară a memoriei sunt sursa energiei extraordinare a acestui stat care supravieţuieşte înconjurat de vecini care îi doresc cotidian dispariţia.

La ei – ocupaţie, la noi – „eliberare”

Cine ignoră resortul moral şi istoric din spatele înaintării frontierei euroatlantice după prăbuşirea URSS nu va înţelege dinamica reală a procesului. În realitate, statele estice plasate, fără voia lor, în lagărul sovietic, au văzut prăbuşirea comunismului ca pe o şansă enormă de a se elibera de ocupaţia de peste 50 de ani şi a reveni acolo unde le era locul: în comunitatea euroatlantică din care au fost izgonite fără să le întrebe nimeni. Prăbuşirea URSS a fost deci percepută unanim ca o eliberare de sub o ocupaţie comunistă evidentă şi indiscutabilă. Retorica oficialilor occidentali pe tema „revenirii în Europa” a punctat cu metodă aceste elemente după 1990. Ideea Americii de a crea o „Europă întreagă şi liberă” însemna, practic, expandarea cadrului instituţional occidental ilustrat de NATO sau UE spre Est. În aprilie 1997, de pildă, Secretarul de Stat american Madeline Albright considera că o raţiune centrală pentru extinderea NATO „e îndreptarea greşelilor trecutului. Dacă nu extindem NATO, ar însemna să validăm linia Stalin impusă în 1945 şi pe care două generaţii de europeni şi americani au luptat să o anuleze”.

La fel, preşedintele Bush, adresându-se studenţilor Facultăţii din Varşovia la 15 iunie 2001, accentua ideea că toate noile democraţii ale Europei trebuie să aibă şansa de a se alătura instituţiilor europene, pentru că „pe noi trebuie să ne intereseze cât de mult avansăm pe calea libertăţii”. Ideea este clară: dorinţa de a extinde graniţele euroatlantice – „graniţele libertăţii” – se baza tocmai pe conştiinţa limpede a Vestului că în Est a fost vorba despre o ocupaţie asumată tacit inclusiv de occidentali. Geografia extinderii este, aşadar, şi geografia celor care au resimţit şi resimt acut nevoia eliberării. Cei care nu o resimt şi pentru care URSS nu a fost o ocupaţie, sunt dincolo de „linia Stalin”. În acest caz, frontiera europeană se poate opri, pentru că şi-a îndeplinit misiunea istorică şi a reparat greşelile şi cedările trecutului.

Oportuniştii „momentului inoportun”

Dar situaţia cea mai ingrată este a „neutrilor”, adică, a celor care sunt nici adepţi, nici contestatari ai Decretului Ghimpu. Aceştia sunt de două feluri: politicieni şi experţi independenţi. Nu vom repeta acum argumentele după care Decretul Ghimpu nu a adus nimic nou, doar a făcut vizibil ceea ce Declaraţia de Independenţă sau alte documente au spus-o nu o dată. Nici faptul că nu poţi avea deportaţi fără ocupaţie sau „eliberatori” care să nu mai plece din teritoriile „eliberate”. Politicienii „neutri” ştiu aceste lucruri şi raţiunile lor sunt strict electorale (dar greul identificării atitudinii lor faţă de Decretul Ghimpu de acum începe!). Paradoxal este însă să vezi reprezentanţi ai societăţii civile, cu figuri îngrijorate, care invocă fără să clipească argumentul oportunităţii. De ce paradox? Pentru că, de fapt, niciunul dintre cei care o invocă astăzi copios nu a adus „oportunitatea” în discuţie pe vremea regimului Voronin, atunci când se croiau oficial „concepţii de stat” şi se modificau datele şi denumirea sărbătorilor pentru a aduce în prim-plan „Ziua Victoriei”. Sau când se declanşa un război fără precedent împotriva României, a limbii, istoriei şi prestigiului ei. Trecem peste faptul că asta nu a adus nimic bun Chişinăului în ceea ce priveşte problematica transnistreană (care a mai fost o dată în atenţia comunităţii internaţionale, în 2002, dar a sfârşit prin „Memorandumul Kozak”). Dar era oare „oportun” atunci ca RM – care tocmai declama patetic că obiectivul ei fundamental este integrarea europeană – să deschidă un război total cu un stat membru al UE şi NATO, un stat care putea bloca orice decizie de apropiere de UE a RM şi care susţinea pe orice căi aspiraţiile europene ale Chişinăului? Evident, nu. Dar unde erau vocile civice ale „momentului inoportun” atunci? Unde erau adepţii adevărurilor multiple în acele vremuri în care se încerca instaurarea unui singur adevăr? De unde această abnegaţie, astăzi, şi acea tăcere, ieri?

Decretul Ghimpu merge mai departe

Dincolo de efectul de hârtie de turnesol al spaţiului public sau electoral din RM, Decretul Ghimpu generează o serie de consecinţe ce se vor resimţi acut de aici înainte. Mai întâi, el a sporit marja de dezbatere în interiorul AIE la un punct fără precedent (şi care a făcut-o să trosnească). Dar faptul că nu s-a rupt extinde posibilităţi discursului de tip Mihai Ghimpu, bazat pe valori, ceea ce va creşte marja de mişcare a PL în interiorul Alianţei. Apoi, Decretul Ghimpu generează discuţii în societate şi obligă la decizii, mobilizând o bună parte a unui electorat până acum inert sau dezamăgit. Timpul rămas până la referendum şi alegeri este unul favorabil „digerării” acestui decret şi repoziţionărilor electorale. Dar, reacţiile la gestul lui Mihai Ghimpu obligă la repoziţionări şi în cadrul AIE: dacă presupunem că alegerea preşedintelui RM se va tranşa în turul doi, cine îşi va permite, şi cu ce preţ, să ignore un electorat de formula celui care susţine decretul? Şi care va deveni din ce în ce mai activ de aici înainte? Discuţia despre Decretul Ghimpu e departe de a se fi încheiat, cu atât mai mult cu cât reacţiile iritate ale Moscovei sau provocările transnistrene nu vor face decât să îi sporească notorietatea şi, de ce nu, prestigiul. Cariera acestui document istoric abia acum începe…

3 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

03/iul/2010 Invitatul din weekend: Vitalie Ciobanu despre societatea civilă de la Chişinău şi problema Transnistriei

Transnistria şi lipsa de solidaritate a moldovenilor

Vitalie Ciobanu (RFE/RL, 23 iunie a.c.)

A venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova

Sprijinul financiar substanţial acordat de Bruxelles Republicii Moldova este dublat în ultimul timp de o susţinere politică tot mai accentuată în ce priveşte consolidarea independenţei şi restabilirii unităţii sale teritoriale. Cancelarul german Angela Merkel i-a cerut preşedintelui rus Medvedev să-şi retragă armata din Transnistria, ca dovadă a bunei credinţe şi drept condiţie prealabilă a semnării unui nou Tratat de securitate europeană. Este pentru prima dată când o mare putere din Uniunea Europeană se angajează în termeni foarte fermi să oblige Rusia să-şi respecte angajamentele. Sperăm ca iniţiativa germană să întrunească asentimentul celorlalte ţări importante din „vechea Europă”, întrucât susţinerea „blocului estic” al Uniunii – România, Polonia, ţările baltice – Moldova şi-o avea oricum asigurată.

Dar toate acestea se întâmpla la nivelul „politicii mari”, unde se schimbă amabilităţi de protocol şi se negociază cu mănuşi de catifea. În teritoriu, realitatea este infinit mai sumbră, sinistră chiar. Ai fi zis că perioada sălbatică, legată de întemniţarea grupului Ilaşcu, ar fi trebuit să apună de mult la Tiraspol. Nici pomeneală! În timp ce în ţările din jurul Transnistriei – în Republica Moldova propriu-zisă şi în Ucraina –am asistat în ultimii 20 de ani la schimbări de guverne şi preşedinţi, la modificări de politici şi strategii, de valori şi aspiraţii, Transnistria a rămas o zonă crepusculară, o „baltă” stătută în care răul s-a dezvoltat în voie. În Transnistria fărădelegea nu pleacă în vacanţă.

Una din pârghiile de presiune cele mai oribile ale regimului de la Tiraspol este răpirea de persoane. Cazul Enest Vardanean se află pe agenda Parlamentului European. Părinţii lui Ilie Cazac din Tighina au intrat în a doua săptămână de grevă a foamei în faţa Ambasadei Rusiei din Chişinău, după ce au epuizat toate căile de a-şi vedea eliberat fiul sechestrat de separatişti. Elena Dobroviţcaia, o elevă răpită pe 16 iunie, tot la Bender, a fost ţinută ostatică pentru că mama ei, internată la un spital din Chişinău, nu s-a prezentat la miliţia transnistreană să-şi ispăşească o pretinsă detenţie. (Fata a fost eliberată, dar are interdicţia de a părăsi localitatea.) Nici măcar oficialii de la Chişinău nu sunt scutiţi de riscuri. Eugen Ştirbu, preşedintele Comisiei Electorale Centrale, reţinut recent de separatişti, a fost totuşi eliberat după intervenţia misiunii OSCE de la Chişinău. În celelalte situaţii mai sus pomenite nu vedem aceeaşi promptitudine. De ce? Pentru că victimele nu sunt personaje importante – iată concluzia cinică pe care o poate trage oricine. Autorităţile de la Chişinău se declară neputincioase în a rezolva cazurile de răpire şi recomandă moldovenilor să ocolească Transnistria, ca pe un loc ciumat, dacă ţin la propria siguranţă.

Am avut opt ani de zile, sub comunişti, un ministru responsabil de „reintegrare”, Vasili Şova, care nu vorbea limba română dar ne asigura că lucrează din greu la reîntregirea ţării. Rezultatele au fost penibile. Noul ministru de resort, net superior predecesorului său, pare să agreeze, la fel, mai degrabă stilul „învăluit”, tactica de „îmblânzire” a bătăuşului de peste Nistru. Oricât de justificate circumstanţial, aceste metode nu pot da un randament de principiu, nu au cum să schimbe raportul de forţe.

Cred că de mult a venit timpul ca eforturile la nivel diplomatic să fie însoţite printr-o implicare mai activă a societăţii civile din Moldova, e timpul să fie organizate mai multe dezbateri publice pe această temă – dezbateri blocate, cum bine ne amintim, înainte, de guvernarea Voronin. Se cuvine să avem soluţii şi scenarii alternative şi chiar manifestaţii de stradă, la Chişinău şi în alte localităţi, care să atragă atenţia lumii asupra crimelor regimului de la Tiraspol. Şi poate, atunci, repulsia cetăţenilor faţă de indecenţa anumitor fenomene politice interne, cum sunt cumpărarea partidelor ca la tarabă, înainte de alegeri, sau angajarea Bisericii Ortodoxe în campanie electorală de partea unui fost şef al serviciilor secrete, nu le va adânci dezinteresul civic. Separatiştii nu ţin seama de etnia victimelor – lovesc în români şi în rusofoni deopotrivă. Unde-i solidaritatea moldovenilor?

3 Iulie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | 1 comentariu

07/iun/2010 Republica Moldova – efectele raportului Comisiei Cojocaru

Poţi scoate RM din URSS, dar cum scoţi URSS din RM?

Dan Dungaciu

„Foamea ne apropie în mod obiectiv de scopul nostru final… Foametea distruge, de asemenea, credinţa nu numai în ţar, ci chiar şi în Dumnezeu”
(Lenin)

Raportul şi recomandările Comisiei Cojocaru au stârnit speculaţii şi discuţii intense la Chişinău. Şi, pe bună dreptate. Dar ceva lipseşte, totuşi. Dezbaterea este preponderent politică, la fel şi grila de lectură aplicată simbolisticii comuniste. Şi asta nu e suficient în RM. Pentru că aici, spre deosebire de multe alte spaţii ale fostului lagăr comunist, dezbaterea despre comunism şi moştenirea lui nu poate fi epuizată doar la acest nivel.

Paradoxul RM

Observaţia cea mai importantă care trebuie făcută în raport cu statutul „comunismului” în RM e Citește în continuare

7 Iunie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

31/mai/2010 Transnistria – ghiuleaua rusească de la glezna Republicii Moldova (1/3)

Transnistria: ghiuleaua rusească de la glezna R. Moldova

Adrian Cioroianu *

Celor mai mulţi oameni de pe planetă denumirea generică de Pridnestrovskaia Moldavskaia Respublika nu le spune nimic.      Dar unora le spune totul: printre ei, Igor Smirnov – “preşedintele” autoproclamatei Republici Transnistrene Moldoveneşti (RTM)), periodic reales în acestă funcţie prin alegeri pe care aproape nimeni (cu excepţia votanţilor săi) nu le recunoaşte.

La Bucureşti, în ultima vreme, s-a vorbit mult Citește în continuare

31 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 2 comentarii

28/mai/2010 EURAST recomandă: Vitalie Ciobanu despre problema transnistreană a Republicii Moldova (RFE/RL)

Paradoxul problemei transnistrene

Vitalie Ciobanu 

Moldova ar trebuie să nu-şi mai lege libertatea de o problemă fără remediu în acest moment

Arestarea jurnalistului Ernest Vardanean – caz care a sensibilizat presa şi opinia publică – relevă o dată în plus paradoxul problemei transnistrene. În situaţia lui Vardanean se află şi s-au aflat de-a lungul anilor şi alţi cetăţeni moldoveni, reţinuţi abuziv de separatişti. Oricine, în principiu, poate nimeri într-o puşcărie transnistreană, dacă ar avea „neinspirata” idee să treacă dincolo de Nistru. Doar un statut diplomatic intangibil, doar o acoperire internaţională l-ar putea proteja. (grafica: moldova.org)

G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: Coincid interesele R. Moldova cu „soluţia rusă” pentru Transnistria? ●● Locul Transnistriei în geopolitica R. Moldova ●● Presa rusă despre „unirea” României cu R. Moldova ●● Scandalul din Parlamentul Ucrainei şi consecinţele sale pentru România & R. Moldova ●●

Nici măcar autorităţile de la Chişinău nu sunt scutite de astfel de incidente, pândite deopotrivă de dramatic şi de grotesc. Să ne amintim cum i s-a închis bariera – la propriu – fostului preşedinte Voronin, acum câţiva ani, când a plecat să-şi viziteze satul natal, Corjova, de pe malul stâng, controlat de separatişti. Citește în continuare

28 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

27/mai/2010 Povestiri din „Dilema veche”: Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?

Moldoveneşti (3)

Pe cine iubesc (în văzul lumii!) miresele din Chişinău?

 Adrian Cioroianu

            Şi nu mică mi-a fost mirarea, mai alaltăieri, cînd am văzut nu una, nu două, ci cel puţin patru pîlcuri de nuntaşi care, cu mireasa & ginerică în frunte, s-au adunat sub statuia lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului pentru poza rituală. Dacă auzul nu mi-a jucat feste, unii gavareau pa ruski. Ce-l face pe un nuntaş rusofon să vină şi să-şi imortalizeze fericirea cu un domnitor medieval non-rus pe fundal? Nu pot decît presupune (probabil că lui Pierre Nora – istoricul francez ce a identificat “les lieux de mémoire” – Chişinăul de azi i s-ar fi părut tocmai bun de studiat). Voi reveni la statuie – dar mai întîi voi spune că pentru vizitatorul ce eram prima surpriză a fost rezonanţa sonoră de la nivelul străzii. Cineva venit de dincoace de Prut – şi care ştie cît efort identitar au investit intelectualii basarabeni românofoni, acum 20 de ani, în “recuperarea” limbii materne – va fi poate uimit de cît de prezentă e limba rusă în zumzetul diurn al oraşului. Citește în continuare

27 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie, povesti suprapuse | , , , | 2 comentarii

20/mai/2010 Povestiri din “Dilema veche”: La Chişinău, o stăpână peste bucate

Moldoveneşti (2)

La Chişinău, o autentică stăpînă peste bucate!

Adrian Cioroianu

Ce legătură are protecţia consumatorului cu geopolitica? – s-ar putea întreba cineva, de bună credinţă. Respectivul ar face bine să urmărească, relaxat, susurul rubiniu al vinului din Republica Moldova. Despre ce-i vorba: pe termen mediu, acest stat – în vederea realei sale suveranităţi faţă de Rusia – trebuie să-şi limiteze dependenţa faţă de Moscova în privinţa cîtorva indicatori: cum ar fi exportul de vin şi importul de gaze naturale. Cît despre gaze, nu-s multe de spus: firma rusească Gazprom – noua armă a Moscovei, cum spuneau ziariştii Paniuşkin & Zîgar, într-o carte apărută şi la noi în 2008, dar trecută mai că neobservată – este deocamdată stăpînă pe situaţie, din moment ce sursele alternative ale R. Moldova sînt, la ora la care vorbim, doar ipotetice.

Spre deosebire de gaze, care-s deficitare, vin se face în abundenţă în cramele Citește în continuare

20 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, povesti suprapuse | , , , , | 1 comentariu

17/mai/2010 Un reportaj „la cald”: prezentul incomod din Republica Moldova

„Fleacuri” din R. Moldova

Stela Popa

În R. Moldova totul pare să aibă soluţie, nimic nu ne încurcă, noi putem trece peste multe cu vederea şi să le transformăm până la urmă în nişte… fleacuri. Puterea moldovenilor de a tolera pe toţi şi toate este incomensurabilă… Avem o capacitate de a tăcea, de a suporta şi de a nu ne păsa încât îţi vine să te cruceşti, nu alta. Totul e un fleac pentru noi, parcă nimic nu ne trezeşte „din somnul cel de moarte”.

La televizor, tot canale ruseşti

Cred ca, în cele câteva zile cât am stat la Chişinău, mi-am exersat rusa cât pentru trei ani înainte… Mare minune că “Satelit TV” a introdus Jurnal TV şi Publika TV, altfel… numai canale ruseşti! Ce-i drept, nu proaste… Acesta este răspunsul la întrebarea unui cunoscut din România: „Cum de nu poţi uita rusa?” Ha! Păi, cum s-o uit dacă, repet pentru a mia oară, acasă, din 55 de canale, cel mult cinci sunt în română!? Nu mai spun că cele din România Citește în continuare

17 Mai 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | 1 comentariu

17/apr/2010 Săptămâna viitoare, o conferinţă internaţională de istorie la Chişinău

Istorie, Cultură, Civilizaţie în Europa de Sud-Est

 Cea de-a cea de-a XI-a ediţie a Conferinţei Internaţionale „Istorie, Cultură şi Civilizaţie în Europa de Sud-Est” va avea loc la Chişinău, în perioada 21-23 aprilie, în organizarea Institutului Cultural Român, prin Direcţia Români din Afara ţării, în parteneriat cu Asociaţia Tinerilor Istorici din Republica Moldova.

Conferinţa a devenit deja o tradiţie în mediul academic regional, fiind un factor stimulator pentru tinerii istorici din Moldova de peste Prut şi facilitând, totodată, comunicarea academică între specialişti din diverse state europene.

Lucrările conferinţei sunt organizate pe două ateliere: Cercetarea şi predarea Holocaustului şi Studierea regimurilor totalitare.

Au fost invitaţi, pentru a prezenta comunicări, istorici de prestigiu din ţară şi de peste hotare: Dennis Deletant (University Colledge of London), Armin Heinen (RWTH-Aachen), Antonio Nadal (Universidad de Malaga), Adrian Cioroianu (Universitatea Bucureşti), Igor Caşu şi Ion Varta (Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova). Vor participa la lucrările conferinţei şi cercetători din partea institutelor de profil din România (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Institutul Român de Istorie Recentă, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Centrul de Istorie a Imaginarului).

– după Jurnalul naţional, 17 aprilie a.c.

17 Aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

20/febr/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele regionale ale scutului american

Dilemele regionale ale scutului american

Dan Dungaciu

„…partenerii noştri ruşi au fost informaţi în legătură cu faptul că preşedintele american va oferi României posibilitatea de a amplasa elemente ale scutului antirachetă”.
(Ellen Tauscher, subsecretar de stat american pentru controlul armamentului şi securitate internaţională)

Devine astăzi limpede cât de iluzorie a fost tentativa regimului Voronin de a soluţiona bilateral chestiunea transnistreană şi cât de neproductiv s-a dovedit a fi provincialismul geopolitic al acestuia: el se percepea pe sine şi Rusia într-o perspectivă regională, pe când Rusia percepea RM într-o perspectivă globală, adică un dosar printre multe altele care stăteau pe masa de negocieri cu spaţiul euroatlantic. În realitate, fără puterea de negociere conferită de apartenenţa la UE sau NATO, Chişinăul nici măcar nu ajungea cu adevărat la masa negocierilor. Apariţia scutului antirachetă în regiune confirmă indubitabil acest lucru.

În realitate, nu s-a schimbat nimic

Apariţia scutului nu este cauza nesoluţionării conflictului transnistrean, pentru că acesta a rămas îngheţat şi în perioada când România nu era nici în NATO, nici în UE şi nici sub scut. Apariţia scutului nu face decât să releve faptul că Transnistria nu are nicio importanţă în sine, doar una contextuală. Astăzi capătă o nouă „valoare de întrebuinţare”, pentru că situaţia s-a complicat semnificativ. Un lucru sugerat deja după schimbarea politică de la Chişinău. Nu întâmplător, pe 28 ianuarie 2010, Oleg Beleakov, reprezentantul Tiraspolului în Comisia Unificată de Control, declara că: „Nu vedem niciun fel de garanţii de securitate şi de aceea rugăm partea rusă să majoreze contingentul său de menţinere a păcii până la 2400 militari, cifră prevăzută în acordul din 1992”. Moscova trimisese buzduganul…

Frontiere simbolice regionale

După schimbarea de regim de la Chişinău, relaţiile cu Tiraspolul intră în logica „1 plus 1” – formulă acceptată, tacit, de toate părţile. Pe 8 februarie, în cadrul întâlnirii de la Tiraspol dintre vicepremierul moldovean Victor Osipov şi şeful departamentului de externe transnistrean Vladimir Iastrebciak, s-a convenit că aşa-zisele „grupuri de experţi pentru consolidarea încrederii între Chişinău şi Tiraspol” îşi vor relua activitatea până la sfârşitul lunii. La întâlnire urma să participe şi ambasadorul SUA, însă autorităţile de la Tiraspol i-au interzis accesul în regiunea transnistreană. Mişcare semnificativă, deşi nu e prima dată când autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol iau asemenea măsuri. Dar obstrucţia ambasadorului american (la fel ca şi reţinerea grupului de tineri de la Dubăsari) trebuie înţeleasă în logica semnalelor şi a stabilirii „sferelor de influenţă”. După cum s-a remarcat deja, a fost un gest de forţă, prin care să se indice clar unde este graniţa dintre „jurisdicţia” ambasadei SUA şi zona controlată de separatişti. Tiraspolul arată cine este stăpânul acolo, respectiv instituţiile de forţă, care au ultima decizie în pofida unor declaraţii politice (ambasadorul american avea „invitaţie oficială”!). Iar instituţiile de forţă sunt, direct sau indirect, pe statele de plată ale Moscovei.

Şi cu UE, şi cu Moscova

În pofida acestor incidente, Igor Smirnov se arată deschis unei cooperări cu UE. La Tiraspol, acesta se întâlneşte cu ambasadorul ungur şi cu reprezentanţii UE, subiectul fiind posibilitatea includerii în euroregiunea „Nistru” a raioanelor Râbniţa şi Camenca. Igor Smirnov a primit cu interes propunerea: „În general, nu avem nimic împotriva unei asemenea activităţi”. La întâlnire s-a convenit că în luna martie participanţii la euroregiunea „Nistru” vor face vizite de documentare în Ungaria, Ucraina şi Slovacia. După care Smirnov pleacă la Moscova… Acolo este numit „preşedinte al Republicii Moldoveneşti Nistrene” – nimic nou, aici – şi are discuţii cu ministrul de Externe, Lavrov. Moscova a trimis acelaşi mesaj (livrat de viceministrul de Externe rus, Karasin, cu ocazia vizitei în RM din ianuarie), legat de cadrul negocierilor în chestiunea transnistreană: negocieri bilaterale, principiul egalităţilor părţilor în conflict, importanţa menţinerii actualului format al trupelor de pacificare până la rezolvarea politică a conflictului. Ultimul aspect este important, pentru că asta sugerează că Moscova nu mai acceptă nici măcar faimosul „principiu al sincronizării”, forjat de Evgheni Primakov, care sugera că retragerea trupelor ruseşti se sincroniza cu eforturile pentru soluţionarea politică. De data asta, Moscova merge mai departe: trupele nu pleacă decât DUPĂ soluţionarea politică a conflictului transnistrean. Apogeul vizitei de la Moscova este o conferinţă de presă susţinută la sediul agenţiei Interfax, unde Igor Smirnov anunţă: „Referitor la Iskander, noi am spus mai de demult: acceptăm”, deşi a recunoscut că „Rusia nu a adresat o astfel de solicitare Transnistriei”. „Nu ne-am opune la desfăşurarea forţelor ruseşti cu orice tipuri de armament pentru protecţia transnistrenilor, ruşilor sau ucrainenilor”… Ruşii au declinat, evident, oferta.

text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 19 februarie a.c.

20 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

15/febr/2010 Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria

Presa rusă: Unirea cu Moldova îi va aduce României probleme cu Ungaria şi Bulgaria

cotidianul.ro, 14 februarie a.c., Razvan Ciubotaru , Cristian Oprea, Cristian Anghelache 

Rusia urmăreşte în tăcere acordarea unui credit românesc de 100 de milioane de euro şi apariţia unor posturi de televiziune româneşti peste Prut, primii paşi în proiectul unirii cu România, pus la cale de preşedintele Mihai Ghimpu, susţine „Nezavisimaia Gazeta”. Observatorii vieţii politice văd în această iritare doar o sperietoare pe care Federaţia Rusă o arată Europei. 

Intrarea în vigoare a Acordului privind micul trafic de frontieră, înlăturarea sârmei ghimpate de pe Prut, facilitarea acordării cetăţeniei române pentru moldoveni şi acordarea de către Bucureşti a unui credit de 100 de milioane de euro sunt primii paşi către unirea Republicii Moldova cu România, scrie cotidianul rus “Nezavisimaia Gazeta”, citat de Unimedia. 

O eventuală unire cu România va provoca mari probleme Bucureştiului, susţine “Nezavisimaia Gazeta”. „Dacă vor fi formulate pretenţii teritoriale faţă de Republica Moldova şi Ucraina, România va avea probleme la hotarul cu Ungaria (Transilvania) şi Bulgaria (Dobrogea de Sud). În timp ce România lucrează să pregătească opinia publică pentru proiectul unionist, Rusia urmăreşte în tăcere evenimentele care au loc”, scrie publicaţia rusă, adăugând că „politologii consideră că a fost început proiectul unionist, dar unirea Republicii Moldova cu România ar duce la destabilizarea Europei de Est”. “Nezavisimaia Gazeta” mai scrie că în Moldova unioniştii reprezintă 15-20% din populaţie şi că aceştia ar provoca nemulţumiri în oraşul Bălţi, în Găgăuzia şi raionul Taraclia. 

Potrivit publicaţiei ruse, iniţiatorul proiectului unirii este Mihai Ghimpu, preşedintele interimar de la Chişinău, cel care a propus modificarea Constituţiei, pentru oficializarea limbii române, schimbarea denumirii unităţilor teritorial-administrative din “raioane”, cu conotaţie sovietică, în “judeţe” şi coborârea la 16 ani a vârstei minime de vot. În sprijinul tezei unioniste, “Nezavisimaia Gazeta” aduce şi deschiderea a două posturi de televiziune româneşti, Publika TV şi Jurnal TV, dar şi predarea istoriei române în şcoli, majorarea până la 5.000 a numărului de bursieri moldoveni în România şi facilitarea obţinerii cetăţeniei române. Articolul publicat de cotidianul moscovit vine la puţin timp după ce autorităţile din Republica Moldova au început demontarea gardului de sârmă de la frontiera cu România. Recent, Bucureştiul a anunţat acordarea unui credit de 100 de milioane de euro, în timp ce premierul moldovean Vlad Filat a anunţat că împrumutul rus de 150 de milioane de dolari, negociat de fostul preşedinte Voronin, nu mai este de actualitate şi că acum se discută cu oficialii ruşi acordarea unui credit în alte condiţii. 

Cioroianu: Unirea cu Moldova, coşmar prefabricat made in Rusia 

Articolul din presa rusă potrivit căruia România ar pregăti unirea cu Republica Moldova, prin acordarea ajutorului financiar de 100 de milioane de euro, prin “ridicarea sârmei ghimpate de la Prut” şi prin Acordul privind micul trafic la frontieră, nu reprezintă o premieră, ci este o strategie menită să “sperie Europa” în privinţa unor eventuale tendinţe unioniste ale României, un coşmar „prefabricat”, a declarat pentru cotidianul.ro Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe. 

Istoricul Adrian Cioroianu este de părere că prin acest semnal ruşii intenţionează readucerea în atenţia publicului şi a marilor puteri europene teza transnistreană potrivit căreia Republica Moldova va fi înghiţită de România. “Acest articol este o sperietoare pe care o arată ruşii Europei, având în vedere că ţara noastră este membră a Uniunii Europene, iar ideea unei destabilizări zonale ştim foarte bine că poate produce dezechilibre şi alarmare”, ne-a declarat Cioroianu. Fostul ministru de Externe consideră că deschiderea României faţă de Republica Moldova reprezintă o normalizare a relaţiilor între cele două state, un sprijin colegial oferit moldovenilor pentru definitivarea traseului pro-occidental. 

Întrebat dacă este posibilă o astfel de unire, istoricul ne-a răspuns că cele două state nu sunt pregătite pentru un astfel de pas: “În viitorul apropiat nu este posibilă această unire, pentru că cele două state nu sunt pregătite. Acţiunile ţării noastre nu fac decât să alimenteze fobiile rusofone, dar nu există un interes real în acest sens[1]”. Un alt argument menit să respingă ipoteza unionistă ar fi acela că nu toţi membrii moldoveni care formează “Alianţa pentru integrare europeană” ar fi partizanii unei mutări de o asemenea anvergură. (Cristina Mihalaşcu) 

Transnistria, Cecenia României Mari 

Presa rusă a reluat recent cultivarea temei unirii Republicii Moldova cu România, punând-o fie în contextul politic nou din Ucraina, fie în cel al conflictului din Transnistria. Media ruseşti au insistat că o unire ar fi posibilă doar după ce Chişinăul ar renunţa la Transnistria. Stanislav Belkovski, preşedintele Institutului pentru Strategie Naţională de la Moscova, susţinea, în urmă cu două luni, că o potenţială Românie Mare “nu va avea nevoie de o Cecenie” şi de aceea “Bucureştiul va recunoaşte printre primii independenţa Transnistriei”. Susţinând aceeaşi cauză a unei Transnistrii independente, “Nezavisimaia Gazeta”, una dintre tribunele mediatice ale Kremlinului, a scris, la începutul acestei luni, chiar despre “dezgheţarea” conflictului din regiune, pornind de la iniţiativa guvernelor moldovean şi ucrainean de a demarca frontiera din zona transnistreană. Nu mai puţin, europarlamentarul roman Adrian Severin vorbea despre faptul că Republica Moldova va avea de ales între “europenizare” şi “transnistrizare”. 

De altfel, în condiţiile incertitudinii politice din Ucraina, reglementarea conflictului din Transnistria nu a înregistrat progrese după instalarea noii guvernări de la Chişinău. În cadul unei întâlniri cu şeful Misiunii UE de Asistenţă la Frontieră, premierul Vlad Filat a declarat că “integrarea ţării reprezintă o prioritate pentru noi, însă aceasta nu trebuie să fie realizată în detrimentul altor priorităţi, inclusiv în ceea ce priveşte asigurarea unei economii funcţionale”. “Relaţia dintre Chişinău şi Tiraspol stagnează. Am în vedere faptul că negocierile continuă, iar un progres nu este vizibil. Ce-i drept, în această problemă există multe întrebări! Dacă Moldova va continua apropierea de România, atunci transnistrenii îşi rezervă dreptul de a lupta pentru independenţă”, a concluzionat, după vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău, expertul rus Ghenadi Konenko, potrivit postului de radio Vocea Rusiei. 

Un nou punct de trecere a frontierei cu Republica Moldova 

Punctul de trecere a frontierei LipcaniRădăuţi Prut, dintre Republica Moldova şi România, se inaugurează luni, în prezenţa premierului Moldovei, Vlad Filat, şi a ministrului român de Interne, Vasile Blaga. Noul punct de trecere a frontierei va fi inaugurat în baza „Acordului privind micul trafic de frontieră”, semnat de cele două state la sfârşitul anului trecut. Întrucât realizarea punctului de trecere a frontierei a fost posibilă şi prin fonduri de peste zece milioane de euro de la Uniunea Europeană, la inaugurare vor fi prezenţi ambasadori la Chişinău ai ţărilor Uniunii Europene, precum şi şeful Delegaţiei Europene în Capitala Moldovei. 


 

[1] Sensul dat ultimei fraze (“Acţiunile ţării… în acest sens”) e cu totul fantezist şi aparţine realizatoarei interviului, neavând nimic de-a face cu declaraţia mea – drept care semnalez că sensul corect este “Astfel de articole, precum cel moscovit, nu fac decât să alimenteze fobiile rusofonilor, chiar dacă unirea României cu R. Moldova nu este un subiect real în acest moment” – Adrian Cioroianu.

15 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | 2 comentarii

10/febr/2010 O carte despre tinereţe, revoluţie şi dragoste – la Chişinău

100 de zile, din Moldova la Bucuresti

Editura Tritonic lanseaza romanul 100 de zile, scris de Stela Popa, jurnalista in Republica Moldova. El va fi prezentat in premiera la Bucuresti, joi, 11 februarie, ora 18.00, la libraria Mihai Eminescu, Bulevardul Regina Elisabeta nr.16.

“100 de zile este atat o poveste de dragoste cat si un roman al Moldovei ultimilor ani, ani cu victorii si infrangeri, cu bucurie si deznadejde, cu speranta, cu flori, cu sange”, arata comunicatul editurii. Romanul este axat pe traseul Corjova-Chisinau-Bucuresti, si e derulat prin intermediul personajului principal, Roberta.

Alaturi de autoare, invitati la eveniment vor fi:
Viorel Badea, senator pentru romanii din Europa si Asia;
Prof. Univ. Dr. Adrian Cioroianu, istoric;
Titus Corlatean, presedintele Comisiei de Politica Externa a Senatului Romaniei;
Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, sociolog;
George Scarlat, jurnalist.

Sursa: http://renne.ro/cultura/100-de-zile-din-moldova-la-bucuresti/

10 Februarie 2010 Posted by | Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele geopolitice ale R. Moldova

Unde se află R. Moldova?

„SUA şi Rusia au ajuns, la negocierile de la Geneva, la un acord de principiu asupra primului Tratat de reducere a armelor nucleare în 20 de ani” („Wall Street Journal”, 3 februarie 2010)

Evenimentul cel mai semnificativ legat de vizita preşedintelui Băsescu la Chişinău este… tăcerea Moscovei. Nu a existat până acum nicio reacţie oficială după această vizită extinsă şi profundă, deşi oficialii ruşi au reacţionat până acum la gesturi incomparabil mai benigne ale Bucureştiului faţă de Chişinău. Şi totuşi, Moscova a tăcut. Semnificaţia acestei tăceri cuprinde în ea, poate, cheia înţelegerii regiunii. Dincolo de orice „tranzacţie” la nivel înalt sau toate declaraţiile politice de la Chişinău, cetăţenii RM sunt astăzi, de fapt, în faza în care trebuie să îşi decidă, cu adevărat, apartenenţa.

Lupta pentru spaţiul euroatlantic

România a fost şi ea, păstrând proporţiile, în aceeaşi situaţie la începutul anilor ’90. Situaţia Bucureştiului era atunci critică. Gesturile iresponsabile în politica externă ale lui Nicolae Ceauşescu au declanşat un veritabil război rece cu Moscova, sfidând, în acelaţi timp, America – ultima fiind cea mai mare şi cea mai gravă dintre erorile sale politice. Primul demnitar străin care vine la Bucureşti este Eduard Şevardnadze, ministrul de Externe al URSS (ianuarie 1990), iar la 11 februarie soseşte Secretarul american de Stat James Baker.

Confuzia însă persistă. Iar culmea prestaţiei elitelor de la Bucureşti este semnarea „Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS”, la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Caz singular în această regiune, Tratatul stipula că niciunul dintre semnatari nu va intra în alianţe militare fără consultare prealabilă. În traducere: blocarea apropierii României de NATO, respectiv de spaţiul euroatlantic (ceea ce s-a reuşit în cazul RM prin stipularea „neutralităţii” în Constituţia din 1994). Tratatul nu a mai fost ratificat cel puţin pentru motivul că URSS a dispărut. Au urmat circa trei ani de confuzie şi de eforturi diplomatice intense. În 1992, Camera Reprezentanţilor respingea cu mare majoritate (283 la 88) propunerea de a reacorda României clauza „naţiunii celei mai favorizate”. Bucureştiul o obţine efectiv abia la 8 noiembrie 1993, devenind beneficiar permanent din 1996. Din 1993, relaţia cu Washingtonul s-a îmbunătăţit prin vizita în SUA a lui Ion Iliescu (1994), iar, în 1995, Pravda scria iritată despre „transformarea României într-o colonie americană”. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, relaţiile sporesc în intensitate, mai ales după susţinerea NATO în Kosovo, ceea ce a însemnat calificarea pentru intrarea în organizaţie. Chiar dacă SUA (alături de Marea Britanie, Danemarca sau Islanda) se opuneau aderării României la NATO în 1997 (Franţa, prin vocea preşedintelui Chirac, spunea că „singura ţară latină din Estul Europei are dreptul să se alăture Alianţei”), America oferă ulterior României un „parteneriat strategic” care însemna un nou cadru de colaborare.

(text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 05 februarie a.c.)

6 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

24/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre relaţia dintre Chişinău şi Kiev

Iluzia ucraineană

Dan Dungaciu

„Sper că în urma acestor alegeri în Ucraina va veni o putere capabilă şi eficientă, doritoare să dezvolte relaţii constructive şi prieteneşti pe toate planurile cu Federaţia Rusă”.

(Preşedintele Medvedev la întâlnirea cu noul ambasador rus la Kiev, Mihail Zurabov)

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina va fi important pentru viitoarea configuraţie regională. În ceea ce priveşte relaţia bilaterală RM-Ucraina, efectele vor fi majore. Nu va conta însă atât de mult cine se va aşeza în fotoliul prezidenţial de la Kiev, cât modul în care se va stabili ierarhia din fatidicul „pachet” RM-Ucraina. În condiţiile unei evadări tot mai evidente din pluton a Chişinăului – vezi şi eşecul Summitului UEUcraina -, întrebarea care se pune acum, în termenii unui Realpolitik nemilos, este: ce interes va avea Kievul să sprijine de aici încolo aspiraţiile europene ale unui Chişinău ce îl devansează vizibil? Inclusiv în privinţa dosarului transnistrean.

Ghici cine vine la Kiev

Lucrurile sunt complicate în politica ucraineană, pentru că nu există nici partide, dar nici candidaţi prezidenţiali structuraţi ideologic. Programele politice contează şi mai puţin („clanul” bate „programul”), mai ales că sunt cam identice. În plus, fiecare dintre candidaţi şi-a „schimbat piciorul” politic cel puţin o dată, astfel încât nu e deloc limpede de ce îi votează lumea, care e motivul real şi, în consecinţă, este greu de estimat cum se va duce votul în turul doi. De pildă, Serghei Tighipko, candidatul originar din RM, ale cărui afişe prezintă explicit România ca inamic şi concurent al Ucrainei, a fost legat de partida Kucima-Ianukovici până în 2004, când l-a părăsit pe acesta din urmă, iar Timoşenko i-a propus în 2008 colaborarea. Mai mult, în timpul campaniei electorale, el a avut un limbaj naţionalist apăsat (inclusiv pe Transnistria) şi l-a criticat dur pe Ianukovici pentru ideea de a oficializa limbile minorităţilor din Ucraina. Prin urmare, nu este deloc limpede unde se vor duce voturile lui Tighipko (13%), dar pare evident că nici unul dintre candidaţii din turul doi nu poate fi convins că le are în buzunar. Dată fiind însă locaţia geografică a voturilor sale (zona rusofonă din sud-estul ţării), este probabil ca votul pentru Timoşenko, în turul doi, să aibă nevoie şi de o cerere explicită a lui Tighipko adresată electorilor săi – care cerere nu vine, deocamdată, în ciuda faptului că Timoşenko l-a ispitit cu funcţia de premier. (text integral în format word doc. – Dungaciu – RMoldova – 22 ian 10 )

– text publicat în “Timpul” (Chişinău), vineri, 22 ianuarie 2010

24 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 „Nu-l poţi obliga pe dl Voronin să treacă Prutul dacă dânsul preferă să rămână pe un mal al incertitudinii”

Despre perspectivele anului 2010 în Republica Moldova, despre relaţia ChişinăuBucureştiBruxelles, despre invitaţia preşedintelui Mihai Ghimpu către preşedintele Traian Băsescu de a face o vizită la Chişinău şi despre moştenirea delicată şi dificilă a regimului Voronin: interviu acordat de prof. Adrian Cioroianu emisiunii „Mai aproape de Europa” a postului de radio Vocea Basarabiei (redactor Stela Popa) – articol şi fişier audio.

8 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

02/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre Republica Moldova – un bilanţ politic al anului 2009

7 aprilie, „Oci Ciornîi(e)” şi Balcanii de Vest

Dan Dungaciu

– publicat în ziarul Timpul, Vineri, 25 Decembrie 2009 Anul VIII- nr. 236(1213)

Cronologic, anul 2009 se termină la 31 decembrie. Structural însă, nu. Anul anticomunismului basarabean depăşeşte, politic şi geopolitic, hotarele calendarului propriu-zis şi va rămâne decisiv pentru viitorul RM.

Sub semnul lui 7 aprilie

2009 stă, incontestabil, sub semnul evenimentelor din 7 aprilie. De acolo a început totul şi acela a fost momentul în care „ultimul regim comunist din Europa” a fost debarcat de la putere. Este însă surprinzător să constaţi cu unele prilejuri că acest eveniment memorabil nu este perceput, în afara RM, dar şi la Chişinău, la justa sa valoare. Întrebarea este – de ce? După revoluţia oranj de la Kiev, toate conferinţele internaţionale din 2005 debutau cu felicitări la adresa ucrainenilor care au reuşit, prin mobilizare maximă – e drept că şi cu un sprijin euroatlantic substanţial! – îndepărtarea unui regim considerat antidemocratic şi neeuropean. Deşi tensiunile interne erau mari, nimeni nu vorbea atunci despre criza politică ce ar fi marcat anul 2004, ci despre victoria forţelor portocalii prin alegerea preşedintelui Iuşcenko (chiar dacă victoria nu a fost tocmai unanimă, acesta obţinând după repetarea votului 52% – adică tot cât a obţinut şi AIE în alegerile repetate!).

Paradoxal, când vine vorba despre RM, lucrurile se pun altfel. Dominanta lui 2009 pare că este „criza politică de la Chişinău”, marcată, chipurile, de nealegerea preşedintelui statului. În viziunea acelor care gândesc aşa, nealegerea lui Marian Lupu ar fi mai semnificativă decât… debarcarea de la putere a regimului Voronin. Ceea ce este absurd şi nedrept! Dar această „confuzie” – dacă numai confuzie este! – nu e deloc inocentă. Pentru că ascunde în spatele ei intenţia de a minimaliza pe cât se poate semnificaţia reală a lui 7 aprilie, care este una singură: debarcarea comunismului şi începutul unor schimbări majore şi fără precedent pentru RM.

Clarificări politice şi/sau constituţionale

Anul 2010 va fi marcat de nevoia clarificărilor proiectelor AIE. Ce vrea această coaliţie şi încotro merge? După nealegerea preşedintelui, are două opţiuni: alegeri anticipate sau declanşarea procedurilor de modificare a Constituţiei. Ori una, ori alta. Dacă se optează pentru prima variantă, atunci discuţiile constituţionale trebuie puse între paranteze, cel puţin pe moment, iar mizele majore sunt următoarele: data viitoarelor alegeri, căci legislaţia RM este ambiguă la acest punct, şi strategia AIE de participare la alegerile anticipate. Se va merge pe varianta „bloc electoral” sau partide separate? Ambele posibilităţi au şi plusuri şi minusuri, dar ele trebuie discutate realist şi eventualele restructurări politice din cadrul AIE trebuie subsumate ideii de menţinere la putere a actualei coaliţii. (text integral format word doc.:  Dungaciu – bilant RM 2009 )

2 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

11/dec/2009 Invitatul din weekend – Vl. Socor: R. Moldova pe pilot automat după eşecul numirii unui preşedinte

December 8, 2009 — Jamestown Foundation

MOLDOVA ON AUTOMATIC PILOT AFTER THE PRESIDENTIAL ELECTION FAILS AGAIN

by Vladimir Socor

On December 7 Moldova failed in its fifth attempt this year to elect a head of state in parliament. The Communist Party, which governed from 2001 to September 2009 and retains 48 seats in this parliament, blocked the election of Marian Lupu, presidential candidate of the now-governing Alliance for European Integration (AEI) of four parties. Lupu, who leads the Democratic Party within the AEI, received all of the AEI’s 53 votes. Under Moldova’s constitution, however, the president is elected with at least 61 votes in favor in the 101-seat parliament (Moldpres, December 7).

With this failure the parliament also lost its final chance to preserve its full constitutional legitimacy. This parliament itself is the product of repeat elections, which were held on July 29, after the parliament that had been elected on April 5 failed to elect a head of state and was consequently dissolved.

text integral, format word doc.Socor – R. Moldova – 08 dec 09

______________click pe imagine pentru rezoluţie mai bună

by Ed Allison 02 dec 09

11 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

07/dec/2009 România – cu doi preşedinţi, Republica Moldova – cu niciunul

Impas la Chişinău

– la orizont, alegeri anticipate –

EURAST – Adrian Cioroianu

Ultima oră: parlamentarii de la Chişinău nu au reuşit numirea unui preşedinte al Republicii Moldova, în persoana lui Marian Lupu. În aceste condiţii, drumul spre alegeri anticipate este deschis – cel mai probabil, ele vor fi programate la mijlocul anului viitor (luna iunie 2010).

Consecinţele acestui impas sînt neliniştitoare: i) impasul politic nu va putea aduce nimic bun pentru criza economică şi socială din R. Moldova; ii) locul şi rolul R. Moldova în Parteneriatul Estic al Uniunii Europene urmează, pe mai departe, a fi definite; deocamdată nu sînt; iii) cresc şansele ca rezultatul viitoarelor alegeri din Ucraina să influenţeze mai mult decît pînă acum evoluţiile politice de la Chişinău; şi iv) Rusia, care aparent semnalase susţinere pentru un eventual M. Lupu preşedinte, cîştigă un răstimp preţios pentru a se poziţiona şi mai mult ca un power broker în Republica Moldova.

Chiar dacă sondajul GEOPOLITIKON nu are valoare sociologică, este de semnalat că cititorii noştri au intuit (corect, din păcate) acest impas: pînă aseară, 68% dintre repondenţii chestionarului nostru au mizat pe faptul că noul preşedinte nu va fi numit de parlament.

Dintre ultimele analize publicate de GEOPOLITIKON:

Adam Michnik despre politica Rusiei faţă de R. Moldova: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/07/05dec2009-eurast-recomanda-dupa-20-de-ani-interviu-cu-adam-michnik/

Dan Dungaciu despre un bizar incident între R. Moldova şi Ucraina: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/05/05dec2009-invitatul-din-week-end-dan-dungaciu-despre-un-bizar-incident-intre-ucraina-si-r-moldova/

Republica Moldova, printre cele mai corupte ţări din Europa: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/04/04dec2009-imaginea-reala-a-romaniei-in-lume-ii-indexul-transparency-international-privind-coruptia/

Vladimir Socor despre implicarea Rusiei în viaţa politică a R. Moldova: https://geopolitikon.wordpress.com/2009/12/02/02dec2009-eurast-recomanda-o-excelenta-analiza-vl-socor-cum-pescuieste-rusia-in-apele-politicii-de-la-chisinau/

____________________________

by Bill Schorr 12 nov 09

7 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

02/dec/2009 EURAST recomandă o excelentă analiză: Vl. Socor – Cum „pescuieşte” Rusia în apele politicii de la Chişinău

MOSCOW FISHING IN CHISINAU’S TROUBLED POLITICAL WATERS

by Vladimir Socor  

(The Jamestown Foudation, December 1th, 2009)

Moldova’s parliament, a product of the repeat elections in July and deadlocked since then, has scheduled its fourth official attempt this year (technically the fifth attempt) to elect a head of state for December 7.

The governing Alliance for European Integration (AEI) officially supports Marian Lupu, leader of the Democratic Party (third-largest in the four-party Alliance) as its collective candidate for head of state. However, Lupu has gone far in courting Russian support and risks being abandoned by the AEI. Unofficially, some AEI factions are considering ways to scuttle Lupu’s candidacy. The nominally Communist opposition has refused to designate a candidate thus far. The Communists, in power from 2001 to 2009, hold more than enough seats to block the election of the head of state in parliament and force new parliamentary elections.

While the tug-of-war between the Communists and the AEI captures public attention, a parallel contest is ongoing within the AEI itself. Behind the Alliance’s façade of unity, certain leaders have not conclusively given up their own presidential ambitions, which they had seemed to renounce when nominating Lupu as joint candidate. With the presidential election turning into a long-drawn-out process, and Lupu’s chances consequently looking more uncertain, internal rivalries are recrudescing in the AEI.

The incumbent prime minister, Vlad Filat (Liberal-Democrat Party leader), and the leader of Moldova Noastra (AEI’s smallest party) Serafim Urecheanu, had announced their presidential ambitions prior to AEI’s nomination of Lupu. The parliament’s incumbent chairman and acting head of state, Mihai Ghimpu, has repeatedly announced his readiness to continue as acting head of state for as long as necessary to change the constitution.

The gathering threats to Lupu’s candidacy have forced him to seek Russian and local Communist support (see EDM, November 4, 30). Lupu unveiled his predicament publicly for the first time in his November 24 news conference. Alluding to „differing positions and voices [within the AEI] regarding the presidential election”, he could not predict „whether these would unify or would divide even further.” Lupu warned against the intractable situation that would result „if the principles, adopted at the Alliance’s foundation [i.e, the presidential nomination], are not respected.” If the presidential election fails again and new parliamentary elections are held, Lupu said, the Democratic Party might run separately from the other AEI parties, seeking „ideologically compatible” allies in and out of parliament (Moldpres, November 24). He went on to characterize Moldova’s nominal Communist Party as largely compatible (Timpul, November 30, citing Pro-TV, November 27).

Concurrently, Lupu has proposed a 12-point platform for cooperation with the opposition Communist Party. Initiated by him and said by him to carry AEI’s endorsment, the platform is subject to further negotiation with the Communist Party, as a possible basis for Lupu’s election as president with that party’s support (Basapress, NewsIn, November 25).

Lupu’s AEI rivals have seized this opportunity to threaten his candidacy openly. On November 30 the Chisinau newspaper „Timpul,” closely linked with Filat’s Liberal-Democrat Party, vehemently attacked Lupu’s platform and sharply questioned whether it carried the AEI’s endorsment. The attack focuses on perennial, emotional issues of national identity. It rejects the Lupu platform’s planks about „creating conditions for ethnic groups’ active participation in political life,” „a balanced approach to the teaching of history,” and „combating irredentism.” It interprets these three, semi-coded planks as implying a privileged treatment to „Russian-speaking” ethnic groups, renouncing the teaching of Romanian history, and resisting Romanian influence („irredentism”). And it takes equally vehement issue with Lupu’s recent statement (Pro-TV, November 27) about strict observance of Moldova’s permanent status of neutrality and Moldova being a „multiethnic and multicultural country.”

Those parts of Lupu’s platforms read like a desperate attempt to secure Russia’s and the local Communist Party’s support. „Timpul” is almost certainly accurate in its interpretation of Lupu’s planks. This influential newspaper speaks for Romanian-minded Chisinau circles across party lines, including Filat’s latent rival, the Liberal Party of parliament chairman and acting head of state Mihai Ghimpu. With six days to go until the presidential election, „Timpul”‘s assault on Lupu indicates that AEI leaders are seriously considering abandoning Lupu’s presidential candidacy and prolonging Ghimpu’s acting presidency for an undefined period of time, in breach of the admittedly flawed constitution, and pending changes to that document by referemdum.

Thus, Lupu’s tactical rapprochement with Russia is playing into the hands of his rivals within the AEI. His tactics risk squandering his reputation as a Western-oriented politician, favorably regarded in Brussels and other European capitals, and with no personal links to Russia thus far. Unlike the other AEI leaders, Lupu has no personal links to Romania either. He and a few other AEI politicians of Lupu’s generation (now in their early 40s) represent a cultural leap from the post-Soviet era into the European integration era for Moldova. Nevertheless, feeling cornered inside the AEI, Lupu has reached out recklessly close to Russia and the Communists.

Russia would prefer a Moldovan leadership that modifies the existing, unambiguous European orientation by introducing a two-vector policy between Europe and Russia. By the same token, Russia would welcome a Moldovan leadership that sets limits to Romanian influence in Moldova.

Moscow’s optimal solution would be to support a respected Moldovan politician with a European face, who would preside over a two-vector policy. Furthermore, such a Moldovan president would have to operate in alliance with one or several political groups amenable to Russian influence. Moscow apparently hopes that it could embed Lupu into such an arrangement. However, the Kremlin’s attempts to persuade the Moldovan Communist Party or at least a part of it to break the deadlock and support Lupu’s election as president (see EDM, November) have not borne fruit thus far.

There are no pro-Russia elements in the AEI; and few such in the opposition Communist Party’s leadership (which had distanced itself dramatically from Moscow in recent years). All Moldovan political leaders including Communists subscribe to the goal of European integration (despite differences of degree in their understanding of that goal). The Communist Party, however, has switched from a pro-Europe stance to an equidistant stance between Europe and Russia in its electoral rhetoric this year.

While some AEI politicians feel close to Romania, and some are prone to Romanian national irredentism, no significant Moldovan politician is oriented toward Russia. Even among Communist parliamentarians, political Russophiles (as distinct from cultural ones) are a few passive backbenchers. Russian direct political influence in Chisinau had been nil during the nominally Communist Vladimir Voronin’s presidency (2001-2009). Pro-Moscow groups operate outside the Communist Party, on the left fringe of „Russian-speaking” ethnic groups.

However, Chisinau’s intense partisan, factional, and personal rivalries–coupled with the urgency of external economic support to the new government–impel some leaders and groups to reach out not only to the European Union or Romania, but also to Russia. In this situation, presidential aspirants and government leaders responsible for the economy are engaging in tactical fence-mending with Moscow.

Consequently, Moscow sees an opportunity to build political influence in Chisinau for the first time after 1991. It has started this effort almost from scratch in recent months. The Kremlin and the Russian government are approaching Moldovan political groups and key contestants for power, seeking to shape the outcome and create a basis for working with a post-crisis government. However, the Communists are not readily amenable, and Lupu is overplaying his tactical hand.

_______________________

(click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună)

 by Bill Schorr, 05 nov 09

2 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu – cînd va adera R. Moldova la UE?

Proiectul 2014 pentru R. Moldova

Dan Dungaciu

(publicat în cotidianul Timpul din Chişinău, 27 noiembrie a.c.)

„Nu excludem posibilitatea de a ne alătura Parteneriatului Estic…” (Serghei Lavrov, 25.11.09)

Se discută de ceva vreme în presa de la Chişinău o serie de proiecte pentru RM, fixate într-un orizont de timp prestabilit. „Proiectul 2012”, lansat recent de jurnalistul Valeriu Saharneanu şi cauţionat de alţi colegi de breaslă, e unul dintre ele. Alţii, mai reţinuţi, invocă şi ei un orizont de timp, pornind de la 2010, când se speră semnarea unui Acord de asociere între UE şi RM. Aceştia cred că de acolo vor trebui număraţi anii pre-europeni ai Moldovei.

Patru ani care vor schimba faţa regiunii

Dezbaterea este bună şi nu poate să fie decât salutară. Şi tocmai pentru ca ea să continue, vom înainta şi noi un orizont de timp la care Chişinăul, credem, trebuie să se raporteze în termenii unui proiect: anul 2014. Este anul în care, practic, activitatea „guvernului Filat” se va fi încheiat, la fel şi mandatul viitorului preşedinte al RM. Este anul în care viitorul guvern de la Bucureşti sau viitorul preşedinte al României va trebui să îşi prezinte bilanţul. În aceeaşi situaţie se va afla şi viitorul preşedinte al Ucrainei, aflat şi el spre final de mandat.

Dar, mai important decât evoluţiile regionale, 2014 este anul în care va intra în vigoare noul mecanism de luare a deciziilor la nivelul UE. Din aceste motive, intervalul este incomparabil mai important decât termenele unui mandat guvernamental sau prezidenţial. În 2014, într-un fel sau altul, viitorul RM va fi decis… Totodată, cum am mai scris în această rubrică, votul cu majoritate calificată devine regula generală în UE în 2014. Din acel moment, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei.

Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special, axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 de milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%. În momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum Republica Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.

Familii politice în CSI?

Este esenţial şi ce se va întâmpla în jurul RM, căci „pachetul” estic în care Chişinăul este inclus – cu toate posibilităţile teoretice de a ieşi din pluton – îi va marca destinul european, cel puţin, la nivelul percepţiei occidentalilor. Teoretic vorbind, în 2014, în Ucraina se va afla, la final de mandat, preşedintele ales în 2010. Deocamdată, cele mai mari şanse le are liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici, ale cărui semnale politice sunt mai mult decât semnificative. Prezenţa lui la Sankt Petersburg pe 21 noiembrie, cu ocazia congresului Partidului „Rusia Unită” al lui Putin, nu a scăpat neobservată.

Şi nu întâmplător s-a vorbit acolo, neoficial, despre o uniune politică între partidele din „aceeaşi familie” în spaţiul CSI, pe modelul familiilor politice europene: social-democrate, populare, liberale etc. În condiţiile în care o asemenea uniune se află pe agendă, iar la Kiev va ajunge Ianukovici, relaţiile politice dintre Partidul Regiunilor şi „Rusia Unită” vor deveni şi mai puternice, iar Moscova şi Kievul şi mai apropiate. Ceea ce va face Ucraina şi mai puţin eligibilă pentru o poziţie euro-atlantică.

Oricum, un asemenea partener nu este în niciun caz unul cu care eşti avantajat dacă te afli „la pachet”. Fireşte, nici venirea la putere a actualului premier Iulia Timoşenko nu va schimba radical datele problemei. Pentru cineva care a reuşit, recent, să negocieze cu succes un nou acord cu Rusia referitor la gaze, relaţia dintre Moscova şi Kiev nu va fi o mare problemă. „Epoca Iuşcenko” s-a încheiat. Moscova pare că simte asta tot mai acut.

Nu degeaba sunt citate ironiile pe care Putin le-a lansat la Ialta apropo de actualii lideri ai Georgiei şi Ucrainei – despre a căror întâlnire bilaterală ar fi comentat că „este o discuţie între doi comandanţi despre victoriile pe care nu le-au obţinut niciodată”. Sau, vorbind despre cina celor doi, premierul rus comenta sarcastic: „Ar trebui să nu poarte cravate pentru că preţul acestora a crescut în ultima vreme…”. Sugestia este evidentă – cinismul şi încrederea în sine pare să fie atitudinea pe care Moscova o proiectează în periferiile ei.

Moscova îşi schimbă strategia faţă de Bruxelles?

Tratatul de la Lisabona a fost salutat, deloc întâmplător, de liderii ruşi, care văd în el posibilitatea apariţiei pe scena globală a unui actor cu care, într-o formă sau alta, se vor putea alia pentru a bloca sau şubrezi SUA. Gândirea este pragmatică şi geopolitică. Din această perspectivă, este de aşteptat ca relaţia Moscovei cu Bruxellesul să se încălzească, pentru că Federaţia Rusă are tot interesul din lume ca Europa să fie monovocală – atenţie! – în condiţiile în care decizia politică se va muta spre Vest, iar recalcitranţii estici (Polonia, balticii etc.) vor deveni tot mai puţin semnificativi în Uniune. Astfel că, faţă de vechea abordare bilaterală – Rusia vorbeşte cu statele naţiuni membre UE şi nu cu UE ca atare -, ne putem aştepta de aici înainte ca Rusia să devină la fel de interesată să discute cu Bruxellesul ca atare.

Semnalele au şi început să apară: adresarea „liberală” către naţiune a lui Medvedev din 12 noiembrie, urmare (şi) a Raportului Tagliavini din octombrie sau, mai recent, faptul că UE a trecut cu vederea declaraţia ministrului de Externe polonez, care vorbea despre manevrele militare comune Rusia-Belarus ca despre o ameninţare directă la securitatea ţării sale. Rusia nu mai insistă atât cu recunoaşterea internaţională a Osetiei de Sud şi a Abhaziei sau se declară deschisă pentru compromis în chestiunea gazului şi a posibilei crize, semnându-se chiar un memorandum ce vizează „avertizare timpurie” („early warning”) în chestiunea energetică. (text integral)

28 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

08/nov/2009 Ultima oră: o analiză „la rece” a situaţiei Republicii Moldova

UCRAINIZAREA REPUBLICII MOLDOVA AVANTAJEAZA  RUSIA

Vladimir Socor

(Jamestown Foundation & Europa Liberă), 6 noiembrie a.c.

(textul şi diacriticele sînt păstrate în forma în care ne-au parvenit de la dl Vl. Socor – EURAST).

 

Criza politica si constitutionala a adus Republica Moldova pe pragul unei situatii cunoscuta din alt context ca “Ucrainizare.” Partidele lipsite de cultura cooperarii, si urmarind interese de grup pe termen scurt, au incapacitat sistemul politic.

Aproape toate partidele reprezentate in noul Parlament contribuie la mentinerea paraliziei si ne-respectarea legalitatii.

Partidul Comunistilor, nemaiavind majoritatea, dar inca detinind aproape jumatate din numarul scaunelor parlamentare, a  ratat  sansa de a participa ca factor important la tranzitia post-comunista. El a refuzat sa devina un partid socialist de tip european. In locul unei tranzitii normale, bazate pe consens politic, Comunistii promit o tranzitie agitata, cu invrajbire si instabilitate. In locul unei tranzitii posibile impreuna cu ei, o tranzitie necesara impotriva lor. In loc sa contribuie la  gestionarea inevitabilei tranzitii, in cadrul unei coalitii majoritare durabile, Partidul Comunistilor a preferat sa devina o minoritate de blocaj.
Ponderea Comunistilor in parlament le permite sa joace rolul de blocaj pe termen scurt. Dar e un rol pagubos, care va duce Partidul Comunistilor la infringere sigura in cazul unor alegeri anticipate, si poate chiar la disparitia partidului in forma sa actuala. Dupa exemplul Partidului Comunist din Ucraina. La Chisinau, Partidul Comunistilor pare sa se lase ghidat de spiritul revansei, desi posibilitatile unei revanse sint in  scadere rapida.
Blocind alegerea prezidentiala acum, Partidul Comunistilor nu face decit sa asigure propria-i infringere in alegeri parlamentare anul viitor.

Pe de alta parte, Alianta pentru Integrare Europeana abuzeaza de acea subtire majoritate aritmetica pe care o detine in Parlament. Presedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, nu demonstreaza respectul cuvenit nici fatza de opozitia parlamentara in persoana deputatlor Comunisti, nici fatza de procedurile legislative ca atare. Domnul Ghimpu reproduce chiar modelul de comportament pe care partidele Liberale il reprosasera domnului Vladimir Voronin cind acesta conducea Parlamentul (si, anterior, statul). In loc sa impace spiritele, actualul presedinte al Parlamentului le incinge si mai tare prin interventiile sale.
Alianta pentru Integrare Europeana foloseste tactica periculoasa de a schimba din mers regulile jocului. Prin aceasta, Alianta contribuie la prelungirea starii de incertitudine si instabilitate. Schimbarea unilaterala, abuziva a regulilor in avantajul propriu, este o metoda cunoscuta sub denumirea de “nihilism legal” in asa-zisul spatiu post-sovietic. Alianta pentru Integrare Europeana, insa, venise la guvernare cu promisiunea de a abandona definitiv spatiul post-sovietic si metodele
caracteristice acestuia.

Personal, nu cred ca partidele reprezentate in Parlament doresc sa se razboiasca vesnic intre ele. Probabil, leaderii si echipele conducatoare—cu rare exceptii–pur si simplu nu au reusit inca sa asimileze cultura cooperarii si a respectului reciproc. Presa afiliata principalelor partide intretzine si ea, cu harnicie, climatul intolerantzei.

Rusia este cea care profita de pe urma invrajbirii interne si dezorientarii Republicii Moldova. Anume Rusia a aparut, acum, in rolul de arbitru al vietii politice si posibil factor de decizie in competitia pentru putere de la Chisinau. Asa ceva nu s-a mai intimplat de douazeci de ani incoace. O asemenea intorsatura a lucrurilor ar fi fost de ne-conceput inca acum citeva luni.
Daca Ucraina vecina, cu toate disfunctionalitatzile, poate totusi—prin dimensiunile si resursele sale–sa evite amestecul direct al Rusiei in politica interna, o Republica Moldova “ucrainizata” nu va reusi decit sa deschida calea amestecului rusesc. 

Criza politica si constitutionala a adus Republica Moldova pe pragul unei situatii cunoscuta din alt context ca “Ucrainizare.” Partidele lipsite de cultura cooperarii, si urmarind interese de grup pe termen scurt, au incapacitat sistemul politic.

Aproape toate partidele reprezentate in noul Parlament contribuie la mentinerea paraliziei si ne-respectarea legalitatii.

Partidul Comunistilor, nemaiavind majoritatea, dar inca detinind aproape jumatate din numarul scaunelor parlamentare, a  ratat  sansa de a participa ca factor important la tranzitia post-comunista. El a refuzat sa devina un partid socialist de tip european. In locul unei tranzitii normale, bazate pe consens politic, Comunistii promit o tranzitie agitata, cu invrajbire si instabilitate. In locul unei tranzitii posibile impreuna cu ei, o tranzitie necesara impotriva lor. In loc sa contribuie la gestionarea inevitabilei tranzitii, in cadrul unei coalitii majoritare durabile, Partidul Comunistilor a preferat sa devina o minoritate de blocaj.
Ponderea Comunistilor in parlament le permite sa joace rolul de blocaj pe termen scurt. Dar e un rol pagubos, care va duce Partidul Comunistilor la infringere sigura in cazul unor alegeri anticipate, si poate chiar la disparitia partidului in forma sa actuala. Dupa exemplul Partidului Comunist din Ucraina. La Chisinau, Partidul Comunistilor pare sa se lase ghidat de spiritul revansei, desi posibilitatile unei revanse sint in  scadere rapida.

Blocind alegerea prezidentiala acum, Partidul Comunistilor nu face decit sa asigure propria-i infringere in alegeri parlamentare anul viitor.

Pe de alta parte, Alianta pentru Integrare Europeana abuzeaza de acea subtire majoritate aritmetica pe care o detine in Parlament. Presedintele Parlamentului, Mihai Ghimpu, nu demonstreaza respectul cuvenit nici fatza de opozitia parlamentara in persoana deputatlor Comunisti, nici fatza de procedurile legislative ca atare. Domnul Ghimpu reproduce chiar modelul de comportament pe care partidele Liberale il reprosasera domnului Vladimir Voronin cind acesta conducea Parlamentul (si, anterior, statul). In loc sa impace spiritele, actualul presedinte al Parlamentului le incinge si mai tare prin interventiile sale.
Alianta pentru Integrare Europeana foloseste tactica periculoasa de a schimba din mers regulile jocului. Prin aceasta, Alianta contribuie la prelungirea starii de incertitudine si instabilitate. Schimbarea unilaterala, abuziva a regulilor in avantajul propriu, este o metoda cunoscuta sub denumirea de “nihilism legal” in asa-zisul spatiu post-sovietic. Alianta pentru Integrare Europeana, insa, venise la guvernare cu promisiunea de a abandona definitiv spatiul post-sovietic si metodele
caracteristice acestuia.

Personal, nu cred ca partidele reprezentate in Parlament doresc sa se razboiasca vesnic intre ele. Probabil, leaderii si echipele conducatoare—cu rare exceptii–pur si simplu nu au reusit inca sa asimileze cultura cooperarii si a respectului reciproc. Presa afiliata principalelor partide intretzine si ea, cu harnicie, climatul intolerantzei.

Rusia este cea care profita de pe urma invrajbirii interne si dezorientarii Republicii Moldova. Anume Rusia a aparut, acum, in rolul de arbitru al vietii politice si posibil factor de decizie in competitia pentru putere de la Chisinau. Asa ceva nu s-a mai intimplat de douazeci de ani incoace. O asemenea intorsatura a lucrurilor ar fi fost de ne-conceput inca acum citeva luni.
Daca Ucraina vecina, cu toate disfunctionalitatzile, poate totusi—prin dimensiunile si resursele sale–sa evite amestecul direct al Rusiei in politica interna, o Republica Moldova “ucrainizata” nu va reusi decit sa deschida calea amestecului rusesc.

8 Noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

31/oct/2009 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu despre preşedinţia R. Moldova

Se acumulează tensiuni etnice în R. Moldova?

Dan Dungaciu

„Cine seamănă vânt, culege furtună” (proverb românesc)

Dincolo de alegerea viitorului preşedinte care pare că acaparează toată dezbaterea publică, există o tensiune surdă care se întrezăreşte tot mai percutant în societatea din R. Moldova. Este tensiunea etnică. Din când în când, vibrează vizibil şi periculos. Un context politic instabil şi revanşard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluţie care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune.

 „Minoritatea imperială” sau hărţile etnice subiective

Datele recensământului din 2004 indică faptul că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% găgăuzi şi 1,9% bulgari. Populaţia etnicilor ruşi este de 366.461, din care o treime sunt imigranţi recenţi, născuţi în alte părţi ale fostei URSS. Istoric vorbind, cei mai mulţi ruşi din stânga Prutului sunt veniţi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, existau doar 6%, în 1959 procentul a ajuns la 10,2, atingând 13% în 1989. Cel mai mare flux de minoritari ruşi s-a petrecut în intervalul 1950-1980.

De fiecare dată, însă, când acest subiect intervine în discuţie, datele obiective, statistice, nu sunt suficiente. Deşi în declin demografic, ruşii din R. Moldova intră în categoria numită de literatura de specialitate „minorităţi imperiale”, ceea ce indică un profil atitudinal diferit. Caracteristica acestor populaţii este un substrat specific al conştiinţei politice, bazată pe supremaţie din toate punctele de vedere: politică, culturală, economică. Deşi trăitori într-o societate în care nu au fost majoritari, aceştia nu i-au privit niciodată pe autohtoni ca pe egalii lor. Astăzi, când „carcasa imperială” s-a destrămat şi aceste minorităţi au pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa lor de sine a rămas, cel puţin la o parte dintre ei, tot imperială. Normalizarea se produce greu. Fenomenul nu este specific doar R. Moldova, dar, după recentele schimbări politice, devine în stânga Prutului din ce în ce mai acut.

Când nu atacă, Imperiul contraatacă!

Al doilea element care generează un statut special al „minorităţii imperiale” este legătura cu fostul imperiu. Reacţia celui din urmă este, de cele mai multe ori, constantă şi promptă, alimentând conştiinţa de sine a minorităţii rămasă pe un teritoriu de pe care imperiu s-a retras, cel puţin formal. (text integral)

31 Octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

04/febr/2009 Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova?

Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova?

Adrian Cioroianu

Pentru statele în tranziţie, anii electorali sunt cu deosebire furnizori de probleme. Este şi cazul Republicii Moldova. Mai ales că aici însăşi tranziţia conţine un mare mister: nimeni nu poate spune cu certitudine spre ce “curge” ea. O apropiere graduală, până la aderare, de Uniunea Europeană? O apropiere, până la re-satelizare, de Rusia? Sau continuarea, pe termen mediu, a actualului joc dublu cu mize obscure? Prinşi într-o avalanşă de semnale divergente, cetăţenii republicii se vor prezenta în 2009 la vot sperând, pur şi simplu, într-o viaţă mai bună. Ceea ce, dintre obiectivele imaginabile, nu-i nici pe departe cel mai simplu de atins. Şi eterna întrebare: cu ce este datoare România? Şi cel mai onest răspuns: cu cât mai puţină retorică. 

1. Ca în orice democraţie neîmplinită, anii electorali din R. Moldova aduc în discuţie, iar şi iar, relaţiile cu vecinii – sau măcar cu unii dintre ei. În următorul trimestru, majoritatea eforturilor (politice, economice, sociale sau diplomatice) ale establishment-ului R. Moldova va fi dedicată campaniei electorale. După modelul altor republici ex-sovietice (vezi cazul Rusiei, emblematic), partidul de guvernământ a uzat de toate mijloacele – tentaţie, ameninţare sau şantaj – pentru a-şi “fideliza” părţi semnificative din segmentul administrativo-funcţionăresc (pe scurt spus, bugetar) al societăţii, transmiţându-le mesajul că marja de libertate de acţiune în spaţiul public depinde în primul rând de “calitatea” relaţiilor cu puterea. În aceste condiţii, societatea poate intra în cea mai nefericită dintre paradigmele politice post-totalitare: corpul social revine la reflexele tipice sistemului de partid unic, deşi Constituţia ţării spune că acesta este depăşit.

Febra electorală afectează şi relaţiile Republicii Moldova cu statul vecin România. Ultimii ani au scos la lumină tensiuni de nebănuit cu un deceniu în urmă. Tracasarea repetată a membrilor ambasadei române (inclusiv telefoane de ameninţare primite de aceştia pe numerele private, cazuri neelucidate de autorităţi), expulzarea de diplomaţi, acuzarea şi vânarea mediatică a unui consul român (pentru a muta atenţia de pe refuzul autorităţilor locale de a accepta deschiderea de noi consulate româneşti), şicanarea unor grupuri de turişti sau a unor prelaţi apropiaţi Patriarhiei Române, toate acestea fac parte din capitolul românesc al campaniei electorale a regimului Voronin – un regim care se autolegitimează şi încearcă să impună “moldovenismul” ca identitate naţională tocmai prin astfel de gesturi abrupte faţă de vecinii de la Vest. La începutul lui decembrie 2008 au apărut informaţii privind o întâlnire între prim-miniştrii celor două state contramandată în ultimul moment. Deşi rostul său era unul pur tehnic (legat de preluarea de către Republica Moldova a preşedinţiei Iniţiativei Central-Europene), acest contact a fost anulat printr-o reacţie bizară a Ministerului de Externe de la Chişinău, care a convocat ambasadorul României şi i-a transmis un cvasi-protest faţă de folosirea temei moldoveneşti în campania electorală românească (ceea ce nici măcar nu era cazul). Cu asemenea antecedente, nu-i exclus ca lunile premergătoare scrutinului din Republica Moldova să mai aducă în prim plan blocaje similare. Oricum, rămâne de reţinut că în campania electorală din România, în noiembrie 2008, tema moldovenească a lipsit cu desăvârşire – şi rămâne de văzut dacă acesta este un semn de maturitate sau, dimpotrivă, de indiferenţă.

2. Sistemul politic din R. Moldova se va dovedi iarăşi, deloc surprinzător, unul nu neapărat învechit, ci foarte retrograd. Iar Chişinăul va continua pantomima unor “relaţii de parteneriat” cu Uniunea Europeană. Partidul Comuniştilor din republică şi administraţia Voronin au înţeles foarte bine că orice modernizare a mecanismului politic local (în sensul unei democratizări reale şi progresive) ar pune în pericol în primul rând pe cei ce gestionează acum puterea (şi intenţionează s-o facă şi pe mai departe). După alegerile din 2005, modificările Codului Electoral au mers în sensul unei ermetizări a vieţii politice locale în raport cu orice factor disturbator venit dinspre Vest (a se citi aici Uniunea Europeană şi/sau România). Pragul electoral a fost ridicat la 6 la sută – ceea ce poate să pară normal numai celor care nu cunosc gradul de atomizare a opoziţiei locale, precum şi fragmentarea şi suspiciunea tuturor faţă de toţi (în mod cert încurajate şi induse în bună parte de autorităţi). Deasemenea, sub o motivaţie mai mult decât precară, au fost interzise blocurile electorale – singurele care ar fi putut ameninţa supremaţia partidului la putere, câtă vreme partidele de opoziţie încă se arată incapabile de coagulare în jurul unui program şi lider comuni. O altă “inovaţie” legislativă este trecerea la index a persoanelor care au dublă cetăţenie (a se citi: persoanele care au şi cetăţenie română), acestora fiindu-le inaccesibile o serie de funcţii publice, începând cu administraţia locală şi până în structurile guvernamentale centrale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a supus analizei sesizările primite[1] şi a declarat că legea contravine normelor în vigoare, în primul rând Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Deşi verdictul e clar, este cu totul posibil ca autorităţile de la Chişinău să amâne eventualele modificări ale legii până după alegerile din acest an. În fine, un alt semn al pre-modernităţii acestui sistem politic este recursul frecvent la tema ameninţării din afară. Fundaţii, ONG-uri, voci ale societăţii civile (includ aici şi Biserica Ortodoxă), posturi de radio sau TV[2] care primesc fonduri sau asistenţă din exterior sunt privite cu suspiciune, ca fiind “agenţi” ce atentează la “stabilitatea” republicii. Regimul Voronin nu a inventat, de fapt, nimic; este mai curând vorba despre un mare apetit mimetic – pentru că experimentarea acestei psihoze a factorilor externi disturbatori şi a patriei ca “cetate asediată” a fost dusă la cote întradevăr ambiţioase de regimul Voronin, în Rusia acestei decade.

Relaţiile dintre Chişinău şi Bruxelles se înscriu şi ele tot într-un cod mimetic, dar într-un registru mult mai palid decât mimetismul pro-rusesc. Declarativ, Partidul Comuniştilor susţine că integrarea europeană este o prioritate naţională – dar, cum spune Vitalie Ciobanu într-un text recent, acest “cântec la modă” nu a reuşit altceva decât să priveze Opoziţia anti-Voronin de tema sa predilectă de până în 2005 (care era aderarea la UE). Planul de acţiune Uniunea Europeană – Republica Moldova încheiat în februarie 2005 avea, în momentul bilanţului (martie 2008), rezultate mai curând modeste. Totuşi, Comisia Europeană s-a păstrat pe o linie voit optimistă (în ton cu “noua politică de vecinătate a UE” – meritorii eforturile în acest sens ale comisarului Benita Ferrero-Waldner!) şi în octombrie 2008 s-a dat un nou semnal încurajator privind viitoarea negociere a unui parteneriat bilateral. Nici o surpriză dacă acest semnal va fi prezentat în campania electorală ca fiind o victorie a partidului la putere. Totuşi, relaţiile R. Moldova cu Uniunea Europeană au fost mai mult decorative decât efective, şi rămâne de văzut cât mai poate dura acest joc al formelor fără fond ce poate duce la decredibilizarea ambilor cvasi-parteneri.

 3. Administraţia Voronin pare foarte aproape de o “soluţie à la ruse” în privinţa regiunii separatiste Transnistria, dar e foarte probabil ca interesele pe termen lung ale R. Moldova să nu coincidă cu aceasta. Conflictul dintre autorităţile de la Chişinău şi autointitulatele autorităţi (separatiste) de la Tiraspol a fost şi rămâne pârghia cea mai simplă şi mai eficientă prin care Rusia păstrează Moldova în sfera de influenţă a “vecinătăţii sale apropiate”[3]. Nu-i nici o surpriză că Moscova nu a recunoscut regimul de la Tiraspol, deşi liderul Igor Smirnov a făcut eforturi disperate în acest sens şi a apelat la precedentele recente numite Osetia de Sud şi Abhazia. Explicaţia? Moscova nu a fost niciodată propriu-zis interesată într-o reglementare definitivă a problemei transnistrene – pentru că de pe urma tensiunilor de pe Nistru singurele avantaje rămân de partea Rusiei, care-şi legitimează astfel prezenţa “trupelor de menţinere a păcii”. Proiectul federalizării republicii are, în istoria recentă, rădăcini adânci la Kremlin: încă din 1992 ministrul de Externe al epocii, Andrei Kozîrev, declara că “este important ca Moldova să renunţe la planurile sale irealiste. Nu înţeleg de ce Moldova ar trebui să fie cu orice preţ un stat unitar, din moment ce ea cuprinde regiuni cu o istorie şi cu o compoziţie demografică aparte, precum Transnistria şi Găgăuzia”[4]. Aceasta era şi esenţa ulteriorului proiect al deputatului rus Dimitri Kozak, din noiembrie 2003: federalizarea R. Moldova, acordarea unui drept de veto Transnistriei şi Găgăuziei în problemele de politică internă şi externă, menţinerea bazelor şi trupelor ruse pe o perioadă de câteva decade, oficializarea limbii ruse. Administraţia Voronin a protestat faţă de acest plan; dar paşi în direcţia reglementării conflictului nu s-au putut face între timp (din moment ce Rusia, repet, nu era interesată) – şi e foarte posibil ca, din considerente electorale, regimul de la Chişinău să vină în curând cu un set de concesii în spiritul viziunii moscovite. De reţinut că Rusia sprijină “integritatea” Republicii Moldova – dar fără vreo legătură cu fruntariile Basarabiei istorice, ci în sensul republicii moldoveneşti staliniste înfiinţate în 1924 şi (cum spune varianta pro-rusă a istoriei zonei) “eliberate” în 1940 de Armata Roşie. O astfel de “integritate” are toate datele unei capcane.

Rămâne de văzut, de exemplu, dacă ea poate servi interesele pe termen lung ale R. Moldova, începând cu procesul ei de integrare europeană. Mi se pare clar că administraţia de la Chişinău – oricare ar fi aceasta, în fapt – nu va putea amâna pe termen nedefinit o discuţie deschisă a locului şi rolului Transnistriei în viitorul republicii. Nu mă refer aici numai la faptul că menţinerea Transnistriei în graniţele formale ale R. Moldova reprezintă pentru Moscova garanţia cea mai bună că acest stat nu va ieşi din litera şi din spiritul “vecinătăţii imediate” ruseşti şi a sferei de influenţă presupuse de acestea. Din perspectiva unei mereu utile “încorsetări” a Ucrainei, Transnistria este iarăşi folositoare mai curând Moscovei decât Chişinăului. În fine, Transnistria, cu rata sa de criminalitate economico-financiară (şi nu numai) constituie un şah etern la adresa oricărei administraţii moldovene şi are datele de a o face pe acesta din urmă mai deschisă la orice dialog cu Rusia.

Drept care cred că este în interesul factorilor politici dar şi al societăţii civile din  Republica Moldova să mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei[5] din graniţele statului – fie şi pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanţii internaţionale. În momentul de faţă, Chişinăul nu poate impune, prin eforturi proprii, domnia legii în zonă – după cum nu poate impune nici democratizarea şi demilitarizarea ei. Ar fi de datoria comunităţii internaţionale să-şi asume o sarcină într-atât de dificilă; şi, de ce nu, ar fi o ocazie pentru Uniunea Europeană de a-şi materializa într-un mod foarte concret propria sa “politică de vecinătate”.

Faţă de o asemenea idee, obiecţiile imaginabile sunt numeroase. Se poate vorbi despre populaţia românofonă din zonă (oricum discriminată) sau despre importanţa economică a unor obiective industriale. Totuşi, principala obiecţie este una de ordin politic: în sensul că o forţă politică locală riscă (dacă avansează o asemenea propunere) pierderi de imagine şi acuze de trădare a interesului naţional etc. Şi totuşi, măcar la nivel de scenariu este cu mult mai probabil ca o Transnistrie aflată sub mandat internaţional să-şi poată începe propria odisee a identificării viitorului dorit, în timp ce R. Moldova s-ar putea focaliza cu mai multă dăruire (şi mai multe şanse de succes) asupra propriului proiect pro-european. În fond, rămâne cu totul de văzut de ce interesul naţional al acelei Republici Moldova care se doreşte modernă şi europeană ar depinde de o regiune în care statuia lui Lenin şi marotele lui Stalin se simt încă în cel mai natural mediu al lor.

 – text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 8, ianuarie-februarie 2009.


[1] Una dintre ele fiind cea a primarului liberal al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, care are şi cetăţenie română dar care a fost ales înainte de promulgarea acestei legi restrictive.

[2] Cazul PRO TV Chişinău (în ultimul deceniu, una dintre poveştile media de succes locale), căruia i se refuză licenţe de transmisie în afara Capitalei.

[3] Conceptul de “vecinătate apropiată” face parte din doctrina militară prefigurată, la începutul anilor ’90, de generalul Graciov (ministrul Apărării în acel moment), potrivit căreia armata statului are rolul de a-i proteja pe ruşii ce trăiesc în afara Rusiei, pe teritoriul fostei URSS. Conceptul a revenit din nou în atenţie după războiul georgian din august 2008.

[4] Interviu acordat ziarului Le Monde, 8 iunie 1992.

[5] Vezi şi Adrian Severin, “Memorandum: Ghid pentru relaţia UE cu Rusia”, în Foreign Policy România, septembrie-octombrie 2008.

4 Februarie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | 2 comentarii