G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

17/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (1/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

Autoarea acestui interesant studiu, dra Bădilă, este studentă la Master „România în secolul XX”, anul II, la Facultatea de Istorie, UB. – EURAST

1/6

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa – CSCE – organizată în august 1975 la Helsinki  a reunit pentru prima dată statele membre ale celor două alianţe NATO şi Tratatul de la Varşovia, constituind astfel cel mai important forum internaţional de dialog  şi negocieri din toată perioada Războiului Rece. 

După decenii de imobilism, la începutul anilor şaptezeci asistăm la o detensionare a relaţiilor dintre Est si Vest, iar acest lucru a fost fezabil printre altele şi datorită noilor priorităţi diplomatice în contextul internaţional, raţiunilor economice dar şi a unor somităţi ale scenei politice internaţionale care vor impulsiona apropierea dintre Est şi Vest. Un exemplu pertinent, în acest sens, este şi politica promovată de Willy Brandt „Ostpolitik” de apropiere de Est.

„Acordul celor patru puteri”, semnat în 1971, la Berlin a reprezentat practic, unul din primele momente ale destinderii relaţiilor dintre cele patru puteri care administrau capitala Germaniei. Mai mult, în cadrul aceluiaşi univers de armonizare a relaţiilor dintre cele două blocuri antagonice, asistăm şi la primii paşi către o posibilă detensionare militară prin dezbaterile despre Reducerea Reciprocă şi Echilibrată a Forţelor (MBFR – Mutual Balance Forces Reduction) din anul 1973 şi Tratatul pentru Limitarea Armelor Strategice (SALT – Strategic Arms Limitation Talks) din 1972.

De asemenea, un alt aspect pe care îl putem sesiza este redefinirea politicii externe a SUA, prin tendinţa sa de apropiere de cele două mari puteri ale blocului comunist, URSS şi China. Acest demers a fost concretizat cu ocazia vizitei preşedintelui Nixon la Beijing, ceea ce a determinat o cvasi-normalizare a relaţiilor dintre China şi Occident şi prin întâlnirea acestuia cu liderul sovietic Brejnev în SUA.

În pofida noului climat internaţional, ce a permis angajarea Vestului şi a Estului în acelaşi forum de dezbateri, bipolaritatea continuă să fie evidenţiată, în principal din cauza viziunilor diferite asupra problemelor europene, mai ales în privinţa chestiunii drepturilor omului. În timp ce pentru Uniunea Sovietică, principalele obiective CSCE erau legitimitatea şi inviolabilitatea frontierelor postbelice, precum şi obţinerea unor beneficii economice din colaborarea cu Vestul,  pentru occidentali, interesul prioritar era  apărarea drepturilor omului şi libera circulaţie  a informaţiei.

După cel de-al doilea Război Mondial, pe 10 decembrie 1948 a fost adoptată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, prin care drepturile erau apărate internaţional, dar apariţia regimurilor comuniste în Europa de Est a impulsionat superioritatea drepturilor economice asupra celor politice şi a celor colective asupra celor individuale. În timp ce Estul vorbea de drepturi de grup, acordate şi recunoscute individului de însuşi statul său, Vestul se referea la drepturi individuale.

Pe măsură ce proiectul unei posibile conferinţe a căpătat consistenţă, occidentalii şi-au propus două obiective concrete, unul pe termen scurt iar altul pe termen lung. Obiectivul pe termen scurt a constat în a nu accepta iniţiativa sovietică de a consacra realităţile politice de după 1945 decât în schimbul altor înţelegeri în care Occidentul era interesat. (ex. Ostpolitik, SALT I etc). Obiectivul pe termen lung presupunea liberalizarea progresivă a regimurilor comuniste din Europa Occidentală. Aşadar, sovieticii erau puşi în situaţia de a accepta “dimensiunea umană a CSCE” propusă de occidentali şi a respecta drepturile şi libertaţile fundamentale ale omului dacă doreau să-şi atingă scopul. (“coş unu” vs “coş trei”) [1]

În ceea ce priveşte statele mici şi mijlocii, fie că făceau parte din cele două alianţe militare, fie că erau neutre şi nealiniate, au fost angrenate în acest schimb de replici diplomatice şi interese ale marilor puteri. Acestea erau interesate de Conferinţă în măsura în care acest proiect de securitate şi cooperare le putea oferi o mai mare libertate de acţiune, un statut mai eficient în raport cu statele mari şi un rol vizibil în concertarea europeană. Pentru un stat de tipul României, ale cărei interese naţionale erau în epocă mai importante decât ale “comunităţii ţărilor socialiste” (care se reduceau , în ultimă instanţă la interesele URSS), opoziţia statelor mici faţă de marile puteri, reprezenta incontestabil, comportamentul politic şi diplomatic care trebuia să predomine la reuniunea paneuropeană de la Helsinki.

În memoriile sale, Valentin Lipatti, principalul negociator român la CSCE declară că toate demersurile diplomatice româneşti, ca şi ale altor state mici şi mijlocii, s-au situat în această perspectivă “menită să înlocuiască politica sferelor de influenţă bazată pe forţă şi pe logica blocurilor, cu un sistem de securitate europeană, ca singura alternativă valabilă. Pentru aceste motive, ţările mici şi mijlocii au favorizat, fiecare pe măsura posibilităţilor lor, o orientare nouă, care a făcut din Conferinţa de la Helsinki şi “Urmările“ ei un proiect original, îndreptat cu precădere spre viitor”.[2]

Diplomatul român nu uită totuşi să precizeze că aceste acţiuni româneşti au fost vizibile şi s-au bucurat de succes şi datorită atitudinii Occidentului de a încuraja orice fisură ivită în unitatea monolitică a blocului comunist. Disidenţa Bucureştiului faţă de URSS nu putea trece neobservată forurilor europene occidentale ci din contră, trebuia  încurajată şi sprijinită de cele mai multe ori. (va urma)


[1] Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, pp. 167-168.

[2] Ibidem.

Anunțuri

17 Martie 2010 - Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , ,

2 comentarii »

  1. :)) mda

    Comentariu de Roxana | 17 Martie 2010 | Răspunde

  2. excelenta introducerea in problema. osce a fost pentru diplomatia romaniei cea mai puternica trambulina pentru lansarea politicii ei traditionale, de a propulsa independenta intre placile tectonice ale marilor puteri. astept cu mare interes continuarea acestui serial

    Comentariu de dan constantin | 18 Martie 2010 | Răspunde


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: