G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/febr/2010 Despre individualismul românilor şi despre complexele lor – George Gurescu în dialog cu Adrian Cioroianu (5/6)

 Despre individualismul românilor şi despre complexele lor (…şi din nou despre Premiul Nobel!)

Interviu transcris de George GURESCU pentru Opinia veche (ex-Opinia studenţească), februarie 2010

(5/6)

O.V.: Acest individualism al românilor nu este o moştenire din comunism?

A.C.: Nu cred că derivă din comunism, ar fi simplu dacă toate aceste trăsături ar veni de acolo. Din păcate mă tem că, citind literatura noastră clasică, citind memorialistica, românul nu are nici un fel de bucurie pentru victoria unuia dintre concetăţenii săi. Bun, nu mă refer dacă fiul/fiica tău/ta cîştigă o maşină la un loz în plic. Dacă vecinul tău cîştigă o maşină la loz în plic, parcă nu te mai bucuri atît de mult. Ce se întîmplă dacă eşti intelectual şi afli că un alt intelectual a luat nu ştiu ce premiu, tendinţa este de a spune „a, dar nu merita”. La români, nimeni nu merită nimic în ochii celuilalt. Dacă ai un coleg de generaţie şi tu ai o reuşită sau el are o reuşită, devii parcă puţin invidios pe el. Te întrebi „merita mai mult decît mine?” şi ajungi inevitabil la concluzia că nu merita mai mult decît tine. Românii se comportă ca şi cum ar alerga pentru aceleaşi lucruri. Trebuie să învăţăm ceva din filosofia anglo-saxonă a lumii, care spune că e loc pentru fiecare, dar noi parcă alergăm toţi pentru acelaşi lucru. Nu alergăm toţi pentru a lua premiul Nobel pentru medicină sau pentru un scaun de primar sau mai ştiu eu ce. Fiecare poate să aibă victoria lui, fără să îl deranjeze pe celălalt.

O.V.: Aţi avut astfel de cazuri?

A.C.: Vorbeam cu un om pe care îl stimez, un filosof cu care stăteam de vorbă în această toamnă, un profesionist al filosofiei româneşti şi din vorbă în vorbă se anunţaseră premiile Nobel. Şi-a ajuns să spună că „nu cred că Müller merita premiul Nobel, că e tînără, că ce a scris?”. Sigur, la rigoare, orice om este liber să vină cu opinii. Dar pe urmă stai şi te întrebi, domnule, ce îl deranjează pe un filosof român faptul că o scriitoare româncă a luat premiul? Ei nu au nici în clin, nici în mînecă unul cu altul. Nici filosoful n-ar fi scris niciodată roman, nici Herta Müller n-o să scrie niciodată filosofie. De ce noi nu putem să ne bucurăm şi să spunem: Este foarte bine! Să-i trimitem un coş de flori, să o felicităm. La noi s-a pus problema dacă respectiva este româncă sau nu, de parcă asta o făcea mai valoroasă! Şi întrebarea jenantă care i s-a pus: „ce vă consideraţi?” Cum să întrebi pe un om „ce vă consideraţi”? Româncă sau nemţoaică? Cred că este o întrebare de o teribilă lipsă de eleganţă. În primul rînd, trebuia să îi trmiţi un buchet de flori şi să o feliciţi şi în rest fiecare om simte ce vrea el. Poate eu am poftă să mă consider locuitor din Patagonia, dar eu scriu într-o limbă, gîndesc într-o limbă, visez într-o limbă. Bănuiesc că ea, în sinea ei, îşi vorbeşte în germană, dar asta nu o face mai lipsită de simpatie în ochii mei. Faptul că s-a născut într-un sat de lîngă Timişoara, a învăţat aici, etc., e ceea ce contează. Nu îmi pun problema dacă visează în limba română sau nu.

Puteam să umplu toate consulatele din lume cu prieteni recomandaţi 

O.V.: Sentimentul orfelinului pe care-l au românii din străinătate nu s-ar aplica la fel de bine şi la românii din ţară?

A.C.: Cînd spun acest lucru, mă refer la românii care trăiesc în România, noi înşine avem obsesia că sîntem neglijaţi de rudele noastre din Occident, de rudele noastre latine. Vezi faptul că nu ne cunosc, că francezii ne prezintă sub masca lui Dracula, fie sub masca unui violonist ţigan, vezi maniera în care scriu ziarele italiene despre noi şi spaniolii care ne pun la muncile cele mai modest plătite. Dar în acelaşi timp, românii care ies afară au acelaşi sentiment că sînt părăsiţi. Atît de statul român, de familiile pe care le lasă în ţară, cît şi de autorităţile statului gazdă.

Am întîlnit nenumăraţi români, mai ales în perioada în care eram ministru, dar nu numai, pentru că veneau zeci sau sute de plîngeri în fiecare săptămînă cu tot felul de mai mici sau mai mari neplăceri pe care le trăiau. Multe erau neîndreptăţite, dar ce să îi spui unui om cînd se întreabă ce poate face statul român pentru mine că sînt angajată de un fermier spaniol şi nu mi-a dat banii pe prima săptămînă? Sigur că în sinea lui aştepată un sprijin român? Cine să îl dea? Statul român, angajatorul de acolo? 

Acelaşi sentiment al orfanului l-am văzut şi la foarte mulţi cetăţeni din Republica Moldova, care, în opinia mea, şi ei sînt români. Ori am văzut acest sentiment al orfanului, mai ales acum, că este evident că România e cu mulţi paşi în faţă. Într-un fel, românii din Republica Moldova sînt în egală măsură orfanii Occidentului din care fac parte prin cultură, sînt şi orfanii României, care aparent nu a făcut mari lucruri pentru statul vecin după 1990. Mulţi se consideră şi orfanii URSS, că au rămas fără fostul tătuc. Este un sentiment foarte interesant, poate că istoricul are mijloace limitate de a studia, mă gîndesc că un psiholog ne-ar putea da interpretări foarte valabile.

O.V.: Nu ne considerăm orfani şi pentru că avem la rîndul nostru o imagine negativă despre statul nostru?

A.C.: Am impresia că foarte mulţi români sînt în postura unui copil care, în egală măsură, are complexul oedipian al renegării tatălui, iar în acelaşi timp îl şi cotrobăie noaptea prin buzunare să îi ia zece lei pentru o îngheţată, fără să îşi dea seama. E o relaţie destul de ciudată a românului cu statului şi am încercat să o aduc în discuţie ieri la Casa Pogor. Am rămas surprins cît de mulţi dintre colegii mei din PNL îmi cereau la un moment dat, cînd eu reprezentam statul român, să le angajez tot felul de copii sau rude în diverse posturi care erau de stat. Erau oameni care, teoretic, ca liberali, nu aşteaptă mari salvări de la stat. Dimpotrivă, cer diluarea autorităţii lui. Dacă ar fi venit mai mulţi PSD-işti la mine, aş fi zis „domnule, poate e normal să îşi pună speranţa în stat, ăştia sînt de stînga”. Dar nefiind la PSD, ci la PNL, veneau colegi care spuneau „uite, am un om foarte bun pentru consulatul din cutare, din cutare ţară”. Puteam să umplu toate consulatele din lume cu astfel de prieteni recomandaţi. (va urma)

Anunțuri

19 Februarie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: