G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

16/febr/2010 Marea lecţie a Istoriei (sau ce au în comun Fukuyama şi Miss Univers 2009?) (1/2)

Marea lecţie a trecutului este că Istoria merge mai departe

Adrian Cioroianu

(1/2)

Pe la mijlocul anilor ’80, licean, soldat şi mai apoi student fiind, eram convins că Istoria era în mare parte previzibilă – în sensul că, pe parcursul vieţii mele, nu întrevedeam în România schimbarea sistemului politic în vigoare atunci. Tot ce aşteptam era moartea lui Ceauşescu şi apariţia unui lider de partid (PCR, ca să fiu clar) mai rezonabil.

În dimineaţa de 23 decembrie 1989 am avut un şoc (plăcut) văzând gloanţe-trasoare tăind aerul pe deasupra Parcului Romanescu din Craiova – locul în care generaţia mea, la serbările din şcoala primară, cântase pentru pace, Ceauşescu şi socialism. Pe fondul lor, Conducătorul se pregătea să dispară iar socialismul de tip leninist nu se simţea nici el tocmai bine. Exact în vara lui 1989, pe când Ceauşescu părea încă nemuritor, Francis Fukuyama (un tânăr savant american din a doua generaţie a unei familii emigrate din Japonia) publicase într-o revistă trimestrială din Washington un text despre sfârşitul istoriei: Războiul Rece (spunea autorul) se terminase şi democraţia & pacea tindeau să domine în lume[i]. De reţinut că pe când acel text ieşea pe piaţa ideilor URSS era încă pe hartă, Zidul Berlinului era în picioare iar Iugoslavia era mai prosperă ca niciodată.

În primii ani ’90 eram un fan Fukuyama declarat. Numai că, simultan, parcă întreaga hartă a Europei de Est conspira împotriva japonezo-americanului: sârbii, croaţii & bosniacii se ucideau cu sârg în Balcani, azerii & armenii din NagornoKarabah erau în război, românofonii & rusofonii din Transnistria înroşeau la propriu malurile Nistrului iar în Caucaz georgienii, oseţii & abhazii se şicanau reciproc. În următorul deceniu lucrurile s-au complicat şi mai mult: în Palestina a început a doua intifadă, au căzut Turnurile gemene la New York, India şi Pakistanul s-au privit cu revigorată suspiciune, ursul rusesc s-a trezit din hibernare şi a început să joace după muzica lui V. Putin iar câteva guverne din America latină au decis să declare război rece Statelor Unite. Teoria sfârşitului Istoriei a căzut în desuetudine şi totul părea mai curând să-l confirme pe Samuel Huntington, autorul (1993) tezei implacabilei ciocnirii a civilizaţiilor. (va urma)


[i] “The End of History?”, în The National Interest, vara 1989.

__________________________

– text publicat în revista Historia, nr. 98, februarie a.c.

Reclame

16 februarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

15/ian/2010 Remember George Şerban – iniţiatorul „Proclamaţiei de la Timişoara”

S-au împlinit 11 ani de când a trecut în eternitate George Şerban. Avea 44 de ani. Dinamismul, limpezimea şi pasiunea care îl
caracterizau şi-au pus pentu totdeauna amprenta asupra Societăţii „Timişoara„, asupra oraşului Revoluţiei şi, în bună măsură,
asupra României. Dacă ideile sale din „Proclamaţia de la Timişoara” – şi nu numai – ar fi fost transpuse în realitate, avem convingerea că ţara noastă ar fi evoluat substanţial în cele două decenii postdecembriste. 
Imaginea lui nu se va stinge niciodată în conştiinţele noastre!
 
Societatea „Timişoara” & EURAST Center

 

15 ianuarie 2010 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , | 5 comentarii

14/dec/2009 Caramitru şi Dinescu au aflat ultimii de executarea soţilor Ceauşescu

Hamlet, dirigintele şi revoluţia din 1989

Adrian CIOROIANU despre:

Mircea Morariu, Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe, Fundaţia Culturală “Camil Petrescu” & Revista “Teatrul azi”, Bucureşti, 2009, 352 p., 39 RON

Pentru cei surprinşi de plasarea volumului de faţă sub sigla Istoriei voi spune că responsabilitatea revine unui şofer de taxi care, în seara zilei de 7 noiembrie ’09, m-a condus spre librăria unde neobosita doamnă Florica Ichim organiza o dezbatere pe marginea cărţii de mai sus. “Spuneţi-i dlui Caramitru că-s foarte supărat pe el!” – a zis şoferul, după ce s-a interesat de ce şi unde merg. “De ce?” – întrebat-am eu, naiv. “Pentru că în vara lui ’89 am stat împreună în acelaşi hotel, la mare, dar nu ne-a spus şi nouă, acolo, ce urmează să se întîmple! El ştia, era parte din complot! Dacă-mi spunea ceva mai devreme, trăiam şi eu mai bine acu’!”. Şi omul a lovit cu palma volanul, semn că acu’ înseamnă o mulţime de facturi de plătit care-i dau migrene.

Acest om avea dreptatea sa. Nu în sensul că Ion Caramitru ar fi pre-cunoscut ceva misterios în acel decembrie, ci pentru că pe artistul pe nume Caramitru fiecare îl asociază cu ce vrea: unii, cu rolul din Hamlet (al lui Tocilescu, de la Teatrul Bulandra), de la mijlocul anilor ’80;  alţii, cu dirigintele dintr-un film cu liceeni, turnat tot pe-atunci; iar alţii cu detonatorul primei revoluţii live TV din istoria Europei, din 22 decembrie ’89.

Nu m-aş fi încumeta niciodată să scriu despre o carte de istorie teatrală – dar acest volum e mult mai mult de-atît. Meritul principal – pe lîngă destinul polimorf al lui Caramitru – revine lui Mircea Morariu (unul dintre cronicarii & istoricii de teatru pe care exigenta Magdalena Boiangiu îi preţuia cu deosebire). Morariu nu-i un cronicar – ci o enciclopedie a teatrului şi, mai ales, un excelent plasator în context istoric a ceea ce ştie, spune şi scrie despre teatrul românesc. Vreme de şapte zile (26 ianuarie –  2 februarie 2009) Morariu şi Caramitru au avut tot atîtea conversaţii, iar volumul rezultat (publicat recent, în octombrie) este mult dincolo de biografia artistică a unui actor de renume. Pentru generaţiile – sper mai dezinhibate – ce vor urma, o astfel de carte va vorbi despre un întreg capitol de istorie culturală românească: de la România anilor ’50 la scandalul spectacolului “Revizorul” (la Bulandra, în 1972 – în urma căruia Liviu Ciulei a fost demis de la conducerea teatrului, iar Toma Caragiu din funcţia de secretar al organizaţiei de partid) şi pînă la strategiile de supravieţuire penibile de la finele anilor ’80, cînd Caramitru & Dan Grigore făceau turnee prin teatrele (îngheţate iarna) din ţară pentru ca altfel merituoşii actori din provincie să-şi poată primi salariile etc.

Morariu & Caramitru nu puteau evita rememorarea lui decembrie ’89. Amintirile artistului sînt năucitoare: pe 20 decembrie el era la Cluj, cu un spectacol Eminescu; pe 21 revine în Bucureşti, la timp pentru a auzi (la radio) ultimul discurs (cel huiduit) al lui Ceauşescu, apoi iese în stradă; după o noapte cu peripeţii, pe 22 merge spre Televiziune şi, în uşa studioului 4, se întîlneşte par hasard cu Mircea Dinescu. De aici încolo se cunoaşte – dar nu chiar totul: de reţinut povestea reală a acelui (ireal) “Mircea, fă-te că lucrezi!”, detaliul că Silviu Brucan l-a propus pe Caramitru drept preşedinte al FSN-ului sau cel că exact Caramitru & Dinescu (feţele-prime ale Revoluţiei!) au aflat printre ultimii de prinderea, judecarea şi executarea soţilor Ceauşescu! Nici povestea (artistico-politică) a anilor ’90 nu-i mai prejos; cititorul va fi încîntat, înciudat şi intrigat deopotrivă.

Pe scurt fie spus, M. Morariu scoate de la Caramitru ceea ce nici un regizor n-a încercat pînă acum: anume povestea rolului prim, acela de cetăţean şi artist al unei ţări cu ceva probleme.

text publicat în revista Dilemateca, nr. 1, ianuarie 2010

______________________________

by Parker and Hart, 16 nov 09

14 decembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

08/dec/2009 Securitatea lui Ceauşescu – camuflaj pentru Frontul Salvării Naţionale, în 1989?…

… nu rataţi, mîine, pe G E O P O L I T I K O N , un interviu al lui Michael Meyer – corespondent în 1989 al revistei Newsweek în Europa de Est – despre revoluţiile din Estul Europei, cu unele opinii iconoclaste despre revoluţia din România!

8 decembrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

24/nov/2009 După 20 de ani: revoluţia în provincie – bucurie, eroi şi mistere (I)

Revoluţia din decembrie 1989: bucurie, eroi şi mistere

(partea I-a)

 Adrian CIOROIANU

(prefaţă la volumul I. Turcin, M. Ilie & I. Pâlşoiu (coord.), Revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova. După 20 de ani, în curs de apariţie la Ed. Autograf MJM, Craiova, 2009)

La invitaţia unei reviste din Bucureşti, am rememorat recent modesta mea participare (mai curând tangenţială) la ceea ce s-a chemat revoluţia din decembrie 1989 de la Craiova[1]. Pe scurt, scriam acolo despre tumultul de bucurie care a însoţit fuga lui Nicolae Ceauşescu din centrul puterii sale (Comitetul Central al PCR din Bucureşti), despre craiovenii adunaţi în piaţa centrală străjuită acum de statuia legendarului Mihai Viteazul, despre coagularea grăbită a studenţilor olteni la Casa Studenţilor din Craiova (studenţi alături de care m-am aflat pentru că eram în vacanţă, la părinţi) şi despre surpriza pe care am avut-o în dimineaţa de 23 decembrie ’89 când, pe verso-ul ediţiei din acea zi a cotidianului doljean Înainte (în primul său număr “eliberat de sub tiranie”), mi-am văzut publicat un articol pe care-l scrisesem la repezeală în seara de 22 decembrie, la o masă din Casa Studenţilor, iar mai apoi, alături de doi tineri, dădusem buzna în redacţia ziarului (care era în clădirea de vis à vis de latura dreaptă a Colegiului Carol, exact în faţa intrării artiştilor la Teatrului Liric Maria Teodorini de azi) şi lăsasem textul acolo.

În cele ce urmează doresc doar să argumentez de ce acest volum, prin strădania celor trei autori – prof. Ionel Turcin, gl. lt. (r.) prof. univ. dr. Marin Ilie şi gl. mr. prof. univ. dr. Ion Pâlşoiu – este, în opinia mea, meritoriu. Sper ca el să se bucure de toată atenţia şi să-şi găsească drum către bibliotecile multor olteni – dar şi spre cei care, oriunde în această ţară, sunt interesaţi de această teribilă succesiune de evenimente pe care o numit revoluţia din decembrie 1989

A fost sau nu revoluţie?

Personal, cred că una dintre cele mai mari greşeli pe care noi, ca popor, le-am făcut după 1989 a fost aceea de a caricaturiza şi să coborî în derizoriu acest moment istoric consumat acum 20 de ani. I-am spus “aşa-zisa revoluţie”, i-am spus “loviluţie” (adică îmbinarea dintre lovitură de stat şi revoluţie), i-am spus “evenimentele din decembrie” şi în alte multe feluri. Nu este vinovat cineva anume, ci mai curând patima redescoperită a politicului, care de 20 de ani ne-a ţinut într-o vrajbă permanentă. În plus, date fiind misterele încă remanente ale acelor 10 zile (16-25 decembrie ’89) care au propulsat Românie în atenţia lumii, era practic imposibil ca noua conducere de după ianuarie 1990 să nu fi fost contestată aprig. Contestaţia a invadat atunci câmpul politic, după cum şi armata, biserica ortodoxă sau universităţile au avut şi ele partea lor de contestaţie şi de negare. În aceste condiţii, este poate normal ca revoluţia însăşi să nu fi putut scăpa acestei largi apetenţe negativist-contestatare.

În ianuarie 2001, un intelectual maghiar născut în România, pe nume G.M. Tamás, adresa “prietenilor săi români” o lungă scrisoare deschisă (publicată ulterior într-un volum, alături de comentariile de răspuns ale mai multor intelectuali români[2]) prin care le semnala, printre altele, şi eroarea comisă prin bagatelizarea şi caricaturizarea revoluţiei din decembrie. Pe scurt: negând revoluţia lor, românii îşi neagă de fapt propriul lor moment eliberator, care ar fi putut legitima un început nou pentru societatea românească. Tamás, în opinia mea, avea dreptate. Iar o carte precum aceasta a dlor Turcin, Ilie & Pâlşoiu restabileşte sensul exact al termenilor. Cred, într-adevăr (şi volumul de faţă o argumentează) că în decembrie 1989 în România a avut loc o revoluţie reală, care s-a “legitimat” ca atare, ulterior, prin consecinţele sale. Definiţia “de dicţionar” a revoluţiei presupune, pe scurt, o schimbare radicală a ordinii în stat. Indiferent de misterele lor – care rămân pe mai departe în sarcina reînnoitelor generaţii de istorici –, acele 10 zile din decembrie 1989 s-au dovedit a fi, prin consecinţe, debutul unui autentic proces revoluţionar (oricât de uzat ar suna aceste cuvinte). România din decembrie 1989 era un stat poliţienesc autoritar, închis în faţa oricărei reforme reale, cu un parlament practic inexistent, cu un sistem calchiat după cel stalinist, izolat în raport cu Europa şi cu lumea occidentală. România din decembrie 2009 este – fără a fi perfectă – într-o situaţie diametral opusă: ea este un stat democratic, ancorat în geometria instituţională a Europei lărgite, este un stat în care reformele s-au succedat (poate prea repede şi superficial!), în care parlamentul există (şi în care disputele sunt mai vizibile decât aplauzele – spre deosebire de Marea Adunare Naţională…), în care preşedinţii sunt votaţi de popor şi nu impuşi de un partid unic. Schimbarea este vizibilă – şi aceasta pentru că în decembrie 1989 s-a dar startul unei revoluţii autentice. Desigur, nu toate rezultatele sale ne plac sau ne fac mai fericiţi decât eram acum 20 de ani. Dar nimeni nu a spus vreodată că democraţiile fac fericiţi pe toţi, oricând, în orice condiţii. (va urma)

 


[1] Sub titlul “1989 al meu. De ce este bine să ai doar o singură revoluţie-n viaţă”, textul va fi publicat în revista Lettre Internationale – ediţia română – nr. 72, iarna 2009/2010 (ianuarie-februarie 2010).

[2] Mircea Vasilescu (coord.), Intelectualul român faţă cu inacţiunea (în jurul unei scrisori de G.M. Tamás), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.

24 noiembrie 2009 Posted by | First chapter, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Un comentariu

23/nov/2009 Dezbatere „1989-2009: un bilanţ al ultimilor 20 de ani”

Revista Foreign Policy România vă aşteaptă luni, 23 noiembrie 2009, ora 17.00, la

 o dezbatere marca F.P.R.

ce va avea loc în sala 130 (etaj 2, corp D2) a Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”.
 
Ovidiu Nahoi, redactor-şef al revistei Foreign Policy România, alături de invitaţii săi

 Adrian Cioroianu, Ana Blandiana şi Ilie Şerbănescu

vă propun tema: „1989-2009. Ce am făcut în ultimii 20 de ani.
 
Cea mai citită revistă de politică internaţionala vine printre studenţi!

Vă aşteptăm să dezbatem împreună!

23 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Un comentariu

21/nov/2009 După 20 de ani: din ce anume sînt făcute revoluţiile?

După 20 de ani

O mărturie subiectivă asupra “reţetei” revoluţiilor

 Adrian Cioroianu

(text publicat în numărul din această săptămînă al revistei Opinia studenţească din Iaşi) 

În primăvara anului 1989 eram un student român – din marea de studenţi din provincie care studiau la Bucureşti – pentru care ideea de libertate se rezuma la cum aş putea face ca într-un viitor previzibil să trec Dunărea în Iugoslavia (şi de acolo s-o iau spre Italia sau Germania). Cu câţiva ani mai devreme făcusem armata într-o unitate de lîngă aeroportul Otopeni şi, arar, seara, răzbătea până la dormitoarele noastre o voce metalizată care spunea ceva gen The passengers for Frankfurt are invited to the gate number…Ascultam fără să vreau această propoziţie ce-mi suna a incantaţie şi, sincer, nu credeam că voi zbura vreodată cu avionul.

În primăvara anului 1993 păşeam pentru prima dată în afara României – taman la Paris. În acel moment terminam facultatea la Bucureşti şi câţiva profesori îmi sugeraseră că s-ar putea să rămân în instituţie, ca asistent. Şi totuşi, când am ajuns la Paris şi am văzut ce frumos e el (pe la început de lună mai!) m-am gândit foarte serios dacă nu cumva ar fi mai bine să rămân acolo, să spăl vase într-un bistro câţiva ani, să mă înscriu la vreo facultate etc.

În primăvara anului 2008 îl conduceam la plecarea de pe aeroportul Otopeni pe preşedintele George W. Bush, care fusese în România cu ocazia summit-ului NATO. Stăteam pe pistă cu first lady aşteptând ca soţul ei să apară (venea cu altă maşină) şi mă gândeam cum aş fi reacţionat în urmă cu 20 de ani dacă cineva mi-ar fi spus că într-un viitor oarecare Iugoslavia nu va mai fi (nici paradis pentru noi şi nici măcar stat ca atare), că România va fi membră a NATO, apoi membră a UE, că va avea guverne votate de un parlament bicameral în care vor fi certuri multe şi aplauze puţine, că eu însumi voi fi ministru, că mă voi fi săturat între timp de mers cu avionul, că voi fi fost primit cu garda de onoare pe scările Ministerului Afacerilor Externe din Paris, că-l voi conduce personal la plecare pe preşedintele SUA, că URSS se va sparge în bucăţi şi că unele bucăţi se vor lupta între ele cu aceleaşi arme Kalaşnikov, că sticlele de Coca Cola se vor prăfui în vitrinele magazinelor săteşti din ţara mea, că România va trece de la două ore de program TV pe zi la cca. 30 de televiziuni “naţionale” care vor emite non-stop etc.

Dacă cineva mi-ar fi prezis toate aceste miracole cândva prin 1988-’89, m-aş fi uitat la el cruciş şi i-aş fi răspuns “Du-te, frate, de-aici, că eş’ exaltat – ca să nu zic nebun!”.

Ce vreau să spun, pe scurt, este că revoluţiile din aceste (cred) componente sunt făcute: din câteva miracole în care nu crede nimeni şi din unii oameni mai exaltaţi decât alţii.

21 noiembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

13/nov/2009 Barack Obama şi zidul Berlinului (update)

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

Surprinzător sau nu, Preşedintele Barack Obama nu a putut vizita Europa acum: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului (luni, 9 noiembrie a.c.), Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte încărcată a preşedintelui SUA – el tocmai urmează să aibă un lung turneu asiatic, ce va cuprinde Japonia, Singapore, China şi Coreea de Sud..

Fără îndoială, mesajul Casei Albe e credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor “rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţătoare în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară…

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. (cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică!).

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai “mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe ţări (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 ţări, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt planificate şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea din 9 noiembrie a.c..

ii) Ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte “sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că, pesemne, nu toate audienţele i se par egale în importanţă. Să intre Europa de Est într-o categorie B a interesului său?

iii) El nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului (ceea ce puţini preşedinţi americani ar fi putut rata!) – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008.  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau poate dacă ar trebui să o facă.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy se declara el însuşi, simbolic, berlinez (“Ich bin ein Berliner”); două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov să dea jos zidul (“Mr. president, tear down this wall!”). În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi eroarea vizavi de polonezi) sau dacă e vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei “ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele şi actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie. Ciudată şi neinspirată decizie.

Adrian CIOROIANU este animatorul Centrului de Studii Europene şi Eurasiatice (EURAST – Bucureşti) şi al blogului https://geopolitikon.wordpress.com/

____________________

text publicat în revista Dilema veche, nr. 300, 12-18 noiembrie 2009

13 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Istoria în imagini a anului revoluţionar 1989

… un slideshow purtînd marca The New York Times cu imagini şi texte legate de istoria anului revoluţionar 1989.

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Reportaj multimedia- Berlinul cu şi fără zid

… Un reportaj multimedia de pe site-ul ziarului The New York Times cu imagini şi hărţi din Berlin – acum 20 de ani şi astăzi.

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , | Un comentariu

10/nov/2009 EURAST recomandă: Zidul Berlinului – 20 de ani mai tîrziu

… un reportaj de la ceremonia de ieri publicat azi în cotidianul The New York Times:

 Leaders in Berlin Retrace the Walk West

By NICHOLAS KULISH and JUDY DEMPSEY

BERLIN — Chancellor Angela Merkel led a gathering of world leaders in Germany’s capital Monday for a celebration of the night 20 years earlier when the Berlin Wall fell. 

Prime Minister Gordon Brown of Britain, President Nicolas Sarkozy of France and President Dmitri A. Medvedev of Russia, as well as Secretary of State Hillary Rodham Clinton, made a ceremonial procession with Mrs. Merkel through the Brandenburg Gate, which for decades stood in the no man’s land between East and West Berlin.

The anniversary has provided Germans and people around the once-divided continent with an opportunity to reflect upon the successful reunification of Germany and the once-unthinkable integration of countries from the former Warsaw Pact into NATO and the European Union. (text integral)

10 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , | Un comentariu

05/nov/2009 Rusia, de la Elţîn la Medvedev – tranziţia ca destin naţional

Tranziţia ca destin naţional – cazul Rusiei

(prima parte) 

Adrian CIOROIANU

  (Acest text va apărea luni, 9 noiembrie a.c., în numărul 13, nov. – dec. 2009, al revistei Foreign Policy – România)

Nimic mai simplu

Nimic nu pare mai simplu decât a vorbi despre tranziţia postcomunistă a Rusiei, aşa cum s-a consumat ea în ultimii 20 de ani. Pentru majoritatea ruşilor, aceasta a avut două episoade: deceniul Elţîn şi deceniul Putin. Un prim episod (1991-1999) plin de promisiuni, suferinţe şi cedări: de la crizele monetare din 1993 şi 1998 (care au sărăcit pensionarii cu depuneri în bănci dar au creat prima generaţie a oligarhilor) la paşii înapoi în faţa extinderii NATO (1997) sau la războaiele triste din Cecenia. Şi un al doilea episod (2000 – prezent), unul al ridicării din genunchi, al clasei mijlocii renăscute, al oligarhilor readuşi sub ascultare (nu de instituţii, ci de către liderul politic suprem!), al ofensivei declarate în raport cu “vecinătatea imediată” (două “războaie ale gazului” cu Ucraina – 2006 şi 2009 – şi un război adevărat cu Georgia, în 2008). Pe 10 septembrie a.c., într-un articol-program publicat sub titlul mobilizator “Înainte, Rusia”, ca şi o săptămână mai târziu, într-o întâlnire cu participanţii la ce-a de-a şasea ediţie a Clubul Internaţional Valdai, preşedintele Medvedev a operat aceeaşi delimitare: anii ’90 au fost cei ai unei “ţări paralizate”, pe când acest deceniu este al restabilirii ordinei şi revenirii în forţă (la ce anume? – iată o temă de discuţie).

 Şi nimic mai complicat

Şi totuşi, nimic nu este mai dificil decât a vorbi despre tranziţia rusească. Pentru că pare o poveste fără capăt. În ultimele trei secole, o Rusie mereu în schimbare (dar cu aceleaşi ambiţii imperiale) a cunoscut două principale tranziţii modernizatoare: cea a lui Petru cel Mare, vreme de patru decenii, la cumpăna dintre secolele XVII şi XVIII; şi cea denumită generic URSS, timp de opt decenii ale secolului trecut. Fiecare în felul său s-a dorit o modernizare şi o trecere spre un ţel superior: Petru I-ul a visat un imperiu naţional şi a reuşit în bună parte; Lenin, Stalin, Hruşciov şi Brejnev au urmărit un imperiu universal şi, în anumite momente, au părut foarte aproape de reuşită. Şi, cu toate acestea, după fiecare din aceste episoade istoria (şi tranziţia) a luat-o de la capăt, aproape de la zero.

Să fie sistemul Putin-Medvedev expresia celei de-a treia tranziţii ruseşti? Cel puţin aceasta e intenţia. Chiar dacă establishment-ul actual al Rusiei doreşte să se poziţioneze în extrema opusă anilor ’90, orice observator imparţial observă că decada Putin prezintă suficiente elemente de continuitate cu precedenta decadă Elţîn. Printre acestea:

i) încercarea comună (şi logică, oarecum) de a face din Rusia moştenitoarea a tot ce fusese viabil şi notabil în fosta URSS;

ii) doctrina militară a Rusiei (conturată de Elţîn, în 1993 şi preluată de Putin) conform căreia armata rusă este responsabilă şi de protecţia celor 25 de milioane de ruşi rămaşi în spaţiul ex-sovietic;

iii) conceptul “vecinătăţii apropiate” Rusiei, alcătuit din republicile ex-sovietice – un spaţiu în care Rusia îşi reclamă pe mai departe interese privilegiate;

iv) geografia perenă a “conflictelor îngheţate” (Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria), prin care Rusia  a reuşit, de la începutul anilor ’90 şi până azi, să dezbine şi să controleze;

v) folosirea gazului natural ca instrument geopolitic (prin care sunt “reglate” relaţiile cu Ucraina, cu statele Asiei Centrale, cu Uniunea Europeană sau cu Turcia);

vi) tot pe plan extern, ameliorarea relaţiilor cu China – începută de Elţîn şi continuată fără rezerve de Putin;

vii) pe plan intern, ca şi în anii ’90, cei doi piloni ai puterii rămân partidul prezidenţial şi Duma controlată de acesta (şi, implicit, de preşedinte) etc.

Aşadar, indiferent de faptul că sistemul Putin-Medvedev vrea să se prezinte ca fiind expresia unei rupturi totale cu deceniul tranziţiei eşuate a lui Elţîn, cordonul ombilical dintre cele două episoade ale tranziţiei – Elţîn şi Putin – rămâne evident. (va urma)

5 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , | Lasă un comentariu

04/nov/2009 Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

(acest text are un update în 13 noiembrie a.c.)

Ştiri de ultimă oră spun că este foarte posibil ca preşedintele Barack Obama să nu poată vizita Europa în cursul săptămînii viitoare: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte ocupată a preşedintelui SUA.

Fără îndoială că argumentul este credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor „rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţător în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară!

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. – cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică.

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai „mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe state (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 state, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt gîndite şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea de acum.

ii) Multe dintre ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Praga, Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte „sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că nu toate audienţele i se par egale în importanţă.

iii) Şi totuşi, el nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008!  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau dacă ar trebui să o facă vreodată.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului berlinez. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy declara „Ich bin ein Berliner”; două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov „Mr. president, tear down this wall!”. În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi greşeala vizavi de polonezi) sau dacă este vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei „ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele & actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie.

4 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , , | Un comentariu

04/nov/2009 EURAST recomandă: M. Gorbaciov despre căderea Zidului berlinez

Now Clear Away the Rubble of the Wall

MIKHAIL GORBACHEV

(text publicat de ultimul lider sovietic în ediţia din 3 noiembrie a.c. a cotidianului The New York TimesEURAST)
 
 
The year 1989 was a turning point for Europe and for the world, a time when history went into high gear. This acceleration was symbolized by the fall of the Berlin Wall and the velvet revolutions in Central and Eastern Europe. Totalitarian and authoritarian regimes were exiting the stage of history.

Those events, and their peaceful unfolding, were made possible by changes that began in the Soviet Union in the mid-1980s. We initiated them because they were overdue. We were responding to the demands of the people, who resented living without freedom, isolated from the rest of the world.

In just a few years — a very short time in history’s span — the main pillars of the totalitarian system in the Soviet Union were dismantled and the ground was readied for a democratic transition and economic reforms. Having done that in our own country, we could not deny the same to our neighbors.

We did not force changes upon them. From the outset of perestroika, I told the leaders of the Warsaw Pact countries that the Soviet Union was embarking upon major reforms but that they had to decide what they would do. You are responsible to your people, I said; we will not interfere.

In effect it was a repudiation of the so-called Brezhnev Doctrine, based on the concept of “limited sovereignty.” Initially, my words were met with skepticism, seen as yet another purely formal statement by a new general secretary of the Communist Party. But we never wavered, and that is why the developments in Europe in 1989-1990 were peaceful, without bloodshed.

The biggest challenge was the unification of Germany. As late as the summer of 1989, during my visit to West Germany, journalists asked me and Chancellor Helmut Kohl whether we had discussed the possibility of German unification. I replied that we had inherited that problem from history and that it would be addressed as history evolved. “When?” journalists asked. The chancellor and I both pointed to the 21st century.

Some might say we were poor prophets. Fair enough: German unification occurred much earlier — by the will of the German people, not because Gorbachev or Kohl wanted it. (text integral)

4 noiembrie 2009 Posted by | Istorie | , , , | Lasă un comentariu