17/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei (2/2)

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

(1/2) – (2/2)

Răspunsul are două jumătăţi, aproximativ egale:

i) pe de o parte, Rusia a cules în ultimii ani şi ceva roade ale agresivităţii sale (verbale sau armate). Ucraina are din februarie a.c. un nou preşedinte – Viktor Ianukovici –, mai curând prorus decât prooccidental. Provinciile Abhazia şi Osetia de Sud au fost desprinse din graniţele Georgiei şi, chiar dacă (aproape) nimeni nu s-a grăbit să le recunoască independenţa, cert este că ele depind acum de Moscova – şi nu de Tbilisi. Confruntat cu numeroasele sale probleme acasă (sau în Afganistan), preşedintele american Obama a propus Rusiei o “resetare” a relaţiilor (care atinseseră o nouă cotă de alarmă, după criza din 2008) şi este de presupus că cele două state se vor ghida în viitor după un pragmatism benefic amândurora – chiar dacă unele ţări terţe (precum numita Georgia, bunăoară) s-ar putea să nu se bucure foarte mult din acest motiv.

ii) Pe de altă parte, Putin & Medvedev sunt în egală măsură conştienţi că fără sprijinul Occidentului reformarea Rusiei nu are nici o şansă. Rusia este extraordinar de bogată – dar ea rămâne încă o exportatoare de materii prime şi nu una de valori adăugate prin muncă sau tehnologie. Recent, un document important “s-a scurs” (cu voie de la cine trebuie) către redacţia ediţiei moscovite a revistei Newsweek: nimic altceva decât proiectul noii doctrine naţionale ruse a politicii externe! Ai cărei autori dau de înţeles că Rusia nu va mai avea prieteni sau duşmani, ci numai interese[1]. În acest context spunea Medvedev că Rusia trebuie să reînceapă să zâmbească – dar nu de dragul zâmbetului, ci mai ales dacă acest zâmbet îi va aduce beneficii. Ideea unui parteneriat concret NATO – Rusia nu mai este azi deloc bizară, problemele de frontieră cu Norvegia au fost în bună parte reglate, la fel problemele de memorie cu Polonia. Cu Germania, proiectele comune abundă: conducte de gaz (Nord Stream), trenuri de mare viteză şi, mai nou, înfiinţarea unor unităţi de producţie Volkswagen, Daimler sau BMW pe teritoriu rusesc – prin care Rusia va da mână de lucru, dar va “fura” şi pricepere şi meşteşug nemţeşti.

La ce ne putem aştepta pe termen mediu? Chiar dacă nu va renunţa la pretenţiile sale geopolitice, Rusia nu mai are nici un interes într-o nouă criză cu Occidentul – şi nici Occidentul (SUA, NATO, UE) într-una cu Rusia. Atât pentru Rusia, cât şi pentru America, un competitor cu mult mai apropiat (şi mai dinamic, şi mai ambiţios) este China. Atât pentru Rusia, cât şi pentru Occident, un inamic real este islamul radicalizat ce se manifestă în Nordul Caucazului, în Europa, în Africa sau în Orientul Mijlociu. În fine, atât Rusia cât şi Occidentul se adâncesc pe zi ce trece într-un declin demografic: populaţia lor îmbătrâneşte, iar floarea tineretului, la nivel mondial, este tot mai mult în afara graniţelor lor.

Aşadar, este foarte posibil ca Rusia de mâine, la fel de orgolioasă dar ceva mai pragmatică, să fie mai puţin încruntată. Rămâne de văzut însă şi ce va fi în spatele zâmbetelor sale.

---

[1] Owen Matthews & Anna Nemtsova, “The New Putin Profile”, în Newsweek, 21 iunie a.c.

Publicitate

16/sept/2010 Rusia îşi descreţeşte fruntea şi încearcă zâmbetul – despre noul PR al Moscovei

Rusia învaţă să zâmbească

Adrian Cioroianu

În februarie anul trecut scriam tot aici despre inabilitatea Rusiei de a se autopromova în exterior – altfel spus, despre incapacitatea sa de a dezvolta ceea ce, în limbajul globalizării, se cheamă mai nou acţiuni de public relations (PR). O altă sintagmă folosită pentru a denumi ceva asemănător este acela de soft power – expresie pe care o datorăm profesorului şi politologului american Joseph S. Nye şi care desemnează capacitatea unui stat de a-şi impune valorile şi principiile prin intermediul unor produse (sau strategii) de ordin cultural sau mediatic – spre deosebire de hard power, care desemnează forţa demografică sau armată. Deloc suprinzător că, în momentul de faţă, Statele Unite ale Americii sunt campioane atât la hard, cât şi la soft power: pe de o parte, armata şi tehnologiile militare americane nu au încă rival în lumea de azi (ceea ce nu înseamnă că nu ar avea vulnerabilităţile lor!), iar produsele culturale (cu sau fără ghilimele) americane dau tonul modernităţii contemporane. Chiar dacă în lumea de azi unii lideri ai lumii a treia – venezueleanul Hugo Chavez, iranianul Ahmadinejad ş.a. – numesc SUA “jandarmul beat”, “marele Satan” ş.a.m.d. şi chiar dacă arderea steagului american pentru unii încă înseamnă o formă (stupidă, în opinia mea) de răzbunare, totuşi la capitolul soft power America, deşi într-o scădere de formă, deţine supremaţia. Mai simplu spus: poate că în 2050 China va fi noua superputere a lumii, dar deocamdată milioane de chinezi cumpără bilet la filmul Avatar; când milioane de americani se vor înghesui pentru a vedea un film sau un pop-star chinez, atunci vom spune că s-a întors roata.

Revin la Rusia, pentru a spune că ea nu a excelat niciodată la acest capitol al autopromovării. Dar sunt semnale că face eforturi disperate pentru a recupera în acest sens. Recent, preşedintele Medvedev – cel care şi-a asumat rolul unui modernizator, chiar dacă mulţi îl văd încă sub pulpana hainei premierului Putin – spunea că Rusia trebuie să nu se mai încrunte şi să înceapă să zâmbească către lume. Înseamnă acest lucru că Rusia ar putea deveni mai îngăduitoare şi mai permisivă, sau că ar renunţa la tradiţionala sa suspiciune faţă de Occident? Nu neapărat. Ci doar că va încerca să-şi atingă scopurile şi altfel decât prin forţă.

Când este vorba despre orgoliul lor, ruşii investesc foarte mult (uneori prea mult) în spectaculozitatea manifestărilor proprii. Aduceţi-vă aminte de gala Eurovision din mai 2009, desfăşurată la Moscova. Pentru un spectacol de televiziune cu mare audienţă dar cu credibilitate din ce în ce mai debilă, pasiunea pusă de ruşi în organizarea ediţiei căreia i-au fost gazdă nu avea cum să treacă neobservată. Premierul Putin însuşi a monitorizat pregătirile pentru acel show care avea să fie, într-adevăr, grandios. Ce alt premier dintr-o ţară europeană s-ar mai ocupa cu aşa ceva? Probabil că nici unul. Numai că Rusia a văzut în acea ediţie a Euroviziunii o problemă de mândrie naţională. S-a dat peste cap să impresioneze şi a reuşit.

În ultimii ani, parada de 9 mai din Piaţa Roşie a jucat acelaşi rol, al unei acţiuni de PR destinată în primul rând cetăţenilor proprii. În ediţia 2010, parada s-a întrecut pe sine – cu menţiunea că a făcut parte din aceaşi campanie de “îndulcire” a relaţiilor dintre Rusia şi Vest. Pentru prima dată, trupe ale unor ţări din NATO (Marea Britanie, Polonia ş.a.) au mărşăluit în centrul Moscovei – exact acel NATO despre care Dimitri Rogozin (ambasadorul rus la Alianţă) spunea acum câţiva ani că se comportă ca un “rinocer orbit”. Ce s-a întâmplat între timp şi cum se explică această schimbare? (va urma)

___________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 7, iulie 2010.

26/iun/2010 Rusia: justiţie, „oligarhi” şi dileme (vechi şi noi) (2/2)

Contactul justiţiei ruseşti cu „oligarhii”

– Mircea Vasilescu (Dilema veche) în dialog cu Denis Cenuşă –

Denis Cenuşă este politolog, redactor-şef/coordonator al portalului http://www.europa.md, lansat la 5 iunie 2006 în cadrul programului  „Iniţiative Europene” al Fundaţiei Soros-Moldova. Detalii pe blogul său, http://cenusadi.wordpress.com.

(2/2)

MV – Şi în cazul lui Hodorkovski şi în alte arestări ale unor persoane cunoscute (oameni de afaceri, jurnalişti etc.) s-au semnalat încălcări ale drepturilor omului. Mulţi lideri de opinie şi comentatori occidentali deplîng lipsa de reacţie a guvernelor occidentale (faţă de perioada Războiului Rece, cînd Occidentul era foarte activ pe acest plan). Cum se explică acest fenomen? Doar prin „robinetul de gaze” aflat la îndemîna lui Putin şi Medvedev?

DC – În luna iulie 2009, preşedintele american, la întrevederea cu omologul său rus, a ridicat problema „inexplicabilei” detenţii a lui Hodorkovski. Totodată, începînd cu anul 2004, cazurile celor doi directori ai Yukos sînt analizate de judecătorii de la CEDO. Interminabilele procese au atras atenţia întregii comunităţi internaţionale

09/iun/2010 Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (4/4)

Some content on this page was disabled on 15 October 2022 as a result of a DMCA takedown notice from Grigorescu Stefanica SPARL. You can learn more about the DMCA here:

https://en.support.wordpress.com/copyright-and-the-dmca/

04/iun/2010 Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (3/4)

Some content on this page was disabled on 15 October 2022 as a result of a DMCA takedown notice from Grigorescu Stefanica SPARL. You can learn more about the DMCA here:

https://en.support.wordpress.com/copyright-and-the-dmca/

31/mai/2010 Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (2/4)

Some content on this page was disabled on 15 October 2022 as a result of a DMCA takedown notice from Grigorescu Stefanica SPARL. You can learn more about the DMCA here:

https://en.support.wordpress.com/copyright-and-the-dmca/

28/mai/2010 Politica externă a Rusiei în epoca postsovietică (1/4)

Some content on this page was disabled on 13 December 2022 as a result of a DMCA takedown notice from Grigorescu Stefanica SPARL. You can learn more about the DMCA here:

https://en.support.wordpress.com/copyright-and-the-dmca/

18/mai/2010 Rusia şi prezenţa navelor flotei SUA la Marea Neagră (3/4)

Aleksandr Dugin – „Rusia respinge prezenţa navelor flotei SUA în Marea Neagră”

– interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Aleksandr Dughin Gelyevich  – cunoscut politolog şi unul dintre cei mai populari ideologi ai expansionismului şi naţionalismului rus. Asociat în multiple rânduri apropiaţilor Administraţiei de la Kremlin şi cu relaţii strânse în cadrul Forţelor militare ruse, A. Dugin este liderul Partidului Eurasia şi creatorul şcolii ruse moderne de geopolitică.

(3/4)

GI: – Prin vocea premierului Putin, Rusia şi-a înăsprit discursul la adresa Iranului. Apoi a revenit la sentimente mai bune. După care iar s-a încruntat… Care este viziunea reală ? Sau vorbim doar de o atitudine de moment în contextul recent încheiatelor negocieri pentru START 2 ? Vorbim de un tratat important în care fiecare argument a contat.

AD: – Problema nucleară iraniană e de natură să îngrijoreze mulţi lideri de state. Dar eu cred că Rusia nu are nici un motiv pentru a sprijini Vestul în atitudinea anti-iraniană.

15/mai/2010 Invitatul de weekend: Dan Dungaciu despre impactul zilei de 9 mai (a.c.) asupra politicii de la Chişinău

Sondajul, geopolitica şi Putin

Dan Dungaciu

„Acum totul merge în acord cu planurile Moscovei. Moscova s-ar putea întoarce la memorandumul Kozak…” (Alexander Rahr, „Nezavisimaia Gazeta”, 13.05.10)

La Chişinău a apărut un nou sondaj de opinie. Trei lucruri se cuvin evidenţiate. În primul rând, punctul de plecare al interpretărilor trebuie să fie perioada de culegere a datelor cercetării, respectiv 15 aprilie – 3 mai. Asta înseamnă că cel puţin două evenimente cu impact politic semnificativ nu au fost surprinse complet de sondaj. În al doilea rând, sondajul sugerează o serie de evoluţii favorabile AIE care ar trebui să constituie puncte de plecare ale unei strategii politice coerente a Alianţei. Şi asta pentru că – în al treilea rând – posibilitatea unui scenariu (geo)politic opus Alianţei poate fi citită tot din cercetarea IMAS. Mai ales că, la Chişinău, geopolitica bate deseori politica.

[ G E O P O L I T I K O N  a mai publicat: Nevroze de paradă, de la Chişinău la Moscova … Mihai Ghimpu va pleca, totuşi, la Moscova … Dilema moldavă: să participe sau nu soldaţi ai R.M. la parada de 9 mai de la Moscova? ]

Dacă 9 mai nu ar fi existat…

Preşedintele interimar Mihai Ghimpu s-a întors de la Bucureşti şi a început să facă declaraţii publice cu trei-patru zile înainte de finalizarea culegerii datelor pentru sondajul IMAS, timp relativ scurt pentru ca impactul vizitei să se reflecte în rezultatele finale.

13/mai/2010 Rusia şi prezenţa navelor flotei SUA la Marea Neagră (2/4)

Aleksandr Dugin – „Rusia respinge prezenţa navelor flotei SUA în Marea Neagră”

– interviu realizat de Gabriela Ioniţă

Aleksandr Dughin Gelyevich  – cunoscut politolog şi unul dintre cei mai populari ideologi ai expansionismului şi naţionalismului rus. Asociat în multiple rânduri apropiaţilor Administraţiei de la Kremlin şi cu relaţii strânse în cadrul Forţelor militare ruse, A. Dugin este liderul Partidului Eurasia şi creatorul şcolii ruse moderne de geopolitică.

(2/4)

GI: – Rămânând la nivelul percepţiei populaţiei. Iată, la Kaliningrad, populaţia nu s-a dovedit foarte entuziasmată de speech-urile unor lideri ai opoziţiei care s-au grăbit la tribună pentru a-şi clama dezaprobarea faţă de regimul Putin (spun Putin şi atât, pentru că nu a scandat nimeni Jos Medvedev !). Ce erori stau la baza eşecului opoziţiei de a se legitima ca o forţă politică de care trebuie să se ţină cont ?

AD: – Cert este că acum în Rusia nu avem o opoziţie reală, viabilă. Cea mai mare parte a opoziţiei (în principal cea care este reprezentată în Duma de Stat) este dezinteresată de mersul politicii şi aprobă trăsăturile generale ale discursului şi cursului politic iniţiat de Putin. Medvedev se dovedeşte a fi ca şi inexistent, aşa că nu are de ce să fie menţionat de protestatari.

07/mai/2010 Un fel de cronică TV – vă sună cunoscut?!

Un fel de CRONICĂ TV – remember 2008!

          Putin şi Medvedev, kazaciok şi “Deep Purple”

 Cristian Popovici-Erbiceanu

Oare ce este mai important pentru telespectatorul român, rezultatul alegerilor din Federaţia Rusă sau lansarea noii colecţii de modă a lui Galliano de la Paris? Meciul dintre Steaua şi CFR Cluj sau situaţia localităţilor inundate din Maramureşul istoric ? Cum şi-a umflat buzele Elena Băsescu sau cum au rămas cu buza umflată

03/mai/2010 Cu Matrioşka, la “rădăcina” Rusiei postsovietice (3/3)

Viteză şi memorie: Rusia postsovietică

Iulia Deleanu despre

Adrian Cioroianu, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 390 p.

(3/3)

– text publicat în Observator cultural, 05 martie a.c.

Degringoladă şi contraofensivă
Era reîntoarcerea la capitalism soluţia salvatoare? Pe ruinele unui fals comunism, nu se putea clădi decît un capitalism strîmb. Chiar şi în formele sale cele mai bine articulate, capitalismul era departe de a fi aplaudat de cineva ca Soljeniţîn, care a trăit ca privilegiat în S.U.A. unui moment de boom economic.  Reîntors în Rusia (1994), el caracteriza America drept un „mare bazar“ şi vorbea despre  „mercantilismul“ occidental. Nu-i plăceau formele pe care le îmbrăca  libertatea în Rusia, nici locul pe care-l ocupa, după capitularea lui Gorbaciov, în lume. „Falsele valori sovietice sînt înlocuite cu nonvalorile occidentale“, opina Zinoviev, alt scriitor disident, expulzat în 1978.

30/apr/2010 Din nou despre recenta carte (tradusă în româneşte) a Annei Politkovskaia

Anna Politkovskaia, jurnalist şi martir

Liviu Antonesei

Am ales astăzi să scriu despre cartea –  Anna Politovskaia, Jurnal rusesc, Cu o prefaţă de Jon Snow, traducere din limba engleză de Emanuela Jalbă-Şoimaru, Bucureşti, Meteor Press, 2010 – unei celebre jurnaliste din Rusia, care a murit asasinată tocmai din pricina modului lipsit de orice „adaptabilitate” în care a înţeles să-şi facă meserie în ţara autocratului sosit pe filiera KGB, nu chiar pe degeaba. Mai întîi, dar la suprafaţă, pentru că avem de-a face cu bnevenita traducere a cărţii în limba română. În al doilea rînd, însă, pentru a atrage atenţia celor care, la noi, se socotesc cu grăbire  „jurnalişti de investigaţie” sau „reporteri speciali”

31/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (2/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

2/2  (prima parte, aici)

Cum spuneam, la nivel de discurs, ostilităţile decurg bine. Ceea ce nu par să fi sesizat reprezentanţii opoziţiei, prezenţi grabnic în zonă, este faptul că translaţia mentală clasică de la autorităţile locale la cele centrale funcţionează la nivel de mase doar până la încheierea protestului. Mai mult chiar, populaţia enclavei a tins să considere prezenţa liderilor opoziţiei drept un gest de oportunism, fără consecinţe în rezolvarea problemelor stringente cu care ruşii de rând se confruntă. Iar tipul acesta de percepţie asupra opoziţiei se regăseşte pe întreg spaţiul Federaţiei Ruse. Explicabil, de altfel. Şi vizibil la nivelul recentelor alegeri regionale. De altfel, nu avem cum să nu remarcăm un aspect elementar: susţinuţi iniţial de media internă şi internaţională (în fond datoria presei, mai mult sau mai puţin libere, e să critice puterea şi să sprijine opoziţia), liderii opoziţiei ruse au fost reduşi la tăcere de maşina propagandistică a Kremlinului, dar şi de propria incapacitate de a se ridica la nivelul aşteptărilor şi a poziţiei ocupate. Opoziţia din Rusia, cu puţinii săi lideri proeminenţi, este asemenea unui brav luptător patriot, moţăind pe laurii ofiliţi ai dizidenţei Putiniste şi visând la epocale victorii ale democraţiei de import. Şi la lupta „cu cei care se tem de concurenţa loială” (l-am citat pe Vladimir Jirinovski) – parcă mă îndoiesc că liderii Rusiei Unite (cu cele peste 50 de procente obţinute în alegeri) au insomnii cu gândul la cei 13% obţinuţi de LDPR !

Aşa cum precizam, la decredibilizarea opoziţiei şi implicit a luptei politice prin toate mijloacele democratice au contribuit nu doar puterea aflată la guvernare (aceeaşi în ultimii 20 de ani), ci şi o serie întreagă de erori ale opoziţiei însăşi. Radiografiind succint, vom vedea în primul rând că partidele de opoziţie din Rusia sunt în mare majoritate tributare lipsei de lideri valoroşi atât la nivel secundar central cât şi la nivel teritorial. O singură voce asociată unui partid nu poate şi nu are cum să fie eficientă. Mai mult, corupţia endemică la nivelul autorităţilor locale a făcut ca acolo unde liderii regionali există, aceştia să fie asociaţi (prin acelaşi tip de translaţie mentală) intereselor de grup pe care populaţia le detestă. În al doilea rând, lideri de primă mărime ai opoziţiei ruse nu par să fi înţeles că permanenta blamare a regimului de la Moscova în cadrul evenimentelor politice internaţionale nu e de natură să le aducă un câştig de imagine şi implicit de electorat, percepţia fiind mai degrabă de slăbiciune şi lipsă de implicare în plan intern.

Populaţia Rusiei este (o spun, asumându-mi eventuale critici) în continuare arondată unui anumit tip de autoizolare ideologică. Potrivit unui sondaj realizat de VCIOM cu scopul de a identifica cea mai atractivă ideologie printre cetăţeni FR, pe primul loc cu 33% s-a plasat conservatismul naţional înţeles ca apărarea valorilor tradiţionale, independenţei naţionale şi suveranităţii, solidificarea statutului de mare putere, apărarea intereselor etnicilor ruşi. Pe locul doi cu 24% sunt simpatizanţii de stânga: echitate socială şi egalitate, apărarea drepturilor oamenilor muncii, antiglobalism. Doar 17% înclină spre valorile liberale, drepturile individuale, libertate economică, apropiere de Occident. În al treilea rând, vorbim de lipsa organică a capacităţii opoziţiei de a vorbi şi a acţiona unitar. Incapacitate pe care electoratul a văzut-o în multiple ipostaze, de la lipsa unui candidat unic la alegerile prezidenţiale, până la protestele zgomotoase iniţiate în cadrul Dumei de Stat şi abandonate inexplicabil a doua zi, şi până la viitoarele proteste de masă  preconizate de liderii opoziţiei, deja la rândul lor abandonate cu motivaţia că se doreşte evitarea unor ciocniri sângeroase cu forţele de ordine. În ochii electoratului, aceasta poate fi o ilustrare perfectă a puterii exemplului ratat. Într-un astfel de context, e firesc ca societatea civilă să-şi caute o identitate şi o formă de manifestare proprie, să-şi cristalizeze propriile opţiuni şi să ceară autorităţilor să îşi concentreze atenţia pe măsuri menite să rezolve concret şi punctual problemele sociale din teritoriu, dincolo de disputa politică în cadrul căreia populaţia nu prea pare să se regăsească. Nu mai puţin important, criza finaciară şi demonstrarea limitelor unei economii bazate exclusiv pe exportul de materii de bază împing natural Rusia spre restructurarea necesară. Însă un climat social tensionat reprezintă o bază instabilă pentru realizarea celor 4 I (investitii, inovatie, institutii si infrastructura) a programului de modernizare a Rusiei propus de preşedintele Medvedev. Astfel că preconizatul partid prezidenţial „Trud” pare să capete sens, şi un semn că reprezentanţii Rusiei Unite au anticipat în termeni reali scăderea în preferinţele electoratului şi necesitatea oferirii unei noi opţiuni, fără a schimba ceva esenţial în algoritmul politic. Dar asta ţine deja de strategii de viitor, un concept mult prea complex pentru lipsa de viziune a partidelor de opoziţie.

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

28/mart/2010 Alegerile regionale din Rusia şi starea Opoziţiei (1/2)

Opoziţia rusă, electoratul şi laurii ofiliţi ai dizidenţei

Gabriela Ioniţă

1/2

La jumătatea lui martie, în 76 din cele 87 regiuni ale Federaţiei Ruse populaţia a fost chemată la urne pentru a-şi decide autorităţile locale. Deşi nu a mai constituit pentru nimeni o surpriză procentul majoritar obţinut de partidul premierului Vladimir Putin, aceste alegeri (considerate ca fiind un test de popularitate pentru partidul de guvernământ Rusia Unită, pe fondul creşterii şomajului şi a preţurilor la utilităţi) au furnizat şi surprize. Între care s-a detaşat net victoria la Irkutsk a candidatului susţinut de Partidul Comunist. În ceea ce priveşte rezultatele slabe obţinute de opoziţie, acestea au fost justificate în tradiţia deja obişnuită a acuzelor la adresa sistemului Putin. Liderii opoziţiei, secondaţi de observatorii asociaţiilor non-guvernamentale au rostit din nou cuvântul ”fraudă”. În replică, şeful Comisiei Electorale Centrale, Vladimir Churov, a catalogat sistemul electoral din Rusia ca fiind „cel mai bun din lume”. Desfăşurarea scrutinului a fost însoţită de măsuri de securitate fără precedent. Previzibil, în condiţiile în care la alegerile regionale de anul trecut (11 octombrie 2009), partidele de opoziţie au vociferat zgomotos că victoria partidului de guvernământ Rusia Unită s-a datorat unei masive fraude, după care preşedintele Dmitri Medvedev a declarat că viitoarele alegeri au nevoie de o supraveghere mai strictă pentru a se asigura un vot corect şi echitabil. (foto: EPA)

La nivel general, pe fondul crizei, Rusia Unită a pierdut serios din popularitate, dar ar fi impropriu să vorbim de un reviriment spectaculos al opoziţiei. Desigur, tendinţa electoratului spre ideologia de stânga e normală în contextul problemelor sociale generate de criză. Însă victoria de la Irkutsk, unde Viktor Kondrashov a obţinut 62% din voturi, în timp ce candidatul Rusiei Unite, Sergei Serebrennikov, doar 27%,  se datorează mai degrabă atitudinii de protest  existente la nivelul populaţiei împotriva administraţiei locale, cât şi calităţii candidatului, decât a unei eficientizări a acţiunilor promovate de comuniştii lui Ziuganov. Mai mult, alegerile actuale au reiterat că la nivelul electoratului, partidele de opoziţie au un imens deficit de imagine. Democrat-liberalii lui Vladimir Jirinovski par să-şi fi conservat electoratul fidel, iar opoziţia liberală anti-Kremlin nu dă semne de concretizare a unităţii.  Chiar dacă la nivel declarativ lucrurile sună încurajator, în practică schimbarea pare să vină mai degrabă de la nivelul populaţiei unde tensiunile sociale s-au acumulat nepermis de mult. Până la a fi furioşi pe guvernul lui Vladimir Putin, oamenii sunt revoltaţi de gestionarea ineficientă a autorităţilor locale şi regionale. Autorităţile centrale trebuie să rezolve aceste probleme înainte ca lucrurile să devină şi mai grave.

De altfel, în preambulul alegerilor regionale, Rusia s-a confruntat cu o creştere vizibilă a acţiunilor de protest din partea populaţiei. Desigur, criza a generat serioase probleme sociale, mai toate ţările Uniunii Europene confruntându-se cu demonstraţii de masă de amploare. Însă atunci când vorbim de Rusia, lucrurile devin ceva mai complicate. O privire de ansamblu ne arată că în ultimele două decenii, măsurile drastice impuse de autorităţile de la Kremlin, secondate cu brio de incapacitatea opoziţiei de a se impune ca o forţă politică cu adevărat viabilă, au dus în derizoriu dreptul democratic de a protesta. Multiplele arestări şi eliberări ale liderilor protestatari au căpătat o tentă ridicolă în tragi-comica manifestare a opoziţiei. Iar aceasta s-a reflectat în timp printr-o din ce în ce mai anemică dorinţă a populaţiei de a-şi revendica drepturile în stradă. Poate tocmai din această cauză, evenimentele de la Kaliningrad şi ulterior la Tiumen, Irkutsk sau Ecaterinburg au beneficiat de spaţii ample în presa occidentală. De la presa din Rusia, controlată în mare parte de autorităţi sau supusă auto-cenzurii necesare supravieţuirii, oricum nu aştepta nimeni prea mult. Pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu spaţiul în cauză, vom reaminti că la finele lunii ianuarie, în enclava Kalinigrad, un uriaş protest a reunit peste 10.000 de oameni care au început prin a cere schimbarea guvernatorului şi măsuri anti-criză şi au sfârşit prin a cere demiterea premierului Putin. „Prin acest miting, locuitorii Kaliningradului arată restului populaţiei cum trebuie să se lupte pentru propriile drepturi”, a declarat copreşedintele formaţiunii democratice Solidarnost, Boris Nemţov, sosit de la Moscova în Kaliningrad pentru a participa la acţiunea de protest. El a subliniat, într-o declaraţie pentru media că actuala politică a Kremlinului a determinat unirea tuturor forţelor de opoziţie într-un front comun. „Toţi ne-am unit. De la Solidarnost până la comunişti. Acţiunea de astăzi reprezintă doar începutul manifestaţiilor de protest în masă care vor cuprinde întreaga Rusie” a mai spus Nemţov, atrăgând atenţia asupra situaţiei disperate a locuitorilor din enclavă. Adică, faptul că tarifele la utilităţi s-au majorat cu 25%-30%, rata a şomajului este extrem de ridicată, iar vizele pentru a ieşi din regiune se obţin cu dificultate. (va urma)

– text publicat în Cadran Politic, nr. 71/martie a.c.

17/ian/2010 Revista „Newsweek” (SUA) despre alegerile din Ucraina

The End of Orange

Only one thing’s for sure in Ukraine’s election: the winner won’t be Russia, no matter what it says.

By Owen Matthews and Anna Nemtsova | NEWSWEEK

Published Jan 9, 2010 | From the magazine issue dated Jan 18, 2010

No one can say who will win Ukraine’s presidential election later this month. But one thing is sure: Russia won’t waste time declaring itself the victor.

Ever since the 2004 Orange Revolution brought hundreds of thousands onto the streets of Kiev to overturn the rigged result of Ukraine’s last presidential vote, Russia has been itching for a rematch. For Vladimir Putin, seeing his man ousted in favor of a pro-democracy coalition that promised to take Ukraine into NATO and the EU was the „single worst strategic setback” of his presidency, according to Putin biographer Andrei Kolesnikov. Russia has spent the intervening five years ensuring that no such revolution can take place at home and that the Orange coalition in Ukraine would fail. These efforts, such as energy cutoffs and stoking separatism among Ukraine’s 20 percent Russian minority, worked devastatingly well—especially combined with the greed and shortsightedness of Ukrainian politicians. Viktor Yushchenko, the Ukrainian president and Orange leader, now limps along with single-digit approval ratings, while Viktor Yanukovych, the Moscow-backed candidate ousted in 2004, leads the polls. (text integral, format word doc. – Newsweek – Ucraina ian 10 )

____________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

by Adrian Raeside 27 nov 09

10/ian/2010 (Recapitulare:) Spre o nouă relaţie SUA – Rusia?

Spre o nouă relaţie SUA- Rusia?

Adrian Cioroianu

 Pe 4 mai 2006, aflat la Vilnius (Lituania), vice-preşedintele american Dick Cheney încălca protocolul diplomatic şi spunea că pentru Rusia “gazul şi energia devin mijloace de intimidare” şi, pe scurt, că ţara lui Vladimir Putin trebuie să aleagă: “între a regăsi drumul democraţiei şi a redeveni inamicul nostru”. Acest discurs destul de virulent era legitimat – în opinia autorului său – de un veritabil “război al gazului” care tocmai opusese Rusia, Ucraina şi Uniunea Europeană în ianuarie 2006. Atunci, acest discurs îi avea martori pe liderii ţărilor de la Marea Baltică şi de la Marea Neagră (inclusiv România) şi avea să fie caracterizat de presa moscovită ca fiind “cel mai virulent pronunţat împotriva Rusiei de către un lider american de la sfârşitul Războiului Rece încoace”[i]. Între timp s-a mai consumat şi un al doilea “război al gazului” (în acelaşi triunghi Rusia – Ucraina – UE) şi, totodată, la Moscova şi la Washington s-au schimbat primii oameni în stat. Există, în aceste condiţii, vreo şansă ca relaţiile dintre Rusia şi Statele Unite să se ridice de la nivelul foarte jos la care ajunseseră în ultimii ani ai administraţiilor Bush-Putin?

După episodul din mai 2006 au urmat apoi doi ani şi mai bine de suspiciune reciprocă – suficient pentru ca presa occidentală să se întrebe dacă nu cumva Vestul generic şi Rusia se află în deschiderea unui nou Război Rece. Nu au lipsit pe parcurs momentele delicate: printre acestea crima şi fazele succesive ale procesului presupuşilor criminali ai Annei Politkovskaia (curajoasa ziaristă de la Novaia Gazeta care a fost împuşcată pe 7 octombrie 2006), summit-ul NATO de la Bucureşti din aprilie 2008 (unde Ucraina şi Georgia au fost foarte aproape de a primi din partea NATO un membership action plan, echivalentul unui calendar ferm de aderare) sau, în fine, războiul din Georgia, din august 2008 – prin care Rusia a arătat (încă odată) că are o sensibilitate deosebită faţă de ceea ce ea numeşte vecinătatea sa apropiată.

Faţă de suspiciunea reciprocă din ultimii ani ai lui George W. Bush versus Vladimir Putin, s-ar spune că noul preşedinte american Obama a  venit cu un bemol de proporţii. În primul rând, ideea scutului antirachetă american din Cehia şi Polonia (care nu era îndreptat împotriva Rusiei, ci era doar foarte apropiat de graniţele acesteia) se pare ca va fi sortită unei reflecţii ceva mai prelungite. În consecinţă, preşedintele rus Medvedev s-a arătat şi el dispus să amâne plasarea unor rachete cu rază scurtă de acţiune (de tip Iskander) în enclava rusească Kaliningrad de la Marea Baltică (aşa cum ameninţase, ca răspuns la planul american din Europa Centrală). În al doilea rând sunt tot mai multe semne că SUA nu vor mai insista atât de mult pentru apropierea Georgiei şi Ucrainei de NATO. Cel puţin deocamdată. Desigur, la nivel declarativ se spune că istoria merge înainte şi nu face paşi înapoi etc. dar, repet, deocamdată se pare că extinderea spre Est a NATO va înregistra o pauză. Tot ce s-a întâmplat în ultimul an conduce către această idee – de la războiul din august anul trecut din Georgia şi până la strădania Rusiei de a “demonstra” că Ucraina este un perimetru de tranzit nesigur în drumul gazelor naturale către Vestul Europei. În al treilea rând – şi poate cel mai important –, devine tot mai clar că SUA au nevoie de sprijinul Rusiei pentru a bloca ambiţiile nucleare ale Iranului. Ţara ayatollahilor nu este un perimetru foarte familiar europenilor, dar rămâne foarte important în geopolitica actuală. Potrivit ultimelor estimări, spre sfârşitul acestui an Iranul ar putea avea suficient uraniu îmbogăţit pentru a putea construi o bombă nucleară[ii] – chiar dacă nu este foarte limpede dacă Iranul chiar doreşte acest lucru sau doar intenţionează mai curând să capete o monedă de schimb care să-i dea o marjă mai largă de negociere “diplomatică”.

Mai mult decât în alte dosare, în cel iranian Statele Unite au stringentă nevoie să fie susţinuţi de toţi membrii Consiliului de Securitate al ONU – inclusiv Rusia. Acest semnal a plecat spre Moscova din mai multe capitale occidentale – vezi declaraţia recentă a preşedintelui francez N. Sarkozy, care spunea că “depinde de Rusia ce faţă vrea să ne arate. Dacă ea vrea să fie un jucător major, trebuie să ne ajute în problema Iranului”.

Iată, aşadar, o relaţie transatlantică şi transpacifică ce merită atenţia noastră. Nu va mai trece mult timp şi Obama şi Medvedev se vor întâlni faţă în faţă. Noi, ţările plasate veşnic între marile puteri, oricât de membre ale unei alianţe sau ale alteia am fi, suntem obişnuiţi să privim cu circumspecţie spre acest gen de evenimente – şi nu cu simplă curiozitate, ci cu umbra de teamă pe care trecutul mereu o aruncă asupra noastră în astfel de ocazii.    

– text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 3, martie 2009; publicat iniţial pe GEOPOLITIKON pe 04 martie 2009.

---

[i] *** “Guerre froide”, în Courrier international nr. 810, 11 mai 2006, p. 20.

[ii] Christopher Dickey, “How Close is Iran to a Bomb?”, în Newsweek, 9 martie 2009, p. 4.

05/ian/2010 La aniversare: Mircea Morariu (revista „Familia”, Oradea) despre volumul „Geopolitica Matrioşkăi” de Adrian Cioroianu

Cronică de carte

MIRCEA MORARIU

Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială, de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

Greu de spus de ce e atât de scăzut interesul românilor pentru problemele de politică externă. În economia jurnalelor de ştiri televizate informaţiile de acest gen sunt destul de puţin reprezentate, oarecum marginale, tot la fel cum nici cotidianele nu prea sunt dispuse să acorde mult spaţiu telegramelor de presă ce se referă la evenimente consumate în afara ţării. Cu atât mai puţin comentariilor calificate. Devenite cvasi- absente, revistele specializate sunt, oricum, puţin gustate pe piaţa românească- apariţia în limba română a revistei Foreign Policy e totuşi de salutat- iar impactul lor asupra conştiinţei publicului românesc, chiar şi a aceluia cu o anume educaţie, destul de redus. Încă şi mai greu de explicat mi se pare scăzutul apetit al românilor pentru „ştirile externe” cu cât nouă, românilor, ne-a fost dat să constatăm, în repetate rânduri, pe propria piele, câtă dreptate avea istoricul francez Jules Michelet atunci când scria- „istoria înseamnă înainte de orice geografie”. Şi cum trebuie să ne administrăm geografia pentru ca istoria să fie cu noi un pic mai binevoitoare.

De la această zicere a lui Jules Michelet mi se pare că s-ar putea reclama, într-un anume fel, prin „învăţăturile” sale pentru români cartea Geopolitica Matrioşkăi- Rusia postsovietică în noua ordine mondială scrisă de Adrian Cioroianu şi apărută la începutul verii anului 2009 la Editura Curtea veche din Bucureşti. Iar dacă despre „învăţături” este vorba, ele au atuul de a fi expuse  într-un mod deloc didactic- sâcâitor. Cartea e doar primul volum al unei cercetări mult mai ample, care va avea şi un al doilea tom, programat să apară, din câte înţeleg, în cursul anului viitor. Însă până atunci, cei care vor fi stârniţi de lectura primului, vor avea şansa de a citi fragmente din cel de-al doilea în reviste precum Dilema veche ori Scrisul românesc.

Cartea are avantajul de a reuni între copertele ei rezultatul expertizei unei cercetător cu trei calificări. E vorba mai întâi despre istoricul Adrian Cioroianu, rafinat cunoscător al felului în care s-a format, afirmat, dezvoltat şi mai apoi dizolvat sistemul comunist în întreg Estul european şi nu numai. În prima parte, Adrian Cioroianu pare a spune o poveste cu tâlc, care începe cândva la începutul anilor’80, mai exact în chiar anul 1980, atunci când la Moscova aveau loc Jocurile Olimpice de vară. Jocuri în care- s-a spus atunci- intruziunea politicului a fost mai mult decât vizibilă. După cum mulţi dintre dumneavoastră cred că îşi amintesc, ca urmare a invadării sovietice a Afganistului la sfârşitul anului 1979, SUA şi ţările europene membre NATO au decis boicotarea Jocurilor.Ursuleţul Mişa, mascota Olimpiadei, nu a izbutit atunci să facă uitat Ursul sovietic ori „rusesc”, cum i se spunea îndeobşte, care, cu câteva luni înainte, îşi arătase şi continua să îşi arate potenţialul său de „violenţă, instinctualitate şi imprevizibil”. La Kremlin încă mai „domnea” Leonid Ilici Brejnev, şef al PCUS încă din 1965, devenit preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem în 1977 şi care, până la moartea sa, în 1982 a accentuat ceea ce s-a numit o politică de stagnare între fruntariile ţării, dar şi temuta „doctrină Brejnev”. După moartea lui Leonid Ilici a survenit o perioadă de inter- regn. Succesorii lui au fost oameni în vârstă, bolnavi,  însă de facturi diferite şi cu intenţii diferite- Yuriy Andropov, respectiv Konstantin Cernenko. Dacă cel de-al doilea a fost o prezenţă nesemnificativă, primul a dat câteva semne că ar dori să se distanţeze de predecesorul său, însă boala şi vârsta înaintată nu i-au permis acest lucru. Fiecare dintre cei doi a deţinut puterea în jur de un an, cel mai puternic din Capitala Moscovei auzindu-se acordurile de marş funebru şi anunţurile mortuare, chiar dacă acestea nu mai erau citite de celebrul crainic Levitin.

În 1985 lucrurile se schimbă. La conducerea partidului vine Mihail Gorbaciov, lider tânăr, apparatcik  şi el, dar care era conştient că stagnarea nu mai era posibilă. E fals a se crede însă, fie şi numai o clipă, că Gorbaciov a dorit să acţioneze astfel încât să distrugă comunismul de tip sovietic. Când a dobândit funcţia supremă în partid, Mihail Sergheevici era un produs clar al sistemului.A dovedit-o prin felul à la soviétique, ca să nu zic à la russe, în care a „managerizat”  catastrofa nucleară de la Cernobîl, prima reacţie  fiind o derivată a binecunoscutei secretomanii comuniste. Gorbaciov a nutrit, ceva mai încolo, cândva prin 1987, ambiţia de a reforma comuinismul, spre a-i asigura supravieţuirea. Aşa s-au născut cele două concepte-cheie- perestroika şi glassnost, aşa au apărut şi s-au multiplicat gesturile de bunăvoinţă faţă de Occident, dar nu numai, aşa a apărut o anume simpatie a Occidentului faţă de noul lider cu care, orice s-ar spune, se putea dialoga. Nu mai răsuna mereu celebrul niet, şi nici eternul Andrei Gromîko, ce părea să se fi eternizat în funcţia de ministru de Externe, nu se mai simţea la fel de bine. Numai că problemele Imperiului erau mari, se manifestau tot mai acut, iar Gorbaciov a ajuns să fie mai simpatizat în afara ţării decât în interiorul ei. Liderul de la Kremlin s-a confruntat nu doar cu dificultăţile tot mai mari ale unei economii în derivă, ci şi cu recrudescenţa naţionalismului diverselor popoare din conglomeratul sovietic, naţionalism pe care, la început, el îl socotea aneantizat. Iar la Malta, crede Adrian Cioroianu, nici George Bush, nici Mihail Gorbaciov nu au pus la cale tot ceea ce avea să se întâmple mai târziu. Oricum, cei doi întrevedeau un alt calendar, ba chiar şi alte desfăşurări. Mai cu seamă în cazul Germaniei, căreia, din câte se pare nu numai că nu îi întrevedeau, dar nici îi doreau reunificarea.

După revoluţiile din ţările din Est, din toamna- iarna lui 1989, problemele lui Gorbaciov în interiorul URSS s-au amplificat, iar Adrian Cioroianu le expune şi analizează cu maximă acuitate, emiţând opinii dintre cele mai interesante şi argumentate. De remarcat analiza Puciului din august 1991. Ori a mascaradei de puci.  În decembrie 1991, Gorbaciov demisionează din fruntea unui Stat care, de altfel, nu mai exista- URSS.

De aici, începe însă o cu totul  altă poveste. De aici începe şi cartea propriu- zisă. Oricum, ne vom da repede seama că până în acest moment am avut de-a face doar cu  uvertura cercetării. Pe mai departe, în acest volum şi în cel care va urma, istoricul va face loc analistului de politică externă dublat, în chip fericit, de experienţa omului care, aflat la conducerea diplomaţiei române, a avut ocazia de a cunoaşte aievea oameni ce au făcut ori pus în practică politica externă, de a fi discutat cu ei, de a fi aflat în chip nemediat ce gândesc ei şi de a fi analizat gândurile cu pricina .

La pagina 135, Adrian Cioroianu scrie- „Teza fundamentală a acestei cărţi (enunţată în acest volum şi argumentată în volumul următor) este că Rusia recentelor administraţii (conscrise sistemului ce s-ar putea numi, pentru simplificare, sistemul Putin & Medvedev doreşte (re) crearea unei atmosfere tipice unui Război Rece (aparent  non- ideologic, dacă păstrăm  stricto sensu definiţia ideologiilor politice specifice secolului trecut), aceasta fiind, în percepţia Kremlinului maniera cea mai rapidă de obţinere a unor câştiguri în planul sferelor de influenţă geopolitică şi economică”. Iar la pagina 152, autorul cărţii subliniază- „ miza acestei cărţi este aceea de a arăta că Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă precum au considerat-o, la o privire superficială, unii dintre observatorii occidentali (sau chiar unii dintre la fel de superficialii formatori de opinie din statele învecinate ei),  după cum, nu a fost nici atât de puternică pe cât şi-ar fi dorit-o ruşii înşişi şi, în orice caz, conducătorii lor, Boris Elţîn şi, apoi, Vladimir Putin”.

Ce se întâmplă, de fapt, după 1991, dincolo de agitaţiile, de lucrurile la vedere, de rivalităţi, de declin economic, de acţiunile Mafiei ruse, de atâtea şi atâtea fapte care, într-un anume fel, au distras atenţia de la esenţial? O operaţie pe care eu aş numi-o de „înlocuire”. Doctrinei „suveranităţii limitate”, care i-a asigurat o amintire sumbră în istorie lui Brejnev, i se substituie o alta- cea a vecinătate apropiată  sau imediată. La care se raportează mereu analizele semnatarului cărţii.

Vă reamintesc că termenul de  matrioşkă desemnează o seamă de păpuşi aidoma la chip şi la vestimentaţie, diferite doar ca dimensiune şi care intră una într-alta. Matrioşka  relevează, într-un anume fel, continuitatea, fie ea chiar şi la dimensiuni diferite, dar şi surpriza deopotrivă. Despre continuitate şi surpriză ne vorbeşte în cartea sa Adrian Cioroianu. Cu un simţ al analizei remarcabil. Semnalez aici cele două capitole în care apare ca „personaj” Republica Moldova. Mai semnalez şi observaţia că de perpetuarea conflictului transnistrean e direct preocupată Moscova. Care doreşte tergiversarea soluţionării lui din motive atent relevate de analist.

Cartea e scrisă fluent, autorul ei izbutind un aliaj remarcabil între rigorile analistului, informaţia fostului ministru care acum nu se joacă de-a diplomatul făcând pe „misteriosul” şi calităţile povestitorului. Dar şi pe cele ale specialistului calificat să elaboreze o strategie ale cărei fundamente se regăsesc adesea în carte, sporindu-i impactul şi gradul de interes..

Pariez că după lectura primului volum din  Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială interesul dumneavoastră pentru problemele de politică externă va creşte considerabil.   

01/ian/2010 Ce va aduce acest an în relaţia Uniunea Europeană – Rusia?

(just for fun!)

Dessin de Burki

30/dec/2009 Date noi despre parteneriatul Uniunea Europeană – Rusia!

Dessin de Chappatte

08/dec/2009 Secera şi ciocanul, muncitorul şi kolhoznica – din nou pe piedestal

Moscova: muncitorul şi kolhoznica din nou pe piedestal

– statuia Verei Muhina din 1937, restaurată şi mai înaltă, expusă din nou –

Adrian Cioroianu

Vineri, 4 decembrie a.c. s-a produs evenimentul: celebra statuie a muncitorului (purtînd ciocanul) şi kolhoznicei (ridicînd secera), unul dintre simbolurile Moscovei din anii comunismului (şi emblemă a fostei case de film sovietice Mosfilm) a fost re-expusă în aer liber – într-un mare centru de expoziţii din Moscova, din N-E oraşului. Statuia a fost dislocată în 2003, în vederea restaurării – ceea ce între timp s-a consumat. Înaltă de cca. 60 de metri, statuia va fi iarăşi vizibilă din multe colţuri ale oraşului – spre mîndria multor moscoviţi, pentru care statuia, în ciuda istoriei şi conotaţiei sale politico-ideologice, rămîne semnul unor vremuri în care Rusia/URSS era o superputere.

foto: RIA Novosti

Statuia, proiectată de artista sovietică Vera Muhina, a fost pentru prima dată expusă la Paris, cu ocazia Expoziţiei mondiale din 1937 – unde a şi obţinut unul dintre marile premii ale ediţiei. Ulterior, statuia a fost adusă la Moscova (în 1939) şi a devenit unul dintre simbolurile cele mai reprezentative ale epocii staliniste.

În mod curios (sau nu, dată fiind propehensiunea sistemului Putin de a reactiva unele simboluri ale stalinismului – precum imnul de stat sau decoruri de staţii de metrou), recenta re-inaugurare a statuii (pe 4 decembrie) a fost interpretată de unii observatori ca fiind o „coincidenţă” dorită cu apropiata în timp aniversare a fostei Constituţii „staliniste” (din 6 decembrie 1936).

Statuia, din oţel masiv (trimitere implicită la numele lui Stalin), are o înălţime de 24 de metri, iar noul postament – de cca. 35 de metri – pe care a fost pusă este chiar mai impunător decît cel original. Întregul complex expoziţional de la baza statuii va putea găzdui 5000 de oameni şi are o suprafaţă de 8000 de metri pătraţi.

Cum probabil era de aşteptat – dată fiind eterna suspiciune de corupţie ce marchează încă mentalitatea cetăţeanului rus la adresa politicienilor & administratorilor –, re-expunerea statuii a fost sursa unor întrebări legate de interesul financiar al unor edili: munca de restaurare a statuii şi de construcţie a piedestalului nou a costat cca 3 miliarde ruble (cca 75 milioane euro) şi a fost încredinţată unei firme bănuite ca aparţinînd Elenei Baturina, întreprinzătoarea soţie a primarului Moscovei, Iuri Lujkov.

07/dec/2009 EURAST recomandă: După 20 de ani – interviu cu Adam Michnik

Polish Dissident Says Life ‘Probably Not A Paradise, But It’s Not Hell Anymore’

Adam Michnik: ”Democracy does not just solve everything. Democracy offers freedom and basic civil rights. But democracy cannot decide who of us will be happy.”

Radio Free Europe / Radio Liberty , November 13, 2009

Adam Michnik, the editor in chief of Poland’s „Gazeta Wyborcza” and a leading member of the Polish democratic opposition from 1968 to 1989, was in Prague this week to attend a conference marking the 20th anniversary of the fall of the Iron Curtain. He spoke to Irina Lagunina of RFE/RL’s Russian Service about Russia, the West, and the post-Soviet letdown felt in the former Eastern bloc countries.

On Russia and the fate of the former Soviet bloc countries, 20 years after communism:

„In all of our [postcommunist] countries there is a tendency toward our own kind of Putinism. What is Putinism? Putinism, according to [chief Kremlin ideologue Vladislav] Surkov, is a sovereign democracy. A sovereign democracy means that I am the sovereign; I can imprison all my opponents, in spite of Strasbourg, The Hague, or Brussels. (…)

On Russian foreign policy:

„I think that the Caucasus and Moldova are great mistakes in the Kremlin’s policy. I think this may be the result of an imaginary inferiority [complex] (…).

text integral (în format word doc.) la Adam Michnik – interviu RFE/RL

27/nov/2009 Rusia între vechea şi noua doctrină militară (II)

Rusia între vechea şi noua doctrină militară

(o poveste cu puţin poloniu şi multă tensiune ruso-britanică – partea a II-a)

click aici pentru partea I-a

Filip Vârlan

Atacul radioactiv asupra lui Alexander Litvinenko a fost cu atât mai de impact cu cât el s-a desfăşurat într-un bastion al Tratatului Nord Atlantic precum Marea Britanie. Şocul opiniei publice, obişnuită cu discursul militar al Războiului Rece care odată “încălzit” ar fi făcut ca aproape nimeni să nu scape neiradiat (asta în cel mai fericit caz) s-a declanşat şi ca urmare a conştientizării bruşte a proximităţii ameninţării teroriste de tip nuclear. În faţa unei asemenea ameninţări se pot desprinde trei idei i) Occidentul este un spaţiu de influenţă economică şi geostrategică, directă sau indirectă în funcţie de context, a Rusiei ii) latura economică este intrinsec legată de aspectele ce ţin de securitatea militară sau naţională raportată fie la un spaţiu regional (cum este cazul fostelor republici sovietice sau al Europei eliberate din comunism) fie la un spaţiu ce se extinde spre Europa de Vest iii) puterea de intimidare nu se mai bazează exclusiv pe demersuri oficiale ci şi pe acţiuni coborâte la nivelul clandestin al intereselor comerciale de clan, utilizate drept paravan de către Kremlin.

Pe întinderea hărţii se înscriu lejer noi zone de influenţă, colorate în funcţie de obiective, de stadii de implementare, de profunzimea implicării ş.a.m.d. Sentimentul dominant al existenţei intereselor Moscovei s-a manifestat întotdeauna atunci când a fost vorba de chestiunea armamentului nuclear sau a ameninţării convenţionale. Nu trebuie uitată prezenţa militară rusă în conflicte precum cel din Osetia din 2008, sau sprijinul tacit în puncte fierbinţi precum Transnistria, sau Nagorno-Karabah. La acestea se adaugă manevre economice de intimidare şi dominare prin resurse naturale cum a fost în cazul Ucrainei la începutul anului 2009 sau prin jocul configurării unei noi rute de transport a gazului către Vest cu diferite variante South Stream, North Stream, Nabucco, etc.

Între toate aceste mijloace de exercitare a forţei, arma nucleară îşi păstrează un rol special, scos la iveală ori de câte ori este necesar pentru a sublinia forţa brută a colosului.

Secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, Nikolai Patruşev, a anunţat la începutul lunii octombrie a.c. intenţia Kremlinului de a adopta o doctrină militară nouă care să asigure performanţa ridicată şi eficienţa forţelor armate. În privinţa potenţialului nuclear, noutatea s-a evidenţiat prin introducerea unor amendamente diferite de cele existente în actuala versiune.[1] Din considerente ce ţin de noua schemă geopolitică a Europei, în care NATO şi UE s-au extins până în spaţiul proximităţii Rusiei, Consiliul a afirmat necesitatea revizuirii doctrinei adoptate în 2000 cu scopul de a se mula pe realităţile aflate în schimbare. Desigur că ar fi fost mult prea riscant să se renunţe la afirmarea esenţei strict defensive a planurilor militare, dar se poate considera că aceasta oricum este un dat care a împodobit întotdeauna fondul dosarelor de apărare de la Moscova. Din nou accentul cade asupra rolului ofensiv-protector al arsenalului nuclear. Spaţiul de utilizare este şi mai contextualizat fiind vorba de proximitatea regională, ca zonă de conflict militar, în care actori internaţionali îşi dispută influenţa.

La fel de interesant şi pătruns de sensuri este momentul acestor declaraţii. La o lună după afirmaţiile lui Patruşev, ministrul de externe britanic urma să ajungă la Moscova, însoţit de o agendă ticsită de chestiuni legate de relaţii diplomatice şi probleme strategice. David Miliband s-a aflat în Rusia pentru a umple un gol de 5 ani, timp în care nu a avut loc nici o vizită a vreunui ministru de externe britanic după Jack Straw.  Pentru o Rusie pornită să îşi dezvolte legături economice cât mai strânse cu diferiţi parteneri de discuţie europeni, absenteismul Marii Britanii are o conotaţie aparte. Relaţiile din ultimii ani au fost o sumă de extrădări reciproce la nivelul diplomatic şi al serviciilor secrete. La acestea s-au adăugat anchete, sancţiuni oficiale, precum şi autoexilările oligarhilor căzuţi în dizgraţie prin birourile Kremlinului.[2]

Vizita lui Miliband a început chiar pe 1 noiembrie când se împlineau 3 ani de la otrăvirea lui Alexander Litvinenko. Data nu a fost aleasă la întâmplare, raportându-se la consecinţele acestui caz în evoluţia legăturilor ruso-britanice din ultimii ani. Datorită relaţiei tensionate dintre ministrul britanic şi omologul său rus, întâlnirile nu au avut efectul scontat, existând şi opinii care afirmă că nu era absolut necesară o vizită la acest nivel efectuată de partea britanică pentru a discuta despre situaţia din Afganistan sau despre planurile Iranului de îmbogăţire a uraniului în Rusia.[3] Va rămâne cu toate acestea, o tentativă îndrăzneaţă de a dialoga în chestiuni delicate cu ocazia unor date calendaristice simbolice.

Sfidând logica vizitei britanice, pe 2 noiembrie, ministrul de externe Serghei Lavrov a subliniat importanţa deţinerii arsenalului nuclear precum şi intenţia Rusiei de a nu renunţa complet la acesta[4]. Nu a uitat să menţioneze nici eforturile de neproliferare dar parcă accentul cădea mai mult pe prima parte a declaraţiilor – şi asta cu Miliband la Moscova şi cu speranţele vii ale lui Obama de a semna un tratat privind reducerea armelor nucleare până la sfârşitul acestui an.

Vigilenţa britanicilor a fost înşelată nu prin sateliţi performanţi, nici prin bruiaje sau tehnică sofisticată ci prin câteva grame de poloniu strecurate în farfuria unui vechi spion rus din Londra. Nu este aceasta o formă, fie ea şi neconvenţională, de intervenţie nucleară? În mod sigur că ea nu a fost privită la proporţiile unui atac în masă dar a generat o reacţie absolut normală din partea autorităţilor britanice: nevoia de acţiona împotriva unui cumul de forţe economice şi politice din Vest aflate sub controlul relativ al Moscovei.

Pe fondul unor legături rigide cu Marea Britanie şi al resetării politicii externe a SUA în zona Eurasiei, noua doctrină militară a Rusiei găseşte un teren propice reinterpretării de sensuri. Şi de ce nu? Mai sunt şi alte instituţii care o fac. Spre exemplu, înaltele foruri ortodoxe ruse s-au gândit că o declaraţie bisericesco- populistă cu iz militar nu strică. Patriarhul Kiril, conducătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, a afirmat în septembrie că Rusia are nevoie de arme nucleare pentru a-şi asigura statutul de mare putere.

Cu asemenea declaraţii nu cred că este cazul să ne mai întrebăm de ce mulţi băieţi din Rusia primesc de Crăciun, în virtutea unei tradiţii, soldăţei de plumb, machete de avioane, de tancuri sau de submarine. Probabil că anul acesta se vor vinde în special rachete – de jucărie, desigur.

---

[1] A se vedea in http://en.rian.ru/mlitary_news/20091008/156393316.html

[2] A se vedea in http://en.rian.ru/analysis/20091102/156688591.html

[3] Ibidem

[4] A se vedea in http://en.rian.ru/russia/20091102/156683947.html

 by Bill Schorr 02 nov 09, www. comics.com

25/nov/2009 Vladimir Putin merge mîine la Paris, pentru cumpărături de lux

Vladimir Putin vizitează Parisul cu cîteva contracte în buzunar

Rusia doreşte una, două sau poate patru nave de asalt din clasa Mistral

EURAST – Adrian Cioroianu

Începînd de mîine, 26 noiembrie a.c., premierul rus Vladimir Putin întreprinde o vizită de două zile în Franţa – cu care prilej el va participa la cea de-a 14 întîlnire a comisiei bilaterale ruso-franceze de cooperare economică şi, bineînţeles, se va întîlni (joi) cu preşedintele Nicolas Sarkozy.

Elementul de interes pentru observatori este însă un alt punct din agenda vizitei: eventuala semnare a unui contract (în valoare de cca. 500 milioane de euro / cca. 750 milioane dolari) prin care Rusia va cumpăra un vas de asalt portelicopter din clasa Mistral (de producţie franceză). Dacă acest contract va fi semnat, vasul va fi primul cumpărat de la o ţară membră NATO şi cel mai mare cumpărat vreodată de forţele navale ruse – iar vasul ca atare va fi al doilea ca mărime din întreaga flotă rusă (după portavionul Amiral Kuzneţov, singurul din dotarea armatei ruse).

Primele zvonuri referitoare la acest acord au apărut la începutul toamnei: pe 19 septembrie a.c. ministrul adjunct rus al Apărării, Vladimir Popovkin, declara că Rusia intenţionează modernizarea forţelor navale prin cumpărarea unei nave de ultimă oră şi a know-how-ului tehnologic aferent. Anunţul privind posibila semnare a contractului pentru un portelicopter a fost făcut pe 1 octombrie a.c. de către ministrul francez de Externe, Bernard Kouchner. Potrivit agenţiei ruse RIA – Novosti, un alt vas din aceeaşi clasă ar putea fi construit în Franţa, de constructorul DCNS, pentru marina rusă. Potrivit altor surse, Rusia ar mai dori încă patru astfel de nave!

Cîteva date tehnice ale vasului portelicopter din clasa Mistral: poate transporta 16 elicoptere, 4 barje de asalt, 70 de autovehicule (inclusiv 13 tancuri de luptă) şi un echipaj de 450 de oameni; nava este dotată şi cu un spital cu 69 de paturi. Vasul cîntăreşte cca. 23 mii de tone şi este lung de cca. 300 de metri. Datorită manevrabilităţii şi multiplelor funcţiuni asigurate, în limbajul specialiştilor el este denumit “un briceag swiss army printre navele de război”.

Cum era de aşteptat, vestea privind iminenţa semnării acestui contract a alarmat unele dintre statele vecine Rusiei – chiar dacă, pentru moment, secretarul general al NATO nu s-a pronunţat asupra subiectului (şi e destul de improbabil că o va face, cel mult în sensul aplanării temerilor). Mai vocale, în ultima vreme, au fost oficialităţile estoniene: comandantul-şef al forţelor armate Ants Laaneots a declarat la Tallin, pe 21 noiembrie a.c., că în eventualitatea cumpărării acestui vas şi trimiterii lui în misiune pe Marea Baltică, Estonia se vede obligată să-şi revizuiască măsurile privind asigurarea securităţii naţionale. Ministrul de Externe estonian, Urmas Paet, a declarat că ţara doreşte să ştie dacă în cuprinsul contractului sînt cuprinse şi clauze de vînzare a tehnologiei de top aferente.

Inutil de precizat că, în egală măsură, acest tip de navă poate moderniza şi flota rusă de la Marea Neagră – cea care, în ultimii ani, în virtutea evenimentelor, a fost mult mai în centrul atenţiei decît cea de la Baltica!

Luni, 23 noiembrie a.c., un vas de asalt portelicopter din clasa Mistral (identic cu cel din posibilul contract) a venit în vizită “de afaceri” pe rîul Neva, în portul Sankt Petersburg şi a fost ancorat în apropierea muzeului Ermitaj. El a fost vizitat de ofiţeri superiori ai marinei ruse şi de lideri politici. Imediat, un înalt ofiţer rus a declarat că, în cazul unui asalt asupra unei coaste maritime străine, un astfel de vas ar putea depune în 40 de minute tot atîţia soldaţi cît au depus navele Flotei ruse a Mării Negre în 26 de ore, în timpul războiului din august 2008 cu Georgia. Comparaţia este prin ea însăşi neliniştitoare, chiar dacă scopul el propagandistic este evident. 

Pe de altă parte, Vladimir Putin va vizita şi cartierul general al firmei Renault – într-o încercare transparentă de a salva constructorul auto rus AvtoVAZ, fabricantul maşinilor Lada (în care Renault are o cotă de participare de 25 la sută, pe care ruşii ar dori-o mărită pentru a salva firma de la faliment).

by Bill Schor, 2009

13/nov/2009 Rusia între vechea şi noua doctrină militară (I)

Rusia între vechea şi noua doctrină militară

(o poveste cu puţin poloniu şi multă tensiune ruso-britanică – episodul I)

Filip Vârlan (11 noiembrie 2009)

Pe 21 aprilie 2000, preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, adopta o nouă doctrină militară. Munca desfăşurată pe parcursul mai multor ani din care n-au lipsit, ce-i drept, multe revizuiri, se vedea materializată în forma unui document cu misiunea precisă de a-l înlocui pe cel aprobat de predecesorul său Boris Elţîn în 1993.

La acea dată (este vorba de 1993), orientându-se în funcţie de noile coordonate apărute în urma destrămării Imperiului Sovietic, doctrina înlocuia un punct sensibil atât pentru viteza de reacţie a persoanelor implicate în atingerea butonului roşu cât şi a celor ocupaţi cu problemele de etică ale unui conflict armat. În anii ‘70 şi ‘80 politica oficială de la Kremlin specifica utilizarea armelor nucleare doar ca răspuns la un atac nuclear, subliniind rolul defensiv dar deopotrivă descurajator al arsenalului atomic. În 1993 se configura o răsturnare de concepte, Rusia asumându-şi dreptul oficial de a fi prima care lansează un atac chiar dacă rămâneau incluse articolele ce avertizau asupra escaladării unui conflict redus la nivel de război global. Cât despre rolul descurajator al potenţialului armamentului, acesta figura în continuare ca o coordonată reală. Noutatea o reprezenta  principiul ofensiv al utilizării sale, idee care nu era inserată explicit în blocul prevederilor, dar care reieşea ca validă, nefiind contrazisă de nici un alt paragraf – spre deosebire de alte ocazii în care era specificată clar utilizarea rachetelor numai ca reacţie a unui atac. Chiar şi în acest caz, rachetele puteau fi lansate doar asupra unui inamic ce deţinea arsenal nuclear sau se afla în alianţă cu un stat posesor al acestuia – aviz NATO.

Doctrina a rămas neschimbată de-a lungul anilor ’90, în pofida unor propuneri venite pentru creşterea influenţei factorului nuclear în apărarea Rusiei. Mai mult de atât, Elţîn a semnat în 1997 şi 1998 câteva decrete prin care aproba reducerea stocului de rachete, mare parte din ele expirate atât tehnic cât şi moral. Contextul în care se produceau aceste fluctuaţii în politica militară a Rusiei era circumscris ofensivei de tip West în partea Centrală şi de Est a Europei dar şi vitezei cu care se învârtea caruselul independentizării fostului spaţiu al URSS. Kremlinul se afla într-o dublă postură i) respectarea sarcinii noi de construcţie şi apărare a idealurilor democratice plus dezvoltarea capitalismului incipient ii) prezervarea din ce în ce mai dificilă a controlului, cel puţin politic dacă nu şi militar, asupra fostelor republici sovietice.

În principal, ofensiva NATO către Est a determinat o reaşezare a rolului şi importanţei armelor atomice oferind percepţia largă conform căreia ele puteau figura într-o arie extinsă de scenarii. Noua doctrină militară, adoptată în 2000, adăuga o linie de acţiune în formula precedentă care înfăţişa armele nucleare ca mijloc de prevenire a agresiunii. Intra pentru prima dată sintagma de asigurare a securităţii militare a Federaţiei Ruse şi a aliaţilor săi. Aşadar se putea declanşa un atac inclusiv în cazul în care apăreau situaţii critice cu ameninţare la securitatea naţională fără ca Rusia să fie atacată în prealabil.

Cu sau fără ameninţări la adresa statului şi a naţiunii, într-o doctrină ce reglementează comportamentul militar, posesia armelor atomice a impus şi impune cel puţin respect. Cine s-ar fi gândit însă că o armă atomică nu trebuie neapărat să explodeze ca să facă victime? O întrebuinţare precisă şi la fel de letală a unei părţi infime dintr-un material radioactiv poate să aibă un efect devastator asupra opiniei publice, poate să intimideze, să inducă spaima şi să îşi piardă urma fără dificultate.

Se întâmpla în noiembrie 2006 când, Alexander Litvinenko, persoană ce deţinea un fişier întreg de funcţii de la fost agent de contrainformaţii rus la scriitor şi publicist, a fost otrăvit cu o substanţă de care urechile unui neiniţiat probabil că nu auziseră niciodată. Este vorba despre poloniu-210, un izotop extrem de radioactiv capabil să contamineze instantaneu pe oricine care intră în contact cu o doză infimă. În cazul Litvinenko, contactul a fost ceva mai mult decât o simplă atingere. Respectivului i se strecuraseră în mâncare aproximativ câteva grame fatale nu prin cantitate ci prin efectul letal. Nu voi zăbovi asupra întregului context în care s-a produs asasinatul lui Litvinenko. Există suficiente rapoarte asupra morţii misterioase de care nu au fost străine persoane importante din lumea politică rusă, mafioţi, oameni de afaceri celebri şi poate chiar oficiali europeni cu nume răsunătoare. Ce sare în ochi la prima vedere şi care are legătură cu subiectul doctrinei militare este locaţia în care s-a petrecut incidentul.

Deschiderea politică a Rusiei postcomuniste a adus de la sine prezenţa intereselor comerciale în Vest, cu menţiunea că acestea au căpătat un aspect privat. Pepinieră de noi afacerişti, sistemul economic postsovietic a permis acapararea rapidă de bogăţii şi preluarea de resurse de către personaje cu trecut mai mult sau mai puţin comunist dar care s-au aflat în locul şi la momentul potrivit, adică atunci când s-a făcut împărţeala.

Logica dinamicii antreprenoriale a impus detaşarea ariilor de negoţ către spaţii unde capitalismul şi economia de piaţă erau stabile de multă vreme. Ţări precum Spania, Italia, Marea Britanie, pentru a cita doar câteva, au fost mai mult decât simple destinaţii turistice pentru bogaţii Rusiei. Prin legăturile avute la nivel politic, relaţiile care se prefigurau în primă instanţă eminamente economice au migrat către interese statale. Pe ruinele unui imperiu destrămat şi care îşi căuta potenţa şi influenţa de odinioară , magnaţii ruşi au construit un sistem ale cărui braţe cuprindeau ţări vestice. S-a născut aşadar o arie de influenţă economică a Rusiei în state occidentale, membre ale UE şi poate cel mai important pentru acest caz, membre NATO.

Atacul radioactiv asupra lui Alexander Litvinenko este cu atât mai de impact cu cât el s-a desfăşurat într-un bastion al Tratatului Nord Atlantic precum Marea Britanie. (va urma)

12/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev: troika geopolitică (II)

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(partea a doua – pentru prima parte, aici) 

Adrian CIOROIANU

 

 (Acest text a apărut luni, 9 noiembrie 2009, în numărul 13 al revistei Foreign Policy – România)

Troika geopolitică: starea de fapt şi ce se doreşte

Iar azi, cu al treilea preşedinte post-sovietic al său, de unde pleacă Rusia în această reînnoită cursă? O spunea, în credo-ul din 10 septembrie a.c., chiar Dimitri Medvedev: Rusia este o ţară dependentă “într-o manieră umilitoare” de vânzarea de materii prime; o ţară în care “corupţia endemică” este normă socială, iar cetăţenii au aşteptări paternaliste perene; o ţară în care alcoolismul ameninţă însăşi gena naţiunii (18 litri de alcool pur/pe an/pe persoană, mai mult decât dublu faţă de limita maximă admisă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii!), aflată într-un declin demografic de proporţii (dacă se menţine cursul actual, cei 141,9 milioane de ruşi din prezent vor rămâne 105-110 milioane în 2050 – spre comparaţie, dacă Rusia scade anual cu 700 de mii-1 milion de locuitori, India câştigă pe an un surplus de cca. 10 milioane noi cetăţeni!).

În viitoarea etapă a tranziţiei, Rusia este vital condiţionată de relaţiile cu două state: Germania şi China.

Germania – în măsura în care va rămâne partener strategic al Rusiei – este principala garanţie a Moscovei că relaţiile cu Uniunea Europeană nu se vor degrada iremediabil. Iar China este, din perspectiva Moscovei, antidotul ideal pentru supremaţia unilaterală a Statelor Unite ale Americii. Acestor două state li se va adăuga, foarte posibil, un al treilea: Turcia, faţă de care Rusia a dezvoltat în ultimul an o coregrafie diplomatico-economică interesantă. Turcia va fi un partener privilegiat pentru Rusia din cel puţin patru motive: în primul rând, e clar că Rusia vrea să profite de pe urma faptului că apropierea Turciei de Uniunea Europeană a întâlnit un număr crescând de obstacole; al doilea motiv vizează pacificarea (pe cât posibil!) zonei Caucazului şi păstrarea unui modus vivendi cu populaţia musulmană în creştere în sudul Rusiei; al treilea pleacă din poziţia de neocolit a Turciei în orice încercare a Rusiei de a exporta gaze naturale spre Europa de sud (pe altă rută decât cea ucraineană); iar al patrulea pleacă din probabilitatea tot mai avansată ca atât Rusia cât şi Turcia să aibă în vecinătatea lor, în următorii ani, un Iran nuclearizat  Aşadar, Germania, China, Turcia: tranziţia Rusiei, oricum s-ar desfăşura ea în viitorul apropiat, nu poate face abstracţie de această troikă geopolitică.

La fel, tranziţia în desfăşurare a Rusiei va presupune şi alte două priorităţi: prima, continuarea presiunilor în vederea creşterii influenţei în “vecinătatea apropiată” graniţelor federaţiei (mai ales la graniţa de Vest); şi, a doua, o atenţie în creştere acordată modernizării tactice şi tehnologice a armatei ruse. Recent, comandantul forţelor aeriene ruse, gen. Alexander Zelin, spunea că în 2030 SUA vor fi capabile să lovească din spaţiu orice ţintă de pe teritoriul Rusiei – şi că Rusia e datoare să ia măsurile cuvenite. Cu siguranţă că această ameninţare va fi cuprinsă în viitoarea variantă a doctrinei militare ruseşti (intitulată “Noua înfăţişare a Forţelor Armate Ruse până în anul 2030” care-i este înmânată spre aprobare preşedintelui Medvedev în chiar aceste luni.

În paralel cu aceste mega-priorităţi, rămâne de văzut dacă şi cum va reuşi sistemul Putin-Medvedev să abordeze problemele sociale (sănătate, demografie, alcoolism ş.cl) pe care singur le recunoaşte ca fiind capitole restante ale tranziţiei de până acum. Greu de prognozat. Cert este că, în al său articol-program din 10 septembrie a.c., preşedintele Medvedev precizează “cinci vectori strategici pentru modernizarea economică a ţării”: printre aceştia, producerea şi transportul energiei ocupă primul lor; dezvoltarea sateliţilor tereştri şi spaţiali se află pe locul patru, iar producerea de medicamente şi echipament medical se află pe locul cinci.

Ca şi în alte etape ale tranziţiei sale, în Rusia de azi omul rămâne cel mai preţios capital, dar…

05/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev – tranziţia ca destin naţional

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(prima parte) 

Adrian CIOROIANU

  (Acest text va apărea luni, 9 noiembrie a.c., în numărul 13, nov. – dec. 2009, al revistei Foreign Policy – România)

Nimic mai simplu

Nimic nu pare mai simplu decât a vorbi despre tranziţia postcomunistă a Rusiei, aşa cum s-a consumat ea în ultimii 20 de ani. Pentru majoritatea ruşilor, aceasta a avut două episoade: deceniul Elţîn şi deceniul Putin. Un prim episod (1991-1999) plin de promisiuni, suferinţe şi cedări: de la crizele monetare din 1993 şi 1998 (care au sărăcit pensionarii cu depuneri în bănci dar au creat prima generaţie a oligarhilor) la paşii înapoi în faţa extinderii NATO (1997) sau la războaiele triste din Cecenia. Şi un al doilea episod (2000 – prezent), unul al ridicării din genunchi, al clasei mijlocii renăscute, al oligarhilor readuşi sub ascultare (nu de instituţii, ci de către liderul politic suprem!), al ofensivei declarate în raport cu “vecinătatea imediată” (două “războaie ale gazului” cu Ucraina – 2006 şi 2009 – şi un război adevărat cu Georgia, în 2008). Pe 10 septembrie a.c., într-un articol-program publicat sub titlul mobilizator “Înainte, Rusia”, ca şi o săptămână mai târziu, într-o întâlnire cu participanţii la ce-a de-a şasea ediţie a Clubul Internaţional Valdai, preşedintele Medvedev a operat aceeaşi delimitare: anii ’90 au fost cei ai unei “ţări paralizate”, pe când acest deceniu este al restabilirii ordinei şi revenirii în forţă (la ce anume? – iată o temă de discuţie).

 Şi nimic mai complicat

Şi totuşi, nimic nu este mai dificil decât a vorbi despre tranziţia rusească. Pentru că pare o poveste fără capăt. În ultimele trei secole, o Rusie mereu în schimbare (dar cu aceleaşi ambiţii imperiale) a cunoscut două principale tranziţii modernizatoare: cea a lui Petru cel Mare, vreme de patru decenii, la cumpăna dintre secolele XVII şi XVIII; şi cea denumită generic URSS, timp de opt decenii ale secolului trecut. Fiecare în felul său s-a dorit o modernizare şi o trecere spre un ţel superior: Petru I-ul a visat un imperiu naţional şi a reuşit în bună parte; Lenin, Stalin, Hruşciov şi Brejnev au urmărit un imperiu universal şi, în anumite momente, au părut foarte aproape de reuşită. Şi, cu toate acestea, după fiecare din aceste episoade istoria (şi tranziţia) a luat-o de la capăt, aproape de la zero.

Să fie sistemul Putin-Medvedev expresia celei de-a treia tranziţii ruseşti? Cel puţin aceasta e intenţia. Chiar dacă establishment-ul actual al Rusiei doreşte să se poziţioneze în extrema opusă anilor ’90, orice observator imparţial observă că decada Putin prezintă suficiente elemente de continuitate cu precedenta decadă Elţîn. Printre acestea:

i) încercarea comună (şi logică, oarecum) de a face din Rusia moştenitoarea a tot ce fusese viabil şi notabil în fosta URSS;

ii) doctrina militară a Rusiei (conturată de Elţîn, în 1993 şi preluată de Putin) conform căreia armata rusă este responsabilă şi de protecţia celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în spaţiul ex-sovietic;

iii) conceptul “vecinătăţii apropiate” Rusiei, alcătuit din republicile ex-sovietice – un spaţiu în care Rusia îşi reclamă pe mai departe interese privilegiate;

iv) geografia perenă a “conflictelor îngheţate” (Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), prin care Rusia  a reuşit, de la începutul anilor ’90 şi până azi, să dezbine şi să controleze;

v) folosirea gazului natural ca instrument geopolitic (prin care sunt “reglate” relaţiile cu Ucraina, cu statele Asiei Centrale, cu Uniunea Europeană sau cu Turcia);

vi) tot pe plan extern, ameliorarea relaţiilor cu China – începută de Elţîn şi continuată fără rezerve de Putin;

vii) pe plan intern, ca şi în anii ’90, cei doi piloni ai puterii rămân partidul prezidenţial şi Duma controlată de acesta (şi, implicit, de preşedinte) etc.

Aşadar, indiferent de faptul că sistemul Putin-Medvedev vrea să se prezinte ca fiind expresia unei rupturi totale cu deceniul tranziţiei eşuate a lui Elţîn, cordonul ombilical dintre cele două episoade ale tranziţiei – Elţîn şi Putin – rămâne evident. (va urma)

02/nov/2009 Nepotul lui Stalin dă în judecată ziarul Annei Politkovskaia

Nepotul lui Stalin cheamă Istoria la tribunal

Adrian Cioroianu

Recent, Evgheni Djugaşvilli – nepotul lui Iosif V. Stalin – a dat în judecată ziarul „Novaia Gazeta” reclamînd că un articol publicat aici ar afecta bunul renume al unchiului său. Concret, E. Djugaşvilli contestă faptul că I. V. Stalin ar fi semnat unele decizii de condamnare la moarte date în numele Politburo-ului sovietic – aşa cum se susţine în articol. Pentru această calomnie adusă fostului liderr sovietic, nepotul său cere o despăgubire de 300 000 de dolari de la ziarul „Novaia Gazeta”.

De menţionat că acest ziar este cel în care publica Anna Politkovskaia, jurnalistă ucisă în urmă cu trei ani şi a cărei moarte nu a fost elucidată (iar comanditarii crimei sînt în libertate). De fapt, în ultimii 8 ani, patru jurnalişti care lucrau pentru acest ziar şi-au găsit moartea, în condiţii rămase obscure.

Acţiunea din justiţie a lui E. Djugaşvilli e cu atît mai interesantă cu cît vineri, 30 octombrie a.c., într-un mesaj postat pe blogul său, preşedintele rus Dimitri Medvedev tocmai deplîngea faptul că foarte mulţi ruşi sînt tentaţi să treacă cu vederea crimele stalinismului. Într-o intervenţie meritorie, Medvedev a contrazis teza – intens vehiculată în ultimii ani în unele medii ruseşti – că aceste crime ar fi fost într-un fel justificate printr-un ţel naţional suprem care trebuia atins indiferent de sacrificii: „nimic nu poate valora mai mult decît viaţa umană şi nu există scuze pentru represiune” – a spus Medvedev vineri, spre surprinderea (plăcută) a multor comentatori din Rusia şi din Occident.

Aceste precizări ale liderului sînt cu atît mai binevenite cu cît campania de reabilitare a lui Stalin, subtil începută la nivel oficial în timpul primului mandat prezidenţial al lui Vladimir Putin, a condus pînă la o serie de acte paradoxale: nu despre procesul intentat de Djugaşvilli e vorba aici, ci despre tonul imprimat manualelor de istorie din Rusia sau despre recenta (din august a.c.) renovare a staţiei de metrou Kurskaia, din centrul Moscovei, pe ale cărei ziduri se pot citi acum versuri din fostul imn de stat al URSS din vremea lui Stalin, în care se spune că „Stalin ne-a învăţat să fim loiali patriei noastre, inspirîndu-ne în muncă şi în fapte”. Aceste versuri apăreau în decorul iniţial al acestei staţii de metrou (inaugurate la începutul anilor 50), ulterior au fost acoperite, odată cu denunţarea crimelor staliniste de către Nikita Hruşciov. Renovarea staţiei din ultimii ani a scos iarăşi la iveală acest text, spre stupoarea unor ruşi dar, se pare, şi spre satisfacţia altora.

Pe fondul acestei (oficial încurajate) reabilitări a lui Stalin din ultimul deceniu, mesajul lui Medvedev este cu atît mai nimerit cu cît – aşa cum spunea preşedintele actual vinerea trecută – „90 la sută dintre tineri şi copii (din Rusia, n.A.C.) nu pot să dea numele unei victime a epurărilor staliniste”.

Rămîne de văzut în ce măsură acest avertisment al lui Medvedev va prinde într-o societate a cărei cultură politică are un pilon esenţial în liderul autoritar, de mînă forte, cu atît mai mult cu cît la anul, în 2010 nostalgicii lui I.V. Stalin vor avea alibiul de a sărbători 130 de ani de la naşterea dictatorului (deşi, în general, 1878 este acceptat ca fiind anul de naştere al acestuia).

 

26/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a treia)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a treia)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima şi a doua parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009. )

 

 Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care… (text integral).

14/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

            Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole? (text integral)

13/oct/2009 Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

 

Adrian Cioroianu

Secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, este într-o vizită de trei zile la Moscova şi are întîlniri cu ministrul rus de Externe Serghei Lavrov (12 octombrie), cu preşedintele Rusiei (13 octombrie), Dimitri Medvedev, şi cu alte oficialităţi locale.  H. Clinton speră să obţină sprijinul explicit al Moscovei în a transmite un mesaj ferm Iranului – referitor la programul nuclear al acestui stat. Totodată, dna Clinton şi gazdele sale vor aborda subiectul tratatului bilateral privind reducerea armelor nucleare, care se speră că va fi semnat de B. Obama şi D. Medvedev pînă la sfîrşitul acestui an – în condiţiile în care acordul START din 1991 expiră.
În acelaşi timp, premirul rus Vladimir Putin se află într-o vizită de trei zile în China (12-14 octombrie) – iar luni, 12 octombrie a.c., tocmai s-a anunţat semnarea unor contracte bilaterale în valoare de 3,5 miliarde dolari (în domeniile bancar, construcţii, drumuri şi căi ferate, tehnologie energetică).
Un capitol aparte al vizitei premierului Putin în China ar putea fi o decizie comună ruso-chineză privind instituirea unui „sistem monetar bilateral” care să se bazeze pe rublă şi pe yuan – şi nu pe dolar (sau euro).
Fără îndoială, în măsura în care acest deziderat se va materializa el va alimenta speculaţiile din săptămînile precedente referitoare la un efort comun (unii îl numesc „complot”) de a detrona dolarul ca monedă-etalon a schimburilor comerciale internaţionale (vezi materialul EURAST ).

12/oct/2009 Fotbal şi geopolitică: Rusia candidează pentru organizarea C.M. de fotbal 2018

Fotbal şi geopolitică

 Rusia şi-a depus candidatura pentru organizarea

Campionatului Mondial de Fotbal 2018 (sau 2022)

 

Adrian Cioroianu

 Vineri, 9 octombrie a.c., ministrul rus al Sportului Vitali Mutko (el este, totodată, şi preşedintele Federaţiei ruse de fotbal) a anunţat că Rusia îşi depune candidatura pentru organizarea turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal ediţia 2018 (sau 2022). Potrivit lui Mutko, ar fi tocmai timpul ca Rusia să organizeze un eveniment sportiv de anvergură – ultimul de acest gen fiind Jocurile Olimpice de la Moscova din vara lui 1980. Totodată, Rusia speră ca preşedintele FIFA Sepp Blatter să-i susţină candidatura – potrivit “filosofiei” FIFA, oricum este foarte posibil ca organizarea Mundialului 2018 să revină unei ţări europene (după 2010 – Africa de Sud şi  2014 – Brazilia). Oricum, calculul nu e rău: chiar dacă va fi respinsă pentru 2018 (deşi şansele sale sînt mari!), Rusia va putea fi „consolată” cu CM 2022. (…) Săptămîna viitoare şeful FIFA, Blatter, va veni la Moscova pentru a se întîlni cu premierul rus Vladimir Putin şi pentru a primi de la acesta propunerea formală a candidaturii. (text integral)

08/oct/2009 Două aniversări: Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

Două aniversări, în jurul unei sticle cu vodcă:

Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

EURAST Center / Adrian Cioroianu

Ieri, 7 octombrie a.c., premierul Rusiei, Vladimir Putin a împlinit 57 de ani. Unii scriitori i-au dedicat aniversatului rînduri şi gînduri alese, Patriarhul rus Kiril l-a felicitat, preşedintele Medvedev i-a dăruit un tablou, iar mai mulţi lideri de state sau guverne i-au trimit mesajele protocolare cuvenite.

57 de ani reprezintă o vîrstă frumoasă, iar premirul Putin este în deplinătatea forţelor sale – dovadă, fotografiile „la bustul gol” care mai răzbat uneori în ziarele moscovite (din raţiuni de PR) sau faptele de poveste – precum episodul de acum un an, dintr-un parc zoologic, cînd premierul a împuşcat cu tranchilizante un tigru ce tocmai ameninţa cîţiva ziarişti!

Potrivit statisticilor măcar, în mod categoric Vladimir Putin se află într-o formă cu mult mai bună decît majoritatea colegilor săi de generaţie; aceşti 57 de ani nu se află departe de durata medie de viaţă a bărbaţilor din Rusia – una care a scăzut constant din anii 1960 şi pînă azi, în principal pe fondul consumului de alcool. Potrivit unui raport dat publicităţii luni, 5 octombrie a.c., după 1991 moartea a  mai mult de jumătate dintre ruşii decedaţi între vîrstele de 15 şi 54 de ani a fost cauzată de un consum excesiv de alcool. Ce înseamnă „consum excesiv” în cazul ruşilor? Este vorba – spun aceleaşi statistici – despre 18 litri de alcool pur / an / persoană în viaţă! 

Ultima încercare serioasă de a remedia această problemă s-a produs în 1986-87, cînd liderul sovietic Mihail Gorbaciov a introdus o serie de măsuri anti-alcool – fapt ce s-a tradus prin creşterea preţului la sortimentele cele mai populare de vodcă; ruşii au denumit această lege a lui Gorbaciov „legea seacă” – şi trebuie spus că ea nu a contribuit deloc la creşterea popularităţii lui Gorbaciov. Recent, preşedintele Dimitri Medvedev şi-a anunţat intenţia de a ataca şi el acest flagel. Rămîne de văzut dacă chiar va merge pînă la capăt (cu riscurile politice de rigoare) şi spre ce gen de măsuri se va îndrepta.

Revenind la premierul Putin, din păcate el nu i-a putut apăra pe toţi ziarişti ruşi ameninţaţi de tigri – sau de concetăţeni.

Un caz dramatic rămîne cel al Annei Politkovskaia – de la a cărei asasinare, tot ieri, s-au împlinit 3 ani. În momentul uciderii sale (cel mai propabil, în urma unui contract ai cărui parteneri rămîn pînă astăzi necunoscuţi), Politkovskaia avea doar 48 de ani.  Cîteva sute de moscoviţi s-au adunat în centrul capitalei ruse, ieri, pentru a comemora această dispariţie – şi pentru a deplînge faptul că autorităţile statului sînt pe mai departe incapabile să lămurească misterul acestei morţi, pentru care pînă acum nu s-a dispus nici o arestare, iar speculaţiile rămîn cu mult mai numeroase decît elucidările ca atare.

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

              Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole?; f) ambele au fost obligate, în ultima parte a secolului al XIX-lea, să treacă brusc de la feudalism la capitalism, aclimatizând termeni până atunci stranii acolo, precum “progres” sau “industrializare”; şi g) ambele au suferit, în prima parte a secolului XX, războaie civile care au împărţit societatea în două, cu un rezultat similar: suprimarea modernităţii burgheze (chiar dacă în Rusia a câştigat stânga extremă, iar în Spania a ieşit victorioasă dreapta radicală – semn că extremele au gradul lor de înrudire). Cu atâtea similitudini, de ce – întreabă Bayer – asemănarea să nu meargă până la împlinirea paralelei, adică revenirea unui autentic ţar pe tronul Rusiei, pentru a închide această nefericită acoladă a istoriei care a fost comunismul, tranziţia etc.?

            iv) Sau, în fine, mai era varianta revanşei – cea mai problematică dintre toate.

În cartea mea despre geopolitica neo-Matrioşkăi, am amintit această stranie inversare a cifrelor: ca şi în Germania anului 1919, în Rusia de după 1991, la nivelul opiniei publice, nu există atât un regret după regimul comunist cât regretul pentru puterea de altădată a spaţiului pe care Rusia îl controla (adică Uniunea Sovietică). De fapt, e vorba despre un reflex comun al unor societăţi care s-au simţit nu învingătoare (prin faptul că au scăpat de tiranie sau autoritarism), ci învinse în faţa adversarului de până mai ieri. Pentru că acesta a fost sentimentul determinant şi în Germania post-1919. Naţiile şi popoarele nu se vor învinse şi nici nu-şi celebrează înfrângerile[2].

În cazul Germaniei, după primul război mondial sentimentul înfrângerii (printr-un “cuţit înfipt pe la spate”) a subminat republica de la Weimar şi a făcut de aşa fel încât secta insignifiantă a naţional-socialiştilor să ajungă în 1933 la putere, iar Adolf Hitler să apară ca salvator al naţiei persecutate. Fără a intenţiona vreo comparaţie între Hitler şi Putin, voi spune că acelaşi a fost sentimentul dominant şi în Rusia post-1991. Ruşii s-au simţit învinşi, dar şi trădaţi – şi din interior (de cosmopolitul Gorbaciov şi de echipa lui predispusă la cedări – cred încă mulţi ruşi), dar şi din afară (din partea republicilor-surori de până mai ieri, care s-au grăbit să-şi declare independenţa şi au întors spatele Rusiei; despre unele dintre ele voi vorbi mai jos). Sentimentul dominant în noua Rusie postsovietică nu a fost acela că Occidentul o ajută să iasă din criză, ci că vechii inamici de la Vest profită de slăbiciunile sale pentru a-i disloca arii întregi (prin NATO şi prin Uniunea Europeană) din vechea sa sferă de influenţă.

În momentul în care scriam acel capitol al cărţii mele nu cunoşteam explicaţia similară pe care o deduse deja Egor Gaidar, fostul prim-ministru al epocii Elţîn (1991-’92). Într-o admirabilă carte de memorii, dar şi de propuneri pentru noua Rusie[3], Gaidar vorbea despre similitudinile frapante dintre Germania post-1919 şi Rusia post-1991: a) Germania anului 1918, ca şi Rusia/URSS ultimilor ani ’80 fuseseră intoxicate, în preambulul crizei finale, cu ideea victoriei iminente; b) pe cale de consecinţă, popoarele lor nu erau pregătite pentru înfrângerea şi colapsul ce aveau să vină; c) astfel, s-a dezvoltat teza că niciuna dintre aceste două forţe nu fusese învinsă pe câmpul de luptă – de aici alibiul “cuţitului înfipt pe la spate” de trădători şi inamici; d) în cazul amândurora, a funcţionat supapa “ţapului ispăşitor”: evrei sau nu, cei care au animat grevele din Germania-1918 sau ONG-urile din Rusia-1991 au fost percepuţi ca agenţi ai destabilizării; e) mulţi germani şi mulţi ruşi au uitat repede cât de mult dispreţuiau ei înşişi regimurile anterioare colapsului din ţările lor; f) în ambele state conducerile ulterioare colapsului au folosit o retorică ce uza de nostalgia post-imperială existentă – o trimitere la “vârsta de aur” (imaginată) de altădată: parte din simbolurile imperiale germanice au fost reinstaurate în Germania în 1926 (înainte de Hitler!), iar în Rusia simbolurile ex-sovietice au început să reapară, tot mai vizibil, după anul 2000; g) în fine, Gaidar aminteşte că la începutul anilor ’30 naţional-socialiştii (încă) minoritari promiteau să despăgubească cetăţenii germani cu depuneri în bănci la nivelul anterior hiperinflaţiei din 1922-’23, după cum regimul rus de după 2000 a propus informalul pact “prosperitate contra autoritate” – conducerea de la Kremlin era autorizată a priori să ia ce măsuri dorea, cu condiţia ca nivelul de viaţă al majorităţii cetăţenilor ruşi să crească.

Ceea ce, după crizele din 1993 şi 1998, chiar s-a întâmplat în intervalul 2000-2008. Conjunctura economică internaţională şi un preţ al energiei (petrol şi gaze) în creştere la scară mondială au marcat, în mod fericit, cele două mandate de preşedinte ale lui Putin. Şi odată cu banii din rezervele statului au sporit şi ambiţiile. Sentimentul revanşei (faţă de Occident, faţă de NATO, faţă de vecinii nerecunoscători etc.) nu a apărut în Rusia postsovietică odată cu preşedintele Putin; el a existat şi în epoca lui Elţîn, dar era îngrădit de posibilităţile reduse pe care le avea statul. Dar, după 2000, revanşa şi-a găsit şi resursele.

            Aşadar, cred că Rusia de azi se apropie mai cu seamă în acest al patrulea scenariu istoric posibil. Aceasta nu înseamnă că Rusia va declanşa un viitor conflict militar cu Occidentul – dar poate însemna că Rusia va continua, cel puţin o vreme, să judece în termenii unui alt Război rece.

 

Madonna versus Taras Bulba

            Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria. (continuarea în partea a treia, care va fi postată în săptămîna 19-25 octombrie a.c.)

---

[1] Alexei Bayer, “Russia needs its own Juan Carlos”, în The Moscow Times, 20 iulie 2009.

[2] Cu excepţiile de rigoare – vezi cazul Serbiei, pentru care bătălia (pierdută) de la Câmpia Mierlei (Kosovopolije) din 15 iunie 1389 rămâne până azi un autentic loc al memoriei naţionale.

[3] Yegor Gaidar, Collapse of an empire. Lessons for modern Russia, Brookings Institution Press, Washington D.C., 2007, p. xii-xvii.

05/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

First Chapter (1)

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (prima parte)

 

Adrian CIOROIANU

 (Fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Soldaţii sovietici au luptat eroic în al doilea război mondial. Nu erau cei mai bine echipaţi soldaţi din lume şi nici nu aveau cele mai bune arme, cele mai călduroase haine sau cea mai consistentă hrană – dar au avut o dârzenie fără de care istoria Europei în secolul XX ar fi arătat altfel.

Soldaţii Armatei Roşii nu erau din cale afară de educaţi – dar erau ascultători şi disciplinaţi. După ce dădeau peste cap 200 de grame de vodcă ieftină şi sporită cu apă (pe care le-o dădea bucătarul trupei înainte – sau în loc – de masă), plecau la atac strigând Pentru Stalin!, Pentru Maica Patrie!, şi mulţi dintre ei mureau cu aceste cuvinte pe buze. Greşeşte cine crede că aceşti soldaţi nu credeau în lozincile lor. Ei chiar erau siguri că Stalin e un fel de Dumnezeu care stă la Kremlin aşa cum Părintele stă în Ceruri, că Tătucul îşi mână de acolo generalii aşa cum Tatăl ceresc îşi mână sfinţii, că armata lor zisă Roşie este cea mai bună din lume şi că merită să mori ca un erou pentru maica Rusie sau paşnicele soviete care au fost atacate banditeşte de fasciştii europeni. Armata sovietică era, din punct de vedere etnic, pestriţă ca şi harta demografică a Uniunii: în ea găseai ruşi şi ucrainieni, georgieni, mongoli şi kazahi, flăcăi de la graniţa cu China şi alţii de la graniţa cu România. Bunicii lor se rugaseră prin biserici creştine sau prin moschei cu minarete. Blonzi sau bruneţi, cu ochii albaştri sau cu tenul de măslină, cu ochii mari obişnuiţi cu malurile mărilor sau migdalaţi de soarele şi deşerturile Asiei, soldatul sovietic a avut, în războiul împotriva lui Hitler, un rol crucial. De la Stalingrad la Kursk, din Crimeea la Kaliningrad şi de la Minsk la Berlin aceşti soldaţi au dat fantastice probe de încăpăţânare şi de eroism. Za Berlinu, za Berlinu! Spre Vest, mereu spre Vest: soldaţii roşii s-au ridicat din genunchi (după ce iniţial au fost surprinşi de atacul invadatorilor) şi au pornit contra-atacul, eliberând de sub tiranie statele prin care trecea marşul lor victorios spre inima Germaniei. Iar aceiaşi soldaţi care păcăliseră moartea de-a lungul atâtor ani de război au fost cei care, ajunşi la Viena (de exemplu) au găsit răgazul pentru a curăţa statuile lui Franz Liszt sau Beethoven. Nu era vina acestor băieţi că ideea nu era a lor (ci a comisarului politic) şi că un fotograf al agitprop-ului era mereu pe-aproape.

 Pe care faţă a Istoriei se află adevărul?

Dar aceeaşi poveste poate fi spusă şi altfel. Pe 17 septembrie 1939, încrezându-se în Hitler (pe care-l admira şi cu care avea, din 23 august acel an, un pact solid), Stalin, prin Armata lui Roşie, intra în Polonia dinspre Est, partajând acest stat cu Germania (care intrase dinspre Vest). La fel a fost gestionată şi o parte din România, în 1940: provincii din Nord-Est au fost ocupate de URSS, iar o parte a provinciei de Nord-Vest a fost dăruită de Germania unui aliat, care era destul de familiarizat cu zona. A urmat masacrul terifiant din pădurea Katyn (şi din alte patru zone învecinate), unde 22 000 de polonezi au fost ucişi de comando-uri staliniste, într-un act de o barbarie supremă – după care au aruncat cadavrele în seama lui Hitler şi nu au recunoscut fapta vreme de aproape 50 de ani. Iar atunci, în decembrie 1939, după răstignirea pe două cruci a Poloniei, I.V. Stalin îi trimitea o telegramă ministrului nazist Joachim von Ribbentrop asigurându-l că-şi aduce aminte cu plăcere de ultima lor întâlnire, de «istoricele ore de la Kremlin în care s-a conturat un punct de cotitură în relaţiile dintre cele două măreţe popoare [german şi rus – n.A.C.], punând bazele unei durabile prietenii între noi»[2]. Din 1940 şi până spre începutul deceniului următor, sute de mii de oameni au fost deportaţi în trenuri de vite din Ţările Baltice şi din Moldova sovietică, spre Est, mereu spre Est, până în Kazahstan sau Siberia – pentru ca aceste provincii non-ruse ale imperiului să-şi piardă identitatea şi să se anestezieze în teamă şi în supunere. În ultimul an al războiului, intrând pe teritoriul european până atunci duşman, soldaţii sovietici au vandalizat într-o manieră constantă de la Prut şi până pe Elba, jefuind butoaie de vin, cai, ceasuri sau ghete, violând sute de mii de femei (rară este nemţoaica de măcar 16 ani în 1945 care să fi ieşit în calea sovieticilor şi care să nu ascundă amintiri în acest sens) şi plantând în urma lor, în Europa ocupată, guverne unul mai ilegitim decât altul. Răzbunarea sovietică a fost lungă – vezi germanii, ucrainienii, balticii, maghiarii sau românii care s-au întors (dacă s-au întors…) după ani de zile din lagărele sovietice, pentru a constata la ei acasă că sunt tot într-un fel de gulag, mare cât o jumătate de continent.

Cele două paragrafe de mai sus vorbesc despre aceeaşi Uniune sovietică. Fiecare dintre cele două “feţe” paralele ale aceleiaşi Istorii conţine o doză similară de retorică – şi în fiecare dintre ele se află un număr relativ egal de idei adevărate. Cine să facă diferenţa dintre ele? Şi cine să o accepte? Dintre cele două, care Istorie merită transmisă mai departe? Şi unde, între faţa şi reversul acestui unic trecut, se află adevărul care să-i satisfacă pe toţi – fie ei ruşi, fie ei vecini ai Rusiei?

Teza acestui text este că Rusia actuală trăieşte o dramă de proporţii istorice – în sensul cel mai propriu al termenului. Este vorba despre une malaise post-imperială care are dramul ei de firesc. În această mare de dubii ruseşti postcomuniste, un singur lucru cert îşi face loc: imperiul rus nu s-a prăbuşit în 1917. Atunci doar a fost înlăturată o familie domnitoare  şi a fost schimbată o administraţie – dar cadrul a rămas. După câţiva ani de frământări, acelaşi imperiu (care, din ţarist, devenea sovietic) s-a ridicat din propria-i cenuşă şi urma să mai dăinuie încă şapte decenii. Cred că are argumente cel ce spune «criza actuală a Rusiei coincide cu colapsul imperiului rus vechi de cinci sute de ani, care s-a extins în era sovietică într-un imperiu şi mai mare, comunist»[3]. Poate că «cinci secole», din punct de vedere istoric, este puţin prea mult. Cert e că Rusia imperială, Imperiul Ţarist şi Uniunea Sovietică ocupă măcar trei secole din istoria Rusiei. 1917 nu a fost, din acest punct de vedere, un moment de ruptură. Sub puterea bolşevică, Rusia a rămas nucleul noului imperiu creat – şi a rămas aşa mai ales atunci când imperiul sovietic a intrat în propria sa fază de expansiune, după 1945.

Este, cred, încă una dintre numeroasele ironii ale Istoriei faptul că principala putere declarat anti-imperialistă de după cel de-al II-lea război mondial era un imperiu ea însăşi. În graniţele sale lărgite şi în maniera de acţiune şi gândire a conducătorilor săi, Uniunea Sovietică a fost continuatoarea exclusivă a Imperiului ţarist. Astfel încât neo-Imperiul rus s-a prăbuşit abia în 1991. Şi de aici această migrenă post-imperială de care suferă Rusia de azi în relaţia cu propria sa istorie.  

 Cu Nevski în suflete, cu Petru I-ul în birou

            La sfârşitul anului 2008, un mega-sondaj[4] (cu peste 5 milioane de respondenţi) pentru desemnarea “celui mai mare rus” l-a dat câştigător (la mică distanţă de locul doi) pe principele Alexander Nevski (1220-1263) – erou emblematic al naţiunii, unificatorul principatelor care au stat la baza statului rus, conducătorul mort de tânăr (la 43 de ani), dar nu înainte de a-i învinge pe suedezii şi pe teutonii germanici care-i ameninţau ţara. Războinic victorios în faţa ameninţărilor venite dinspre Occidentul epocii lui, Nevski a fost mai diplomat cu vecinii de la Est – în speţă tătarii Hoardei de Aur, cărora li se va supune din interes.

            Dacă legenda rusă a lui Alexander Nevski s-ar fi rezumat la ceea ce spun istoricii, popularitatea eroului, astăzi, n-ar ieşi din limitele comune. Dar el a fost un veritabil fetiş al epocii sovietice: de câte ori ameninţarea (reală sau imaginară) a Occidentului a planat asupra Rusiei/URSS, efigia Marelui Prinţ a erupt cu naturaleţe. Cazul Serghei Eisenstein e un exemplu – regizorul primea în 1938 o comandă fermă de la Stalin: un film de propagandă ce trebuia să vorbească desluşit despre ce i-ar aştepta pe germanii lui Hitler dacă vor ataca Uniunea Sovietică. Inspirat de istoria romanţată a lui Nevski şi de muzica lui Serghei Prokofiev, regizorul s-a autodepăşit şi a dat cu mult mai mult decât un film propagandistic: aşa s-a născut Aleksandr Nevskii, capodopera alb-negru ce avea să prefaţeze (premoniţia artei!) nu numai atacul german asupra URSS (la nici trei ani după premiera filmului), dar şi înfrângerea naziştilor, similară celei suportate de stră-străbunicii lor teutoni. Mesajul, clar: de la Nevski la Stalin, mereu se vor găsi eroi care să apere maica Patrie.

            Dacă voturile majorităţii ruşilor cuprinşi în acel sondaj din 2008 au mers către Alexander Nevski, actualul prim-ministru Vladimir Putin are (şi a avut, în ultimii 20 de ani) altă preferinţă. Încă de la începutul anilor ’90, când lucra la Primăria din Sankt-Petersburg (ex-Leningrad, ex-Petrograd), Putin dovedea un gust aparte în decorarea biroului său. Până atunci, în birourile funcţionarilor din oraş existaseră două portrete: Lenin şi Kirov (predecesorul, respectiv victima aceluiaşi Stalin despre care vorbeam mai sus). În 1991, pe pereţii instituţiilor locul celor doi era luat de portretul primului preşedinte al Rusiei, Boris Elţîn, pe atunci foarte popular. Doar Putin făcea notă discordantă: un coleg din acele timpuri povesteşte că el «şi-a comandat portretul lui Petru I-ul [“cel Mare”, ţarul Rusiei la începutul secolului al XVIII-lea – n. A.C.]. Îi aduseseră două portrete: un portret romantic, reprezentându-l pe tânărul Petru, cu cârlionţi (…); al doilea, pe care Putin l-a şi ales, era o gravură, (…) portretul din acei ani în care lui Petru îi reuşeau cel mai bine reformele [şi în care] a pus bazele Imperiului Rus»[5].

            Preferinţa lui Putin – el însuşi născut în fostul Leningrad, cu un tată şi un bunic născuţi în acelaşi oraş – pentru Petru cel Mare părea precumpănitor încurajatoare atunci când el devenea preşedinte al Rusiei (la câteva luni după ce devenise, spre surpriza tuturor, prim-ministru, uns de un Elţîn în declin pe toate planurile – mai ales cel fizic). În istoria Rusiei, dacă Alexander Nevski este Apărătorul, atunci Petru cel Mare este prin excelenţă Reformatorul – dublat, e adevărat, şi de un eficient Expansionist. El rămâne un simbol pentru modernizarea (id est europenizarea) Rusiei şi deschiderea ei spre Occident, dar şi pentru creşterea capacităţilor militare (inclusiv pe seama vecinilor de la Vest!) şi pentru afirmarea Rusiei ca mare putere.

Trei mări şi un alt “mare rus” 

            Petru Alexeievici nu avea decât 10 ani în iunie 1682, atunci când era încoronat ca ţar la Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Moscova – alături de fratele său Ivan şi sub privirile pânditoare ale surorii lor mai mari Sofia, care visa ea însăşi să devină ţarină. Nimeni nu i-ar fi dat atunci vreo şansă lui Petru. O banală similitudine, până aici, cu urmaşul său de la conducerea Rusiei de peste trei secole: în august 1999, când Putin devenea peste noapte (la propriu!) premier al Rusiei, puţini i-ar fi dat vreo şansă ca mandatul său să dureze mai mult decât cele ale pasagerilor săi predecesori. Precum Petru I-ul cutreierase Europa pentru a se instrui şi pentru a vedea ce-ar putea aduce în Rusia sa, Putin “crescuse” (din punct de vedere ofiţeresc) în Germania de Est, gândindu-se (va rememora el) ce anume au nemţii din ce lipseşte ruşilor – şi de ce. Aşa cum minorul Petru a fost luat în grijă de sora sa, la fel Putin a părut a fi iniţial preluat sub aripa ocrotitoare (şi manipulatoare) a numeroşilor oligarhi ai epocii elţiene. În primii săi ani ca ţar, Petru a fost constant sabotat de Adunarea de boieri a vremii lui. Aproape similar, Putin, odată ajuns preşedinte, în decembrie 1999, observă cu stupoare cum mulţi dintre membrii Dumei erau mânaţi nu de idealuri politice, ci de banii oligarhilor de mai sus.

            Petru nu iese în evidenţă până la cei 22 de ani ai săi: îi prinde pe turci cu garda deschisă la Marea Neagră şi cucereşte cetatea Azovului. El pierde mulţi soldaţi – dar importanţa victoriei compensa sacrificiile: Rusia căpăta o ieşire la una dintre mările calde atât de râvnite. În geopolitica epocii, pasul înapoi al Imperiului Otoman şi cel înainte al Rusiei a avut importanţa unui cutremur cu multe mişcări de ecou. Ca şi tânărul Petru, proaspătul preşedinte Putin şi-a legat renaşterea ca lider tot de o mare: Marea Barenţ – cu victime mai puţine, dar în condiţii mai dramatice, graţie mass media. În largul coastei nordice, pe 12 august 2000, submarinul nuclear Kursk – unul dintre cele mai moderne submersibile ruseşti, lansat la apă în 1994 – s-a scufundat (după două explozii la bord, în timpul unor exerciţii militare) şi toţi cei 118 membri ai echipajului au murit în următoarele zeci de ore. Când accidentul a devenit public (după ce, o vreme, conducerea armatei a încercat să-l păstreze secret – obiceiurile vechi pier greu!), a reieşit că armata, statul şi guvernul rus au fost incapabile să-i ajute pe marinarii rămaşi închişi în nava devenită groapă comună; iar apoi au fost incapabile să recupereze fie şi cadavrele! Putin, în acel moment, se afla în vacanţă, la Soci (pe coasta Mării Negre) şi, în următoarele zile, ziarele şi televiziunile oligarhilor l-au tocat mărunt, dorind să-l transforme în ţapul ispăşitor al afacerii. Acuzat în exces pentru slăbiciuni ale armatei care evident că nu începuseră cu el, Putin a devenit, în ochii ruşilor simpli, victima unor îmbogăţiţi ai tranziţiei pe care oricum nu-i simpatizau. Desigur, Putin nu era un neajutorat; dar episodul Kursk i-a creat un alibi real pentru a începe lupta sa cu “grupurile de interese” pe care nu le putea controla – urmând, evident, să pună în loc altele, apropiate sieşi.

            În fine, mai trebuie spus că Petru I-ul s-a dovedit a fi un excelent continuator al lui Alexander Nevski – măcar din punctul de vedere al inamicilor pe care i-a cuminţit. După ce deschide drum la Marea Neagră (o arie pe care Rusia o va disputa de acum încolo, până în secolul nostru, cu Imperiul Otoman/Turcia), Petru se îndreaptă către Marea Baltică (o zonă în care Suedia lui Carol al XII-lea era marea putere a vremii). În urma legendarei victorii de la Poltava (iulie 1709), Petru I-ul blochează drumul suedezilor/occidentalilor spre Sud, spre câmpiile Ucrainei. Şi astfel Rusia devenea o mare putere creştină (şi ortodoxă – un lucru ce va conta tot mai mult) la marginea de Est a Europei. Dimitrie Cantemir (domnul Moldovei şi finul cărturar al începutului de secol XVIII) ar putea spune mai multe – nu degeaba, în teama lui faţă de Otomani, el şi-a legat toate speranţele de Rusia. Din nefericire pentru Cantemir (dar din fericire pentru Eminescu), Petru cel Mare nu a câştigat chiar toate războaiele sale – altfel, românii (printre alte neamuri din jur) ar vorbi astăzi, foarte probabil, limba rusă.

            Acesta este, aşadar, ţarul care l-a impresionat pe Voltaire, l-a inspirat pe A. Tolstoi şi al cărui tablou a fost ales de Vladimir Putin – atât la primărie, cât şi, ulterior, în biroul său prezidenţial.

            Şi totuşi, mai trebuie spus că în jurul celor doi amintiţi – Alexander Nevski şi Petru cel Mare – mai pluteşte un personaj, asemeni unui spirit ce-i bântuie şi îi fascinează pe ruşii de azi. În clasamentul “celor mai mari ruşi” din decembrie 2008, locul doi – după Nevski – era ocupat de un fost lider al URSS, care nici măcar nu era rus de origine (dar nu acesta a fost cel mai mare păcat al său): I.V. Stalin. Adică învingătorul lui Hitler din mai 1945 sau, dacă vreţi, pen pal-ul lui Ribbentrop din decembrie 1939; salvatorul Uniunii Sovietice din 1941 sau călăul Europei de Est din 1945.

            Depinde pe ce faţă a trecutului credeţi că se află adevărul.

 Câteva scenarii pentru un singur viitor

            Pe 25 decembrie 1991, la 19h (ora Moscovei), Mihail Gorbaciov a apărut pe ecranele televiziunii centrale moscovite şi a spus ceva ce nici unul dintre concetăţenii săi nu mai auziseră vreodată: că Uniunea Sovietică încetează să mai existe. În chiar acele minute, Boris Elţîn era într-un birou alăturat şi, după unele surse, ciocnea un pahar cu membrii echipei sale, aşteptând ca demisionarul Gorbaciov să-i predea o valiză anume – cea nucleară. În seara zilei de Crăciun a acelui an butonul nuclear al celei de-a doua puteri mondiale a trecut în mâinile unui om masiv, simpatic, energic şi care avea (nu era chiar o premieră) “la bord” câteva unităţi bune de alcool.

            Exista vreun precedent pentru aşa ceva? Probabil că nu. Şi, dincolo de anecdotic, mai există oare vreun precedent pentru un asemenea colaps al unui imperiu? Aici opiniile sunt în dispută. Depinde ce faţă a realităţii ne surâde. Problema precedentului rămâne importantă, pentru că ea arată drumurile pe care noua Rusie eliberată de comunism ar fi putut purcede în 1991. Am identificat cel puţin patru variante posibile.

            i) Din perspectiva unor non-ruşi (sau a unor observatori de departe, care nu trăiesc în Rusia), în primii ani a fost aproape de la sine înţeles că Rusia lui Elţîn va reface drumul pe care Germania sau Japonia îl parcurseseră după 1945. Adică: o ţară eliberată de sub o tiranie ideologică şi/sau militaristă se va liberaliza şi democratiza treptat, integrându-se (cu sprijin din afară) lumii de tip occidental. În 1992, Boris Elţîn însuşi spusese că scopul său şi al echipei sale este să facă din Rusia “o ţară normală”. Normalitatea, în acest caz, însemna occidentalizare. Adică ruperea de trecutul recent, la nevoie chiar condamnarea acestuia, şi aducerea Rusiei pe acelaşi drum pe care evoluaseră democraţiile occidentale – desigur, cu decalajul istoric de rigoare. Sau cel puţin aşa au crezut outsider-ii spaţiului rus. De reţinut, evident, că expertiza şi consilierea urmau să vină din partea adversarilor ideologici de până mai ieri. Acesta (ne) părea un preţ relativ mic pentru reuşita viitoare a unei Rusii renăscute.

            ii) Un alt destin posibil putea pleca din experienţa străvechiului ex-inamic, cel care fusese Imperiul Otoman. Trecerea de la acesta la Turcia modernă a fost posibilă printr-o schimbare venită, în mod determinant, din interior. Pe fondul lungii agonii a imperiului, o nouă elită militar-intelectuală lua naştere la sfârşitul secolului al XIX-lea (“junii turci”). Mustafa Kemal Paşa – alias Atatürk – nu a apărut din neant şi nici dintr-o emigraţie disidentă. El era un cetăţean al statului său, din etnia majoritară acolo (cel puţin dinspre tată – după mamă, e la fel de posibil să fi avut rădăcini slave sau albaneze), suficient de curajos încât să negocieze dur cu britanicii, francezii, grecii, italienii şi toţi cei interesaţi în controlul moştenirii otomane după anul 1920 şi de lucid încât să înţeleagă că salvarea Turciei post-imperiale nu putea să vină decât din adoptarea unor modele de succes din lumea modernă. Drept care – spune Brzezinski – Turcia post-imperială nu a reinventat roata, ci a adoptat «codul civil elveţian, codul penal italian şi codul comercial german». Este ceea ce a adus intrarea în legendă a lui Atatürk. Trecerea de la ex-imperiu la republică s-a făcut, aşadar, prin forţe proprii. Schimbarea a venit din interior, dar cu inspiraţie occidentală, în sens benefic pentru Turcia şi pentru zona sa. Rusia putea alege şi această cale. (pentru continuare, vezi, în curînd, First Chapter (2))

---

[2] Vladimir Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation”, în The Moscow Times, 21 iulie 2009.

[3] Zbigniew Brzezinski, Triada geostrategică. Convieţuirea cu China, Europa, Rusia, Ed. Historia, Bucureşti, 2006, p. 101.

[4] “The world this week”, în The Economist, 3 ianuarie 2009.

[5] N. Ghevorkian, N. Timakova, A. Kolesnikov, La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 79.

03/oct/2009 Istoria recentă a Rusiei, între ironii şi bîlbe

Istoria recentă a Rusiei, între ironii şi bîlbe

 Adrian CIOROIANU despre:

 Steve LeVine, Labirintul lui Putin. Spioni, crime şi teroare în noua Rusie, traducere de Cristina Jaleru, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2009, 264 pagini, 19,60 RON

 O singură carte şi două constatări: una bună şi alta mai puţin bună. Cea bună este că în ultimii ani (spre deosebire de deceniul trecut, de exemplu) apar în editurile noastre tot mai multe cărţi (majoritatea traduceri) despre ţara (totuşi) vecină Rusia. În parte e meritul cititorului român generic, ceva mai interesat de marele stat de la Est; în parte e meritul editorilor – dar mai ales e meritul lui Vladimir Putin, un nume devenit comercial prin misterele şi prin aura de duritate şi de revanşă care-i învăluie profilul şi legenda. Aşadar, e foarte bine că Editura Niculescu se adaugă celor interesate de acest subiect fascinant care este Rusia postcomunistă.

Mai departe însă, lucrurile se complică. Cînd afli că autorul – Steve LeVine – a fost între 1992 şi 2003 corespondent pentru Washington Post, Newsweek ş.a. în spaţiul ex-URSS, în mod sigur vei merge cu un sac de aşteptări la un pom atît de promiţător. Cu riscurile unei decepţii pe măsură: LeVine este în mod clar un ziarist cu experienţă, dar la fel de clar este că încă n-a fost iniţiat în cultura sau în istoria Rusiei, iar consideraţiile lui sînt strident marcate de un partizanat anti-Bush evident – vezi strădania sa în a acredita ideea că Putin era iniţial un prieten al Occidentului, “dar… politicile organizaţiei NATO au iritat Rusia” (p. 55), drept care Putin, care iniţial dorea să bage Rusia în NATO, a devenit apoi un adversar al alianţei; sau, mai apoi, spune cum la “întîlnirea anuală NATO din aprilie 2008” (întîmplător summit-ul – deloc anual – de la Bucureşti) Putin a obţinut ce a vrut “în semn de respect” de la unele state europene, după care “Bush… într-o atitudine asemănătoare obedienţei… s-a deplasat la casa de vacanţă a lui Putin de la Soci” (p.223-225). De la un fost corespondent Newsweek mă aşteptam la mai puţine ironii şi la mai multe nuanţe. Dacă LeVine şi-a dorit o carte despre Rusia pe gustul elevilor de colegiu de la clasele speciale de baseball, atunci a reuşit cu brio.

Dar nu şi în ediţia română, care, pe lîngă lipsurile autorului, mai adaugă şi propriile sale bîlbe. Greşeli de tot felul abundă. Undeva se vorbeşte despre “revista New York Times” (probabil New York Times Magazine, supliment al cotidianului NYT), sau despre “cotidianul” Business Week (în fapt, revistă săptămînală), pe alocuri dezacordurile zburdă (“o înţelegere cu investigatorii ruşi îl împiedicau să spună mai multe” – p. 207) sau se inventează cuvinte noi (precum “guverne totalitariste” – p. 51) sau timpi nebănuiţi ai naraţiunii – precum o rizibilă frază (p. 110) din care rezultă că, în ultimii săi ani de viaţă, personajul Litvinenko “părea să fie de acord” cu o idee dintr-o carte apărută… la un an după moartea lui! Teribilă contorsiune! În plus, toate numele proprii sînt redate în forma lor englezească: Sergei, Mikhail, Dmitri (în loc de Serghei, Mihail, Dimitri), Khodorkovsky, Kalashnikov, Shchekochikhin sau Yastrzhembsky (în loc de Hodorkovski, Kalaşnikov, Şcekocihin sau Iastrîjembski), iar organizaţia de tineret pro-Putin pe nume Naşîi (“Ai noştri”) apare scrisă Nashi, precum firma vreunui restaurant japonez.

Ar fi nedrept să dăm toată vina pe traducătoare, deşi e limpede că aceasta nu a înţeles tot ce a tradus – vezi unde spune că “Standard & Poor’s şi-a redus taxele” în loc de “şi-a redus cotaţia” (p. 237) sau unde traduce titlul cărţii Blowing Up Russia prin “Trezeşte-te Rusia” (p. 47). Să fie Putin vinovat de toate aceste rateuri? Sau mai curînd redactorul cărţii, aparent inexistent?

Concluzia: o carte mediocră, într-o ediţie românească pe măsură.

_________________________

(text apărut în „Dilemateca” nr. 10, octombrie 2009)

04/iun/2009 Obama va merge în Piaţa Roşie

Obama în Piaţa Roşie

Adrian Cioroianu

 A fost mai curând un control de rutină – dar, daţi fiind protagoniştii săi şi consecinţele, controlul a premers un cvasi-scandal diplomatic. Ce s-a întâmplat: la finele lunii mai a.c., în pregătirea vizitei pe care preşedintele Barack Obama urma să o facă în Egipt, poliţia din Cairo a reţinut pentru cercetări câteva zeci de studenţi străini aflaţi la studii în universităţi egiptene şi care s-au dovedit a fi în neregulă cu actele (vize expirate sau lipsă etc.). Printre aceştia, cca. 30 de studenţi din Rusia, mai cu seamă din regiunile nord-caucaziene; o parte au fost eliberaţi în scurt timp, alţii au fost expulzaţi.

Într-un alt context, incidentul ar fi trecut neobservat. Dar nu şi acum, nu şi la Moscova – unde au apărut proteste la nivel diplomatic, în Dumă şi în Consiliul Federaţiei. Protestele au plecat spre Cairo  – dar ţinta lor era mult mai la Vest. Faptul că aceleaşi controale ale poliţiei egiptene mai reţinuseră şi tineri din Anglia, Franţa sau Danemarca nu a contat foarte mult.

Incidentul, minor în raport cu altele, spune multe despre suspiciunea cu care Moscova priveşte în continuare spre Washington. Aceasta, deşi momentul prezent este unul potrivit pentru o încălzire a relaţiilor ruso-americane. Spre mijlocul acestei veri (6-8 iulie a.c.), preşedintele Barack Obama va face o vizită la Moscova, unde se va întâlni cu cei doi lideri ai tandemocraţiei ruseşti, Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin. Între noii preşedinţi ai Americii şi ai Rusiei (în luna mai a.c. Medvedev a împlinit 1 an la Kremlin, iar Obama 100 de zile la Casa Albă) nu va fi, propriu-zis, primul contact; ei s-au mai întâlnit în aprilie, la summitul G20 de la Londra. Deja au schimbat câteva cuvinte – încurajatoare oricum, pentru că relaţiile dintre cele două state ajunseseră, la finele lui 2008, la cel mai de jos nivel al lor din perioada post-război rece.

 La începutul acestei administraţii americane, vice-preşedintele Joe Biden a fost primul care a vorbit despre necesitatea unei „resetări” a relaţiilor dintre SUA şi Rusia. În deplin acord, Obama a declarat că acestea vor fi prioritare pentru mandatul său, iar secretatul de stat american Hillary Clinton s-a fotografiat în februarie a.c. alături de ministrul de externe rus Serghei Lavrov şi cu un buton simbolic între ei (pe care ambii se pregăteau să-l apese deodată, în vederea „resetării” cu pricina). Poza a fost reuşită, dar paşii concreţi în vederea noului start al relaţiei bilaterale nu au fost foarte mulţi.

Dezacordurile, azi, între Rusia şi SUA sunt multiple. Unul dintre cele mai importante priveşte rolul NATO în Europa. Potrivit unui sondaj făcut în Rusia în aprilie a.c., 62 la sută dintre cetăţenii ruşi văd NATO ca fiind o ameninţare pentru ţara lor. Drept care Medvedev & Putin acţionează în consecinţă. Recentul summit NATO de la Strasbourg şi Kehl, din aprilie, a statuat că extinderea alianţei va continua (fără a da însă un calendar precis). Din perspectiva Rusiei, orice posibilă extindere a NATO spre Est loveşte în propria sa sferă de influenţă. Vezi cazul Ucrainei (despre care am mai scris aici), ale cărei ambiţii pro-atlantice sunt contracarate de Rusia prin şantajul constant cu preţul la gazele naturale. Sau vezi cazul Georgiei, alt stat ex-sovietic care doreşte să intre în NATO şi pe teritoriul căruia alianţa a organizat în mai a.c. exerciţii militare – spre enervarea Rusiei, care imediat a suplimentat prezenţa sa militară la graniţa georgiană (graniţă care nu e recunoscută la nivel internaţional, din moment ce provinciile Abhazia şi Osetia de Sud, pe care Georgia le consideră ca fiind parte a teritoriului său, sunt în viziunea Moscovei „independente”). Mai grav este altceva: nu e foarte clar dacă NATO a dorit să enerveze Rusia prin aceste manevre sau doar s-o tempereze – pentru că în ultimele luni au apărut frecvent zvonuri despre posibilitatea unui nou atac rusesc asupra Georgiei, în ideea de a da o lovitură decisivă actualului regim de la Tbilisi al preşedintelui pro-occidental Saakaşvili (care a fost puternic contestat la el acasă în ultimele două luni, iar el spune, previzibil, că la mijloc este numai mâna Moscovei etc.).

Un alt punct de dezacord ruso-american este situaţia din Orientul mijlociu. La ora la care scriu, în Liban se pregătesc alegeri (pentru 7 iunie a.c.). Poziţia Rusiei este că rezultatul acestor alegeri trebuie recunoscut de comunitatea internaţională, indiferent de cine le câştigă; poziţia SUA este că aceste alegeri pot fi câştigate de oricine, mai puţin gruparea Hezbollah (susţinută de Iran). Cât priveşte Iranul (stat perceput – din cauza programului său nuclear – de mulţi oficiali americani drept una dintre marile ameninţări actuale la adresa SUA), Rusia a păstrat în ultimii ani relaţii relativ bune cu ţara lui Ahmadinejad. Şi nu este deloc exclus ca, încă în cursul acestui an, Obama să abandoneze prin fapte politica drastică a predecesorului său şi să facă unele mişcări de conciliere în direcţia Teheranului. Aceasta, cu riscul de a da impresia unei slăbiciuni – mai ales dacă iranienii nu vor răspunde pe măsură. În fine, să mai adaug că Rusia pare mai curând interesată ca SUA (şi NATO) să-şi prelungească sine die prezenţa în Afganistan, dar fără a câştiga războiul de acolo. La începutul acestui an, Moscova a făcut presiuni serioase asupra autorităţilor din Kîrghîstan (şi, după unele surse, le-a răsplătit cu 2 miliarde de dolari) pentru ca acestea să ceară Washingtonului să-şi închidă baza americană de la Manas, de pe teritoriu kîrghîz – o bază care era importantă pentru noua strategie a lui Obama în Afganistan.

Să mai adaug – dacă mai e nevoie – eternul şah între Rusia şi SUA referitor la rutele de transport al petrolului şi gazelor dinspre regiunea Mării Caspice spre Vest. Recent, Barack Obama i-a transmis un mesaj preşedintelui Aliev al Azerbaidjanului prin care-l încuraja pe acesta ca ţara sa să rămână deschisă unor rute alternative de transport a energiei spre Europa (adică, unele care să ocolească Rusia!). Evident, Moscova interpretează acest lobby american ca fiind o ofensă adusă sferei sale de influenţă.

Şi ar mai fi probleme. Destul pentru ca Barack Obama şi gazdele sale să nu se plictisească la Moscova, în iulie.

 ______________________________

(text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 7, iulie 2009)

04/dec/2008 Partida se joacă în Ucraina

Partida se joacă în Ucraina

Adrian CIOROIANU

După “războiul de cinci zile” împotriva Georgiei din august a.c., comportamentul Rusiei a stârnit diverse interpretări. Una dintre ele a plecat din surpriza de a constata că ţara sistemului Putin & Medvedev redescoperă valoarea acţiunilor în forţă şi, fără a fi foarte impresionată de acţiunile de protest cu totul predictive ale Uniunii Europene & Statelor Unite, a decis să-şi apere “interesele privilegiate” în ceea ce Kremlinul numeşte “vecinătatea imediată”. O “vecinătate” în care trăiesc cetăţeni rusofoni care în ultimul deceniu şi jumătate au primit (în parte, dar procesul continuă) şi cetăţenie rusă. Deloc întâmplător, aşadar, că Rusia a putut invoca o acţiune de apărare a propriilor cetăţeni aflaţi în zone numite de “conflict îngheţat” precum Osetia de Sud şi Abhazia (ambele regiuni separatiste ale Georgiei), după cum, cel puţin teoretic, ar putea invoca, la nevoie, acelaşi alibi şi în cazul Transnistriei (parte componentă, separatistă şi ea, a Republicii Moldova).

O altă interpretare (cu mult mai apropiată de Moscova, dar care are partizanii săi inclusiv în centre de analiză vestice) spune că deseori Rusia însăşi a fost provocată chiar înainte de instalarea ca preşedinte a lui Vladimir Putin, la începutul anului 2000. Într-un recent text dintr-o proeminentă revistă americană de analize globale, un apreciat profesor de relaţii internaţionale* face un fel de inventar al acestor gesturi ale Statelor Unite care ar fi putut fi interpretate, la Kremlin, ca fiind încălcări ale sferei de influenţă (simbolice sau efective) ruseşti. Bombardarea Serbiei în 1999, prezenţa militară americană în Asia Centrală, disponibilitatea de a pregăti şi dota forţele armate georgiene (precum şi salutarea, de către Occident, a revoluţiei trandafirilor, care în 2003 l-a adus la putere pe Mikhail Saakashvili), extinderea NATO prin includerea ţărilor baltice (acceptată în 1997), mai nou decizia scutului antirachetă din Cehia şi Polonia şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo – toate acestea ar fi măsuri care ar fi putut zgândări orgoliul rusesc şi i-ar fi putut face pe ruşi mai sceptici cu privire la bunele intenţii americano-occidentale.

Cele două opinii au un numitor comun: tot mai mulţi înţeleg că războiul din Georgia nu a fost numai o campanie în sine, împotriva unei ţări conduse de un preşedinte pro-american şi educat la Columbia University (Saakashvili, adică) pe care Kremlinul nu-l are deloc la inimă. “Pedepsirea” Georgiei ar fi fost mai curând o declaraţie de principii: Rusia nu mai are încredere în organismele diplomaţiei multilaterale (Consiliul de Securitate al ONU, OSCE etc.); Rusia nu mai are încredere în parteneriatul cu NATO (alianţă în care Georgia dorea cu disperare să intre cât mai curând, tocmai pentru a se proteja de marele său vecin de la Nord); Rusia nu pare a fi foarte impresionată nici de impasul generat în privinţa parteneriatului cu Uniunea Europeană – atâta vreme cât state ale UE, prin contracte separate, se zbat să cumpere gaz la un preţ cât mai bun de la megafirma rusească Gazprom; mai simplu spus, Rusia dă de înţeles că nu mai are încredere în toată acea retorică a colaborării, dialogului, parteneriatelor etc. pe care ne obişnuisem s-o întâlnim în orice frază spusă despre relaţia Est – Vest în noua ordine mondială.

Acum mai bine de un deceniu, fostul consilier pe politică externă al preşedintelui american Carter, Zbigniew Brzezinski ne avertiza (în cartea sa The Grand Chessboard – Marea tablă de şah) că America şi restul lumii occidentale poate au interpretat greşit aşteptările Rusiei de după 1990. Este posibil – spunea Brzezinski – ca Moscova să fi considerat de la sine înţeles ca Rusia să moştenească de facto o zonă de influenţă în aria fostei Uniuni Sovietice şi că ea a sperat că Statele Unite sau NATO nu se vor opune acestui lucru. Altfel spus, Kremlinul se aştepta ca foştii săi adversari din Războiul Rece să respecte, în mod tacit, o minimă deferenţă şi să nu se apropie foarte mult de graniţele de altădată ale URSS. Rezultatul: imediat cum au scăpat din chingile totalitarismului comunist, multe dintre statele fostului lagăr socialisto-sovietic (inclusiv România) s-au îndreptat spre modelul politic, social şi militar occidental (chiar dacă în toate aceste state – România y compris – se aflau destui agenţi de influenţă pro-ruşi, în bună parte anesteziaţi însă, în primii ani ’90, de haosul ce putea stăpânire pe ţara lui Boris Elţîn).

Politica actuală faţă de fostul său “teren de joacă” confirmă această dezamăgire rusească. La ora la care scriu, în Estonia este în desfăşurare o anchetă privind un înalt funcţionar local care ar fi predat “unei puteri străine” (al cărei nume nu e dezvăluit) secrete de stat, unele legate de NATO. Acum nici doi ani, Estonia era victima unui atac informatic (nerevendicat de cineva) şi rămâne de văzut dacă era o simplă coincidenţă că acest atac era simultan cu un incident diplomatic declanşat de dezasamblarea unei statui a soldatului sovietic din Tallin, capitala Estoniei. Cu câţiva ani în urmă, Rusia a închis temporar conducta de gaze spre Lituania, sub pretextul unor revizii tehnice. Polonia, Serbia, Republica Moldova, România, Kazahstanul ş.a. – toate au propriile lor semnale primite, într-un fel sau altul, din Rusia (cărora le-au răspuns mai mult sau mai puţin inspirat!).

Dar partida principală, în acest moment, se joacă în Ucraina – acolo unde procentul partizanilor unor relaţii privilegiate cu Rusia este în balanţă cu cei ce-şi doresc apropierea de Occident. Nu trebuie să fii specialist în relaţii internaţionale pentru a înţelege efortul pe care Rusia ultimilor patru ani îl face pentru a recăpăta controlul asupra acestui stat – mai ales de când preşedintele Iuşcenko şi alţi exponenţi ai elitei reformatoare ucrainiene au început să vorbească deschis despre dorinţa lor de a-şi conduce ţara spre umbrela de securitate a NATO. Să fie oare o simplă întâmplare că tot de atunci atacurile, mai cu seamă interne, la adresa preşedintelui Iuşcenko au sporit în intensitate? Fără controlul Ucrainei, ambiţiile “imperiale” ale Rusiei nu au fundament – scria Brzezinski. De meditat asupra acestei supoziţii geopolitice şi de urmărit evoluţia de acolo, în imediata vecinătate nord-estică a României.

(text publicat în „Scrisul românesc” nr. 11, noiembrie 2008)

04/nov/2008 Rusia: nou pragmatism sau vechi război rece ?

 Rusia: nou pragmatism sau vechi război rece ?

în memoria Magdalenei Boiangiu – cea care, în noiembrie 2008, a coordonat numărul „Dilemei vechi” în care a apărut acest text

Adrian Cioroianu

                  Rusia regimului Putin/Medvedev doreşte (re)crearea unei atmosfere tipice unei confruntări bipolare. Aceasta pare a fi, în accepţia Rusiei, maniera cea mai rapidă de a recîştiga o respectabilitate pe care mulţi dintre cetăţenii ei cred că statul a pierdut-o în momentul în care Gorbaciov şi Elţîn au amorsat şi apoi desăvîrşit sfîrşitul URSS. Iar a fi respectat, pentru cei mai mulţi dintre ruşi – probabil şi pentru liderii lor – înseamnă ca cei care nu te iubesc cel puţin să se teamă de tine. 

                   Poate că a fost o greşeală felul în care ne-am imaginat lumea post-război rece şi locul Rusiei în ea. Am tradus căderea comunismului ca fiind sfîrşitul unui regim opresiv şi eliberarea unor popoare subjugate. Acesta era crezul dominant în Occidentul generic – inclusiv statele Europei de Est, unde implozia regimurilor leniniste a fost echivalentul unei redeşteptări naţionale. Dar rareori ne-am pus întrebarea dacă acesta a fost şi sentimentul dominant în Rusia. Măcar pentru o parte dintre ruşi, desigur, căderea comunismului a fost tot o eliberare. Numai că această parte (oare, majoritară la începutul anilor ’90?) este astăzi mai aproape de cei ce o plîng pe Anna Politkovskaia decît de cei ce conduc statul. Atunci cînd Vladimir Putin, încă preşedinte al Rusiei, spunea mai an că „dezmembrarea URSS reprezintă cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, mulţi au sperat că e vorba de o eroare de exprimare sau de traducere sau că, pur si simplu, preşedintele rus nu a fost în cea mai bună zi a sa. Dar Putin era sincer. Ca nostalgic (în termeni de putere, şi nu de ideologie) al vechii URSS şi ca admirator declarat al lui Petru cel Mare (ţarul Rusiei care, la cumpăna secolelor XVII-XVIII, a condus simultan reforme modernizatoare şi războaie pentru ieşirea la mările Neagră şi Caspică), liderul Putin şi sistemul său anunţau reconstruirea unui stat imperial.

            Pentru mulţi ruşi, anii ’90 au lăsat amintiri dezagreabile. Căderea în sărăcie la un pol, averi impresionante la altul; pensionari tîrîndu-şi plasele cu oase de supă pe străzi pe care, în locul fostelor lozinci politice, sclipeau neoanele coca-colonizării; corupţia guvernanţilor; trecerea de la o lume cu idoli politici la o lume fără nici un Dumnezeu; instituţii occidentale recomandate ca reţete ale ieşirii din criză şi percepute, în final, ca arogante. Pentru ţăranii, militarii sau funcţionarii acestei Rusii (devenită, dintr-un urs altădată temut, un fel de pensionar de Zoo năpîrlit, fără dinţi şi gheare), libertatea şi democraţia păreau a fi o răsplată mică pentru o mare umilinţă.

 O ideologie a revanşei?

            În anii din urmă, o disciplinare a administraţiei impusă cu forţa şi o cerere mondială crescută de gaze naturale au pus pe masa ruşilor o pîine mai albă. Adversarii din interior ai regimului sînt sub control. Poate acesta e motivul pentru care Rusia pare a-şi căuta cu orice preţ adversari în afară. Privind spre Occident.

            Nici unul dintre documentele oficiale ale administraţiei Putin/Medvedev nu vorbeşte explicit despre un nou război rece – iar dacă o face este doar pentru a imputa cîte ceva Americii sau NATO (vezi retorica liderului de la Kremlin, după războiul georgian, în august a.c.). Ruşii preferă, în schimb, să vorbească despre un pragmatism geopolitic redobîndit – o sintagmă pe placul noii elite politice locale, pentru că pare un concept sustras lumii occidentale (ruşii însişi se percep ca fiind visători şi idealişti, în timp ce despre americani, englezi sau germani ei spun, adesea, că sînt pragmatici). Aşadar, pragmatismul este o virtute pe care Rusia o împrumută de la Occidentul generic şi o întoarce împotriva lui. În plus, e limpede pentru orice rus cu educaţie medie că, în faţa cuiva decis să acţioneze pragmatic, Rusia nu are ce pierde. Ea însăşi se vedea atît de jos acum un deceniu (cu fostele republici tutelate dezertînd una după alta spre independenţă, cu NATO lipindu-i-se de graniţe, cu statele din „vecinătatea apropiată” căutînd prietenia SUA etc.), încît orice reconfigurare a vechii adversităţi Est – Vest e pentru ea un semn de virilitate statală redobîndită.

            În momentul de faţă, Rusia şi Occidentul împărtăşesc (oficial) aceiaşi reţinere în a vorbi despre un nou război rece. Dacă Rusia are alternativa pragmatismului, Occidentul are alibiul definirii termenilor – şi, potrivit multor analişti occidentali, între Rusia şi Occident nu mai poate exista un război rece din moment ce interfaţa ideologică s-a disipat. Fără un conflict ideologic, nu poate exista un autentic război rece – spun partizanii acestei opinii.

            Aceasta este, în opinia mea, una dintre dorinţele luate drept realitate ale Occidentului în raport cu Rusia. Pentru că Rusia este (1) în urmărirea unui nou ţel geopolitic şi mai este (2) animată de o nouă cvasi-ideologie, opusă lumii occidentale.

 Din Arctica în Venezuela

            Din punct de vedere (1) geopolitic, Rusia ştie că miza marelui joc la scară planetară rămîne, ca şi în trecut, Eurasia. Cum spunea Z. Brzezinski (The Grand Chessboard, 1997), cine controlează Eurasia are primatul în lume. Din acest motiv, (1.a.) Rusia va face ce depinde de ea ca state-cheie din „vecinătatea apropiată” – Ucraina, Azerbaidjan, Uzbekistan ş.a. – să nu-i scape de sub control (sau să-i reintre!), după cum îşi va spori prezenţa (îmbinînd tacticile proprii cu un parteneriat circumstanţial cu China) în ceea ce tot Brzezinski numea Balcanii Eurasiei (zona Caucaz – Asia centrală – nordul Turciei – Iran – Afganistan), unde conflictele etnice şi suspiciunea reciprocă crează o instabilitate în care SUA par împotmolite şi din care un nou jucător de anvergură ar putea trage foloase. Totodată, (1.b.) Rusia va adopta o politică de îndiguire în raport cu extinderea NATO (vezi evoluţiile în curs în Georgia sau Ucraina), care nu-i altceva decît reluarea în oglindă a strategiei de „containment” pe care, la finele anilor ’40, G. Kennan o sugera în raport cu expansiunea comunismului. În fine, (1.c.) Rusia îşi anunţă reapariţia în zone din care fosta URSS făcuse mari paşi înapoi: din Marea Norvegiei pînă în Marea Mediterană (semnalări de submarine sau avioane ruseşti), de la Polul Nord (arborare de steag şi revendicări deschise) pînă în Siria (prin care Rusia ar putea interfera dialogul israeliano-arab) şi pînă în Venezuela lui Chavez (alături de care Rusia face manevre militare!). Provocări? Gesturi de forţă? Oricum am numi-o, această gestică geopolitică se va accentua, foarte probabil, în viitorul apropiat.

            În privinţa (2) noilor diferenţe cvasi-ideologice dintre Rusia şi Occident, ele pot fi rezumate astfel: (2.a.) Rusia construieşte un naţional-capitalism nu autarhic, ci doar dominator (vezi gigantul Gazprom ş.a.), prin care bogăţiile naturale rămîn sub controlul statului – aceasta, în contradicţie cu principiile clasice capitaliste (şi occidentale) ale pieţii libere şi descentralizării. O activitate economică pe care statul rus nu o poate controla nu e binevenită în Rusia – iată logo-ul capitalismului de stat rusesc actual (v. E. Lucas, The New Cold War. How the Kremlin Menaces both Russia and the West, 2008). Apoi, există (2.b.) nostalgia după vechiul imperiu sovietic (şi corolarul ei: acuzele aduse lui Elţîn că nu a păstrat Commonwealth-ul rusesc înfiripat la începutul anilor ’90). Această nostalgie nu ţine de o generaţie anume (cea vîrstnică, cum s-ar bănui); ea a devenit piesă a curriculum-ului şcolar, fiind transmisă generaţiilor tinere prin manuale controlate de stat. Mai mult: în legătură cu Georgia, Ucraina sau ţările baltice există încă un blocaj psihologic: cu greu rusul generic acceptă faptul că ele nu (mai) sînt provincii. Iar regimul Putin/Medvedev acţionează în consecinţă: războiul din Georgia, şicanele induse Ucrainei, războiul electronic împotriva Estoniei, şantajul vinului faţă de Moldova sau conducta de gaze închisă uneori spre Lituania ş.cl., toate trădează o anume lectură rusească a hărţii. În fine, (2.c.) tot o componentă a noii ideologii în construcţie este ancorarea mentală în paradigma unei cetăţi asediate. Aşa privind lucrurile (şi împotriva oricăror asigurări contrarii – vezi scutul antirachetă din Polonia şi Cehia), NATO rămîne un adversar. Iar statele ex-comuniste dar încă ne-membre ale unei alianţe occidentale sînt percepute de Rusia ca zone-tampon pe care orice „contaminare” de gen NATO (mai ales) sau UE le poate întoarce împotriva ei. Ceea ce se întîmplă azi în capitale precum Kiev, Chişinău sau Tbilisi are directă legătură cu acest lucru.

            Cred că între Rusia actuală şi Occidentul contemporan există o diferenţă ideologică de nivel profund, ce se poate adînci în viitor – din simplul motiv că maniera de interpretare a realităţii nu este aceeaşi. Pe seama anilor ’90, Rusia de azi construieşte o veritabilă ideologie a revanşei, în care acumulează tot ceea ce o desparte, în accepţia sa, de acest Occident reinventat ca adversar.

            Şi poate că Occidentul nu se vede, pe sine, într-un nou război rece cu Rusia. Dar Rusia, în ceea ce o priveşte, acţionează ca şi cum ar face-o.

 ( fragment adaptat din volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia  postsovietică în noua ordine mondială,

 Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009)

(text publicat în „Dilema veche” în noiembrie 2008)

06/sept/2008 Şansa de a fi tigru în noua Rusie

Şansa de-a fi tigru  în noua Rusie

(Câte războaie reci putem duce-ntr-o viaţă?)

 

Adrian Cioroianu

 

            Războiul rece părea, în viaţa noastră, un fapt recent. Dar şi încheiat. Un capitol de istorie, abia dacă apucasem să-i facem bilanţul. Un Est (Uniunea Sovietică, mai ales) incapabil să priceapă de ce a pierdut, un Vest (Statele Unite plus Europa Occidentală) incapabile să înţeleagă ce anume, de ce şi cum a câştigat. Divizii de politologi, de sovietologi şi de kremlinologi şi singura mare surpriză că nici unul dintre ei – în ciuda foarte bunei lor pregătiri academice, în ciuda banilor investiţi în ei etc. – nu a reuşit să anunţe cu o anticipare rezonabilă inevitabilul: anume că imperiul sovietic se va prăbuşi într-o patetică implozie. S-au strâns, despre conflict, cărţi de referinţă. Dar şi tone de hârtie – lozinci, afişe, materiale, broşuri, analize, prospecţii, introspecţii, propagandă, contra-propagandă ş.cl. – de o parte şi de alta, date uitării, fără altă folosinţă decât – eventual – curiozitatea unor viitori savanţi. Vocea Americii şi Europa Liberă de o parte a baricadei, Radio Moscova de alta. Dolarul versus rubla. CIA versus KGB. Bourbon whiskey contra votcă. Madonna contra Alla Pugaciova. Romanele lui Ian Fleming şi John Le Carré, filmele cu Sean Connery în rolul lui James „007” Bond, şi, de cealaltă parte, colecţiile est-europene de romane de spionaj (în cazul românesc, vezi colecţia Sfinx de la fosta Editură Militară) în care, invariabil, câte un agent ieşit din marea masă a poporului socialist se luptă pe viaţă şi pe moarte cu o complicată agentură de spionaj (cu baza, aproape obligatoriu, în R.F.G.) şi o dovedeşte, în cele din urmă.

            Spre mijlocul anilor ’90, student fiind la o universitate canadiană, eram plin de ciudă că sfârşitul comunismului în Europa şi prăbuşirea Uniunii Sovietice căzuseră (ca subiecte academice) în banalitate, nu mai interesau aproape pe nimeni. Războiul etnic din Balcani? Era atunci la ordinea zilei. Studiile despre noua Chină? Erau noua modă. Studiile despre America Latină? Erau în floare. Despre istoria comunismului european – ceva licăriri de interes remanent şi, în rest, o mare de certitudini. Fostul război rece? Până şi cuvintele ca atare căzuseră în desuetudine, din moment ce, privite dinspre mediul universitar nord-american, ţările Europei de Est erau rudele educate dar sărace ce dădeau din coate ca să prindă un loc la masa europeană în continuă lărgire, iar Rusia era un fel de pacient bizar, alternând între zvâcniri de orgoliu şi comă profundă.

            Asta a fost, până de curând.

            Fără de veste, luaţi cu alte treburi, mai nou vedem cum buletinele de ştiri – printre reclame, dramolete mondene şi rezultate ale tragerilor 6 din 49 – vorbesc tot mai clar despre un nou război rece. Altul. Cel de-al doilea. Dacă tot am avut două adevărate războaie mondiale, de ce nu am reface paritatea şi la cele reci? De o parte Rusia lui Vladimir Putin, de cealaltă parte un Occident mai lărgit, dar şi mai scindat.

            Pe la începutul acestui an am primit, pesemne direct de la autor din moment ce văd o dedicaţie pe pagina de gardă, un volum impozant – legat, copertă tare, supracopertă – dar cu un titlu care mi s-a părut din cale-afară de comercial ca să fie şi serios: Noul Război Rece. Trebuie să spun că nu ştiam nimic despre autor (ulterior aflam că-i corespondent al The Economist pe Europa de Est), necum despre cartea lui. Drept care am pus volumul de-o parte, pe raftul acela pe care fiecare posesor de bibliotecă îl are, cel pe care înghesuim de regulă cărţile (mai ales primite) pe care nu ne lasă inima nici să le citim, dar nici să le aruncăm. Când eşti ministru, se mai întâmplă: fel şi fel de oameni îţi dau fel şi fel de mici atenţii: cărţi producţie proprie, scrisori, cereri, pietre norocoase ş.a.m.d. – o să vedeţi când o să ajungeţi în această situaţie.

            Cert este că abia recent, mânat mai curând de o temere, am scos cartea din umbra cotlonului în care o aruncasem. Din ce motiv? Unul simplu, dar cu rădăcini mai multe. Bunăoară, sunt unul dintre cei pe care recentul război georgian i-a luat pe nepregătite. Eram pe litoralul Mării Negre, o dimineaţă de 8 august ca oricare alta, sună telefonul şi cineva mă roagă, fără mari introduceri, să comentez atacul Rusiei asupra Georgiei pentru un post de televiziune! De cu seară, la culcare, nu era nici un război; la trezire, înfloreau explozii pe toate ecranele. Nici eu şi nici d-voastră nu eram singurii surprinşi de ştire – am temerea că şi George W. Bush, preşedintele singurei superputeri mondiale şi unul dintre cei mai declaraţi suporteri ai independenţei Georgiei, nu era departe.  

Rusia joacă tare. Chiar şi a spune acest lucru este banal. Într-un climat care nu mai este acelaşi cu cel din timpul fostului război rece. Populaţia Rusiei, în majoritatea ei, nu mai este potrivnică regimului. Dimpotrivă. În Rusia de azi, Putin este infinit mai popular decât era Leonid Brejnev cu 30 de ani în urmă. Rusul de rând nu mai este cel ameţit şi cârtitor din paginile lui Boris Pasternak, ci e unul bucuros că, în fine, a apărut un nou ţar în stare să ridice Rusia „acolo unde merită”.  Rusia nu mai este ţara textelor clandestine, a samizdatelor circulând pe sub mână ca în vremea recent-răposatului Soljeniţîn. Poţi să spui ce vrei – plata sau răsplata vin după. După moartea ziaristei Anna Politkovskaya, în octombrie 2006, presa rusă de opoziţie e la fel de accesibilă ca şi găina cu ouă de aur. Chiar în ziua în care scriu acest text agenţiile de presă dau două noutăţi care cu greu încap în aceeaşi teacă logică: un alt ziarist, animator al unui site de ştiri din Inguşeţia şi opozant al lui Putin, a fost împuşcat dar, pe de altă parte, Putin însuşi ar fi salvat de la moarte, într-un parc zoologic, câţiva ziarişti împuşcând un tigru care se îndrepta către ei. Cu o mică diferenţă: ziaristul a fost împuşcat – vorba unui erou al lui Marin Preda – total şi definitiv, pe când tigrul a fost doar adormit cu ceva tranchilizante. În noua Rusie, un tigru pare a avea mai multe şanse decât un opozant.

Drept care revin la opul lui Lucas, spunând că mi-aş dori să ne ferească Dumnezeu de epoci în care cărţi ce iniţial par comerciale devin ulterior de referinţă.

 

 Edward Lucas, The New Cold War. How the Kremlin Menaces both Russia and the West, Bloomsburry Publishing Plc, Londra, 2008

_______________________________

text publicat în revista „Scrisul românesc”, nr. 9, septembrie 2009