05/iun/2010 Între Sfântul Scaun şi Partidul comunist: catolicii din România (4/5)

Catolicii din România, între Sfîntul Scaun şi partidul unic

Alexandru Mirea

(1/5); (2/5); (3/5); (4/5)

După modelul experimentat de autorităţile din statele comuniste cu majoritate catolică, autorităţile române au trecut la încercarea de constituire a unor asociaţii religioase şi caritabile aservite din punct de vedere politic, rivale tradiţionalelor structuri ale arhiepiscopiei din România. Astfel, Securitatea din regiunea Suceava a lansat zvonului unui curent anti-Pius în rîndurile preoţimii catolice moldovene, iar la Bucureşti a fost creată Uniunea Patriotică Italiană, care să înregimenteze şi să fidelizeze clerul şi parohia bisericii italiene.

De asemenea, în România, ca şi în alte state ale sistemului socialist, s-a încercat, fără un rezultat evident, învrăjbirea clerului catolic împotriva ierarhilor, ca de altfel instigarea diferitelor confesiuni creştine (ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, protestanţi şi neoprotestanţi), unele împotriva altora.

Procesul-spectacol care i s-a intentat în 1948 mitropolitului-primat al Ungariei, Mindszenty, a fost urmat la scurtă vreme în România de interzicerea Bisericii Române Unite (cu corolarul ei, arestarea preoţilor şi închiderea forţată în mănăstirile ortodoxe a înalţilor prelaţi), precum şi de persecutarea ierarhilor catolici de rit latin.

Procesul de distrugere a bisericii catolice de rit răsăritean din România a avut ca model „reintegrarea” forţată a credincioşilor greco-catolici din Galiţia răsăriteană şi din Rutenia subcarpatică în sînul Bisericii Ortodoxe Ruse, operaţiune declanşată şi supravegheată de autorităţi în anii 1945-1948. Scenariul a fost următorul: sub presiunea organelor puterii comuniste a fost creat un aşa-zis sinod al prelaţilor greco-catolici care a declarat că rupe orice legătură cu Sfîntul Scaun şi se reîntoarce la autoritatea spirituală a „bisericii-mamă”. Acest lucru a convenit în bună măsură Bisericii Ortodoxe Române pentru că, din punct de vedere spiritual, îşi regăsea şi-şi consolida unitatea pierdută cu secole în urmă, iar din punct de vedere politic îşi îmbunătăţea statutul şi prestigiul în faţa autorităţilor comuniste. De fapt, greco-catolicii nici nu puteau protesta faţă de decizia „sinodului” necanonic pentru simplul motiv că prelaţii erau închişi în temniţele politice, iar enoriaşii de rînd erau prea înspăimîntaţi de repercusiunile pe care le-ar fi putut avea protestul lor. În paralel, pămînturile de-acum fostei Biserici Unite erau confiscate în folosul statului, iar bisericile erau trecute în patrimoniul bisericii ortodoxe. De semnalat este faptul că declanşarea prigoanei antiuniaţie în România a fost precedată de moartea Patriarhului Nicodim şi de instalarea lui Justinian, un ierarh considerat mai apropiat de interesele puterii.

În zilele care au urmat „sinodului” greco-catolic de la Cluj, în rîndurile preoţimii romano-catolice s-a creat teama că după coreligionarii de rit grecesc, următorii proscrişi vor fi tocmai ei, catolicii de rit latin. Totuşi, putem afirma că autorităţile comuniste nu au intenţionat suprimarea ritului latin din România, ci au încercat numai izolarea cît mai accentuată cu putinţă de centrul spiritual-ierarhic de la Roma, în eventualitatea creării unei biserici romano-catolice „naţionale” româneşti. În acest sens, la 28 iunie 1950 li s-a intentat diplomaţilor nunţiaturii apostolice (condusă de Gerald Patrick O’Hara) un proces de spionaj, iar la 7 iulie au fost expulzaţi din ţară. Astfel, legăturile oficiale ale comunităţii catolice din România cu Sfîntul Scaun erau pe deplin suprimate. (va urma)

Publicitate