G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

27/nov/2009 „Good point, domnule preşedinte!”. Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu

Regele Spaniei şi pumnul lui Băsescu

(„good point”, dle preşedinte!)

Adrian Cioroianu

Din respect faţă de tematica acestui blog şi faţă de miile de cititori ce ne onorează, am ţinut aceste coloane relativ departe de campania electorală. Totuşi, pentru că parodia tinde să devină normă în societatea noastră (iar intelectuali precum Traian Ungureanu, Sever Voinescu ş.a. devin neo-aplaudaci), trebuie să recunosc faptul că evenimente recente – mai precis, stupefiantul filmuleţ difuzat aseară la TV[1] şi dezbaterile adiacente – mi-au clarificat o nelămurire pe care o aveam de ceva vreme.

Cu ani în urmă, pe cînd eram ministru, am avut un diferend cu preşedintele Băsescu şi cu ignobilul său purtător de cuvînt, Valeriu Turcan, pe marginea unui incident petrecut în urma unei vizite în Spania, în care-l însoţeam pe preşedinte. La Madrid, la finalul ceremoniei de primire, în timp ce se îndrepta spre apartamentele regale (repet, ceremonia se consumase!), regele Juan Carlos al Spaniei – un om admirabil de decomplexat, în comparaţie cu mulţi lideri de stat din istoria sau prezentul României – mi-a strigat, peste capul preşedintelui Băsescu, că „ziua noastră de naştere este cea mai bună” (întîmplător, regele este născut pe 5 ianuarie, ca şi mine).

Ştiam şi eu de această coincidenţă, drept care i-am răspuns regelui că „obviously, it is a very good one!” şi i-am arătat semnul excelsior (degetul mare al mîinii drepte ridicat în sus), care în culturile latine înseamnă „viaţă lungă / mai sus” etc. Ulterior, dl V. Turcan[2] le-a transmis ziariştilor români (dispuşi pe o platformă, mai departe) că eu i-aş fi strigat regelui „good point” (!?) şi că i-aş fi făcut „semnul ok”. Ceea ce m-a mîhnit n-a fost faptul că dl Turcan avea carenţe de caracter şi de cultură generală (asta bănuiam), ci că s-au găsit în suita preşedintelui Băsescu jurnalişti suficient de mercenari încît să preia aberaţia (primul cred că a fost de la „Cotidianul” – un detaliu care m-a mîhnit suplimentar, pentru că la acest ziar, patronat atunci de Ion Raţiu, am publicat şi eu la începutul anilor 90, pe cînd eram student). A doua zi (probabil la rugămintea ambasadorului Spaniei la Bucureşti, stupefiat şi el de interpretarea unor ziare româneşti), responsabilul cu protocolul de la Casa regală s-a adresat ziariştilor români, spunîndu-le că au dat o conotaţie aiuristică unui detaliu pe care regele Juan Carlos l-a găsit benign (inutil de adăugat că nici un ziar spaniol nu a vorbit despre „good point” sau „ok”). Nici un ziarist din delegaţie nu a clarificat nimic, de teamă, probabil, că dl Turcan îl va „uita” la următoarea deplasare prezidenţială. Nu mi-a rămas decît să le transmit dlor Băsescu şi Turcan că nu joacă fair (ceea ce dînşii ştiau deja) şi alte cîteva „amabilităţi”.

Acestea fiind faptele, trebuie să spun – cu umorul de rigoare în asemenea clipe incinse (şi contondente) – că imaginile din celebrul filmuleţ de aseară mi-au clarificat, totuşi, ceva. Dacă acel filmuleţ este falsificat, înseamnă că dl Băsescu se enervase la Madrid doar pentru faptul că regele Juan Carlos mi se adresase efectiv peste capul său, aproape ignorîndu-l pe dînsul. Dacă acel filmuleţ este însă adevărat, nu-i exclus ca dl Băsescu să se fi supărat pe mine pentru că, în loc să-i transmit un excelsior, nu i-am tras regelui una repezită în barbă.


[1] Spun „stupefiant”, pentru că el este extrem de grav şi dacă-i adevărat, şi dacă-i falsificat.

[2] Care moştenea de la soţia sa o mare simpatie pe invers pentru mine, din motive ce nu contează aici.

Reclame

27 noiembrie 2009 Posted by | Intelo | , , , , , , | 5 comentarii

14/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

            Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole? (text integral)

14 octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Un comentariu

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

              Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole?; f) ambele au fost obligate, în ultima parte a secolului al XIX-lea, să treacă brusc de la feudalism la capitalism, aclimatizând termeni până atunci stranii acolo, precum “progres” sau “industrializare”; şi g) ambele au suferit, în prima parte a secolului XX, războaie civile care au împărţit societatea în două, cu un rezultat similar: suprimarea modernităţii burgheze (chiar dacă în Rusia a câştigat stânga extremă, iar în Spania a ieşit victorioasă dreapta radicală – semn că extremele au gradul lor de înrudire). Cu atâtea similitudini, de ce – întreabă Bayer – asemănarea să nu meargă până la împlinirea paralelei, adică revenirea unui autentic ţar pe tronul Rusiei, pentru a închide această nefericită acoladă a istoriei care a fost comunismul, tranziţia etc.?

            iv) Sau, în fine, mai era varianta revanşei – cea mai problematică dintre toate.

În cartea mea despre geopolitica neo-Matrioşkăi, am amintit această stranie inversare a cifrelor: ca şi în Germania anului 1919, în Rusia de după 1991, la nivelul opiniei publice, nu există atât un regret după regimul comunist cât regretul pentru puterea de altădată a spaţiului pe care Rusia îl controla (adică Uniunea Sovietică). De fapt, e vorba despre un reflex comun al unor societăţi care s-au simţit nu învingătoare (prin faptul că au scăpat de tiranie sau autoritarism), ci învinse în faţa adversarului de până mai ieri. Pentru că acesta a fost sentimentul determinant şi în Germania post-1919. Naţiile şi popoarele nu se vor învinse şi nici nu-şi celebrează înfrângerile[2].

În cazul Germaniei, după primul război mondial sentimentul înfrângerii (printr-un “cuţit înfipt pe la spate”) a subminat republica de la Weimar şi a făcut de aşa fel încât secta insignifiantă a naţional-socialiştilor să ajungă în 1933 la putere, iar Adolf Hitler să apară ca salvator al naţiei persecutate. Fără a intenţiona vreo comparaţie între Hitler şi Putin, voi spune că acelaşi a fost sentimentul dominant şi în Rusia post-1991. Ruşii s-au simţit învinşi, dar şi trădaţi – şi din interior (de cosmopolitul Gorbaciov şi de echipa lui predispusă la cedări – cred încă mulţi ruşi), dar şi din afară (din partea republicilor-surori de până mai ieri, care s-au grăbit să-şi declare independenţa şi au întors spatele Rusiei; despre unele dintre ele voi vorbi mai jos). Sentimentul dominant în noua Rusie postsovietică nu a fost acela că Occidentul o ajută să iasă din criză, ci că vechii inamici de la Vest profită de slăbiciunile sale pentru a-i disloca arii întregi (prin NATO şi prin Uniunea Europeană) din vechea sa sferă de influenţă.

În momentul în care scriam acel capitol al cărţii mele nu cunoşteam explicaţia similară pe care o deduse deja Egor Gaidar, fostul prim-ministru al epocii Elţîn (1991-’92). Într-o admirabilă carte de memorii, dar şi de propuneri pentru noua Rusie[3], Gaidar vorbea despre similitudinile frapante dintre Germania post-1919 şi Rusia post-1991: a) Germania anului 1918, ca şi Rusia/URSS ultimilor ani ’80 fuseseră intoxicate, în preambulul crizei finale, cu ideea victoriei iminente; b) pe cale de consecinţă, popoarele lor nu erau pregătite pentru înfrângerea şi colapsul ce aveau să vină; c) astfel, s-a dezvoltat teza că niciuna dintre aceste două forţe nu fusese învinsă pe câmpul de luptă – de aici alibiul “cuţitului înfipt pe la spate” de trădători şi inamici; d) în cazul amândurora, a funcţionat supapa “ţapului ispăşitor”: evrei sau nu, cei care au animat grevele din Germania-1918 sau ONG-urile din Rusia-1991 au fost percepuţi ca agenţi ai destabilizării; e) mulţi germani şi mulţi ruşi au uitat repede cât de mult dispreţuiau ei înşişi regimurile anterioare colapsului din ţările lor; f) în ambele state conducerile ulterioare colapsului au folosit o retorică ce uza de nostalgia post-imperială existentă – o trimitere la “vârsta de aur” (imaginată) de altădată: parte din simbolurile imperiale germanice au fost reinstaurate în Germania în 1926 (înainte de Hitler!), iar în Rusia simbolurile ex-sovietice au început să reapară, tot mai vizibil, după anul 2000; g) în fine, Gaidar aminteşte că la începutul anilor ’30 naţional-socialiştii (încă) minoritari promiteau să despăgubească cetăţenii germani cu depuneri în bănci la nivelul anterior hiperinflaţiei din 1922-’23, după cum regimul rus de după 2000 a propus informalul pact “prosperitate contra autoritate” – conducerea de la Kremlin era autorizată a priori să ia ce măsuri dorea, cu condiţia ca nivelul de viaţă al majorităţii cetăţenilor ruşi să crească.

Ceea ce, după crizele din 1993 şi 1998, chiar s-a întâmplat în intervalul 2000-2008. Conjunctura economică internaţională şi un preţ al energiei (petrol şi gaze) în creştere la scară mondială au marcat, în mod fericit, cele două mandate de preşedinte ale lui Putin. Şi odată cu banii din rezervele statului au sporit şi ambiţiile. Sentimentul revanşei (faţă de Occident, faţă de NATO, faţă de vecinii nerecunoscători etc.) nu a apărut în Rusia postsovietică odată cu preşedintele Putin; el a existat şi în epoca lui Elţîn, dar era îngrădit de posibilităţile reduse pe care le avea statul. Dar, după 2000, revanşa şi-a găsit şi resursele.

            Aşadar, cred că Rusia de azi se apropie mai cu seamă în acest al patrulea scenariu istoric posibil. Aceasta nu înseamnă că Rusia va declanşa un viitor conflict militar cu Occidentul – dar poate însemna că Rusia va continua, cel puţin o vreme, să judece în termenii unui alt Război rece.

 

Madonna versus Taras Bulba

            Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria. (continuarea în partea a treia, care va fi postată în săptămîna 19-25 octombrie a.c.)


[1] Alexei Bayer, “Russia needs its own Juan Carlos”, în The Moscow Times, 20 iulie 2009.

[2] Cu excepţiile de rigoare – vezi cazul Serbiei, pentru care bătălia (pierdută) de la Câmpia Mierlei (Kosovopolije) din 15 iunie 1389 rămâne până azi un autentic loc al memoriei naţionale.

[3] Yegor Gaidar, Collapse of an empire. Lessons for modern Russia, Brookings Institution Press, Washington D.C., 2007, p. xii-xvii.

5 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | 5 comentarii