09/nov/2009 Surpriză: primul om care l-a „văzut” pe Johannis ca premier?

Premoniţie sau inspiraţie?

(Fără nici un partizanat şi din respect faţă de litera scrisă, redăm mai jos un text pe care dl Alexandru Călinescu – prof. univ., director al Bibliotecii Mihai Eminescu din Iaşi, îl scria în prima jumătate a lunii decembrie 2008, în contextul dezbaterilor de după alegerile parlamentare de anul trecut. Probabil că este una dintre primele voci care a propus, în mod public, această variantă – Adrian Cioroianu)

 ” Johannis prim-ministru!

Alexandru Călinescu

             De cîteva zile se tot discută, uneori cu patimă, alteori cu calm şi cu ludiciditate, despre nominalizarea primului-ministru. Politicieni, „negociatori”, comentatori, ziarişti fac declaraţii, propuneri, presupuneri, pronosticuri, dau ca ales sigur pe X sau ca perdant cert pe Y. La urma urmelor, asemenea dezbateri şi frămîntări sunt normale.

            Permiteţi-mi, dacă tot aproape fiecare îşi dă cu părerea, să fac şi eu o propunere. O spun la modul foarte serios, cu speranţa – iertat să-mi fie optimismul – că nu voi vorbi în deşert.

            Propunerea mea pentru postul de prim-ministru al guvernului României este Klaus Johannis, primarul Sibiului. Am argumente, pe care le voi expune imediat. Sper că voi fi convingător. Klaus Johannis a fost ales şi reales primar al Sibiului cu o majoritate zdrobitoare. L-au votat românii din Sibiu, pentru că nemţii de acolo au rămas, vai!, foarte puţini. A dovedit că este bun gospodar, că ştie să gestioneze ireproşabil toate treburile şi toate problemele oraşului. Are popularitate, e iubit şi preţuit de concitadinii săi. Arată bine, e înalt, impozant, cu o privire deschisă, limpede. E tînăr: 49 de ani. Pe site-ul primăriei din Sibiu şi-a pus declaraţiile de avere: la intrarea într-un mandat, la ieşirea din mandat, după patru ani. Are cîteva apartamente, pe unele le-a închiriat, chiriile sunt afişate, la vedere. Altceva – conturi în lei, euro, dolari, tablouri, bijuterii – nimic deosebit. Este de meserie profesor, ca şi soţia sa, profesoară la Liceul „Gheorghe Lazăr”. Nici el, nici soţia nu fac parte din niciun consiliu de administraţie, nu posedă societăţi, firme, etc.

            Are dl Klaus Johannis profilul ideal pentru postul de primi-ministru, în situaţia actuală a României? Eu cred că da. Cu prisosinţă. Nu este membru al unui partid, pentru că nu putem considera că apartenenţa domniei sale la organizaţia cetăţenilor români de etnie germană este o formă de angajare politică. Va fi, aşadar, deasupra partidelor, va putea să medieze, să unifice şi să conducă un guvern PDL, PNL, UDMR. E calm, măsurat, echilibrat, va face faţă ieşirilor isterice şi lamentărilor patetice. Are fler la oameni. Sunt convins că se va înţelege cu preşedintele Băsescu şi că vor găsi împreună soluţiile potrivite. Va fi  un „tandem” care îi va suprinde iniţial pe unii dar care se va impune.

            Ce se va întîmpla cu cei trei pretendenţi? Va fi greu, dar se va rezolva. Mircea Geoană nu contează. Toate prestaţiile lui îl introduc, cu brio, în categoria „Mari comici ai ecranului”. A fost ucis politic de Ion Iliescu, atunci cînd acesta l-a numit „prostănacul”. O intuiţie corectă. Teodor Stolojan se agaţă, cred, cel mai puţin de postul de prim-ministru. Va putea lucra, cu folos pentru România, la Banca Mondială, la FMI sau la Uniunea Europeană. Sau i s-ar putea oferi, că tot se anunţă o perioadă de criză economică, postul de consilier special al preşedintelui Băsescu. Situaţia dlui Călin Popescu-Tăriceanu e mai delicată. A fost un bun prim-ministru, are calităţi remarcabile, sub guvernarea sa România a înregistrat o creştere economică spectaculoasă, s-a îmbunătăţit nivelul de trai. Are handicapul de a se fi certat cu preşedintele Băsescu. Mai este şi scorul mic pe care l-a obţinut la alegeri. Şi apoi, puterea uzează. Ar putea reveni mai tîrziu la Palatul Victoria. De ce nu s-ar mulţumi, deocamdată, cu postura de preşedinte al Camerei Deputaţilor? Să nădăjduim că se va dovedi înţelegător şi rezonabil.

            Avantajele numirii lui Klaus Johannis sunt, pe plan internaţional, considerabile. Vă imaginaţi cum vor arăta discuţiile şi negocierile între Johannis şi Angela Merkel? Şi ce ecou va avea în Europa numirea la cîrma guvernului a unui membru al comunităţii germane, comunitate persecutată şi decimată de către regimul comunist, deoarece nemţii au fost siliţi să plece, sau să accepte să fie vînduţi, contra mărci vest-germane, de Ceauşescu? Dacă adăugăm şi faptul că ministru al sănătăţii va fi, foarte probabil, Raed Arafat (numele lui e vehiculat, pe bună dreptate, în mai multe variante de guvern), român de origine palestiniană, vă daţi seama că ecoul internaţional va fi potenţat: mai-mai că se va produce un efect de şoc mai puternic decît alegerea lui Obama la Casa Albă. În definitiv, de ce nu?

            Scriu aceste rînduri duminică 7 decembrie. Mîine la prînz plec din Iaşi, cu avionul, la Cluj,  unde voi fi într-o comisie de doctorat. Articolul de faţă ar trebui să apară în Dilema veche joi. Mărturisesc însă că l-am trimis, precum une bouteille à la mer, atît Ziarului de Iaşi cît şi Cotidianului. Nu mai am cînd să scriu alt articol pentru Dilema. Îl trimit aşa, decizia de a-l publica urmînd s-o ia redactorul şef. Mă gîndesc totuşi că mă adresez altui public. Publicul Dilemei  e unul de elită. Dacă îi voi cîştiga de partea mea pe unii dintre cititorii revistei înseamnă că n-am scris degeaba. Nimănui nu-i place să aibă sentimentul inutilităţii. Cu atît mai bine va fi dacă voci prestigioase vor îmbrăţişa ideea şi se vor pronunţa în acelaşi sens. Ideal ar fi ca preşedintele Traian Băsescu să aibă cunoştinţă de propunerea mea. Dacă nu cumva se va fi gîndit şi el, poate înaintea mea, la primarul Sibiului. Şi dacă nu cumva, de marţi pînă joi, se va fi făcut nominalizarea primului ministru. Orice va fi, mie îmi place grozav să repet acest slogan, care sună încurajator şi reconfortant: Klaus Johannis prim-ministru! ”  

Publicitate

09/nov/2009 Astăzi, de la ora 12…

… prof. univ. Adrian Cioroianu va comenta, pe postul Realitatea TV, ultimele evoluţii politice legate de „guvernul Liviu Negoiţă”.

Miza europeană a alegerilor din Ucraina (update)

Miza europeană a alegerilor din Ucraina

 Adrian Cioroianu

  (acest text va apărea în revista Scrisul românesc, nr. 11, noiembrie a.c.)

Ucraina se pregăteşte de alegeri prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. La ora la care scriu, încă mai persistă unele dubii (s-a sugerat chiar amânarea lor, din cauza epidemiei de gripă porcină!). Cert este că înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi a continuat până pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că “miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Deja, în aceste săptămâni, au curs – la adresa unor candidaţi sau a oamenilor din echipele lor – acuze de pedofilie sau de participare la viol! Nimeni nu iată pe nimeni.

Pe de o parte, elementele pro-occidentale ucrainiene doresc perpetuarea moştenirii valoroase a (ceea ce a mai rămas din legenda) revoluţiei portocalii de la sfârşitul lui 2004, care atunci i-a adus la putere pe preşedintele Viktor Iuşcenko şi pe premierul Iulia Timoşenko. Numai că, apoi, doar câteva luni le-au trebuit celor doi camarazi portocalii să se certe şi să pornească între ei un război care nu a putut fi oprit de toate intervenţiile amicilor politici ai celor doi din străinătate. Pe de altă parte, Rusia nu a făcut niciodată un secret din faptul că doreşte o schimbare de proporţii în politica externă a Kievului – în sensul unei agende care să nu mai aibă ca prioritate apropierea de NATO, ci, pe cât posibil, o reorientare prorusă. În ultimele săptămâni, premierul rus Vladimir Putin s-a arătat foarte interesat dacă Ucraina îşi poate plăti factura la gaze către firma (rusă de stat) Gazprom – o manieră nici măcar prea subtilă a Moscovei de a semnala că Iuşcenko a ieşit definitiv şi irevocabil din graţiile sale. Dar trebuie spus că Putin a lucrat, cum se spune, cu “materialul clientului”: pe 30 octombrie a.c., într-o discuţie telefonică pe care a avut-o cu Putin, premierul Timoşenko i s-a plâns acestuia că cel ce obstrucţionează o înţelegere de durată în dosarul gazului cu Rusia este preşedintele Iuşcenko. În zilele următoare, Putin s-a folosit de această “informaţie” şi a transmis premierilor Suediei (ţară care deţine preşedinţia UE), Germaniei şi Danemarcei[1] îngrijorările sale că neseriozitatea Ucrainei ar putea iarăşi declanşa un “conflict al contractelor”, care să împiedice livrarea gazului rusesc către Europa în lunile următoare (ar fi al treilea “război al gazului” între Ucraina şi Rusia, după cele din 2006 şi 2009 – care au afectat mai multe state ale UE).

În legătură cu alegerile din ianuarie viitor, există puţine îndoieli asupra faptului că Moscova îl va susţine  (ca şi în 2004 – dar, probabil, cu mijloace mai diversificate decât atunci) pe Viktor Ianukovici – fost premier al Ucrainei, lider al Partidului Regiunilor, cu o serioasă bază de susţinere în Estul Ucrainei şi în rândul populaţiei filoruse şi rusofone.

 În cursă s-au mai înscris actualul preşedinte Iuşcenko, actualul premier Timoşenko, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Parlamentului Arseni Iaţeniuk, liderul partidului comuniştilor ucrainieni Petro Simonenko ş.a. Deocamdată, sondajele sunt irelevante – în general, se acreditează ideea că cele mai multe intenţii de vot le-ar avea V. Ianukovici, urmat de doamna Timoşenko şi de A. Iaţeniuk. Este oricum de aşteptat ca o bună parte dintre aceste sondaje aruncate pe piaţă să aibă mai curând un scop de manipulare (ca şi în alte ţări ale Europei de Est aflate în situaţii similare…), şi este de aşteptat ca cele mai mari şanse de a accede în turul doi al alegerilor să le aibă Timoşenko şi Ianukovici (poate în ordine inversă). Foarte probabil, pe locul al treilea se va plasa A. Iaţeniuk – iar el îşi va sfătui votanţii, cred, să se îndrepte în turul doi către I. Timoşenko.

 Este, de asemenea, de aşteptat ca la acest final de an criticile Rusiei la adresa administraţiei Iuşcenko să sporească în intensitate, pe diverse teme – de la “cooperarea” cu Gazprom şi până la reluarea alegaţiilor că Ucraina ar fi sprijinit cu armament Georgia în vara lui 2008 etc. Iuşcenko a fost suporterul cel mai fervent al apropierii ţării sale de NATO – iar acest lucru nu e de natură să-ţi facă mulţi prieteni la Moscova.

Aşadar, miza alegerilor din Ucraina rămâne impresionantă, din mai multe motive. În primul rând, pentru că tipul de relaţii viitoare dintre Kiev şi Moscova va marca într-o manieră importantă atmosfera politică generală din Estul Europei. Nu va fi deloc indiferent pentru state (membre sau nemembre ale UE) precum Polonia, România, statele baltice, Republica Moldova, Georgia şi chiar Belarus dacă la Kiev va fi un preşedinte prorus sau unul prooccidental. În al doilea rând, viitorul preşedinte al Ucrainei şi programul său de perspectivă va influenţa şi desfăşurarea pe mai departe a Parteneriatul Estic al UE – proiectul lansat de Bruxelles în mai 2008, prin care unor state din aria ex-sovietică li se prefigura orizontul unei apropieri graduale de Uniunea Europeană. Iarăşi, este limpede că un preşedinte prorus în Ucraina nu va încuraja prea mult intrarea acestei arii în zona de influenţă a Europei unite (şi occidentale) – ci o va duce spre sfera de interes a Moscovei. În fine, un preşedinte prorus la Kiev va fi interpretat la Moscova ca o victorie a Rusiei împotriva Vestului generic – altfel spus, ca pe o “smulgere” a Ucrainei de sub influenţa occidentalo-americană (al cărei exponent, în viziunea Rusiei, a fost începând cu 2005 preşedintele Iuşcenko). Pe firul consecinţelor implicite sau explicite, o astfel de evoluţie va influenţa şi strategia de ansamblu a flancului estic al NATO.

 Iată aşadar cum, prin jocul conexiunilor, aceste alegeri din ianuarie viitor din Ucraina sunt foarte importante şi pentru noi – chiar dacă recent am avut propria noastră campanie de prezidenţiale. De urmărit pe mai departe. 

---

[1] “Gas issues in the political dispute in Ukraine”, în EastWeek Analytical Newsletter, nr. 38, 4 noiembrie 2009.