G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

26/nov/2011 Profesorul Adrian Cioroianu & Curtea Veche Publishing vă invită în „Epoca de aur a incertitudinii”

25 Noiembrie 2011 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Geopolitica | , , , | 1 comentariu

29/mai/2011 TOP 25. Dragi prieteni, dvs. aţi decis! După un an şi jumătate de existenţă GEOPOLITIKON, cele mai citite 25 texte & postări (deocamdată!)

În chiar aceste zile s-au împlinit 18 luni (un an şi jumătate) de când GEOPOLITIKON a plecat spre dvs.

Atunci, în noiembrie 2009, nu aveam nici cea mai vagă idee despre felul în care un sitelog de actualitate internaţională & politică externă & istorie ar putea fi primit. Graţie fiecăruia dintre dvs., cei care aţi vizitat constant aceste pagini, primirea a fost mai bună decât am fi sperat în cele mai optimiste aşteptări. În ciuda cifrelor de accesări, în continuă creştere, echipa GEOPOLITIKON – care lucrează cel mai adesea pe bază de voluntariat – n-a fost scutită de evoluţii interne. Unii au venit, alţii au plecat. Partea cea mai constantă a proiectului nostru aţi fost însă dvs., cititorii de zi cu zi.

După cum aţi putut constata şi singuri, ultimele luni au arătat cât de importantă este – pentru fiecare dintre noi – o minimă iniţiere în problematica internaţională. Lumea arabă nu mai este cea care era cu şase luni în urmă. China nu mai este cea de acum cinci ani. Europa îmbătrâneşte, Turcia oferă surprize, India va deveni peste 30 de ani cel mai aglomerat stat din lume… Viaţa fiecăruia dintre noi este – ne dăm seama sau nu – pe alte coordonate decât cele din noiembrie 2009.

Nici măcar Osama Bin Laden nu mai e acelaşi de acum un an şi jumătate 🙂 ! 

La acest ceas de bilanţ, GEOPOLITIKON vă propune să recapitulăm împreună cele mai citite 25 de texte & postări din scurta sa istorie.

Şi totodată vă mulţumeşte pentru fiecare moment în care v-aţi propus să reveniţi aici. 

Titlu

   
01. 27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu    
02. 19/nov/2009 Imigraţia şi extrema dreaptă, mîine (?)    
03. 03/oct/2010 Dacă e duminică, e comics: relaţiile americano-israeliene şi ce face Iranul în acest timp…    
04. 13/dec/2009 Turcia – o nouă politică externă „imperială”?    
05. Ultima oră: Obama – candidat la al II-lea mandat ●    
06. 04/apr/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României    
07. 25/mai/2010 Din istoria celui de-al II-lea război mondial: scufundarea cuirasatului Bismarck (1/3)    
08. 07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?    
09. Order & free: capitole din volume ●    
10. 29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”    
11. 08/iun/2010 „Vârsta liceului – nimic nu o poate compensa, nimic nu se compară”. Din revista „Irizări” a elevilor Colegiului Naţional „Elena Cuza” din Craiova (1/2)    
12. 15/apr/2011 Astăzi, la ora 18h30, pe Money Channel TV, o discuţie despre NATO şi Libia    
13. 24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)    
14. mesaj pentru corespondenţii blogului G E O P O L I T I K O N & EURAST    
15. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în România după 1945”    
16. 19/apr/2010 Ce putem aştepta de la parteneriatul româno-polonez? La masa “Adevărului”: Adrian Cioroianu în dialog cu Ovidiu Nahoi şi Ion M. Ioniţă (4/4)    
17. 06/mart/2010 In memoriam Grigore Vieru: nume de stradă la Iaşi, bust la Craiova    
18. 17/mart/2010 Acel Ceauşescu pe care l-am creat: despre un fascinant şi păgubitor cult al personalităţii (2/2)    
19. 19/nov/2009 Georgeta Dimisianu, invitată azi la Facultatea de Istorie    
20. 21/ian/2010 Previziuni geopolitice STRATFOR: Turcia, Egipt, Israel şi Orientul Mijlociu în 2010-2020    
21. 31/mart/2010 Recent, fostul ministru Ştefan Andrei a împlinit 79 de ani     
22. 02/oct/2009 Cum s-a ajuns la pactul Maniu – Codreanu?     
23. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu şi august ’68    
24. 12/apr/2010 Cronica de teatru: „Miss Daisy” şi eşecul ei, cu Maia Morgenstern    
25. 18/febr/2010 Cazul lui „Caudillo” Francisco Franco – Istorie şi Memorie în Spania de azi

29 Mai 2011 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

28/mai/2011 EURAST şi Editura Meteor Press vă invită la lansarea unei noi traduceri din Anna Politkovskaia

sâmbătă, 28 mai a.c., ora 17.oo, la pavilionul Editurii Meteor Press din Târgul de Carte Bookfest, lansarea volumului

Doar adevărul

de Anna Politkovskaia

Participă:

dl. Bedros Horasangian, scriitor; dl. Profesor Liviu Antonesei; dl. Petre Mihai Băcanu, jurnalist, dl. Profesor Adrian Cioroianu, istoric.

detalii: lansare Doar_adevarul – mai 2011

28 Mai 2011 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

28/mai/2011 Cartea de sâmbătă: „România şi comunismul: o istorie ilustrată” – Dinu C. Giurescu (coord.)

Comunismul – cu poze, dar mai ales cu idei

 Adrian CIOROIANU

Dinu C. Giurescu (coord.), Alexandru Ştefănescu, Ilarion Ţiu, România şi comunismul: o istorie ilustrată, Ed. Corint, Bucureşti, 2010, 216 pagini, 79, 90 lei

 

            Ceea ce reprezintă “dinastia” Brătianu pentru politica românească – adică Ion, Ion C. (Ionel), Vintilă, Constantin (Dinu), Gheorghe – a însemnat “dinastia” Giurescu pentru istoriografia noastră: Constantin (mort de “gripa spaniolă” în 1918), Constantin C. (profesor universitar în interbelic şi ministru, apoi deţinut politic la Sighet, mort în anii ’70) şi Dinu C., profesorul nostru de azi, nume de referinţă (în ultimii 20 de ani) al Facultăţii de Istorie din Universitatea bucureşteană. Din păcate, ambele “dinastii” par a se fi oprit (nu genealogic, ci profesional vorbind). În cazul istoricului, rămîn ca moştenire sutele de discipoli pe care profesorul D.C. Giurescu i-a atras către arta scrierii istoriei. Dintre aceştia, acest senior Profesor (cu majusculă!) a ales acum doi foşti studenţi, alături de care propune o carte plină de ilustraţii, dar mai ales de idei.

            Pentru cei care-s reticenţi – precum subsemnatul – la multitudinea de “istorii ilustrate” propuse pe piaţă (de la istorie la artă culinară, la muzică rock sau industrie automobilistică), acest volum va fi suprinzător. De regulă, cumperi o “istorie ilustrată” pentru ilustraţii, fiind oarecum prevenit că textul e un biet apendice. Tot de regulă, preţul cărţii e mare – din cauza cerinţelor tipografice. Dar nu şi în acest caz. Faţă de ce propune, cartea despre care vorbesc are preţ mic: cine o va deschide şi o va citi va avea o imagine mai mult decît edificatoare asupra comunismului românesc. Pentru cei care-l cunosc pe profesorul D.C. Giurescu, surpriza va fi mică: în cea mai mare parte, textul îi aparţine: rareori un om cu o atît de mare putere de concizie şi cu o asemenea capacitate de transpunere în context a unui eveniment istoric. Fie că vorbeşte despre “raionarea teritoriului” (adică înfiinţarea raioanelor administrative, la începutul anilor ’50) sau despre fanteziile din 1974 ale lui N. Ceauşescu privind “liceele industriale şi agricole” (Era bine? Era rău? Cert este că majoritatea românilor adulţi de azi au trecut prin aşa ceva!), profesorul Giurescu scrie fără ură şi fără părtinire despre un episod de istorie românească – comunismul – pe care, dealtfel, l-a resimţit personal din plin, cu pierderi familiale enorme.

            În alegerea fotografiilor, celor trei li s-a alăturat Mircea Suciu – fostul director al revistei Dosarele istoriei, din păcate dispărută în ultimii ani. La acest capitol, al ilustraţiilor, preferata mea este cea de la pagina 58: scriitorul Mihail Sadoveanu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Emil Bodnăraş (o imagine, cred, de la finele anilor ’50). Să mă ierte admiratorii scriitorului Sadoveanu, dar cei patru din poză, zîmbitori şi satisfăcuţi, ar putea fi uşor confundaţi cu nişte capi mafioţi din sudul Siciliei, la ora siestei. Intelectualii români de azi şi de mîine ar trebui să reflecteze serios în faţa acestei fotografii.

            Înţeleg că, după apariţia cărţii, între coordonator – profesorul Giurescu – şi editură s-a ivit un diferend. Motivul: o explicaţie pe care profesorul o dădea unei fotografii cu generalul Iulian Vlad (p. 208) şi pe care editura a modificat-o. Nu intru în detalii; spun doar că, în opinia mea, explicaţia profesorului era – istoric vorbind – veridică. Cum foarte veridic rămîne penultimul capitol al cărţii, scris tot de profesorul Giurescu şi denumit “După douăzeci de ani”. Nu e un text comod: pe nici trei pagini e racapitulată, la rece – critic, adică –, întreaga noastră istorie post-comunistă. Cu suficiente argumente încît acest text să fie, din păcate, adevărat.

Un volum admirabil, pentru orice bibliotecă de intelectual român.

28 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | 1 comentariu

27/mai/2011 Relaţiile dintre Statele Unite ale Americii şi China în anii 1970 – şi contribuţia României (2/5)

Relaţia SUA – China şi contribuţia României

la normalizarea relaţiilor sino-americane

Manuel Donescu

(1/5) – 2/5

H. Kissinger şi Mao Zedong; foto: theamericaposters.com

Strategia SUA privind relaţiile cu China şi canalul românesc de comunicare

La câteva luni după preluarea mandatului de preşedinte al SUA, Richard Nixon afirma în cadrul întrevederilor cu preşedintele pakistanez, Yahya Khan, respectiv liderul român Nicolae Ceauşescu9 că politica Washingtonului de a ignora China a fost o greşeală şi inaugura de facto canale de comunicare cu Beijingul, prin intermediul Pakistanului şi României10. Cele două canale de comunicare aveau rolul de a sprijini stabilirea unui dialog direct Washington-Beijing şi se înscriau în ansamblul demersurilor americane privind normalizarea relaţiilor cu China.

Dintre considerentele strategice ale Washingtonului privind deschiderea faţă de Beijing reţinem interesul de a angaja China împotriva ameninţării sovietice11, valorificând oportunităţile care rezultau din conflictul ruso-chinez şi convingerea că „lărgirea opţiunilor SUA în politica externă avea să modereze şi nu să înăsprească poziţia Moscovei”12. Totodată, SUA sesiza modificări subtile în China, sperând să sprijine şi să influenţeze evoluţiile interne şi să obţină beneficii din comerţul bilateral13.

Discuţiile cu şefului statului român s-au desfăşurat cu prilejul vizitei lui Nixon în România (2-3 august 1969), prima vizită a unui preşedinte al SUA într-o ţară socialistă14 şi a doua a lui Nixon la Bucureşti15. Vizita în România a fost precedată de un turneu asiatic care a inclus Pakistanul (1 august 1969).

De ce România? Alegerea canalului românesc a fost recomandată de nivelul ridicat al relaţiilor bilaterale româno-chineze şi iniţiativele de politică externă ale Bucureştiului care beneficiau de contextul favorabil al raporturilor Est-Vest ce au condus administraţia Nixon la aprecierea că „România doreşte să ducă o politică independentă”16.

Rolul acordat României de SUA avea şi o motivaţie strategică din perspectiva fisurării blocului sovietic şi încurajarea reformelor în rândul sateliţilor URSS. Dialogul bilateral româno-american a implicat un anumit nivel de încredere, ocolind Moscova. De altfel, mesajul personal şi secret adresat la 31 octombrie 1970 de preşedintele Nixon cancelarului vest-german Willy Brandt  sugerează – în contextul abordării problematicii raporturilor SUA-URSS -preocuparea preşedintelui american de a nu complica relaţiile Bucureştiului cu Moscova, iar prin înţelegerile stabilite cu URSS de a nu afecta interesele României sau a unei terţe părţi17.

SUA a acordat conducerii de la Bucureşti un rol de emisar18 care a fost acceptat cu unele nuanţe de China (v. infra). Emisarul român a fost utilizat de SUA şi China mai degrabă ca un canal secundar – datorită limitărilor ideologice inerente ale României – pentru verificarea unor comunicări via Pakistan, precum şi transmiterea unor mesaje generale cu caracter strategic19. SUA şi China au manifestat şi după stabilirea dialogului bilateral o preferinţă pentru dublarea canalelor de comunicare chiar în interiorul relaţiei – atitudine stimulată nu doar de teama Beijingului privind eventuale scurgeri informative către Moscova – utilizând un canal secret prin intermediul reprezentantului chinez la ONU (un canal asemănător a funcţionat între SUA şi URSS), alături de canalul diplomatic dintre Departamentul de Stat şi MAE chinez20.

Kissinger remarcă doar canalul pakistanez în pregătirea vizitei sale secrete la Beijing21, care oferea prin atitudinea anticomunistă şi antisovietică a Islamabadului, alături de proximitatea geografică – ce a asigurat în acest caz şi posibilitatea escalei –  condiţiile unor comunicări mai sigure şi rapide, precum şi frecvenţa adecvată transmiterii unor detalii operative.

Sprijinul oferit de partea română s-a bucurat de aprecierea preşedintelui american cu ocazia vizitei în SUA (octombrie 1971) a liderului de la Bucureşti, când Nixon „va adresa public elogii şi mulţumiri şefului statului român pentru contribuţia sa la normalizarea raporturilor sino-americane”22. (va urma)

 

– Bibliografie

Kissinger afirma: „I-am spus lui Ceausescu intr-o maniera generala ca eram pregatiti sa vorbim cu China”,

   în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV,  accesibil la adresa  

    http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-

    sperante-113839.html.

10  Huang Hua, op.cit., p. 220.

11  Kissinger: „am incercat sa prevenim in acel moment ca Uniunea Sovietica sa aplice doctrina  Brejnev peste

    tot in lume. si de aceea eram foarte interesati sa stabilim relatii cu China”, în interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/   

    interviuri/ henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

12 Henry Kissinger, op. cit., p. 628.

13 Jin Canrong, The key of China-US relations lies with the United States, „China International Studies”,    January/February 2009, pp. 14-15.

14  Kissinger:  „vizita presedintelui Richard Nixon in Romania a fost una foarte importanta din punct de  vedere

    simbolic. A fost pentru prima oara cand un presedinte american vizita o tara care apartinea  Pactului de la

    Varsovia si care fusese ocupata de Uniunea Sovietica la sfarsitul razboiului”, în  interviul realizat de Emil

    Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/ 

    interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

15  Nixon a mai vizitat România în anul 1967, anterior nominalizării în calitate de candidat la alegerile

    prezidenţiale din 1968. Acesta şi-a anunţat candidatura la 1 februarie 1968 şi a fost nominalizat de

    republicani câteva luni mai tărziu (august).

16 Vezi pe larg aprecierea administratţiei Nixon asupra politicii externe promovate de Ceauşescu în interviul

    acordat de Henry Kissinger lui Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea TV, accesibil la adresa

     http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-o-perioada-de-mari- 

     sperante-113839.html.

17 Textul mesajului la adresa: http://www.nixonlibrary.gov/virtuallibrary/ documents/ dec10/63.pdf.

18   Kissinger: „problema era ca nu existau diplomati chinezi nicaieri in lume la acea data din cauza revolutiei

     culturale. Asa ca aveam nevoie de o terta parte care sa joace rolul de emisar. Iar Ceausescu a transmis

     propunerea noastra.”- în interviul  realizat de Emil Hurezeanu pentru  „România Liberă” şi Realitatea TV,

     accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/ opinii/interviuri/henry-kissinger-cred-ca-romania-este-intr-  

     o- perioada-de-mari-sperante-113839.html. Considerăm că nu absenţa diplomaţilor chinezi era principala

     problemă, aşa cum susţine Kissinger, ci mai degrabă absenţa unui climat de încredere între SUA şi China.

     Primele contacte directe (ianuarie şi februarie 1970) au arătat că rolul terţilor intermediari nu se încheiase,

     fiind foarte  important în faza iniţială, îndeosebi din perspectiva pregătirii atmosferei discuţiilor (vezi infra).

19   Kissinger: „timp de aproximativ sase luni dupa vizita, fiecare mesaj pe care-l trimiteam prin Pakistan

     il trimiteam si prin Romania. Dar chinezii raspundeau prin Pakistan, pentru ca erau suspiciosi privind

     relatia Romaniei cu Rusia.”  –  în interviul realizat de Emil Hurezeanu pentru „România Liberă” şi Realitatea

    TV, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ henry- kissinger-cred-ca-romania-este-  

     intr-o-perioada-de-mari-sperante-113839.html.

20   Ruan Hong, The diplomat from China, Beijing, Foreign Languages Press, 2007, p. 212 (lucrare privind

     activitatea diplomatică a lui Han Xu).

21   Henry Kissinger, op. cit., p. 632.

22   Romulus Ioan Budura, op. cit., p.33.

27 Mai 2011 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

29/iun/2010 Cronica de carte: Adrian Cioroianu despre volumul „de maturitate” al unui istoric încă tânăr

Eterna problemă: decalajul faţă de Occident

Adrian Cioroianu despre:

Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Ed. Polirom, Iaşi, 2010, 523 p., preţ 45 RON

Atunci cînd spun “Europa”, românii – şi alţi estici – vizează (/visează) Occidentul european. Cu el se compară, cu el vor să semene. Povestea-i veche şi va trece dincolo de noi – spune foarte serioasa lucrare-sinteză a profesorului Murgescu, încununare a unei reflecţii consistente (de aproape 12 ani, aflăm) asupra unuia dintre handicapurile socio-istorice determinante ale relaţiei Est-Vest în Europa. În jurul anului 1500 state ca Danemarca, Irlanda, Serbia şi Ţările Române erau asemănătoare şi comparabile (d.p.v. economic). Ce s-a întîmplat mai apoi? Citește în continuare

29 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

19/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (2/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5); (2/5)

În urma absolvirii, pe 1 aprilie 1918, a Şcolii Militare de Infanterie – Ofiţeri rezervă din Botoşani, Vasile Ionescu ajunge la 19 ani Citește în continuare

19 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 3 comentarii

16/iun/2010 Memoriile ultimului director al Radio România din perioada precomunistă (1/5)

Un martor al epocii sale

prefaţa volumului lui Vasile Ionescu – Istoria trece, cuvîntul rămîne… Mărturiile ultimului director al Societăţii Române de Radiodifuziune din perioada precomunistă, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2008

Adrian Cioroianu

(1/5)

În istoriografia europeană şi mondială, lucrările referitoare la istoria mijloacelor de comunicare în masă au dobîndit, în ultimul deceniu, un statut de o valoare aparte. Date fiind amploarea şi răspîndirea pe care mass media o au în societatea modernă, acest interes al istoricilor, sociologilor sau politologilor este legitim. Fie că este vorba despre studii ale unor autori contemporani sau despre lucrări memorialistice semnate de personalităţi implicate în chiar desfăşurarea acestei istorii, importanţa lor decurge chiar din faptul – acceptat în mod unanim – că istoria presei se confundă, în bună parte, cu istoria societăţilor pe care această presă a servit-o în calitate de instituţie de prin ordin al importanţei sociale.

Toate aceste consideraţii preliminarii sînt valabile şi în cazul românesc. Citește în continuare

16 Iunie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , | 2 comentarii

12/iun/2010 Duminică, 13 iunie – zi fără ghinion! Invitaţie la lansarea cărţii „Visul lui Machiavelli” de Adrian Cioroianu

… la 20 de ani după venirea minerilor asupra Bucureştiului (1990)…

… la 32 de ani de la începutul vizitei în Marea Britanie a familiei N. Ceauşescu (1978)…

… la 54 de ani de la vizita la Bucureşti a lui Kim Ir Sen (1956)…

EURAST & Curtea Veche Publishing au plăcerea de a vă invita la un eveniment mult mai puţin istoric:

 

duminică 13 iunie a.c., ora 12.00, la Târgul de Carte Bookfest (standul Curtea Veche Publishing), lansarea volumului:

 Visul lui Machiavelli. 15o de poveşti despre lucruri pentru care aţi putea renunţa la Paradis 

– de Adrian Cioroianu

  

 vor prezenta cartea: Carol Căpiţă (conf. univ. dr., Facultatea de Istorie, UB), Luca Niculescu (jurnalist, redactor-şef Radio France International – România) şi Mircea Vasilescu (conf. univ. dr. la Facultatea de Litere, UB, redactor-şef al revistei Dilema veche)

***

Poveştile lui Adrian Cioroianu suprapun nu doar trecutul cu prezentul – glosând cu farmec în numele preceptului niciodată băgat în seamă «ce ne învaţă lecţia istoriei?»–, ci şi documentul cu “literatura”. Proze de idei, tablete cu stil literar asumat şi tăietură gazetărească precisă, textele din acest volum ar fi tocmai bune de citit în Paradis. Sau în Iad. Dar, până acolo, pentru noi, cei visaţi de Machiavelli, “cad” foarte bine şi pe Pământ, pentru a ne mai lămuri dilemele…

Mircea Vasilescu, conf. univ., Facultatea de Litere, (U.B.), redactor-şef al revistei Dilema veche, autor al cărţii Eurotextes. Le continent qui nous sépare, Ed. MetisPresses, Geneva, 2010

***

Fie că vorbeşte despre  politica din România, iernile din Canada, trenurile din Paris, nunţile din Craiova sau face scurte incursiuni istorice, Adrian Cioroianu este un excelent narator. Într-o dezordine vesela, poveştile lui traversează o perioada interesantă din ultimii 20 de ani –  înainte ca autorul să treacă prin experienţa politică. Textele pot fi serioase sau frivole, dar niciodată crispate ori încrâncenate; când exista o morala, aceasta nu te trage de mâneca, ci îţi face cu ochiul. Adrian Cioroianu scrie proaspăt, fără să dea lecţii, verdicte sau ucazuri. Altfel spus, e « dilematic ».

– Luca Niculescu, jurnalist, redactor şef Radio France International – România

12 Iunie 2010 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Intelo, povesti suprapuse | , | 4 comentarii

14/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (5/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(5/5)

Ana Maria Narti se întâlneşte simbolic, într-un punct al biografiei sale, cu foarte mulţi comunişti occidentali din generaţia sa (sau mai vârstnici): anume în faptul că despărţirea de comunism se petrece atunci când şenilele tancurilor sovietice ajung în centrul Pragăi, pentru distrugerea în faşă a „comunismului cu faţă umană” căutat de Dubcek de-a lungul „primăverii” lui 1968. Spune autoarea: [atunci] „Am pierdut toate punctele de sprijin. Dezamăgirea e absolută, confuzia atot cuprinzătoare, sentimentul rătăcirii fără graniţă. Şi mai puternică e ruşinea„.

Dezamăgirea este dureroasă, ca trezirea dintr-un vis frumos. Şi, pentru ca toate acestea să aibă un final sugestiv, e de reţinut că una dintre ultimele cronici pe care autoarea le mai scrie în ţară avea să fie una la filmul Reconstituirea, al lui Lucian Pintilie. I se cere ca, din articolul său, să înlocuiască, de câte ori apare, cuvântul „realitate„. Îl înlocuieşte cu „existenţă„, textul trece de cenzură şi vede tiparul. Citește în continuare

14 Mai 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

04/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (3/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(3/5)

Seducţia totalitară

Miza cărţii nu este această nostalgie după acea Românie a copilăriei, care avea să dispară abrupt, ân vara anului 1940 – după care urma să înceapă un declin în trepte, cu dramatice coborâşuri şi amăgitoare urcuşuri, care avea să dureze 50 de ani.

Amintirile Anei Maria Narti trimit direct spre cele două experienţe totalitare pe care România le-a cunoscut în secolul al XX-lea: mai întâi legionarismul (de scurtă durată, cu ţeluri naţionalist-măreţe şi cu consecinţe criminale de-a dreptul), iar apoi comunismul Citește în continuare

4 Mai 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

01/mai/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (2/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(2/5)

Totul începe de la o fotografie – şi de la adolescenţii de azi

Pentru astfel de introspecţii, de cele mai multe ori este nevoie de un impuls exterior, aparent aleatoriu. În cazul Anei Maria Narti, totul începe cu o fotografie a bunicilor materni – ruşi albi, din „nişa socială” pe care comunismul de tip leninist încearcă să o lichideze – şi cu un prieten al fiului, un adolescent suedez ce face o anume remarcă privind la acestă poză înrămată de pe pian. Povestea pleacă de aici, prin recunoaşterea unui adevăr simplu: judecate după normele noastre de azi, ale societăţii democrat-liberale moderne, multe dintre concepţiile bunicilor (bunăoară, un antisemitism latent Citește în continuare

1 Mai 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

30/apr/2010 O carte despre teoria (şi practica politică a) „moldovenismului”

Pe cînd Cominternul făurea o limbă şi un popor

 Adrian Cioroianu despre:

Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul şi originile “moldovenismului”. Studiu şi documente, Ed. Civitas, Chişinău, 2009, 500 p., preţ neprecizat

Unele cărţi apărute la Chişinău au o greutate aparte – inclusiv la modul propriu: sînt legate straşnic, copertate temeinic, tipărite pe hîrtie de calitate. Paginile nu fug din cotor, cleiul nu-ţi crapă în mîini. Iată ce numesc respect faţă de carte şi faţă de cititori. Cărţile sînt, mai ales, tot mai disponibile pe o piaţă românească (re)atrofiată. Sînt edituri de peste Prut (vezi Cartier) care se mişcă în peisajul nostru mai bine decît multe edituri bucureştene.

Dincolo de forma fericită, conţinutul este deseori spectaculos – în sensul bun al termenului. Cartea lui Gh. E. Cojocaru – bine închegată, la propriu şi la figurat –, apărută în noiembrie ’09, e o probă: ea analizează Citește în continuare

30 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

30/apr/2010 Din nou despre recenta carte (tradusă în româneşte) a Annei Politkovskaia

Anna Politkovskaia, jurnalist şi martir

Liviu Antonesei

Am ales astăzi să scriu despre cartea –  Anna Politovskaia, Jurnal rusesc, Cu o prefaţă de Jon Snow, traducere din limba engleză de Emanuela Jalbă-Şoimaru, Bucureşti, Meteor Press, 2010 – unei celebre jurnaliste din Rusia, care a murit asasinată tocmai din pricina modului lipsit de orice „adaptabilitate” în care a înţeles să-şi facă meserie în ţara autocratului sosit pe filiera KGB, nu chiar pe degeaba. Mai întîi, dar la suprafaţă, pentru că avem de-a face cu bnevenita traducere a cărţii în limba română. În al doilea rînd, însă, pentru a atrage atenţia celor care, la noi, se socotesc cu grăbire  „jurnalişti de investigaţie” sau „reporteri speciali” Citește în continuare

30 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

28/apr/2010 De la legionarism, prin comunism, spre liberalismul suedez – memoriile Anei Maria Narti (1/5)

Despre lumea de azi şi despre România care a fost odată

– atunci când Trecutul bunicilor şi părinţilor noştri devine pentru noi o ţară străină (şi uneori dragă) –

 Adrian Cioroianu

 (prefaţă la volumul recent apărut Fiare, îngeri şi martiri. Însemnări despre seducţia totalitară, de Ana Maria Narti, Fundaţia culturală „Camil Petrescu” & Revista „Teatrul azi” & Editura Cheiron, Bucureşti, 2010)

(1/5)

Ce poate fi mai problematic, pentru nepoţii care suntem noi toţi, decât a judeca orientarea politică a bunicilor noştri? Mai ales, aceasta, într-o Europă de Est în care politica  a avut propriile sale volte, surprize sau condiţionări forţate, care nu au depins ca atare numai de oamenii politici ai fostelor generaţii? Mai ales, aceasta, atunci când proprii noştri copii ne cer lămuriri şi detalii – cum este cazul în cartea ce se deschide aici? Sau altă întrebare: ce poate fi mai dureros decât a judeca erorile politice ale propriilor noştri părinţi – prizonieri, ei înşişi, ai unor epoci în care (nu pentru prima oară în zona noastră istorică!) vremurile l-au stăpânit pe om, şi nu invers? Şi, în fine, ce poate fi mai problematic decât a fi puşi în situaţia de a explica propriilor noştri copii propriile noastre fantasme politice din trecut?

Ana Maria Narti (foto: BBC)

Sub semnul acestor interogaţii intime, alimentând această dezbatere, cartea ce urmează Citește în continuare

28 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

27/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (4/4)

“Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(4/4)

Acum, oricât de singur s-ar fi crezut Adrian Marino, ieşean la origine, izolat şi „exilat!” la Cluj, după ani buni în temniţele comuniste şi după alţi lungi ani de deportare în Bărăgan, e limpede că nu a fost unicul care şi-a dat seama de faptul că românilor le este străină discuţia în contradictoriu, controvera civilizată,  de pe poziţia de adversari de idei şi nu de pe aceea de inamici, că aceştia nu au cultul, nu au nici cultura polemicii autentice şi constructive, că orice contradicţie eşuează la noi în ceartă, insultă şi invectivă.

„Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, – scria Horia- Roman Patapievici in cartea Despre idei & blocaje ( Editura Humanitas, Bucureşti, 2007) – ar fi frapat de faptul că aici Citește în continuare

27 Aprilie 2010 Posted by | arta, Bibliografii, caricaturi / comics, Intelo | , | Lasă un comentariu

26/apr/2010 Cu Matrioşka, la “rădăcina” Rusiei postsovietice (2/3)

Viteză şi memorie: Rusia postsovietică

Iulia Deleanu despre

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 390 p.

(2/3)

text publicat în Observator cultural, 05 martie a.c.

Anul Germaniei
A nu-ţi subestima adversarul este o regulă simplă de viaţă, ignorată de liderul de la Kremlin şi echipa lui; greşeală elementară care a costat prăbuşirea U.R.S.S., a  „lagărului socialist“, a schimbat rapid faţa Europei şi a lumii. În timp ce în U.R.S.S. se instaura confuzia şi, inerent, haosul, la Strasbourg se săvîrşea proiectul „casei europene comune“, proiect care începe să fie pus în practică din august 1989, cînd „turişti“ din R.D.G. trec clandestin graniţa maghiaro-austriacă. Unde era „vigilenţa“ grănicerilor maghiari? – întrebare retorică. Gorbaciov lucra pentru extinderea politicii sale (glasnost, perestroika) în tot „lagărul socialist“, neînţelegînd că trenul era pierdut, chiar dacă, în octombrie al aceluiaşi an, Honecker era înlocuit cu Egon Krenz, simpatizant al ideilor gorbacioviste; chiar dacă face publică renunţarea la doctrina Brejnev, a  „suveranităţii limitate“, cu doctrina, numită în glumă, Sinatra, după şlagărul I do it my way, rezumată în fraza: „U.R.S.S. nu are nici un drept, nici moral, nici politic, de a se amesteca în evoluţiile ţărilor din Europa de Est“. Răspunsul? R.D.G. deschide graniţa cu R.F.G.; la scurt timp, se oficializează căderea Zidului Berlinului; se fac pregătiri pentru aderarea Germaniei la N.A.T.O.
 
Întrunirea la Huston, în 1990, a Grupului G7 decide Citește în continuare

26 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

22/apr/2010 Cu Matrioşka, la „rădăcina” Rusiei postsovietice (1/3)

Viteză şi memorie: Rusia postsovietică

Iulia Deleanu despre

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 390 p.

(1/3)

text publicat în Observator cultural, 05 martie a.c.

„Occidentul poate lucra cu acest om”

Geopolitica Matrioşkăi (Editura Curtea Veche) este o carte profundă, cu documentaţie exhaustivă, o carte de istorie contemporană, cu toate capcanele pe care le prezintă un asemenea demers, ştiut fiind că, fără distanţare suficientă în timp, există riscul alunecării spre jurnalistică. Ceea ce reuşeşte Adrian Cioroianu este dificilul echilibru între ştiinţă şi sinteză plastică a observaţiilor, echilibru obţinut prin accentul care cade mai mult pe expozeu decît pe comentariu. 
 
Tema este „dimensiunea estică a geopoliticii romîneşti“, cu „provocările care vin de acolo“, scrisă din perspectiva cuiva care crede că, fără „autoritarism, lucrurile nu par a merge în Rusia“. Punctul de pornire este definirea Războiului Rece: orice minus înregistrat de un adversar echivala cu un plus pentru celălalt. Un joc, în aparenţă, simplu; o lume, în aparenţă liniştită, trăind Citește în continuare

22 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/apr/2010 Mihail Gorbaciov – omul, istoria, memoria

Mihail Gorbaciov – omul, istoria, memoria

Ioana Elena Secu

– autoarea acestui text este studentă, anul II, la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti –

Note despre volumul „Memorii” – Mihail Gorbaciov, Ed. Nemira, Bucureşti, 1994 (traducere de Radu Pontbriant; ediţie îngrijitǎ, note şi anexe de Petre Dan)

În 1993, anul în care a fost publicatǎ ediţia în limba francezǎ a acestei cǎrţi (“Avant-memoires”, Editions Odile Jacob), Federaţia Rusǎ se confrunta cu o crizǎ economicǎ gravǎ, în urma adoptǎrii “terapiei de şoc”, programul de reformǎ al preşedintelui Boris Elţîn (intrat în vigoare la 2 ianuarie 1992), precum şi cu lupta dintre executiv şi legislativ. La doi ani dupǎ disoluţia Uniunii Sovietice (decembrie 1991), ruşii aveau parte de o nouǎ „Revoluţie din Octombrie”, în urma cǎreia, cu preţul a peste o mie de morţi, Elţîn a reuşit sǎ-şi impunǎ proiectul de Constituţie, instituţia prezidenţialǎ cǎpǎtând astfel puteri sporite. 1993 a fost, totodatǎ, anul care a arǎtat lumii întregi cǎ „perestroika” nu era nici pe departe la final, nivelul de trai, atât al ruşilor, cât şi al tuturor fostilor cetǎţeni sovietici din Europa de Est şi Sud-Est, fiind din ce în ce mai scǎzut.  Astfel, la momentul publicǎrii, „Memoriile” Reformatorului nu au fost decât o confirmare Citește în continuare

16 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , | 3 comentarii

15/apr/2010 Despre “Viaţa unui om singur” – a lui Adrian Marino – şi reacţiile de după (2/4)

“Viaţa unui om singur” – de Adrian Marino – şi reacţiile de după

Mircea Morariu

(2/4)

La o lectură superficială, Viaţa unui om singur e o „carte cu venin”. Care poate provoca o acută senzaţie de rău. Cartea poate însemna şi „un imens hohot de râs chiar şi după moarte”, cum socoteşte undeva Ovidiu Şimonca. Deşi cel ce râde nu prea are umor.

Tot la fel cum nu are simţul umorului. Nu are pic de autoironie. Cartea mai e o ocazie pentru un decont postum cu o contemporaneitate ostilă ori socotită astfel, de ale cărei atitudini şi reacţii Adrian Marino se simte prea des jignit, cu o „viaţă literară” de care  memorialiastuil nu crede că a fost onorat aşa cum Citește în continuare

15 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo | , | Lasă un comentariu

13/apr/2010 Semnal editorial: un autor român despre civilizaţia şi (geo)politica Islamului

VIRGINIA MIRCEA: „ISLAMUL ŞI SOARTA LUMII”

 Constantin Romulus Preda

Un adevărat eveniment editorial poate fi socotit cartea profesoarei Virginia Mircea: „Islamul şi soarta lumii. Fundamentalismul islamic ca ideologie politică”, apărută, în 2009, în condiţii grafice de excepţie la Editura „Semne”, cu un „Cuvânt înainte” semnat de academicianul Mircea Maliţa şi o „Prefaţă” parafată de conf. univ. dr. Cornel Codiţă. Lucrarea, aflată deja în librării, reprezintă o întreprindere curajoasă, dificilă, dar întru totul lăudabilă, o abordare temerară, o bună structurare, o analiză serioasă, în baza unei bibliografii adecvate.

Obiectivul lucrării, după cum precizează însăşi autoarea, este acela de a Citește în continuare

13 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

12/apr/2010 Nu rataţi! GEOPOLITIKON propune un serial incitant despre ultima carte a lui Adrian Marino

… începând de mâine, 13 aprilie a.c., G E O P O L I T I K O N  va publica în serial un incitant text al lui Mircea Morariu despre ultima carte a lui Adrian Marino.

…despre acelaşi volum, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat un text al lui Liviu Antonesei.

12 Aprilie 2010 Posted by | avanpremieră, Bibliografii, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

12/apr/2010 Din istoria (şi geopolitica) vecinilor noştri bulgari şi sârbi

Despre istoria (şi geopolitica) vecinilor noştri

Adrian Cioroianu despre:

Nicolae Răzvan Mitu, Liberalismul din Serbia şi Bulgaria până la sfârşitul primului război mondial, Ed. Aius, Craiova, 2009

Ca cetăţeni ai unei ţări care şi-a (re)dobîndit cu greu statutul european, românii nu-s din cale-afară de atenţi la vecinii lor estici. Pentru noi, Europa înseamnă mai cu seamă Occidentul. Un român mediu este mai familiarizat cu ce se întîmplă la Paris, Madrid sau Berlin decît cu evoluţiile de la Sofia, Belgrad sau Zagreb (sau chiar Moscova). E bine? Nu cred. E normal? Poate – dată fiind deconectarea noastră de Occident care a durat 50 de ani şi pe care acum vrem s-o recuperăm (la drept vorbind, cred că şi un belgrădean mediu cunoşte mai bine Viena sau Roma decît Bucureştiul).

Istoricii mai nuanţează această realitate. Cartea dlui Mitu (un tînăr universitar, bănuiesc – oricum, editura nu ne spune nimic despre autor!) este, din acest punct de vedere, surprinzător de Citește în continuare

12 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

07/apr/2010 O carte anume zguduie intelighenţia română! Despre „memoriile” lui Adrian Marino

Marino, autoportret pe fondul epocii

 Liviu Antonesei

La apariţia unor extrase în Evenimentul Zilei, memoriile lui Adrian Marino au fost întîmpinate cu un val de proteste şi critici. De peste o lună, cartea a apărut, dar receptarea continuă să fie cel puţin ciudată. În vreme ce majoritatea revistelor culturale o trec sub tăcere, cîteva publicaţii – Mozaic din Craiova, Observator Cultural şi foarte recent Verso din Cluj – i-au dedicat ediţii speciale. Textul de mai jos, apărut mai întîi în numărul special al revistei Verso, coordonat de Ştefan Borbely, unul din cei mai străluciţi urmaşi ai cărturarului dispărut acum cinci ani, se ocupă mai ales de respingerea obiecţiilor făcute memoriilor la declanşarea scandalului. Însă, cu siguranţă, el nu poate surprinde în întregime importanţa acestor memorii, aşa că voi reveni cu alte prilejuri asupra unor aspecte lăsate acum pe dinafară.


O excelentă strategie editorială

Dacă scriam textul acesta acum două-trei săptămîni, după cum suna „somaţia” lui Ştefan Borbely, cu totul altfel ar fi arătat. Desigur, tot de personalitatea complicată a regretatului Adrian Marino m-aş fi ocupat, tot un portret aş fi fost tentat să închipui, însă de bună seamă că în alt mod. Ce s-a petrecut între timp, ce anume mi-a schimbat maniera de abordare? Mai întîi, a apărut „scandalul” legat de memoriile regretatului Adrian Marino, apoi au apărut şi memoriile ca atare, sub titlul Viaţa unui om singur. Am citit zeci, în momentul „scandalului”, sute de articole, postări şi comentarii pe bloguri şi reacţii ofuscate. Sigur, trebuie să recunosc că editura Polirom a aplicat o excelentă strategie de marketing. A „scăpat” către presă, înaintea lansării cărţii, scurte fragmente elocvente din carte, iar comentatorii şi unele dintre „personaje” s-au repezit ca nişte ulii să facă praf cartea, însă cumva preventiv, înainte ca volumul să apară în întregul său! De ce s-a întîmplat aşa, de unde această reacţie mai degrabă de natură „sanitară” decît literară? Din mai multe „motive” – Adrian Marino ar fi procedat precum Procopius din Cesareea, scriindu-şi memoriile cu altă cerneală; Marino ar fi fost laş nepublicîndu-şi cartea în timpul vieţii, ci la un interval de cinci ani de la petrecerea sa dintre noi; memoriile sînt subiective, iar intenţia lor este un fel de „răzbunare” postumă; în fine, prin scrierea sa, autorul lezează, cutremură soclurile statuilor „marilor valori” ale culturii româneşti contemporane. Nici o problemă, nimeni nu citise încă volumul, unii nu citiseră nici măcar extrasele din presă, dar toţi s-au repezit să-l execute, dorind parcă să confirme una din judecăţile memorialistului, pe cea privind tradiţia culturii după ureche la intelectualii români, şi nu neapărat dintre cei mai puţini înzestraţi! Editura a aruncat nada, iar „peştii” au înghiţit pe nemestecate! Am respins în momentul „scandalului”, răspunzînd sumar la ancheta despre literatura memorialistică a unei reviste cultuale, majoritatea acuzelor, bizuindu-mă pe ceea ce ştiam despre Adrian Marino în general, din cărţile sale şi din puţinele întîlniri de care m-am bucurat, pe o veche şi grăbită răsfoire a manuscrisului cărţii şi, desigur, pe argumentele „bunului simţ”, pe care, ca şi Descartes, nu doar că nu-l dispreţuiesc, dar l-aş dori democratic împărţit la toată lumea. Acum, însă volumul a apărut, l-am citit, l-am citit cu pasiune, aproape fără să-l las din mînă, iar argumentele pentru respingerea acuzaţiilor, deşi cam aceleaşi, au acum un sprijin puternic în textul integral al cărţii, capătă, cred, ceva mai multă temeinicie.

Cu cartea pe masă

Acum, de cîteva săptămîni avem însă cartea la îndemînă. O carte mare, în toate sensurile cuvîntului, începînd cu dimensiunea sa fizică – peste cinci sute de pagini, în format generos. Şi cum îi stă bine unei edituri serioase, elegant tehnoredactată şi tipărită. A existat o primă versiune a cărţii, redactată în 1993, de peste 1400 de pagini, care se oprea însă în 1989. Aceasta este practic o rescriere concentrată şi „adusă la zi”, pînă în anii 1999-2000, cînd a procedat la refacere. Aşa cum mărturiseşte autorul, „în prima versiune este prea anecdotic, prea istoric, prea factologic”, or intenţia sa era „o biografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Deşi regret renunţarea la „anecdotic”, pentru că şi mie îmi place bîrfa!, trebuie să recunosc că versiunea definitivă se mulează excelent pe intenţia auctorială. Marile dimensiuni intelectuale, ideologice şi culturale, de natură personală şi/sau contextuală, sînt bine surprinse în întreaga lor complexitate. Pentru că, în cele din urmă, avem de-a face cu o autobiografie, dar şi cu o radiografie, a epocii pe care a trăit-o „personajul”, cu convulsiile şi bătăliile sale, cu personaje care i-au marcat trecerea prin lume sau cu care doar s-a intersectat, cu o formulă banalizată prin uz, cu „luminile şi umbrele” acesteia. Este deci vorba de un auto-portret, dar nu unul suprapus unui fond de contrast monocolor, nu un autoportret de studio, ci unul „în peisaj”, un peisaj surprins uneori pînă la nivelul detaliului semnificativ. S-a spus despre autorul acestor memorii că a fi fost un om nu doar foarte orgolios, ci şi cu puternice accente de mania grandorii, chiar şi eu aveam oarecum această impresie. La sfîrşitul lecturii, cititorul de bună credinţă va constata că orgoliul nu era chiar nemotivat – nici nu realizezi mare lucru într-o viaţă fără un strop de orgoliu care te îndeamnă, vorba lui Noica, să ieşi din „statistică” –, dar că acuzaţiile de grandomanie sînt totuşi exagerate. Marino nu este foarte amabil cu contextul, cu ceilalţi, e adevărat, deşi e mult mai nuanţat în judecăţile sale decît au lăsat să se înţeleagă excerptele publicate înainte de apariţia cărţii, dar nu este exagerat de amabil nici cu el însuşi. Există multă „critică” în aceste memorii, dar nici cu „autocritica” nu se fac ele de rîs! Autoportretul „en pied” ne oferă un Marino mai degrabă însingurat decît sociabil, cu o viaţă mai plină de suferinţă şi durere decît de imense bucurii, viaţă petrecută într-un mediu măcar perceput ca ostil, un om care a adoptat o conduită stoică pentru a-şi face mai lesnicioasă trecerea prin lume. A fost o opţiune corectă, dacă ne gîndim la împrejurările exterioare în care şi-a petrecut cei peste şaizeci de ani radiografiaţi în volum, din miezul epocii interbelice la primul deceniu al tranziţiei noastre cea de toate zilele. Şi a fost o opţiune, nu o caracteristică structurală. Structural, probabil, Marino a fost mai degrabă un optimist şi un entuziast al faptei, o natură prometeică – ceva, de altfel, a rămas acolo înăuntru, sub pojghiţa stoicismului asumat, altfel nu ar fi lăsat atîtea urme puternice ale trecerii sale prin lume. Dar să luăm acuzele pe rînd, că-mi stau pe suflet, deşi le-am mai refutat pe scurt o dată!

Un Procopius din Cesareea?!

Adrian Marino, un Procopius? Ca să fiu sincer, se cam sparie gîndul. Mai întîi, memorialistul nu se ocupă de puterea politică, pe care s-o fi lăudat în scrierile publicate în viaţă, pentru a o critica într-o operă postumă, ci mai ales de lumea scriitoricească şi intelectuală românească în general de după război, cu sonde şi în perioada imediat anterioară, eventual (şi) de relaţiile acesteia cu puterea politică din vremea comunismului. Şi, trebuie să o recunoaştem, această lume nu iese chiar atît de bine, ba chiar nu iese bine deloc! Dar aceasta poate fi vina memorialistului? A fost lumea intelectuală aborigenă impecabilă, era ea alcătuită numai din cavaleri-fără-pată-şi-prihană, eroi şi eroi-martiri? Să fim serioşi. În al doilea rînd, aproape nimic din ceea ce scrie Marino despre confraţii săi nu este cu adevărat nou. Cam toate întîmplările relatate, cam toate judecăţile sale au mai fost făcute, fie în scris, să ne gîndim de pildă la Pro Europa sau o sumedenie de articole, fie în interviuri sau discuţii nu întotdeauna private. A susţinut vreodată Marino, ante mortem ca să spun aşa, că George Călinescu a fost fără păcat sau că unii dintre contemporanii noştri, de la Eugen Simion şi Manolescu la Patapievici şi Dinescu, ar fi meritat statui încă din timpul vieţii? Eu nu-mi amintesc aşa ceva, îmi amintesc însă să fi citit destule reţineri faţă de aceste personaje ale vieţii publice, sau de altele, încă de pe cînd Marino mai era printre noi. Ceea ce e nou cu adevărat este faptul că aici aceste evenimente şi judecăţi sînt puse laolaltă şi, de bună seamă, că efectul de întreg îşi spune cuvîntul! Micile peisaje şi portrete alcătuiesc acum un fel de frescă. Dacă aceasta nu este exclusiv măgulitoare, mă tem că nu e vina pictorului, oricum nu doar vina lui! De altfel, ca să fim drepţi, autorul este mult mai nuanţat decît lasă să vadă extrasele apărute şi comentariile excesiv de temperamentale ale celor ce s-au socotit lezaţi şi ale comilitonilor şi chiar fanilor acestora.

Memorii şi postume şi grăbite!

Memoriile au apărut postum. Da, chiar aşa este! Oricît mă frămînt însă nu reuşesc însă să înţeleg sensul reproşului! E totuşi un obicei vechi acesta, ca memoriile să apară postum. Cei mai mulţi autori, din istoria genului, procedează aidoma. Cei care încalcă regula o fac fie din dorinţă de epatare, fie pentru că au de justificat, mai mult în faţa contemporanilor decît a istoriei, anumite gesturi, comportamente, acţiuni. De ce nu au apărut la 50 de ani, nu la 5, de la dispariţia autorului? Şi acesta este un reproş repetat pînă la saţietate. Eu nu ştiu de ce, a fost opţiunea autorului şi din cîte ştiu eu un autor încă mai este suveran asupra operelor sale. În acelaşi timp, sînt foarte bucuros că lucrurile stau astfel. Dacă autorul ar fi lăsat „cu limbă de moarte” termenul de 50 de ani, nici eu, nici comentatorii iritaţi de astăzi n-ar mai fi avut prilejul să le citească, iar comentatorii cu pricina chiar să le comenteze – înainte de a le fi citit! Şi nici măcar nu ştim dacă lumea va mai exista peste jumătate de secol, iar dacă va exista, oricum nu va mai fi lumea noastră. Cum nu putem şti dacă memoria va mai juca vreun rol – sau acelaşi rol – în existenţa speciei noastre. Mie, intervalul de cinci ani mi se pare, totuşi, rezonabil. Pe de o parte, unele lucruri se mai aşează într-un asemenea interval, pe de alta, e destulă vreme ca să vedem dacă măcar unele dintre judecăţile memorialistului se verifică, deci dacă unele „fapte şi întîmplări” – ca să nu mai vorbim şi de „oameni”! – continuă în direcţia pe care acesta a crezut c-o întrevede. Şi trebuie să recunosc că nu de puţine ori Marino a avut dreptate, deşi nu a evaluat cu toată informaţia la îndemînă, deşi a avut la dispoziţie mult mai puţină informaţie decît avem noi acum, după cinci ani! Şi nu mă refer doar la informaţia intervenită în acest interval, ci şi la multă informaţie din vremea vieţii sale, care atunci nu era disponibilă.

Subiectivitatea, ah, subiectivitatea!

Memoriile sînt subiective! Grozave vorbe! Dar cum, pentru Dumnezeu, ar fi putut fi, pot fi în general, nişte memorii?! Memorialistul este subiect, iar personajele din lumea evocată sînt, la rîndul lor, tot subiecţi. Ce ar putea să iasă din întîlnirea atîtor subiectivităţii? Un reportaj, deşi nici acestea nu sunt, nu pot fi obiective!, o fotografie, un film documentar? Încă o dată, nimic din ceea ce produce un subiect nu poate fi obiectiv, nici măcar ştiinţa exactă!, cum ar putea fi nişte memorii? Acestea îşi asumă din start subiectivitatea, nici măcar nu încearcă s-o travestească în obiectivitate, pentru că pur şi simplu nu se poate! Putem vorbi despre obiectivitate în cazul unui autor de memorii doar în sensul acela, ceva mai complicat relevat de Eugene Ionescu: „să fii obiectiv înseamnă să fii intens subiectiv; înseamnă să nu minţi şi, mai ales, să nu te minţi”. Minte autorul? Se minte? N-am avut senzaţia asta pe parcursul lecturii. Faptele sînt la îndemîna tuturor şi se pot verifica. Interpretările şi judecăţile sînt însă la dispoziţia autorului, că din acest motiv este el autorul, nu altcineva. El se poate şi înşela? De bună seamă! Opusul adevărului nu este doar minciuna, aceasta este o dimensiune etică. Dar există şi una legată de limitele cunoaşterii, care ne pot conduce la eroare, la greşeală. Acolo unde se înşeală, cred că sîntem îndreptăţiţi să aşteptăm şi să propunem îndreptări, interpretări şi judecăţi mai bune, nu insulte adresate unui om care nu se mai poate apăra. Cît despre „răzbunare”… Ce-ar fi avut de răzbunat unul dintre cei mai importanţi intelectuali români post-belici, unul dintre puţinii cărturari, care deşi a trecut prin infernul puşcăriilor comuniste şi prin purgatoriul domiciliului forţat, prin nenumărate alte forme de ostracizare, a avut puterea să acceadă la oaece recunoaştere internaţională? Şi asta deşi, ca şi lui Noica, i-a fost închisă brutal în nas poarta Universităţii. Sigur că Marino a avut o percepţie acută a nedreptăţilor ce i s-au făcut, sigur că n-a putut privi impasibil nici decăderea „boierilor”, ai sîngelui sau ai minţii, nici transformarea slugilor în boieri şi toate celelalte, dar e în firea oamenilor, a tuturor oamenilor, să li se întîmple asta – dacă nu sînt nişte mancurţi, desigur. Şi, oricum, nu văd vreun păcat în a fi observat, nu inventat, repet asta, fenomenele cu pricina şi a le fi lăsat înscrise pe hîrtie. Şi pe vecie, e adevărat!

Mărturisesc că reproşul cel mai ciudat mi se pare cel legat de „lezarea marilor valori post-belice”, de zguduirea la care supune statuile de clasici – unii – în viaţă ale acestora. Aş vrea să fiu clar şi scurt: dacă soclurile sînt într-adevăr solide, statuile nu se vor dărîma. Dacă materialul din care sînt sculptate este cu adevărat unul nobil, ele vor rezista la această probă, aşa cum rezistă şi metalele nobile la infailibila probă cu acizi. Dacă nu, se vor duce pe apa Sîmbetei! Dar, cu siguranţă, nu memoriile lui Adrian Marino vor fi de vină pentru aşa grozavă întîmplare!

7 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , | 1 comentariu

02/apr/2010 Revenim asupra celei mai recente cărţi a prof. Lucian Boia

,,Germanofilii’’ sau… când joci cartea greşită

Marius Baloş

 Istoricul Lucian Boia are obiceiul de a da din când în când drumul la duşul rece peste istoria românilor. Ultimul său volum ,,Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 374 p., face tocmai acest lucru. Ce au în comun Ioan Slavici cu Dimitrie Onciul, Constantin Stere cu Simion Mehedinţi ori Constantin Rădulescu-Motru cu Grigore Antipa şi încă mulţi alţi intelectuali în afara faptului ca au fost contemporani? Ei bine, pe toţi aceşti intelectuali ii suda laolaltă o concepţie asemănătoare cu privire la rolul pe care trebuia să-l joace România în preajma primei conflagraţii mondiale.

Fără teama de a zgândări tabuurile unui subiect considerat fixat definitiv în istorie, interpretat sacrosanct şi prin urmare intangibil, Lucian Boia ridică cu calmul binecunoscut încă un văl de pe proprii noştri ochi istorici. Deşi îndeobşte se credea că intrarea României în război se bucura de susţinerea întregii clase politice, volumul prezintă şi cealaltă jumătate a istoriei. Filofrancezii, susţinători ai intrării României în război de partea Antantei au avut de înfruntat o îndârjită replică din partea susţinatorilor Puterilor Centrale. Aceştia din urma, germanofilii (termen ajuns până la noi mai degrabă cu un înţeles peiorativ) nu reprezentau deloc o minoritate intelectuală, ba mai mult, se bucurau de aderenţa unui impresionant număr de oameni politici şi intelectuali de primă mână din cele mai diverse domenii. Fie ca era vorba de o credinţă sinceră în deloc imposibila pe atunci victorie a Puterilor Centrale, fie de teama faţă de Rusia, intelectuali care în alte condiţii ar fi fost antagonişti pe scena politică, au format o serioasă opoziţie discursivă faţă de proiectul antantofil.

_______________________

Despre acelaşi volum al profesorului Boia, G E O P O L I T I K O N  a mai publicat:

La fel de intelectuali, la fel de români – Adrian Cioroianu

„Germanofilii” – cronică de carte – Mircea Morariu

_______________________

Volumul bine documetat, argumentat şi beneficiind de inconfundabilul stil Boia e structurat pe trei părţi:

i) prima, radiografiaza contextul politic şi intelectual al României ce tocmai se pregătea să intre în război; ii)  a doua, compusă dintr-un compendiu de 60 de intelectuali filogermani, cu arii de specialitate dintre cele mai diverse şi în fine, iii) o a treia parte care analizeaza soarta susţinătorilor Puterilor Centrale dupa încheierea războiului.

Lucian Boia nu tranşeaza istoria, nu aruncă cu sentinţe, lăsând la buna-credinţă analitică a cititorului concluziile. Implicarea şi mai ales destinul germanofililor după încheierea războiului e analizat atent, arătându-ne ca au existat germanofili şi… germanofili, unii care-şi fac cunoscute tranşant opţiunile, pe când alţii şi le-au exprimat mai în sotto voce.

Interesantă îmi pare analiza din prima parte a volumului dedicată presei vremii,- analiză care  radiografiază poate cel mai bine opiniile divergente la nivelul societăţii româneşti cu privire la tabăra beligerantă ce trebuia susţinută, aspect care poate valida presupunerea că asupra subiectului şi concluziilor istorice îndeobşte cunoscute s-a păstrat o complice tăcere.

Concluzionând,  istoricul Lucian Boia ne reliefează o Românie interbelică atent analizată, fentând atât tentaţiile organiciste cât şi demitizarea implozivă doar de dragul de a demitiza. Că ne place ori nu în funcţie de unghiul în care privim, volumul ,,Germanofilii…’’ reprezintă o lectură obligatorie pentru întelegerea mentalului colectiv românesc din preajma primului război şi mai ales, lansează în ,,istelosfera’’ românească curajul de a vorbi deschis despre un capitol deloc comod.

2 Aprilie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , | 1 comentariu

30/mart/2010 Ieri a fost lansată la Bucureşti ultima (!) carte a Annei Politkovskaia

… ieri, la Facultatea de Istorie, U.B. – la ora 15.00 – şi mai apoi la Librăria Diverta – Magheru, la ora 17.00, a avut loc lansarea cărţii Jurnal rusesc a jurnalistei ruse Anna Politkovskaia, ucise în octombrie 2006. La cele două lansări au participat prof. univ. Zoe Petre, dna Ioana Avădanei (Centrul pentru Jurnalism Independent), scriitorul Bedros Horasangian, jurnalistul Cristian Tudor Popescu şi prof. univ. Adrian Cioroianu. În cele ce urmează, o prezentare a cărţii din partea dlui Horasangian – EURAST

Jurnalul Annei Politkovskaia

Bedros Horasangian

 (…) O poveste simplă, fără prea multe volute stilistice. O poveste despre drama unei ţări, la urma urmelor, pentru că Anna Politkovskaiaconştiinţa pierdută a Rusiei, cum  a fost supranumită – şi-a sacrificat bruma de viaţă pentru idei şi idealuri. Lupta acestei jurnaliste de excepţie cu mecanismele instituţionale şi aparatulul oficial al statului rus, cu fostul preşedinte Vladimir Putin, în mod special, a fost o luptă inegală. Condeiul ei incisiv a fost frînt de focurile de revolver prin care a fost asasinată la Moscova, în octombrie 2006 de patru haidamaci al căror proces trenează de ani în şir. Nu sunt semnale că asasinii vor intra în închisoare. La momentul asasinatului jurnalul Annei Politkovkaia era pregătit pentru tipar. Nu a mai apucat să vadă cartea. A apărut postum, şi a fost tradusă în limba engleză. Avem la îndemînă un exemplar din jurnalul Annei Politkovskaia, apărut sub titlul “A Russian Diary”( Vintage Books, London, 2008) care este mai mult decît o simplă mărturie de credinţă. Traducerea aparţine lui Arch Tait, iar o comprehensivă şi caldă prefaţă, conturînd profilul unei femei de excepţie  este semnată de Jon Snow.

Ce conţine această carte? Este vorba mai mult despre Rusia şi ce se întîmplă în Rusia. Politkovaskia aproape că nu are biografie. Se consumă pentru adevăr, dreptate, justiţie, etica şi morala nu sunt simple vorbe pe buzele şi în sufletul ei. Jurnalul se dovedeşte un document istoric de primă mînă, dacă vrem să înţelegem ce s-a întîmplat în Rusia post gorbaciovistă. Acoperă doar cîţiva ani din istoria Rusiei. 2003, 2004, 2005 şi un tulburător final cu titlul “Sunt eu înfricoşată ?”, să aproximăm acel Am I Afraid ?, care pe ruseşte sună şi mai patetic. Nu, nu era înfricoşată Anna Politkovskaia, poate de aceea au şi împuşcat-o nişte ticăloşi. La urma urmelor cine şi de ce a împuşcat-o pe Anna Politkovskaia ? Răspunsul îl găsim în acest jurnal şi în celelalte cărţi ale ei. În cea dedicată războaielor din Cecenia, unde a demascat ororile întreprinse de armata rusă – patriotismul şi dragostea de ţară nu presupun acceptarea oricăror crime – sau mai ales în “Rusia lui Putin”, unde a devoalat mecanismele corupţiei şi abuzurilor noii clase politice ruse. Democraţia rămâne un vis îndepărtat pentru Rusia, realpolitik-ul şi pragmatismul occidentului vizavi de interesele strategice făcînd posibile orice fel situaţii. Cu oameni şi destinele lor. Despre minciună şi adevăr scrie cu luciditate şi lipsă de speranţă Anna Politkovkaia, despre încrederea în speranţă că poate nu suntem chiar atît de ticăloşi pe cît ne dovedim. O carte camusiană scrisă şi trăită, febril, ruseşte. Personaj de mare litaratură rusă, Anna Politkovskaia chiar a existat. Dovadă şi acest jurnal. Uneori ce rămâne scris se dovedeşte mai important decât cel care a gîndit, trăit şi murit toate acestea. (…) Un jurnal politic al unei femei care şi-a trăit viaţa în afara ei.

30 Martie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

15/mart/2010 „Matrioşka” a vizitat Timişoara

Adrian Cioroianu a lansat „Geopolitica Matrioşkăi” la Timisoara

http://www.tion.ro/stiri/timis/articol/adrian-cioroianu-a-lansat-geopolitica-matrioskai-la-timisoara/cn/news-20100312-08544873

Fostul Ministru de Externe Adrian Cioroianu a fost prezent vineri seara (12 mart a.c.) la Timisoara, unde şi-a lansat cel mai recent volum, „Geopolitica Matrioşkăi”. (foto: tion.ro)

Geopolitica Matrioşkăi” este primul volum al unei lucrări dedicate istoriei recente a Rusiei postsovietice şi a spaţiului pe care strategii de la Moscova îl numesc „vecinătatea imediată” a Rusiei actuale. Volumul a fost lansat vineri seara, la librăria Cărtureşti din Iulius Mall Timisoara, iar la eveniment au vorbit Victor Neumann, Marcel Tolcea şi Daniel Vighi. (foto: Mediafax)

Cartea a reprezentat o mare surpriză, o serie de informaţii necunoscute până acum. E clar o carte scrisă de un istoric, dar care foloseşte bine experienţa de diplomat”, a spus la lansarea volumului prof. Victor Neumann. „Adrian ştie foarte bine să ne farmece cu o poveste despre un sistem care îşi caută sensul”, l-a completat şi Marcel Tolcea.

Volumul „Geopolitica Matrioşkăi” poate fi achiziţionat din librăriile Cărtureşti (…).

15 Martie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

07/mart/2010 În atenţia studenţilor de la Facultatea de Istorie (U.B.): bibliografie curs „Societate, cultură, ideologie în România postbelică”

Bibliografie curs

Societate, cultură, ideologie în România postbelică

al prof. Adrian Cioroianu

(bibliografia este orientativă; sunteţi invitaţi la semnalarea oricăror cărţi & studii care se adaugă acestei teme)

  1.  *** 6 martie 1945 – Începuturile comunizării României,  Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995
  2. C. Aioanei & C. Troncotă, “Modelul reeducării prin autoanaliză. Aiud şi Gherla, 1960-1964”, în Arhivele totalitarismului, II, nr. 1-2, 1994
  3. C. Aioanei & C. Troncotă, “Rezistenţa anticomunistă în penitenciarele din România, 1945-1964”, în Arhivele totalitarismului, II, nr. 3, 1994
  4. Ştefan Andreescu, A little known Issue in the History of Romania: The Armed Anti-Communist Resistence, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIII, nr. 1-2, 1994
  5. Cristopher Andrew şi Oleg Gordievski, KGB – Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, ALL, Bucureşti, 1994
  6. Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu-Dej, regie proprie, Bucureşti, 1998
  7. Hanna Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
  8. *** Armata Roşie în România. Documente, vol. 1, editat de “Revista de Istorie Militară”, Bucureşti, 1995.
  9. Dumitru Bacu, Piteşti. Centrul de reeducare studenţească, ed. Atlantida, Bucureşti, 1991

– text integral în format word doc.Curs_Societate cultura ideologie_bibliografie

7 Martie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

05/mart/2010 În atenţia studenţilor Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti – bibliografie curs special

Bibliografie – cursul

“Cultul personalităţii şi construcţia unicităţii liderului în România contemporană”

al prof. Adrian Cioroianu

 (bibliografia este orientativă; sunteţi invitaţi la semnalarea oricăror cărţi & studii care se adaugă acestei teme) 

  1. *** Activitatea revoluţionară, patriotică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
  2. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, 1998
  3. Florin Anghel, Une évolution de la mystification des événements du 23 Aout 1944 dans le discours officiel communiste, 1945-1989, în “Revue Roumaine d’Histoire”, XXXIII, nr. 3-4, iulie-decembrie 1994
  4. Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu Dej, Ediţie de casă, regie proprie, Bucureşti, 1998
  5. *** Arhitect şi constructor de Ţară. Omagiu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1987
  6.  Cornel Armean, De ce a fost ucis?, Ed. Alfabetul, f.l., 1993
  7.  *** Arta monumentală în România “Epocii Nicolae Ceauşescu”, în “Arta”, XXXIV, nr. 7, 1987

 –  text integral în format word doc.: Curs_cult personalitatii_bibliografie

5 Martie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

27/ian/2010 Vineri, „Matrioşka” merge în vizită la Iaşi

Cartea „Geopolitica Matrioşkăi” şi autorul ei în vizită la Iaşi:

vineri, 29 ianuarie a.c., prof. Adrian Cioroianu are întâlniri cu studenţii Facultăţii de Istorie ai Universităţii Al. I. Cuza (ora 10.30, într-o discuţie cu tema “România de azi. Noi provocări geopolitice“), apoi cu studenţi de la Universitatea Petre Andrei (ora 12.00),

iar la ora 17.00, la Casa Pogor, în cadrul “Prelecţiunilor Junimii“, prof. A.C. va susţine conferinţa “Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară perfectă“.

Cu aceeaşi ocazie va avea loc lansarea volumului “Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“. Printre invitaţi: Constantin Simirad, Liviu Antonesei, Gheorghe Bunghez, Constantin Dram, Petru Frăsilă. (detalii: întâlnire cu tinerii istoriciFlacăra Iaşului; iaşicâştigă)

27 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

27/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceauşescu, erou literar: de la Titus Popovici la Marin Preda (4/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 4/4)

Oricum, dacă prezenţa lui Antonescu i-a nemulţumit pe sovietici, ceea ce i-a intrigat pe cititorii români a fost prezenţa în roman a lui Nicolae Ceauşescu. Este indubitabil că această prezenţă a fost preţul plătit pentru privilegiul de a face din mareşalul Antonescu şi epoca sa subiect al unei cărţi sortite unui succes sigur prin chiar acest subiect inedit.

Ion Bârladeanu, colaj (4), 1990

Capitolul XI, aproape imediat următor prezentării acelui Antonescu retras în pacea apartamentului matern, este dedicat unui tânăr (pe nume Ionică) a cărui descriere începe în aceeaşi seară de Crăciun a anului 1940, în timp ce el rememorează felul în care decurseseră ultimii ani. În celulele comuniştilor, “[t]înărul revoluţionar, cu ochii deschişi în lumina sinistră a becului care nu se stingea niciodată“ (un tânăr de 16 ani, dar care deja avea în spatele său “şase ani de activitate“ în mişcarea subterană comunistă[1]) “gândea că întâmplările legate de recrutarea lui erau cele mai frumoase amintiri din cruda sa viaţă“[2]. Tânărul din roman este lesne identificabil prin reperele sale biografice: legat, prin apartenenţa sa politică, de grevele de la Griviţa din 1933, el se dusese din proprie iniţiativă după acei grevişti “la procesul lor, tocmai la Craiova, (…) cu petiţii şi semnături în buzunar“. Puse în faţa acestei manifestări de dârzenie juvenilă, autorităţile “l-au dat pe mâna jandarmilor să-l ducă acasă din post în post, pe jos şi cu mâinile la spate, în cătuşe, ca pe un răufăcător“[3]. Astfel încât “băiatul (…) mic de statură (…) [şi cu] forţă în el, a pornit-o la drum astfel, cu soldatul lângă el“. Cuvântul “semeţ“ apare de două ori în următoarele două pagini[4] ori de câte ori este vorba despre comportamentul băiatului care, în ciuda tratamentului, “se ţinuse tare“[5] şi “mersese neîncetat timp de şapte zile, de dimineaţa până seara“, timp în care “[c]âte-o muiere îi dădea apă şi câte o felie de pâine, pe care băiatul o mânca ţinându-şi cătuşele în faţă“[6]. Ajuns în cele din urmă în satul său natal, băiatul este predat familiei sale – adică unui tată îngrijorat şi unei mame care “izbucnise în plâns“. Trecutul extra-revoluţionar al tânărului[7] oferă şi el un dèja vu: sora mai mare a tânărului este amintită ca fiind muncitoare la Bucureşti, oraş în care şi băiatul învăţase o meserie lucrând la mici patroni; băiatului, încă de mic, fusese pedepsit pentru încăpăţânarea lui, dar tot lui nu-i era frică de întuneric şi îşi încuraja fraţii (“Mergeţi cu mine!“ zicea el şi le insufla astfel curajul“) să meargă seara în pădure; când mâncarea pe masa familiei nu era îndestulătoare, tânărul se ridica senin, spunând “Nu mi-e foame!“; tot el mergea desculţ la şcoală încă de la începutul lui februarie (datorită stării de precaritate materială a familiei) şi învăţa de pe cărţile altora (din acelaşi motiv), ceea ce nu-l împiedica să aibă cele mai bune rezultate din clasă, pentru că “avea o memorie deosebită, îi ajungea să citească o singură dată lecţia şi să reţină şi să nu uite nimic”. Toate aceste detalii “biografice” ale lui “Ionică” sunt lesne reperabile: ele apar aidoma în cartea din 1971 a lui Michele-Pierre Hamelet despre liderul N. Ceauşescu[8]. Marin Preda le preia întocmai. După cum preia şi el detaliul foarte sugestiv că în noiembrie 1940, când legionarii intraseră în închisoare şi asasinaseră câţiva foşti miniştri şi funcţionari de stat al regelui abdicat Carol al II-lea, ei nu putuseră trece în sectorul unde se aflau deţinuţii comunişti pentru că soldaţii îi apăraseră pe aceştia. Din punct de vedere istoric, aceasta este o pură fantezie.

În fine, discuţia dintre tânărul revoluţionar adus acasă şi tatăl său, din finalul capitolului, trimite şi el prin parafrază la aceeaşi binecunoscută morală a poemului lui Bolintineanu: băiatul îşi anunţă familia că va pleca de acasă chiar de a doua zi, pentru a-şi continua lupta. Tatăl cedase, ştiind că acest băiat este cel mai dârz dintre toţi cei zece copii ai săi; mai mult, tatăl “[v]ânduse cele două oi pe care le avea şi îl lăsase să plece acolo unde îl chema soarta…“[9].

Greu de crezut că, în România patriarhală a anilor ’30, un tată de familie săracă ar fi fost dispus la un asemenea gest de conştiinţă civică şi politică pentru a-şi încuraja fiul – un adolescent fără un rost al lui, în acel moment. Marin Preda, el însuşi fiu de ţăran, pare a nu-şi pune această problemă (dealtfel, episodul cu vânzarea oilor de către tatăl foarte înţelegător este preluat tot de la Hamelet).

Oricum, se cuvine precizat că, imediat după 1990, romanul lui Preda a fost retipărit într-o nouă ediţie[10]. Cu de la sine putere şi în numele obsesiei pentru de-ceauşescizare din acel moment, redactorul acesteia[11] a suprimat capitolul care vorbeşte despre Ionică – Ceauşescu.

Ar fi fost autorul, Marin Preda, de acord cu acest lucru? Este, în realitate, atât de simplu să operezi chirurgical purificarea unei literaturi? Ambele întrebări rămân pe mai departe deschise.


[1] Ibidem, p. 169.

[2] Ibidem, p. 163.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, pp. 164-165.

[5] Ibidem, p. 166.

[6] Ibidem, p. 167.

[7] Ibidem, pp. 168-169.

[8] Michel-Pierre Hamelet, Nicolae Ceauşescu. Biografie şi texte selectate, Ed. Politică, Bucureşti, 1971 (ed. franceză Nicolae Ceauşescu. Présentation, choix de textes, Ed. Seghers, Paris, 1971).

[9] Preda, Delirul …,, p. 169.

[10] Marin Preda, Delirul, Ed. Expres, Bucureşti, 1991.

[11] Jurnalistul Ion Cristoiu.

_________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

27 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

26/ian/2010 „Ceausescu – 92”: Nicolae Ceausescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (3/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(doua studii de caz: “Puterea şi Adevarul” de Titus Popovici şi “Delirul” de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 3/4)

Fişa biografică a personajului Ion Antonescu – începută în capitolul VIII al cărţii şi continuată în capitolul IX[1], cel care-l prezintă pe general în postura unui fiu care se retrage în locuinţa mamei sale, în după-amiaza zilei de 24 decembrie 1940, nu pentru a sărbători Crăciunul, ci pentru a fugi de toate gândurile care-l chinuiesc – este relativ[2] exactă şi cu atât mai persuasivă cu cât este prezentată prin mijloacele romanţării proprii literaturii. În halat şi în papuci de casă, Conducătorul Antonescu trece în revistă – prin voinţa scriitorului Preda – toate etapele ascensiunii sale, din 1917 şi până în septembrie 1940 când, oarecum împotriva convingerilor sale, urmează să-i asocieze la guvernare pe legionarii din Garda de Fier. O rememorare şi o analiză a situaţiei curente în care mama sa devine nu numai confesor, dar şi consilier. Toate personajele reprezentative ale epocii sunt prezente, cu explicaţii succinte, în această prezentare a lui Antonescu: I. Gh. Duca, generalul Zizi Cantacuzino, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, regele Carol al II-lea, metresa acestuia Elena Lupescu, Nicolae Iorga, mareşalul Palatului Urdăreanu, Horia Sima, Gh. Tătărescu ş.a. O astfel de sinteză a istoriei interbelice a României cititorul mediu român nu mai întâlnise în nici un roman publicat în ţară. În plus, în lunga discuţie dintre Conducătorul Antonescu şi masa sa cititorul putea întrevede, vag, un ecou al altui episod literar-mitologic: discuţia, ceva mai plină de dramatism, dintre Ştefan cel Mare şi mama sa, din poemul clasic “Mama lui Ştefan cel Mare“ a lui Dimitrie Bolintineanu, piesă literară cunoscută tuturor românilor cu educaţie medie – din moment ce ea s-a aflat timp de decenii în manualele de literatură română pentru şcoala generală. Din punctul meu de vedere, această parafrază literară nu este accidentală, ci urmărită de autor. Ca şi la Bolintineanu, la Preda ultima replică a mamei este una prin care, îmbărbătându-şi fiul, îl trimite să continue lupta începută deja. Desigur, tocmai această umanizare a personajului – alături de argumentarea campaniei sale militare de recucerire a Basarabiei pierdute în vara anului 1940 – sunt cele ce au stârnit protestele sovietice în lunile următoare apariţiei cărţii.

Ion Bârladeanu, colaj (3), 1990

Dar Antonescu nu este singurul Conducător prezent în roman. Nu prezenţa sa este cea care i-a şocat cel mai mult pe români şi nici acele replici cu cheie în care cititorul a încercat găsirea unor sensuri mai proprii anilor ’70 decât anilor ’40 – precum, pe de o parte, prezentarea unei societăţi în care presa liberă era realmente o putere în stat, aşa cum ea nu mai era în România anului ’75, mai ales după tezele din iulie 1971 sau după legea presei din martie 1974; sau, pe de altă parte, aceste trei fraze din convorbirea telefonică pe care, în acel 24 decembrie 1940, Ion Antonescu ar fi avut-o cu mama sa, prin care o anunţa despre intenţia de a o vizita: “Nevastă-mea m-ar stingheri şi m-ar irita… Maria a şi intrat în rolul de soţie a conducătorului statului, ştii, are idei… N-am nevoie de ideile nimănui, ale mele mi-ajung“[3] (subl. m., A.C.) – spune Antonescu mamei sale. Şi, dat fiind că zvonul referitor la divergenţe între Elena Ceauşescu şi mama soţului său circulau deja în societatea românească şi dat fiind că soţia Conducătorului din anii ’70 părea ea însăşi tot mai dornică să-i fie recunoscute ideile ce urmau ascensiunii sale politice grăbite, cititorii români au dorit ca în aceste fraze să găsească un atac subtil dar eficace nu la prea puţin cunoscuta Maria Antonescu, fosta soţie a lui Ion Antonescu, ci la Elena Ceauşescu, contemporana lor. (continuarea – mîine)


[1] Preda, Delirul …, pp. 131–159.

[2] Spun relativ pentru că, în dorinţa de a sublinia anglo- şi francofilia lui Antonescu, Preda aminteşte numirea acestuia, în 1924, ca ataşat militar la Londra, dar şi faptul că acesta ar fi fost “şef de promoţie la Saint-Cyr, unde foarte rar se întâmpla ca un străin să fie astfel recunoscut de profesorii francezi drept cel mai bun“ (Preda, Delirul …, p. 132). Or, acest din urmă detaliu este cu totul fictiv. Antonescu nu a fost absolvent al Şcolii Militare de la Saint-Cyr; în ciuda faptului că acest detaliu pus în circulaţie de Preda a fost în mod repetat infirmat de istorici, el dăinuie încă în discursul public românesc până astăzi.

[3] Ibidem, p. 131.

__________________________

– fragmente din conferinta omonima sustinuta la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundatia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

26 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

25/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (2/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar
Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 2/4)

Al doilea exemplu este, din punctul meu de vedere, cu mult mai notabil decât acesta abia amintit. Parabola din 1973 a lui Titus Popovici pleca de la un episod politic real – investigarea, de către o comisie, la sugestia directă a lui Nicolae Ceauşescu, a misterelor legate de moartea lui Pătrăşcanu – şi sfârşeşte, firesc date fiind condiţiile, într-un compliment făcut celui ce simbolizează schimbarea politică la vârful partidului. Parabola ce urmează pleacă şi ea de la un sâmbure de adevăr, dar dezvoltarea ei trece graniţele unei imense fraude cauţionate în epocă, tot mai explicit, de istoriografia română.

În prima parte a anului 1975, Marin Preda, unul dintre cei mai reprezentativi prozatori români ai secolului XX, publică romanul Delirul, dramă socială şi istorică pusă pe fundalul începutului anilor ’40, în mediul jurnaliştilor bucureşteni, dar cu extinderi profunde în restul unei societăţi pe care autorul o descrie cu o admirabilă îndemânare[1].

Autorul însuşi era chiar şi atunci un caz în sine: aproape, în perioada debutului, de preceptele realismului socialist pe care umanizează graţie unui talent rar, văzut după 1971 drept unul dintre “rezistenţii“ cei mai redutabili faţă de planul oficial de reideologizare în forţă a creaţiei artistice, Marin Preda este deja la mijlocul anilor ’70 unul dintre scriitorii al căror prestigiu le permite să nu amestece literatura şi politica mai mult decât o cere stricta conjunctură. Preda nu a fost un disident, dar era în 1975 – şi va rămâne până la moartea sa, în 1980 – o hard nut to crack pentru regim[2], chiar şi în ciuda serviciilor indirecte pe care, din poziţia sa în lumea literară, le aducea acestuia. Tocmai din perspectiva acestor servicii indirecte romanul Delirul este şi cel mai interesant: el ilustrează în egală măsură individualizarea scriitorului, prin abordarea unei teme până atunci puternic tabu-izată de către discursul oficial, dar o face printr-o concesie al cărei caracter extraordinar derivă tocmai din faptul că ea este făcută de Marin Preda şi nu de un alt autor.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Potrivit tuturor interpretărilor – inclusiv cele ale criticilor şi istoricilor literari apropiaţi scriitorilor –, Marin Preda s-a documentat câţiva ani pentru acest roman, pe care în momentul apariţiei avea încă intenţia să îl continue cu un al doilea volum[3] – o idee rămasă numai în stadiu de proiect. Detaliul cel mai discutabil în analiza acestui best seller beletristic priveşte eventualul sprijin de care Preda s-ar fi bucurat, din partea regimului, pentru această documentare; faptul că acest sprijin ar fi fost acordat şi primit nu este încă dovedit de manieră tehnic-formală, dar este considerat ca foarte posibil de către majoritatea celor avizaţi direct sau tangenţial[4]; este cunoscut faptul că toţi cei care – fie ei istorici sau artişti plastici –, cu acordul regimului, abordau teme delicate ale istoriei recente, beneficiau de acest sprijin, care mergea uneori chiar până la selectarea documentelor, lucrărilor sau fotografiilor ce urmau să fie avute în vedere.

Caracterul excepţional al aceste apariţii a fost dat de personajul care devenea eroul indirect al cărţii: mareşalul Antonescu, Conducătorul României între 6 septembrie 1940 şi 23 august 1944. Dat fiind discursul efectiv univoc practicat în mod oficial în ţară despre acest general – ulterior mareşal – care în iunie 1941 implicase România în războiul antisovietic cu scopul recuperării provinciei Basarabia (Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, la data apariţiei romanului), romanul lui Preda are multe din datele unei reabilitări. Desigur, tonul scriitorului nu putea trece dincolo de ceea ce regimul putea accepta: mareşalul este frecvent numit “dictatorul“, deciziile sale sunt prezentate cât mai neutru cu putinţă şi nu există nici una dintre trăsăturile unei rememorări apologetice. Totuşi, mai presus de toate, Ion Antonescu este umanizat într-o manieră până atunci cu totul inedită. Personajul are multe necazuri şi puţine bucurii, are dubii, este chinuit de frământări, destinul său în cele din urmă tragic este anunţat de toate aceste probe morale prin care trece. (continuarea – mîine)


[1] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1975. Potrivit datelor tehnice ale volumului, bunul de tipar a fost primit pe data de 15 ianuarie 1975; primul tiraj a fost de 35 de mii de exemplare

[2] Este formula lui Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent: The Case of Romania, în “Orbis”, XXVII, nr. 2, 1983, p. 418.

[3] Ultima pagină – 415 – a romanului purta menţiunea “Sfârşitul volumului I“.

[4] Două dintre persoanele din anturajul politic al vremii – Ştefan Andrei şi Cornel Burtică – mi-au confirmat caracterul mai mult decât probabil al unui sprijin de documentare primit de către Marin Preda din partea oficialităţilor. În schimb, Georgeta Dimisianu – fost redactor la Ed. Cartea Românească – neagă această posibilitate (întîlnire cu studenţii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, 19 nov. 2009).

_______________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

25 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

24/ian/2010 „Ceauşescu – 92”: Nicolae Ceauşescu erou literar, de la Titus Popovici la Marin Preda (1/4)

Nicolae Ceauşescu – personaj literar

Literatură, cult şi propagandă în România anilor ’70

(două studii de caz: “Puterea şi Adevărul”, de Titus Popovici şi “Delirul”, de Marin Preda)

 Adrian Cioroianu

 (episodul 1/4)

În România regimului comunist, foarte vizibil în anii ’60, o veritabilă modă literară se propagă în câmpul literaturii: anume romanul (dar şi piesa de teatru sau poemul) cu cheie, gen de scriitură destinat celor care, într-un fel sau altul, sunt deja iniţiaţi, care ştiu să citească printre rânduri şi să depisteze personajele reale care se ascund în spatele numelor fictive.

Este, fără îndoială, tocmai reflexul cenzurii cel care a creat şi a asigurat succesul indiscutabil al acestei literaturi codificate, cu atât mai apreciată de cititori cu cât această codificare furnizează impresia că evenimentele şi interpretările oferite sunt mai credibile decât versiunile explicit oficiale ale aceloraşi evenimente. Din punctul meu de vedere, este mai presus de orice îndoială că oficialităţile au penetrat în timp relativ scurt acest mecanism; şi, atâta vreme cât neutralizarea lui ar fi fost practic imposibilă chiar şi într-o societate pe deplin controlată, oficialităţile l-au acaparat în bună parte şi l-au exploatat în manieră proprie, tocmai pentru a mări credibilitatea propriilor lor interpretări.

Ion Bârladeanu, colaj, 1990

Primul exemplu ales este o operă dramatică publicată în 1973, transcripţie scenică a unui film cu acelaşi titlu: “Puterea şi adevărul“, de Titus Popovici, publicată în ianuarie 1973 în revista “Teatru“[1]. Piesa, adusă în scenă la Teatrul Bulandra din Bucureşti în regia lui Liviu Ciulei (el însuşi un regizor foarte apreciat şi creditat cu parti pris-uri artistice mai curând liberale), a fost un succes veritabil. Nici o surpriză în faptul că acest lucru s-a întâmplat. “Acţiunea se petrece în zilele noastre“, precizează prevenitor autorul în deschidere, chiar dacă – cititorul mediu avizat înţelege repede – acţiunea de fapt se petrecuse în urmă cu peste două decenii. În culisele piesei se află “afacerea Pătrăşcanu“, liderul de partid condus spre moarte de o cabală politică dirijată de fostul prim-secretar al partidului, GheorghiuDej; afacere prin a cărei reprezentare alegorică autorul, Titus Popovici, va atinge unul dintre vârfurile propriei sale cariere. În teatru, Pătrăşcanu este cu mult mai norocos decât în viaţa reală; aici se numeşte Petre Petrescu, este un inginer cu un spirit luminat dublat de o demnitate umană de admirat. În trecutul său, inginerul fusese închis – din motive politice –, în urma unor acuzaţii nedrepte, conturate chiar cu complicitatea colegilor săi de partid; acum el este din nou liber şi cu totul pregătit să uite şi să ierte. Cel care i-a distrus tinereţea se numeşte Pavel Stoian (a se citi Gheorghe Gheorghiu-Dej), era cel mai bun prieten al inginerului Petrescu şi ocupa în acel trecut tenebros poziţia de prim-secretar al comitetului judeţean de partid. “Deşi cinstit şi devotat cauzei socialismului, acesta îşi înţelege rolul într-o manieră dogmatică şi abuzivă, depărtându-se de tovarăşii cei mai apropiaţi, adoptând măsuri arbitrare, de o gravitate excepţională, împotriva celor care au alte opinii decât ale sale“[2] – spune prefaţatorul piesei (provocându-ne să observăm cât de mult seamănă această notă de cronicar cu o caracterizare proprie şedinţelor de partid!). În fine, personajul prin excelenţă pozitiv al piesei este noul prim-secretar Mihai Duma, cel care recent l-a înlocuit în funcţie pe Pavel Stoian, acesta din urmă fiind atins de o boală incurabilă – aşa cum în istoria reală Nicolae Ceauşescu l-a înlocuit pe un Gheorghiu-Dej răpus de cancer.

Aşadar, nici o dificultate în a-l repera în Mihai Duma (personaj ce dovedeşte “un nou fel de a înţelege sinteza puterii şi adevărului, de unde şi superioritatea sa politică şi morală“[3]) pe Nicolae Ceauşescu, personajul în viaţă. Constrâns de această distribuţie, finalul este echivalent unei ore de istoriei recentă cu deznodământ optimizat: Pavel Stoian (alias Gheorghe Gheorghiu-Dej) este muribund, frământat de regrete dureroase; experimentatul Petre Petrescu (alias Lucreţiu Pătrăşcanu), care este liber, şi tânărul şi promiţătorul Mihai Duma (alias Nicolae Ceauşescu), noul conducător de partid, rămân împreună, lucrând cot la cot pentru binele regiunii şi pentru noul comitet de partid (altfel spus, pentru România şi pentru PCR). Literatura oferă astfel un happy end tardiv pentru istoria virtuală a unui vechi conflict din sânul partidului. (continuarea – mîine)


[1] Pentru un impact sporit, piesa a fost tradusă în limbi de circulaţie şi publicată în revistele de propagandă spre exterior ale regimului – vezi o versiune franceză la Titus Popovici, Le Pouvoir et la Vérité, în “Revue Roumaine“, XXVIII, nr. 3, martie 1974, p. 21.

[2] Traian Şelmaru, prefaţă la Popovici, op. cit.

[3] Ibidem.

________________________

– fragmente din conferinţa omonimă susţinută la colocviul „Actualitatea istoriei literare” organizat de Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, octombrie 2009.

24 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (6/6). Concluzii

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, concluziile acestei intervenţii – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (VI)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

DOMESTIC IMPEDIMENTS

What then, on balance, can be said of Obama’s foreign policy? So far, it has generated more expectations than strategic breakthroughs. Nonetheless, Obama has significantly altered U.S. policies regarding the three most urgent challenges facing the country. But as a democracy, the United States has to base its foreign policy decisions on domestic political consent. And unfortunately for Obama, gaining that support is becoming more difficult because of three systemic weaknesses that impede the pursuit of an intelligent and decisive foreign policy in an increasingly complex global setting.

The first is that foreign policy lobbies have become more influential in U.S. politics. Thanks to their access to Congress, a variety of lobbies – some financially well endowed, some backed by foreign interests – have been promoting, to an unprecedented degree, legislative intervention in foreign-policy making. Now more than ever, Congress not only actively opposes foreign policy decisions but even imposes some on the president. (The pending legislation on sanctions against Iran is but one example.) Such congressional intervention, promoted by lobbies, is a serious handicap in shaping a foreign policy meant to be responsive to the ever-changing realities of global politics and makes it more difficult to ensure that U.S. – not foreign – interests are the point of departure.

The second, documented by a 2009 RAND study, pertains to the deepening ideological cleavage that is reducing the prospects for effective bipartisanship in foreign policy. The resulting polarization not only makes a bipartisan foreign policy less likely, but it also encourages the infusion of demagogy into policy conflicts. And it poisons the public discourse. Still worse, personal vilification and hateful, as well as potentially violent, rhetoric are becoming widespread in that realm of political debate that is subject to neither fact checking nor libel laws: the blogosphere.

Last but not least, of the large democratic countries, the United States has one of the least informed publics when it comes to global affairs. Many Americans, as various National Geographic surveys have shown, are not even familiar with basic global geography. Their knowledge of other countries’ histories and cultures is not much better. How can a public unfamiliar with geography or foreign history have even an elementary grasp of, say, the geopolitical dilemmas that the United States faces in Afghanistan and Pakistan? With the accelerating decline in the circulation of newspapers and the trivialization of once genuinely informative television reporting, reliable and timely news about critical global issues is becoming less available to the general public. In that context, demagogically formulated solutions tend to become more appealing, especially in critical moments.

Together, these three systemic weaknesses are complicating efforts to gain public support for a rational foreign policy attuned to the complexity of the global dilemmas facing the United States. Obama’s instinct is to lead by conciliation. That has been his political experience, and it has obviously been the key to his electoral success. Conciliation, backed by personal inspiration and the mass mobilization of populist hopes, is indeed the most important impetus for moving a policy agenda forward in a large democracy. In campaigning for the presidency, Obama proved that he was a master both of social conciliation and of political mobilization. But he has not yet made the transition from inspiring orator to compelling statesman. Advocating that something happen is not the same as making it happen.

In the tough realities of world affairs, leadership also requires an unrelenting firmness in overcoming foreign opposition, in winning the support of friends, in negotiating seriously when necessary with hostile states, and in gaining grudging respect even from those governments that the United States sometimes has an interest in intimidating. To these ends, the optimal moment for blending national aspirations with decisive leadership is when the personal authority of the president is at its highest – usually during the first year in office. For President Obama, alas, that first year has been dominated by the economic crisis and the struggle over health-care reform. The next three years may thus be more difficult. For the United States’ national interest, but also for humanity’s sake, that makes it truly vital for Obama to pursue with tenacious audacity the soaring hopes he unleashed.

16 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 A fost mareşalul Ion Antonescu un erou?

Oare toţi patrioţii sunt eroi ?

 Adrian Cioroianu

 Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nici o garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.

Voi argumenta (într-o ordine aleatoare) aceste idei.

Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum “şef de promoţie”, cum scria Marin Preda în romanul Delirul), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al II-lea război mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului. Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior, intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.

Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement verbal, fără nici un acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent/ironic faţă de junele rege Mihai al României, Antonescu n-a cerut garanţii şi n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e o compensaţie.

După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică “modelul” soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de evrei & ţigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieşit victorios în Rusia. E adevărat că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui Antonescu să fi fost aceeaşi chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani.

În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare, Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare, România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi criterii.

– text publicat în revista „Historia”, nr. 1, ianuarie, 2010

15 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | 12 comentarii

15/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (5/6). SUA şi Rusia & China

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Rusia şi China – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (V)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

 

KEY STRATEGIC RELATIONSHIPS

The president, in addition to coping with these immediate challenges, has indicated his intent to improve three key geopolitical relationships of the United States: with Russia, with China, and with Europe. Each involves longer-term dilemmas but does not require crisis management now. Each has its own peculiarities: Russia is a former imperial power with revisionist ambitions but declining social capital; China is a rising world power that is modernizing itself at an astonishing pace but deliberately downplaying its ambitions; Europe is a global economic power devoid of either military clout or political will. Obama has rightly indicated that the United States needs to collaborate more closely with each of them.

 

Hence, the administration decided to „reset” the United States’ relationship with Russia. But that slogan is confusing, and it is not yet clear that Washington’s wishful thinking about Moscow’s shared interests on such matters as Iran is fully justified. Nonetheless, the United States must think strategically about its long-term relationship with Russia and pursue a two-track policy: it has to cooperate with Russia whenever doing so is mutually beneficial, but in a way that is also responsive to historical reality. The age of closed empires is over, and Russia, for the sake of its own future, will eventually have to accept this.

 

Seeking to expand cooperation with Russia does not mean condoning Russia’s subordination of Georgia (through which the vital Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline passes, providing Europe with access to Central Asian energy) or its intimidation of Ukraine (an industrial and agricultural heartland of the former Soviet Union). Either move would be a giant step backward. Each would intensify Russia’s imperial nostalgia and central Europe’s security fears, not to mention increase the possibility of armed conflicts. Yet so far, the Obama administration has been quite reluctant to provide even purely defensive arms to Georgia (in contrast to Russia’s provision of offensive weaponry to Venezuela), nor has it been sufficiently active in encouraging the EU to be more responsive to Ukraine’s European aspirations. Fortunately, Vice President Biden’s fall 2009 visit to Poland, Romania, and the Czech Republic did reaffirm the United States’ long-term interest in political pluralism within the former Soviet space and in a cooperative relationship with a truly postimperial Russia. And it should always be borne in mind that the survival of the former makes the latter more likely.

 

A longer-term effort to engage China in a more forthcoming approach to global problems is also needed. China is, as it has proclaimed, „rising peacefully,” and unlike Russia, it is patiently self-confident. But one can also argue that China is rising somewhat selfishly and needs to be drawn more broadly into constructive cooperation on global economic, financial, and environmental decisions. It also has growing political influence over geopolitical issues that affect core U.S. interests: North Korea, Iran, Afghanistan and Pakistan, and even the Israeli-Palestinian conflict.

 

Thus, Obama’s decision to develop a top-level bilateral U.S.-Chinese relationship has been timely. Cultivating at the presidential-summit level a de facto geopolitical G-2 (not to be confused with proposals for an economic G-2), highlighted by Obama’s November visit to China, is helping develop an increasingly significant strategic dialogue. The leaders of the United States and China recognize that both countries have a major stake in an effectively functioning world system. And they appear to appreciate the historic potential and the respective national interests inherent in such a bilateral relationship.

 

Paradoxically, despite Obama’s expressed desire, there seem to be fewer prospects in the near future for a strategically significant enhancement of the United States’ relationship with its closest political, economic, and military partner: Europe. Obama’s predecessor left a bitter legacy there, which Obama has greatly redressed in terms of public opinion. But genuine strategic cooperation on a global scale is not possible with a partner that not only has no defined and authoritative political leadership but also lacks an internal consensus regarding its world role.

 

 Hence, Obama’s intent to reignite the Atlantic partnership is necessarily limited to dialogues with the three key European states with genuine international clout: the United Kingdom, Germany, and France. But the utility of such dialogues is reduced by the personal and political differences among these countries’ leaders – not to mention the British prime minister’s grim political prospects, the French president’s preoccupation with personal celebrity, and the German chancellor’s eastward gaze. The emergence of a unified and therefore influential European worldview, with which Obama could effectively engage, seems unlikely anytime soon.

15 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

14/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a a primului an de mandat Obama (4/6). SUA şi capcana Afganistan & Pakistan

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre capcana din Afganistan & PakistanEURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (IV)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE AFPAK QUAGMIRE

The third urgent and politically sensitive foreign policy issue is posed by the Afghan-Pakistani predicament. Obama has moved toward abandoning some of the more ambitious, even ideological, objectives that defined the United States’ initial engagement in Afghanistan – the creation of a modern democracy, for example. But the United States must be very careful lest its engagement in Afghanistan and Pakistan, which still has primarily and most visibly a military dimension, comes to be viewed by the Afghans and the Pakistanis as yet another case of Western colonialism and elicits from them an increasingly militant response.

Some top U.S. generals have recently stated that the United States is not winning militarily, an appraisal that ominously suggests the conflict with the Taliban could become similar to the Soviet Union’s earlier confrontation with Afghan resistance. A comprehensive strategic reassessment has thus become urgently needed. The proposal made in September by France, Germany, and the United Kingdom for an international conference on the subject was helpful and timely; the United States was wise to welcome it. But to be effective, any new strategy has to emphasize two key elements. First, the Afghan government and NATO should seek to engage locally in a limited process of accommodation with receptive elements of the Taliban. The Taliban are not a global revolutionary or terrorist movement, and although they are a broad alliance with a rather medieval vision of what Afghanistan ought to be, they do not directly threaten the West. Moreover, they are still very much a minority phenomenon that ultimately can be defeated only by other Afghans (helped economically and militarily by the United States and its NATO allies), a fact that demands a strategy that is more political than military.

Additionally, the United States needs to develop a policy for gaining the support of Pakistan, not just in denying the Taliban a sanctuary in Pakistan but also in pressuring the Taliban in Afghanistan to accommodate. Given that many Pakistanis may prefer a Taliban-controlled Afghanistan to a secular Afghanistan that leans toward Pakistan’s archrival, India, the United States needs to assuage Pakistan’s security concerns in order to gain its full cooperation in the campaign against the irreconcilable elements of the Taliban. In this regard, the support of China could be helpful, particularly considering its geopolitical stake in regional stability and its traditionally close ties with Islamabad.

It is likely that before this appraisal hits the newsstands, Obama will have announced a more comprehensive strategy for attaining a politically acceptable outcome to the ongoing conflict – and one that U.S. allies are also prepared to support. His approach so far has been deliberate. He has been careful to assess both the military and the political dimensions of the challenge and also to take into account the views of U.S. allies. Nothing would be worse for NATO than if one part of the alliance (western Europe) left the other part of the alliance (the United States) alone in Afghanistan. Such a fissure over NATO’s first campaign initially based on Article 5, the collective defense provision, would probably spell the end of the alliance.

How Obama handles these three urgent and interrelated issues – the Israeli-Palestinian peace process, the Iranian dilemma, and the Afghan-Pakistani conflict – will determine the United States’ global role for the foreseeable future. The consequences of a failed peace process in the Middle East, a military collision with Iran, and an intensifying military engagement in Afghanistan and Pakistan all happening simultaneously could commit the United States for many years to a lonely and self-destructive conflict in a huge and volatile area. Eventually, that could spell the end of the United States’ current global preeminence.

14 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

13/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a a primului an de mandat Obama (3/6). SUA şi provocarea Iranului

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre relaţiile SUA cu Iranul – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (III)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE IRANIAN CHALLENGE

Another urgent and potentially very dangerous challenge, with similarly huge stakes, is confronting Obama in Iran. It involves the true character of the Iranian nuclear program and Iran’s role in the region. Obama has been determined to explore the path of serious negotiations with Iran despite domestic (and some foreign) agitation and even some opposition within the second echelon of his team. Without quite saying so, he has basically downgraded the U.S. military option, although it is still fashionable to say that „all options remain on the table.” But the prospects for a successful negotiation are still quite uncertain.

Two fundamental questions complicate the situation. First, are the Iranians willing to negotiate – or even capable of doing so – seriously? The United States has to be realistic when discussing this aspect, since the clock cannot be turned back: the Iranians have the capability to enrich uranium, and they are not going to give it up. But it is still possible, perhaps through a more intrusive inspection regime, to fashion a reasonably credible arrangement that prevents weaponization. Nonetheless, even if the United States and its partners approach the negotiations with a constructive mindset, the Iranians themselves may scuttle any serious prospects for a positive outcome. Already, at the outset of the negotiating process, Iran’s credibility was undermined by the convoluted manner in which Tehran complicated a promising compromise for a cooperative Iranian-Russian-French arrangement for processing its enriched uranium.

Second, is Washington willing to engage in negotiations with some degree of patience and with sensitivity to the mentality of the other side? It would not be conducive to serious negotiations if the United States were to persist in publicly labeling Iran as a terrorist state, as a state that is not to be trusted, as a state against which sanctions or even a military option should be prepared. Doing that would simply play into the hands of the most hard-line elements in Iran. It would facilitate their appeal to Iranian nationalism, and it would narrow the cleavage that has recently emerged in Iran between those who desire a more liberal regime and those who seek to perpetuate a fanatical dictatorship.

These points must be borne in mind if and when additional sanctions become necessary. Care should be taken to make certain that the sanctions are politically intelligent and that they isolate the regime rather than unify all Iranians. Sanctions must punish those in power – not the Iranian middle class, as an embargo on gasoline would do. The unintended result of imposing indiscriminately crippling sanctions would likely be to give the Iranians the impression that the United States’ real objective is to prevent their country from acquiring even a peaceful nuclear program – and that, in turn, would fuel nationalism and outrage.

Sanctions against Iran must punish those in power – not the middle class, as an embargo on gasoline would do. Moreover, even the adoption of politically discriminating sanctions is likely to be complicated by international constraints. China, given its dependence on Middle Eastern (and particularly Iranian) oil, fears the consequences of a sharpened crisis. The position of Russia is ambiguous since as a major energy supplier to Europe, it stands to benefit financially from a prolonged crisis in the Persian Gulf that would prevent the entrance of Iranian oil into the European market. Indeed, from the Russian geopolitical perspective, a steep rise in the price of oil as a result of a conflict in the Persian Gulf would be most economically damaging to the United States and China – countries whose global preeminence Russia tends to resent and even fear – and would make Europe even more dependent on Russian energy.

Throughout this complicated process, firm presidential leadership will be required. That is particularly so because of the presence of influential voices in the United States, both inside and outside the administration, in favor of a negotiating process that minimizes the possibility of a reasonable compromise. Prior to joining the administration, some senior second-level officials seemed to favor policies designed to force an early confrontation with Iran and even advocated joint military consultations with Israel regarding the use of force. The somewhat sensationalized manner in which the administration revealed in late September that it had been aware for months of the secret Iranian nuclear facility near Qom suggests internal disagreements over tactics.

Ultimately, a larger strategic question is at stake: Should the United States’ long-term goal be the evolution of Iran into a stabilizing power in the Middle East? To state the issue even more sharply and simply: Should its policy be designed to encourage Iran to eventually become a partner of the United States again – and even, as it was for three decades, of Israel? The wider the agenda – one that addressed regional security issues, potential economic cooperation, and so on – the greater the possibility of finding acceptable quid pro quos. Or should Iran be treated as if it is fated to remain a hostile and destabilizing power in an already vulnerable region?

As of this writing, an acceptable outcome to the negotiations is obviously still very much in doubt. Assuming they are not aborted, by early 2010 it may be possible to make a calmly calculated judgment as to whether the talks are worth continuing or whether there in fact is no room for reciprocal compromises. At that point, politically intelligent sanctions may become timely. So far, Obama has shown that he is aware of the need to combine strategic firmness with tactical flexibility; he is patiently exploring whether diplomacy can lead to an accommodation. He has avoided any explicit commitment to a precise deadline (unlike France’s grandstanding in favor of a December date), and he has not engaged in explicit threats of military action.

Those advocating a tougher stance should remember that the United States would bear the brunt of the painful consequences in the event of an attack on Iran, whether the United States or Israel launched it. Iran would likely target U.S. forces in Afghanistan and Iraq, possibly destabilizing both countries; the Strait of Hormuz could become a blazing war zone; and Americans would again pay steep prices at the gas pump. Iran is an issue regarding which, above all, Obama must trust himself to lead and not to be led. So far, he has done so.

13 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

12/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică apoliticii externe a primului an de mandat Obama (2/6). SUA, între Israel şi palestinieni

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial. Astăzi, despre impasul israelopalestinian – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (II)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

THE ISRAELI-PALESTINIAN CONUNDRUM

The first urgent challenge is, of course, the Middle East peace process. Obama stated early on that he would take the initiative on this issue and aim for a settlement in the relative near term. That position is justified historically and is in keeping with the United States’ national interest. Paralysis over the Israeli-Palestinian conflict has lasted far too long, and leaving it unresolved has pernicious consequences for the Palestinians, for the region, and for the United States, and it will eventually harm Israel. It is not fashionable to say this, but it is demonstrably true that – deservedly or not – much of the current hostility toward the United States in the Middle East and the Islamic world as a whole has been generated by the bloodshed and suffering produced by this prolonged conflict. Osama bin Laden’s self-serving justifications for 9/11 are a reminder that the United States itself is also a victim of the Israeli-Palestinian conundrum.

By now, after more than 40 years of Israeli occupation of the West Bank and 30 years of peace negotiations, it is quite evident that left to themselves, neither the Israelis nor the Palestinians will resolve the conflict on their own. There are many reasons for this, but the bottom line is that the Palestinians are too divided and too weak to make the critical decisions necessary to push the peace process forward, and the Israelis are too divided and too strong to do the same. As a result, a firm external initiative defining the basic parameters of a final settlement is needed to jump-start serious negotiations between the two parties. And that can only come from the United States.

But the necessary outside stimulus has not yet been forthcoming in a fashion consistent with U.S. interests and potential. In raising the issue of the settlements in the spring of 2009 but then later backing off when rebuffed by the Israeli government, the administration strengthened the hard-line elements in Israel and undercut the more moderate elements on the Palestinian side. Then, an opportunity provided by the annual UN General Assembly meeting in September to identify the United States with the overwhelming global consensus about the basic parameters of a peace settlement was squandered. Instead of seizing it, Obama merely urged the Israelis and the Palestinians to negotiate in good faith.

Yet the existing global consensus could serve as a launching pad for serious negotiations on four basic points. First, Palestinian refugees should not be granted the right of return to what is now Israel, because Israel cannot be expected to commit suicide for the sake of peace. The refugees will have to be resettled within the Palestinian state, with compensation and maybe some expression of regret for their suffering. This will be very difficult for the Palestinian national movement to swallow, but there is no alternative.

The United States is already losing the renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo. Second, Jerusalem has to be shared, and shared genuinely. The Israeli capital, of course, would be in West Jerusalem, but East Jerusalem should be the capital of a Palestinian state, with the Old City shared under some international arrangement. If a genuine compromise on Jerusalem is not part of a settlement, resentment will persist throughout the West Bank and the Palestinians will reject the peace process. Although such a compromise will understandably be difficult for the Israelis to accept, without it there cannot be a peace of reconciliation.

Third, a settlement must be based on the 1967 lines, but with territorial swaps that would allow the large settlements to be incorporated into Israel without any further reduction of the territory of the Palestinian state. That means some territorial compensation for Palestine from parts of northern and southern Israel that border the West Bank. It is important to remember that although the Israeli and Palestinian populations are almost equal in number, under the 1967 lines the Palestinian territories account for only 22 percent of the old British mandate, whereas the Israeli territories account for 78 percent.

Fourth, the United States or NATO must make a commitment to station troops along the Jordan River. Such a move would reinforce Israel’s security with strategic depth. It would reduce Israel’s fears that an independent Palestine could some day serve as a springboard for a major Arab attack on Israel.

Had Obama embraced this internationally favored blueprint for peace when he addressed the UN in September, he would have exerted enormous influence on both the Israelis and the Palestinians and instantaneously gained global support. Failing to endorse this plan was a missed opportunity, especially since the two-state solution is beginning to lose some of its credibility as a viable formula for reconciliation between the Israelis and the Palestinians and within the region. Moreover, there are indications that the United States is already losing the goodwill and renewed confidence of the Arab world that Obama won with his speech in Cairo in June.

The next few months will be critical, and the time for decisive action is running out. Perhaps as a consolation to the Palestinians (and in spite of some opposition within the White House) or perhaps as a reaffirmation of his determination to continue pressing the parties to focus on the key issues, in his UN speech Obama called for final-status negotiations to begin soon and included on the agenda four items similar to these. He also made it explicitly clear that the talks’ ultimate goal ought to be „a viable, independent Palestinian state with contiguous territory that ends the occupation that began in 1967.” It can be hoped that the president seized the moment offered by the Oslo ceremony at which the Nobel Peace Prize was awarded (which at the time of this writing had not yet occurred) to give more substance to his Middle East peace initiative. But so far, the Obama team has shown neither the tactical skill nor the strategic firmness needed to move the peace process forward.

12 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Nu pierdeţi mâine: Barack Obama şi geopolitica relaţiilor dintre Israel şi palestinieni

mâine, 12 ianuarie a.c., o analiză a lui Zbigniew Brzezinski asupra politicii externe a administraţiei Obama în contextul impasului geopolitic dintre Israel şi palestineni – unul dintre cele mai importante texte ale ultimelor luni, marca Foreign Affairs!

11 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

11/ian/2010 Davutoglu – omul care (pre)vede geopolitic în Turcia un imperiu (iarăşi)?

Omul care vede în Turcia un imperiu

(iarăşi, de mâine)

Adrian CIOROIANU

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: cu acelaşi prilej, numai 26% dintre respondenţi credeau să Turcia va intra într-o zi în Uniunea Europeană[1].

Pe acest fond s-a produs, în guvernul Turciei – condus de Partidul (moderat islamic) AKP – schimbarea unui ministru-cheie. Ministrul de Externe Ali Babacan, pe care l-am cunoscut şi apreciat (şi care îndeplinise simultan, din 2005, şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE), afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale – inclusiv atunci când declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei[2]. Dar n-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel – pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara (Turcia a mers până la a refuza vizita în Turcia a ministrului de Externe evreu Tzipi Livni, care dorea să aducă ceva lămuriri). În acest context s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un profesor universitar de 50 de ani devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului turc Erdogan, care a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era considerat omul din spatele tuturor deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik DerinlikProfunzimea strategică, din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci – îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a acestei analize era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia – ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.

Concepţia geopolitică a lui Davutoglu – numită de el însuşi “încredere în sine a naţiunii” iar de alţii neo-otomanism – pleacă mai curând din revolta acestui intelectual (devenit strateg) faţă de (ceea ce el crede a fi) regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia – spune Davutoglu – a fost descrisă clişeizat ca fiind “un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de i) sfârşitul Războiului rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, ii) de profilul său cultural-politic (ca stat musulman laic şi democratic) şi, mai ales, iii) de poziţia sa geostrategică unică – punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe – şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Această rocadă era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit mai pragmaticul Davutoglu – care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de “zero probleme cu vecinii” şi chiar o va actualiza şi întări într-o politică a “maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE (dar şi de acceptarea ca membru a Ciprului, în 2004!), se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul mijlociu – adică aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.

Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 el l-a primit în biroul său Araz Azimov – ministrul-adjunct de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate – inclusiv din motivul că Davutoglu (cu acordul lui Erdogan) pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia (moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, într-o reuniune de lucru a miniştrilor de Externe, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi, în context, a promis ţăranilor sirieni şi irakieni – alarmaţi de secetă – că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.

Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei (şi lui Davutoglu), cum e de bănuit, o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul s-a manifestat în Afganistan şi Pakistan – vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA; în China, în contextul tulburărilor din provincia Xinjiang, MAE turc şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri – de ascendenţă turcică – din zonă; în Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912!; în Liban (vizitat de Davutoglu pe 30-31 iulie), în Rusia sau în România[3] (în iulie ’09), în Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale “Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată (fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului). “Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea “semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas-ul din Gaza; între Moscova şi musulmanii din Sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria (în august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului “Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” – HLSCC, formulă bilaterală de cooperare între cele două state, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier; o lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria). În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină “partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.

De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă (la nivelul Departamentului de Stat), dar şi cu semne de întrebare (la nivelul analiştilor) acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune; cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important şi constant pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept principalul beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan[4].

Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă i) tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi ii) mai noua idee a creşterii puterii regionale şi în lumea musulmană a acestui stat sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.

 – text publicat în revista Foreign Policy – ediţia română, ianuarie-februarie 2010


[1] Bruce Macphail, „Turks to EU: Never mind”, articol postat de autor pe 21 octombrie 2008 pe site-ul PostGlobal – vezi http://newsweek.washingtonpost.com/postglobal/sais/nexteurope.

[2] Saban Kardas, „Can Egemen Bagis Revive Turkey’s Stalled EU Accession Process?”, în Eurasia Daily Monitor Volume: 6 Issue: 6, January 12, 2009.

[3] O. Nahoi & I.M. Ioniţă, „Europa va fi putere globală dacă va deschide uşa Turciei”. interviu cu Ahmet Davutoglu, în Adevărul, 6 iulie 2009.

[4] Owen Matthews & Christopher Dickey, “Triumph of the Turks”, în Newsweek, 7 decembrie 2009.

11 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | 1 comentariu

11/ian/2010 EURAST recomandă: Z. Brzezinski face analiza geopolitică a politicii externe a primului an de mandat B. Obama (1/6)

(În ultimul număr (ianuarie-februarie 2010 al revistei Foreign Affairs, Zbigniew Brzezinski (consilier de securitate al preşedinţilor SUA între 1977 şi 1981) face un bilanţ al primului an al administraţiei Barack Obama din punctul de vedere al liniilor de politică externă urmărite. Vom relua aici acest text în integralitate, în serial – EURAST)

***

From Hope to Audacity

Appraising Obama’s Foreign Policy (I)

Zbigniew Brzezinski

Foreign Affairs /// January/February 2010

The foreign policy of U.S. President Barack Obama can be assessed most usefully in two parts: first, his goals and decision-making system and, second, his policies and their implementation. Although one can speak with some confidence about the former, the latter is still an unfolding process.

To his credit, Obama has undertaken a truly ambitious effort to redefine the United States’ view of the world and to reconnect the United States with the emerging historical context of the twenty-first century. He has done this remarkably well. In less than a year, he has comprehensively reconceptualized U.S. foreign policy with respect to several centrally important geopolitical issues:

•  Islam is not an enemy, and the „global war on terror” does not define the United States’ current role in the world;

•  the United States will be a fair-minded and assertive mediator when it comes to attaining lasting peace between Israel and Palestine;

•  the United States ought to pursue serious negotiations with Iran over its nuclear program, as well as other issues;

•  the counterinsurgency campaign in the Taliban-controlled parts of Afghanistan should be part of a larger political undertaking, rather than a predominantly military one;

•  the United States should respect Latin America’s cultural and historical sensitivities and expand its contacts with Cuba;

•  the United States ought to energize its commitment to significantly reducing its nuclear arsenal and embrace the eventual goal of a world free of nuclear weapons;

•  in coping with global problems, China should be treated not only as an economic partner but also as a geopolitical one;

•  improving U.S.-Russian relations is in the obvious interest of both sides, although this must be done in a manner that accepts, rather than seeks to undo, post-Cold War geopolitical realities; and

•  a truly collegial transatlantic partnership should be given deeper meaning, particularly in order to heal the rifts caused by the destructive controversies of the past few years.

For all that, he did deserve the Nobel Peace Prize. Overall, Obama has demonstrated a genuine sense of strategic direction, a solid grasp of what today’s world is all about, and an understanding of what the United States ought to be doing in it. Whether these convictions are a byproduct of his personal history, his studies, or his intuitive sense of history, they represent a strategically and historically coherent worldview. The new president, it should be added, has also been addressing the glaring social and environmental dilemmas that confront humanity and about which the United States has been indifferent for too long. But this appraisal focuses on his responses to the most urgent geopolitical challenges.

CHALLENGES TO WHITE HOUSE LEADERSHIP

Obama has shown a genuine sense of strategic direction and a solid grasp of what today’s world is all about. Obama’s overall perspective sets the tone for his foreign-policy-making team, which is firmly centered in the White House. The president relies on Vice President Joe Biden’s broad experience in foreign affairs to explore ideas and engage in informal strategizing. National Security Adviser James Jones coordinates the translation of the president’s strategic outlook into policy, while also having to manage the largest National Security Council in history – its over-200-person staff is almost four times as large as the NSC staffs of Richard Nixon, Jimmy Carter, and George H. W. Bush and almost ten times as large as John F. Kennedy’s. The influence of Secretary of Defense Robert Gates on national security strategy has been growing steadily. Gates’ immediate task is to successfully conclude two wars, but his influence is also felt on matters pertaining to Iran and Russia. Secretary of State Hillary Clinton, who has the president’s ear as well as his confidence, is likewise a key participant in foreign policy decisions and is the country’s top diplomat. Her own engagement is focused more on the increasingly urgent global issues of the new century, rather than on the geopolitical ones of the recent past.

Finally, Obama’s two trusted political advisers, David Axelrod and Rahm Emanuel, who closely monitor the sensitive relationship between foreign and domestic politics, also participate in decision-making. (For example, both sat in on the president’s critical September meeting with Israeli Prime Minister Benjamin Netanyahu.) When appropriate, policy discussions also include two experienced negotiators, George Mitchell, who conducts the Middle East peace negotiations, and Richard Holbrooke, who coordinates the regional response to the challenges in Afghanistan and Pakistan. In effect, they are an extension of the president’s NSC-centered process.

On this team, Obama himself is the main source of the strategic direction, but, unavoidably, he is able to play this role on only a part-time basis. This is a weakness, because the conceptual initiator of a great power’s foreign policy needs to be actively involved in supervising the design of the consequent strategic decisions, in overlooking their implementation, and in making timely adjustments. Yet Obama has had no choice but to spend much of his first year in office on domestic political affairs.

As a result, his grand redefinition of U.S. foreign policy is vulnerable to dilution or delay by upper-level officials who have the bureaucratic predisposition to favor caution over action and the familiar over the innovative. Some of them may even be unsympathetic to the president’s priorities regarding the Middle East and Iran. It hardly needs to be added that officials who are not in sympathy with advocated policies rarely make good executors. Additionally, the president’s domestic political advisers inevitably tend to be more sensitive to pressures from domestic interest groups. This usually fosters a reluctance to plan for a firm follow-through on bold presidential initiatives should they suddenly encounter a foreign rebuff reinforced by powerful domestic lobbies. Netanyahu’s rejection of Obama’s public demand that Israel halt the construction of settlements on the West Bank and in East Jerusalem is a case in point.

 It is still too early to make a firm assessment of the president’s determination to pursue his priorities, as most of the large issues that Obama has personally addressed involve long-range problems that call for long-term management. But three urgent issues do pose, even in the short run, an immediate and difficult test of his ability and his resolve to significantly change U.S. policy: the Israeli-Palestinian conflict, Iran’s nuclear ambitions, and the Afghan-Pakistani challenge. Each of these also happens to be a sensitive issue at home. (continuarea – mîine: despre impasul israelo-palestinian)

11 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Mâine, un text de Adrian Cioroianu despre noile ambiţii regionale şi globale ale Turciei

… despre noua politică externă a Turciei şi despre ministrul de externe Ahmet Davudoglu – un text ce va fi publicat în viitorul număr al revistei Foreign Policy – ediţia română.

10 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

10/ian/2010 Avanpremieră: O excelentă analiză a politicii externe a administraţiei Obama

de mâine, în serial, GEOPOLITIKON propune o excelentă analiză de ultimă oră a politicii externe a administraţiei B. Obama, semnată Zbigniew Brzezinski.

10 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

09/ian/2010 Cititorii GEOPOLITIKON au decis: TOP 10 – Cele mai populare (şi cele mai „trecute cu vederea”) articole de aici, din anul 2009

Dumneavoastră, ca cititori, aţi hotărît!

– EURAST Center

Sitlog-ul GEOPOLITIKON (id est: combinaţia de site şi blog, pentru cei interesaţi de problematica propusă) a luat naştere în luna octombrie 2009, din ideea unui grup de iniţiativă care iniţial a subestimat nivelul de interes al tematicii „geopolitice & europene & eurasiatice” oferite (în sensul că nu se aştepta, ca în trei luni, aici să apară aproape 50.ooo de cititori, cu o evoluţie day by day în creştere). Unele dintre articolele postate pe sitlog poartă o dată anterioară – aceasta s-a petrecut din motive pur tehnice, pentru că acest sitlog este unul dintre puţinele care în momentul apariţiei propriu-zise au dorit să aibă deja postate mai multe texte, pe diferite teme. N-a fost tocmai uşor, dar a meritat efortul.

Am decis, în spiritul de transparenţă amicală şi complicitate intelectuală  pe care îl dorim în relaţia cu cititorii noştri fideli, evidenţierea la începutul acestui an 2010 a celor mai populare – şi celor mai puţin populare10 texte postate de la apariţia sitlog-ului. Facem precizarea că acest clasament – familiar pentru autorii/gestionarii de site-uri & bloguri – nu are nimic de-a face cu valoarea textelor propuse în fiecare zi – ci mai curând cu disponibilitatea unora dintre cititorii noştri de a recomanda anumite texte prietenilor/cunoscuţilor.  Aşadar, în cazul în care regăsiţi/descoperiţi texte care v-au interesat (sau nu), nu ezitaţi să transmiteţi mai departe acest lucru celor din agenda dvs.!

O amprentă aparte în acest clasament a dat-o detaliul că toamna 2009 a fost una electorală la Bucureşti – ceea ce explică, probabil, prezenţa detaşată în fruntea topului a unui text (non-geopolitic) a dlui Adrian Cioroianu despre dl Traian Băseascu, în condiţiile în care alte articole pe teme geopolitice/istorice ale aceluiaşi autor ocupă o poziţie subiacentă. Cum se va vedea, există printre cele „mai puţin populare” texte ale sitlogului unele analize – Vladimir Socor, Dan Dungaciu etc. – care, credem noi, sunt cu mult mai valoroase (ca informaţie şi interpretare) decât poziţia lor efectivă în lista de preferinţe a celor ce le-au accesat.

La fel, o anumită bibliografie a prof. Adrian Cioroianu a întrunit mai multe „lecturi” decât numărul total al studenţilor la ştiinţe/discipline umaniste din Universiatea Bucureşti din 2009 – ceea ce e măgulitor pentru sitlog, pentru autor şi pentru cititorii în speţă (şi arată că textul respectiv a fost accesat de studenţii mai multor facultăţi/universităţi din România), dar este nerelevant dat fiind că pe acest sitlog vor apărea, în curînd, şi alte bibliografii tematice ale aceluiaşi profesor. 

Facem precizarea că am eliminat din aceste clasamente  articolele & postările strict referitoare la sitlog (gen datele de identificare propriu-zise etc.) sau cele conjuncturale (gen teasing-uri, avanpremiere ale unor articole viitoare, caricaturi tematice etc.).

Aşadar, iată clasamentul pe ultimele trei luni ale anului 2009:

Primele 10 poziţii – cele mai populare articole din lunile octombrie-decembrie 2009

1. 27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte

2. 05/aug/2009 Bibliografie – Curs „Intelectuali şi societate în timpul regimul comunist”

3. 26/nov/2009 Documente valide şi erori penibile despre Nicolae Ceauşescu

4. 08/oct/2009 Herta Müller este româncă sau nu?

5. 25/nov/2009 Vladimir Putin merge mîine la cumpărături de lux la Paris

6. 22/dec/2009 Lucian Boia – calmul, eleganţa şi dubiul în istorie

7. 02/oct/2009 Rusia, UE şi proiectul Nabucco

8. 18/nov/2009 După 20 de ani – între Războiul Rece şi conflictele viitorului

9. 27/oct/2009 Imaginea reală a României în în lume (I)

10. 05/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (I)

… şi ultimele 10 poziţii ( altfel spus, articolele cele mai „”trecute cu vederea”, pe drept sau pe nedrept – verificaţi! – în ordinea inversă a „lecturilor” primite)

10. 14/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi Tratatul de la Lisabona

9. 10/nov/2009 EURAST recomandă: Reportaj multimedia Berlinul cu şi fără Zid

8. 10/nov/2009 EURAST recomandă: Zidul Berlinului, 20 de ani mai tîrziu

7. 08/nov/2009 Ultima oră: o analiză „la rece” a situaţiei Republicii Moldova

6. 04/mart/2009 Intelectualul şi partidul comunist. Cazul Edgar Morin

5. 07/nov/2009 Invitatul din weekend: Vl. Socor despre rolul Rusiei în politica Republicii Moldova

4. 03/oct/2009 Intelectualul român în postcomunism. O înfrîngere în victorie

3. 04/febr/2009 Geopolitică şi propagandă – PR by Gazprom

2. 04/febr/2009 Ce putem aştepta de la un an electoral în Republica Moldova

1. 04/febr/2009 Cum s-a ajuns la guvernul Boc (primul dintre ele, 2008)

9 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

08/ian/2010 Nu pierdeţi mâine un top al celor mai populare texte GEOPOLITIKON pe anul 2009!

… şi poate că preferinţele dvs. se vor regăsi – sau nu. E clipa unui fel de bilanţ – 2009.

Mâine, un top 10 al celor mai populare şi, totodată, un top 10 al celor mai impopulare texte marca G E O P O L I T I K O N ! Surprize garantate!

8 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

08/ian/2010 N. Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani (I): artistul şi Conducătorul

Artistul Irimescu şi Conducătorul României (de la Carol al II-lea la Ceauşescu)

Adrian Cioroianu

Citesc, cu întârziere, un volum de memorii-dialog al maestrului Ion Irimescu[1], marele sculptor român. Maestrul a trăit mai mult decât veacul XX – timp suficient, s-ar spune, pentru a cunoaşte mare parte din elementele de durată sau de butaforie ale secolului trecut românesc; născut în februarie 1903 şi mort în octombrie 2005, Irimescu închide, în propria sa biografie, un capitol – lung şi complex – de istorie românească. În egală măsură istorie a artei şi istorie pur şi simplu, a conducătorilor şi a celor conduşi.  Cartea sa de memorii m-a descumpănit. Nu sunt un cunoscător al istoriei artei româneşti contemporane, ci mai curând un spectator (neangajat) al acesteia. Şi, ca fost elev al Şcolii generale nr. 18 din Craiova – pe Calea Unirii, cum cobori spre Parcul Romanescu pe partea dreaptă – nu pot să nu-mi amintesc dimineţile de duminică petrecute cu clasa, la finele anilor ’70, lângă soclul statuii 1907, curăţind pământul din jurul ei de buruieni şi ştergând cu bureţi aduşi de doamna dirigintă eventualele inscripţii ireverenţioase.

Ei bine, această frumoasă statuie a Craiovei este una dintre operele lui Irimescu. Cu un ţăran învins şi muribund la bază şi cu un altul victorios pe soclu, ea strânge în sine toată mitologia răscoalei de la 1907, aşa cum o poate recita astăzi orice elev din şcoala primară cu note mari la Istorie. Monumentul a fost – şi rămâne şi azi – impresionant pentru cei ce-şi ridică spre el privirea. Numai că în spatele operei se ascunde o dramă, de nimic trădată.

Lucrurile stau astfel: în primăvara lui 1907, pe când răscoala din Moldova era în toi, familia viitorului artist Irimescu (care avea atunci vreo patru anişori) era de cealaltă parte a baricadei! Tatăl artistului era un om înstărit, proprietar de moară, în satul Preuteşti de prin părţile Fălticenilor. În faţa furiei ţăranilor – care vroiau să-l jupoaie pe stăpânul morii! –, familia Irimescu a încărcat tot ce a putut într-un car şi s-a refugiat la Fălticeni. De acolo, din casa unei rude care-i găzduia, au fost martorii intervenţiei a armatei române – o pacificare soldată, cum se ştie, cu morţi şi răniţi.

Trecut-au anii. Irimescu urmează facultatea de arte frumoase de la Cluj. Artistul păstrează o frumoasă amintire anilor lui Carol al II-lea, pe care-i consideră foarte potriviţi – spre deosebire de ce va urma – capriciilor unui artist. Cred că are dreptate – în fond, capriciile regelui erau oricum mai mari. În plus, categoric Carol al II-lea a respectat arta cât toţi urmaşii săi la conducerea ţării la un loc.

Comunismul aduce, pentru Irimescu angajarea în opera socială. E laureat al Premiului de Stat în 1953. Prezent în toate expoziţiile importante care  se organizează în ţară. În 1954, la un an după moartea lui Stalin, participă, în numele României, la Bienala de Artă de la Veneţia. În paralel, primeşte Premiul de Stat clasa I-a, destinat celor mai bun artişti ai Republicii Populare Române. În 1958 realizează bustul istoricului Vasile Pârvan, la Constanţa. În 1959, lucrările sale sunt prezente în expoziţii la Budapesta, Belgrad sau Minsk. Şi, în fine, la începutul anilor ’60, ridică la Craiova, în faţa intrării principale din Parcul Romanescu – pe atunci, Parcul Poporului – monumentul 1907. A fost, se înţelege, o comandă de stat (cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la răscoală), pe care artistul a onorat-o. Ironia destinului: un artist a cărui familie fusese fugărită din satul natal de ţăranii răsculaţi ajunge să ridice, într-unul dintre marile oraşe ale ţării, o statuie spre gloria răsculaţilor!

Au urmat mici bucurii şi mici sacrificii obişnuite pentru orice artist important al României socialiste: călătorii în străinătate fără nevastă (din teama vreunui responsabil cu ideologicul ca artistul să nu rămână afară), participare „ghidată” la expoziţii în afara ţării, participarea la expoziţii de interior, inclusiv din cele a căror încărcătură politică era evidentă. Întrebat despre arta realismului socialist, artistul spune, la un moment dat: „Da, am sculptat muncitori şi muncitoare, dar dacă m-a atras o muncitoare, nu a fost pentru munca ei, ci pentru aspectul ei, pentru faţa ei, pentru corpul ei”. Elena Ceauşescu – ca să nu mai vorbim de soţul ei – ar fi fost oripilată de aşa o afirmaţie.

L-a cunoscut şi pe Nicolae Ceauşescu, şi i-a rămas în amintire mai ales perioada de început a acestuia, când liderul era foarte atent cu artiştii, îi mai invita la o discuţie etc. În opinia lui Irimescu, ideile artistice ale lui Ceauşescu erau mai stângiste decât cele ale lui Gheorghiu-Dej. Cum-necum, a ajuns să facă cuplului conducător – Nicolae şi Elena – două busturi din ghips, apoi altele în bronz. Bustul din ghips al lui Ceauşescu a ajuns, înainte de 1989, la muzeul din Fălticeni, astfel încât, în tumultul revoluţiei din decembrie, cei care au intrat în acea incintă au luat lucrarea, au scos-o în stradă şi au făcut-o fărâme în faţa Primăriei din Fălticeni. După propria mărturisire, artistul nu a suferit foarte mult – mai avea două busturi cu Ceauşescu, pe care directorul acelui muzeu le ascunsese din vreme…

Un detaliu: Nicolae Ceauşescu nu i-a pozat niciodată artistului. Ion Irimescu a lucrat aşa cum lucrau toţi artiştii epocii sale, sculptori, pictori sau tapiseri: după nişte fotografii ale Cârmaciului, furnizate de cei care-i comandau lucrările.

 – o variantă a acestui text a fost publicată în revista „Scrisul românesc”, nr. 7 (iulie) 2008.


[1] Zoe Iustina Martin, Izgonirea din Rai. Convorbiri cu Ion Irimescu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

8 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

07/ian/2010 Interviu cu Susan Glasser, editor-şef al revistei „Foreign Policy”

Susan Glasser vorbeşte despre cuprinsul celui mai recent număr al revistei Foreign Policy, precum şi despre câteva teme tangenţiale, precum: competiţia dintre Canada şi Rusia pentru resursele nordice, situaţia din Afganistan, situaţia internă din Rusia condusă de Putin & Medvedev sau politica de „resetare” a relaţiilor dintre SUA şi Rusia, promovată de administraţia Obama.

(nota EURAST: ediţia română a acestui număr al revistei Foreign Policy apare pe 18 ianuarie a.c.)

***

Editor Of ‘Foreign Policy’ Talks About

The Stories You Should Have Been Paying Attention To

RFE/RL, January 01, 2010

News organizations around the world have been looking at 2009’s most important trends and events. RFE/RL correspondent Gregory Feifer recently sat down with Susan Glasser, executive editor of „Foreign Policy” magazine, for her perspective. An influential voice in the U.S. foreign policy community, Glasser was previously assistant managing editor for national news at „The Washington Post.” Earlier, she served as Moscow correspondent for the paper, together with her husband, Peter Baker. They co-wrote „Kremlin Rising: Vladimir Putin’s Russia and the End of Revolution.”

RFE/RL: „Foreign Policy” recently published a feature on the Top 10 Overlooked Stories of 2009. The two at the top of the list were the opening of Russia’s arctic Northeast Passage and the resurgence of violence in Iraq. Can you explain why? 

Susan Glasser: What we were aiming to do was to look at the stories, not that went unreported entirely, but that really escaped broad general notice because often those are the stories that have the bigger long-term impact. Those are the stories that you might be reading a whole lot more about in 2010. [2009], frankly, [was] so overwhelmingly and understandably dominated by a few big news stories: President Obama’s first year, then the health-care fight, the war in Afghanistan, the ongoing turmoil after the election in Iran. These are understandably the big news stories of 2009. So what we do every year is make a tradition out of searching out those big, very impactful things that you might not have heard as much about.

text integral, în format word doc. – RFERL – interviu Glasser – 01 ian 10

7 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

06/ian/2010 Avanpremieră: Nicolae Ceauşescu – personaj literar; istoria unei fantezii politico-dramaturgo-beletristice, de la Titus Popovici la Marin Preda

… în următoarele săptămâni, pe G E O P O L I T I K O N , un serial despre cariera „literară” a lui Nicolae Ceauşescu, prin analiza câtorva opere literare care au marcat climatul cultural al României anilor 70 – de la dramaturgia lui Titus Popovici la beletristica lui Marin Preda.

6 Ianuarie 2010 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu