29/nov/2009 Un dialog despre criză, de la stînga la dreapta

Începînd de mîine, luni, 30 noiembrie a.c., G E O P O L I T I K O N  va publica – în episoade, timp de 7 zile – un dialog între Adrian Păunescu (poet, ex-senator socialist) şi Adrian Cioroianu (profesor de Istorie, ex-senator liberal) despre rădăcinile şi „morala” crizei economice actuale. Acest dialog informal (întrebările aparţin dlui A.P.) a fost prilejuit de o anchetă a revistei pe care dl Păunescu o conduce – EURAST.

Publicitate

29/nov/2009 Albul, negrul şi lumea dintre ele: o istorie antropologică a culorilor

La capătul acestei cărţi lumea vă va apărea altfel

 Adrian Cioroianu

(prefaţă la volumul Ioan Botiş – O istorie antropologică a culorilor, Muzeul Judeţean de Artă, Baia Mare)

La început au fost culorile. Iar pe una dintre ele o preluam din lumea înconjurătoare odată cu prima gură de aer de după naştere. 

Medicii spun că albul este prima culoare pe care copilul o percepe la începutul vieţii sale extrauterine. Albul, adică lumina. Iar mai târziu, omul care va fi înţelege întreaga simbolistică a culorii*. Albul semnifică simplitatea, puritatea, candoarea; inocenţa, adevărul şi speranţa începutului tot aici se află. Albă ca zăpada, frumoasa din poveste, nu-şi trage numele numai de la faţa sa curată ca laptele şi nici de la cămaşa sa imaculată – ci de la curăţenia ei sufletească şi de la bunătatea care, în final, va fi răsplătită.  

Aproape de la începuturile civilizaţiei europene, preoţii (şi cei ce asigură contactul cu divinitatea/divinităţile) poartă straie lungi, largi şi albe – cel mai probabil, o moştenire „culturală” de la vechii druizi. La fel magii – ca şi preoţii din vechime, ei poartă tot haine albe. Dar, atenţie! Între magi şi vraci este o mare diferenţă, vizibilă cu ochiul liber: nu este deloc de mirare că vrăjitoarele şi vracii răi sunt cel mai adesea înfăţişaţi în negru, pentru un deplin contrast cromatic şi simbolic! 

Şi nu numai în Europa: pentru vechii persani, albul era culoarea divină; în vechiul Egipt, deşi auriul era culoarea cea mai preţuită (ca semn al vieţii de după moarte), zeiţa Osiris purta o coroană albă – ca semn al purităţii dar şi al puterii, simbol al vieţii pământene. Pe aceste temeiuri, peste milenii, o polemică de ordin cromatic există în legătură cu celebrele piramide din valea Nilului: unii istorici spun că vârful lor ar fi fost iniţial auriu, alţii spun că este mult mai probabil ca ele să fi fost, la începuturile lor, albe de sus până jos. Probabil că nu vom şti niciodată adevărul.  

Ca simbol al vieţii, albul a ajuns apoi sinonim cromatic pentru sufletul uman. În Roma antică, la moartea unui caesar, hainele de doliu erau albe – în semn de cinstire pentru duhul celui tocmai plecat din cetate. În civilizaţia mahomedană veche se credea că sufletul celor drepţi ajunge în preajma tronului lui Allah sub forma unor păsări albe. De aici, filtrat prin islamism şi prin creştinism, porumbelul alb ca simbol, mai întâi, al oamenilor curaţi sufleteşte şi, mai aproape de zilele noastre, ca simbol al păcii. La fel, probabil că din cele mai vechi timpuri steagul alb ridicat în mijlocul unei bătălii înseamnă abandonarea dorinţei de a mai lupta – sau măcar cererea unui răgaz pentru o consultare. În fine, haina albă a medicilor sau a personalului sanitar nu este doar o trimitere evidentă la curăţenie – ci mai ales una la ideea de viaţă şi de grijă pentru confortul sufletului celui suferind în lumea pământească. Ceea ce se ştie mai puţin este tradiţia cearşafurilor albe pe care zac cei bolnavi: la fel, în acest caz culoarea nu are de-a face numai cu semnificaţia primară a lucrului curat, ci trimite şi la ideea de întreţinere a vieţii (de aici şi convingerea că un bolnav pus pe un aşternut de altă culoare va fi mereu pândit de duhurile bolii şi nu se va mai vindeca). Este aproape o magie – dar nu oricare. Ca şi la primii tămăduitori (precursori ai medicinei), ca şi la druizi, albul este şi culoarea unei anume magii: cea bună, cea benefică omului, cea făcută fără invocarea Necuratului. Magia albă, cea făcută în numele divinităţii, este, evident, opusă magiei negre diavoleşti.La vechii evrei, în timpurile biblice, mormintele erau vopsite la suprafaţă în alb – din două motive: unul avea legătură cu o formă primară de deparazitare (prin spălarea cu var), iar al doilea era pur şi simplu o semnalizare, pentru ca trecătorii să nu calce deasupra (ceea ce, dacă s-ar fi întâmplat, se credea că ar chinui sufletele după moarte). Isus Cristos – spune Evanghelia după Matei – va face din această vopsire a mormintelor un sinonim al ipocriziei şi al duplicităţii: un fel de a spune „alb şi curat în afară, dar plin de întuneric şi de murdărie în interior”. Tot un detaliu legat de Isus: în momentul Învierii şi Ridicării la cer hainele sale, oricum ar fi redate, sunt – aţi ghicit – albe.  

Tot albul este, mai cu seamă în lumea creştină (dar cu o lungă tradiţie în spate), culoarea mireselor – iar simbolistica, străveche, este tocmai virginitatea pe cale de-a fi abandonată. În mediile anglo-saxone conservatoare, până astăzi caii care duc şi aduc mireasa la / de la altar trebuie să fie albi (şi tot albe trebuie să fie pălăriile băieţilor mici care poartă trena miresei). Lucrurile s-au mai schimbat, caii sunt cel mai adesea înlocuiţi cu maşini – dar, pentru cei atenţi la detalii, culoarea rămâne neschimbată.  

În fine, să mai spun că albul este, în ştiinţa şi arta heraldicii, culoarea argintului purificator, simbol al adevărului (bunăoară, un leu alb pe o stemă înseamnă că purtătorul îşi revendică un autentic şi străvechi sânge nobil, spre deosebire de alţii care eventual şi-au cumpărat titlurile!). Iar ca simbol ceresc, albul este Luna – de unde echivalentul acestei culori pentru lucrurile aflate abia la început (în directă legătură cu luna plină pe care civilizaţiile străvechi au pus-o la baza primelor calendare umane). La fel cum la baza tuturor marilor epopei din vârsta modernă a omului s-a aflat, la început, în faţa scriitorului, doar o pagină albă.  

Şi câte nu s-ar mai putea spune, numai despre aparent banala culoare alb! Şi câte nu se pot spune despre fiecare culoare în parte!  

Este ceea ce încearcă în lucrarea de faţă Ioan Botiş, într-o impresionantă incursiune antropologică în lumea culorilor, nuanţelor şi simbolurilor acestora. Îmbinând informaţii din cele mai diverse surse, de la istoria culturii şi până la istoria politică a umanităţii, autorul întreprinde astfel un demers, după ştiinţa mea, de pionierat în lumea literelor româneşti. Paginile ce urmează sunt, practic, un rezumat cromatic al civilizaţiei noastre; cititorul va fi surprins de înrudirile şi analogiile sugerate, ca şi de importanţa pe care (deşi o vedem zi de zi, dar nu o spunem niciodată suficient de clar) au avut-o şi o au culorile în viaţa noastră şi în culturile şi civilizaţiile ridicate de om. 

De la magie la sculptură, de la meşteşuguri la medicină, de la modă şi până la arhitectură, culorile sunt parte inseparabilă din mediul cel mai intim şi profund al fiinţei umane. Fiind atât de aproape şi atât de prezente, se întâmplă cel mai adesea să le privim fără a medita asupra lor. Aceasta este miza lucrării lui Ioan Botiş: o incursiune în semnificaţiile aflate în spatele (şi deseori în istoria) fiecărei culori. Şi să nu vă fie cu mirare dacă, la sfârşitul acestor pagini, veţi avea impresia că aceleaşi culori pe care le ştiţi dintotdeauna vă apar dintr-o dată într-o lumină mai clară, mai frumoasă şi mai plină de înţeles(uri).  

---

 * O parte din informaţiile din această prefaţă, legate de semnificaţiile proprii culorii alb, provin din The Wordsworth Dictionary of Phrase & Fable, Wordsworth Editions Ltd., Hertfordshire, 1993.