18/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (2/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

2/6

Primele iniţiative de proiecte de securitate colectivă în Europa, au aparţinut, încă de la jumătatea anilor cincizeci, Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, prin vocea Uniunii Sovietice, în urma Conferinţei de la Geneva din 1955 dar nu a stârnit nici un fel de reacţii în rândul occidentalilor.[1] Proiectul care va trezi pentru prima oară interesul Vestului, va fi cel de securitate europeană al ministrului de externe polonez, Rapacki, prezentat pe 2 octombrie 1957 în faţa Naţiunilor Unite ce consta în interzicerea producţiei şi a depozitării de arme atomice şi termonucleare, dar şi acesta s-a limitat la câteva declaraţii lipsite de impact. [2]

Proiectul a revenit în prim-planul scenei politice comuniste, şi a dobândit valenţe mai complexe, la începutul anilor şaizeci, ca urmare a reuniunii NATO din decembrie 1965, când s-a creat Forţele Nucleare Multilaterale. Acest lucru, presupunea relansarea puterii militare a Germaniei Federale, în calitate de membru NATO şi a posibilităţii unui război nuclear, ceea ce stârnit desigur reacţii din partea Uniunii Sovietice şi Poloniei, concretizate prin „Declaraţia de la Bucureşti”. [3]

Mesajul în sine al Declaraţiei nu era ceva cu totul nou pentru liderii de la Bucureşti, deoarece cu un an în urmă, aceştia lansase un proiect de rezoluţie „Acţiuni pe plan regional în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între statele europene aparţinând unor sisteme social – politice diferite” şi fusese adoptat de Adunarea generală a ONU la 21 decembrie 1965 [4]. Ambasadorul român, Valentin Lipatti susţine în memoriile sale că România luase iniţiativa acestei rezoluţii, dar precizează că nu acţionase de una singură, ci reuşise să-şi asigure co-autori printre statele mici şi mijlocii din Europa : Austria, Belgia, Bulgaria, Danemarca, Finlanda, Iugoslavia, Suedia şi Ungaria[5]. Aserţiunile lui Lipatti, sunt confirmate şi de diplomatul Mircea Maliţa care prezintă în detaliu planul care a stat la baza prezentării acestei rezoluţii, accentul fiind pus pe „dinamica coexistenţei şi pe cooperare” şi nu pe problema senzitivă a securităţi chiar dacă toţi erau interesaţi de ea, „era o rezoluţie a statelor mici şi mijlocii, nici un co-sponsor dintre statele mari” [6].

La începutul dezbaterilor din comisia politică a Adunării Generale, reprezentantul sovieticilor Federenko a încercat să desfinţeze proiectul românesc, încadrându-l în şirul de iniţiative ale statelor socialiste ca Polonia şi Bulgaria care ceruse un pact de neagresiune între Tratatul de la Varşovia şi NATO şi a invocat alte probleme ca fiind prioritare, precum situaţia din RFG. În ciuda acestor contestaţii, occidentalii au fost destul de receptivi la propunerea celor nouă state, argumentând că regretă „diatribele sovietice împotriva RFG, care  ni s-au părut o încercare deliberată de a deforma problema adusă în faţa Adunării generale de către delegaţia României”[7].

Reprezentanţii Vestului nu s-au lăsat antrenaţi în disputa cu sovieticii, astfel că dezbaterea rezoluţiei a fost aprobată printr-un vot unanim. În cadrul Adunării Generale a ONU, intenţia românilor nu a fost doar ca rezoluţia să treacă fără obiecţii, ci să constituie un mesaj politic pe viitor. Demersul diplomatic românesc nu a rămas fără ecou, ci din contră a fost îndeaproape urmărit de sovietici. El reprezentase o premieră, nu neapărat prin ceea ce a afirmat ci prin grupul trilateral din Europa divizată pe care l-a întrunit. Rezoluţia 2129 răspundea unei practici de cooperare ce se dezvolta acum dincolo de graniţele ideologice.[8]

Anul 1966 nu a făcut decât să confirme că acest proces de cooperare europeană devine unul fezabil. La şedinţa miniştrilor de externe, Gromîko lansa proiectul unei Conferinţe europene de securitate care să îndepărteze toate neclarităţile şi neînţelegerile din Europa. Propunerea ministrului de externe sovietic punea în umbră rezoluţia românilor de la ONU, motiv pentru care Mircea Maliţa se întreabă dacă nu cumva  chiar demersul diplomaţilor români îi determinase pe liderii de la Moscova să ia această iniţiativă, monitorizând ecoul şi sesizând primejdia unei astfel de conferinţe, sub o egidă tripartită şi nedorită de ei.[9]

 Dincolo de toate aspectele menţionate, România nu putea decât să salute proiectul de cooperare europeană al sovieticilor, cu o agendă mult mai completă şi complexă , cu atât mai mult cu cât declaraţia urma să fie adoptată la Bucureşti în iulie. Proiectul de securitate europeană, devenea aşadar, un punct central şi pe agenda înalţilor oficiali guvernamentali din România. Elaborarea “Declaraţiei cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa”, din vara anului 1966, de la  Bucureşti, a constituit practic  începutul acestui proces dar a arătat de asemeni şi divergenţele din cadrul blocului comunist.

Întâlnirea dintre miniştrii de externe de la Moscova din iunie 1966 şi cea din iulie de la Bucureşti, a Comitetului Politic Consultativ au scos în evidenţă atitudinea contradictorie a românilor faţă de polonezi şi est-germani în ceea ce priveşte elaborarea textului acestui proiect de securitate în Europa şi principiile de funcţionare ale tratatului de la Varşovia. În această atmosferă tensionată, establishment-ul românesc trebuia să ţină cont, printre altele, şi de problemele senzitive ale vest-germanilor. Devenind semnatară a unui document prin care s-ar fi condamnat politica promovată de autorităţile vest-germane, România ar fi putut determina o subminare a negocierilor pentru stabilirea relaţiilor diplomatice. Trebuie precizat faptul că românii nu şi-ar fi permis o relaţie deficitară cu aceştia, în condiţiile în care factorul economic şi nu numai era greu de îndepărtat pentru situaţia economică şi noul curs de politică externă promovat de liderii de la Bucureşti [10]

După o serie de dezbateri şi negocieri lansate în cadrul blocului comunist, diplomaţii români au reuşit să introducă în textul documentului, formule favorabile statului nostru în problemele securităţii, precum promovarea cooperării şi consolidării relaţiilor cu statele europene, renunţarea la împărţirea Europei în blocuri militare  şi inviolabilitatea frontierelor. În privinţa problemei germane, românii au reuşit să menţioneze sintagma „stat germen unificat şi democratic” fără însă să stabilească natura regimului politic a viitoarei construcţii[11]. Unul dintre cele mai importante amendamente ale proiectului preciza că „relaţiile între state pornesc de la renunţarea la ameninţarea cu forţa şi folosirea forţei, de la necesitatea de a rezolva litigiile internaţionale numai prin mijloace paşnice”, adică un principiu de securitate în adevărata sa accepţiune. (Era destul de important în epocă, să avem garanţii de securitate solide).  Totodată, conducerea de la Bucureşti punea accent pe principiile „suveranităţii şi independenţei naţionale, egalităţii în drepturi şi a neamestecului în treburile interne”[12].

Din textul Declaraţiei, nu lipseau însă şi aspectele privind găsirea unor soluţii comune pentru dezarmare, desfinţarea concomitentă a celor două blocuri, menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit dupa cel de–al doilea război mondial, lichidarea bazelor militare străine, retragerea tututror trupelor de pe teritoriile altor state europene şi evitarea unui conflict nuclear. [13]

 

---

[1] Proiectul sovieticilor încerca să împiedice relansarea  puterii militare germane şi a pericolului unui război nuclear.

[2] Patricia Gonzalez Aldea, Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990 , Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.13.

[3] Titlul complet al acestei declaraţii semnate la Bucureşti în iulie 1966 a fost: „Declaraţie cu privire la întărirea păcii şi securităţii în Europa”.

[4] Rezoluţia 2129 (Sesiunea a XX-a) din 21 decembrie 1965 a Adunării Generale a ONU, Actions on the regional level with a view to improving good neighbourly relations among european states having different social and political systems,                                                             http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/218/92/IMG/NR021892.pdf?OpenElement.

[5] Valentin Lipatti, op. cit., p17.

[6] Mircea Maliţa, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Bucureşti, Editura CH Beck, pp. 101-122; Două opinii nuanţate cu privire la această propunere românească aparţine  Patriciei Gonzalez Aldea în lucrarea „ Helsinki 1975. Începutul sfârşitului. Degradarea regimului din România şi singularitatea lui în blocul de Est (1975-1990)”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2008, p.13 care precizează că prima contribuţie românească la crearea CSCE aparţine preşedintelui Consiliului de Stat al RSR, Chivu Stoica prin rezoluţia 2129 şi cercetătoarei canadiene Jeanne Kirk Laux, în articolul “Prelude a la Conference sur la securite et la cooperation en Europe: L’experience du groupe des Neuf comme exemple de diplomatie independante des petits Etats, în revista “Politique Etrangere”, Paris, nr 6/1973 pp. 675-696 care menţionează faptul că nouă state europene având sisteme politice şi sociale diferite au voit să profite de climatul de destindere pentru a promova o cooperare general europeană şi a-şi afirma propria identitate dincolo de linia de demarcaţie a alianţelor.

[7] Apud, Mircea Maliţa, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, Bucureşti, Editura CH Beck, p. 111.

[8] Ca urmare a elaborării rezoluţiei 2129 a Adunării Generale ONU, în 1966 cele nouă state co-autoare au propus la conferinţa UNESCO un nou proiect de rezoluţie bazat pe textul acesteia, invitând statele europene să dezvolte cooperarea în domeniul cultural şi ştinţific. Un alt demers a fost şi întâlnirea miniştrilor de externe a celor nouă ţări la New York pentru a-şi exprima satisfacţiile faţă de ecoul rezoluţiei şi acţiunile întreprinse la UNESCO.

[9] Mircea Maliţa, op.cit., p. 130.

[10] Mioara Anton, Drumul spre Helsinki: România şi Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa.1966-1975, în revista „Studii şi materiale de istorie contemporană”, Serie nouă, Volumul 7/2008, p.131.

[11] Ibidem, p.132. 

[12] Apud, Mircea Maliţa, op.cit., p. 134.

[13] Cf. Mircea Maliţa, op.cit., pp 134 -142.

Publicitate