G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

29/mai/2011 Dacă-i duminică, e comics: un desenator pe nume Bok (!) îl ironizează pe Barack Obama

Preşedintele Barack Obama a avut câteva discursuri importante în ultimul timp…

by Bok, 2011

… şi, în paralel, pe fond de uragane, dezbaterea privind încălzirea globală continuă în SUA…

by Cardow, 2011

… şi doar Gaddafi este gata să meargă până la capăt(ul alor săi).

 by Bertrams, 2011

(selecţia imaginilor: Dana Botofei & Adrian Cioroianu, mai 2011)

29 Mai 2011 Posted by | arta, caricaturi / comics | , , , , , , | Lasă un comentariu

08/apr/2010 La Praga, azi, va fi semnat noul tratat SUA – Rusia privind dezarmarea nucleară

 

În fine, se întâmplă! La Praga, azi, este semnat noul tratat SUA – Rusia privind dezarmarea nucleară 

EURAST

Barack Obama şi Dimitri Medvedev – preşedinţii Statelor Unite şi Rusiei – urmează să semneze azi la Praga noul tratat de reducere a arsenalelor nucleare. Evenimentul de astăzi este considerat unul istoric, chiar dacă negocierea a fost mai anevoioasă decât estimau majoritatea experţilor (iniţial, semnarea era prevăzută pentru finalul anului 2009).

Noul acord înlocuieşte tratatul START, semnat în perioada ce a urmat sfârşitului războiului rece, şi va fi parafat într-una din sălile castelului din Praga care este şi sediul preşedinţiei Cehiei. Dmitri Medvedev a sosit aseară în capitala Cehiei, iar Barack Obama este aşteptat să aterizeze la Praga în cursul dimineţii de astăzi.

La ceremonie sunt invitaţi mai mulţi şefi de stat sau de guvern.

8 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (2/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

2/2

Sursa de nervozitate nu mai este, azi, preţul petrolului – ci industria atomică. E de notorietate faptul că Iranul s-a lansat, de ani de zile, într-un program nuclear – pe care el îl prezintă ca fiind unul civil şi inofensiv, iar câteva importante state occidentale (precum SUA sau Marea Britanie) îl descriu ca având un potenţial militar cert. În anul 2009 s-au descoperit probe solide că Teheranul construia o nouă (şi secretă) uzină nucleară în zona sa muntoasă. În paralel, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA), susţinută de SUA, Rusia şi Franţa, a propus Teheranului o variantă de compromis: Iranul îşi va putea construi reactoare civile, dar uraniul slab-îmbogăţit (la 3,5%) de care dispune Iranul să fie prelucrat în afara ţării (în Rusia sau Franţa, de exemplu) şi să fie adus acolo la nivelul mediu-îmbogăţit de 20% care l-ar face folositor într-o uzină energetică. După luni de discuţii sterile, nu s-a ajuns la un acord. Recent, în februarie a.c., Iranul a anunţat că a dat startul propriei sale încercări de a-şi îmbogăţi uraniul la 20%, într-o uzină nucleară din zona Natanz. În acest autentic război al nervilor, fiecare tabără are interpretarea ei: Iranul spune că acest nou prag de 20% are o motivaţie ce urmăreşte “dezvoltarea tehnologiei medicale”, iar Occidentul spune că un stoc serios de uraniu-20% va conduce Iranul mai repede către acel uraniu înalt-îmbogăţit la 90% care e necesar pentru construcţia unei bombe atomice[i].

Reacţia pe mai departe a Teheranului are consecinţe multiple. Pe de o parte, criza dintre Teheran şi lumea occidentală amână momentul (dorit de Occident) în care Iranul ar fi putut deveni un furnizor de gaze naturale pentru conducta Nabucco – care rămâne un proiect foarte bun pe hârtie, dar inoperant câtă vreme nu-şi găseşte parteneri solizi printre ţările cu bogate zăcăminte de gaz (altele decât Rusia). Apoi, Consiliul de Securitate al ONU poate înăspri, teoretic, sancţiunile – dar acestea pot juca pe termen scurt în favoarea preşedintelui Ahmadinejad, în măsura în care ar putea conduce la creşterea solidarităţii poporului cu regimul şi la fragilizarea opoziţiei interne. În al treilea rând, Iranul devine un reper în funcţie de care preşedintele american Obama este judecat, la el acasă, ca fiind puternic sau slab. Sarah Palin – deja celebra ex-guvernatoare republicană şi coechipieră a candidatului McCain la alegerile din 2008 – îl critică fără menajamente pe Obama şi spune că un singur lucru i-ar mai putea schimba imaginea de lider ezitant: anume, să declare război Iranului mai înainte ca acesta să înainteze pe calea înarmării nucleare. Ideea unei lovituri preemptive americane asupra Iranului are suporterii săi şi în Israel – unde neîncrederea în Obama este şi ea în creştere. Aşa cum cele mai lucide analize o arată[ii], un atac occidental/american asupra Iranului nu ar face deocamdată decât să crească popularitatea lui Ahmadinejad în lumea islamică şi să-i aducă aliaţi din rândul statelor arabe (care deocamdată îl privesc cu circumspecţie).

Aşadar, nimeni în acest moment (cu excepţia Gărzilor Revoluţiei – sistemul militar-religios ce conduce, de fapt, la Teheran) nu are de câştigat dacă Iranul devine un stat nuclear: nici SUA, nici Rusia, nici Turcia, nici restul ţărilor din zonă (mai ales Israelul). O bombă atomică made by Teheran va conduce, foarte posibil, la o cursă a înarmărilor la vecinii săi. Instabilitatea în Orientul Mijlociu va spori. Şi abia apoi, pe acest fond, ar putea creşte – iarăşi – şi preţul petrolului.


[i]  “Sanctions on Iran. And the price of nuclear power?”, în The Economist, nr. 9, 27 februarie a.c.

[ii] Fareea Zakaria, “Don’t scramble the jets”, în Newsweek, nr. 9, 1 martie a.c.

________________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.

2 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

01/apr/2010 Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama (1/2)

Iranul – de la Nicolae Ceauşescu la Barack Obama

Adrian Cioroianu

1/2

Deloc paradoxal, Iranul a jucat un rol surprinzător de important în deprecierea regimului Ceauşescu din România anilor ’80. Când spun aceasta, nu mă refer la ultima vizită în afară din cariera liderului comunist român – care s-a întâmplat să fie la Teheran, în decembrie 1989. Ci la detaliul că, în bună parte, criza generalizată economică şi politică din acel deceniu al istoriei nostre a fost determinată şi de un eveniment survenit în ziua de 1 februarie 1979: atunci, pe un aeroport din Teheran, o cursă Air France îl readucea acasă din exil pe aiatolahul Homeini, cel care avea să declanşeze revoluţia islamică în Iran, soldată în câteva luni cu instaurarea unei republici pe fundamente religioase (şahul Reza Pahlavi părăsise ţara în ianuarie acelaşi an).

Una dintre consecinţele directe, la scară mondială, ale revoluţiei iraniene a fost creşterea bruscă a preţului la petrol – aşa numitul “şoc petrolier” din 1979, care a lovit ansamblul lumii occidentale. Dar au existat şi beneficiari: printre aceştia, URSS de atunci – care, ca şi Rusia de astăzi, era avantajată de creşterea preţului la petrol şi gaze (materii prime de care dispunea din plin). Există istorici care leagă acest “şoc petrolier” (şi surplusul aferent de bani pentru complexul militaro-industrial sovietic) de invazia în Afganistan pe care URSS o începea în decembrie ’79.

Regimul Ceauşescu s-a aflat printre cei afectaţi de evenimentele din Iran (la care nu se aşteptase[i]). România investise masiv în acel deceniu în industria petrochimică şi atinsese un potenţial de prelucrare mult mai mare decât cantitatea de petrol pe care-o extrăgea din solul propriu. Crescând preţul la petrol brut, amortizarea acestei investiţii s-a amânat sine die. Maşinile românilor ca atare, construite în ţară prin contracte cu firme precum Renault sau Citroën, au fost obligate să meargă din două în două duminici, iar în restul săptămânii făceau cozi în faţa benzinăriilor.

La 31 de ani de la revoluţia islamică, Iranul revine în atenţia lumii întregi. În alegerile din anul trecut, regimul preşedintelui Ahmadinejad a ieşit învingător – dar opoziţia la adresa sa s-a făcut simţită mai mult ca niciodată, ajungându-se la conflicte deschise în stradă. La ora la care scriu, o nouă rezoluţie urmează să fie discutată în Consiliul de Securitate al ONU, cerând înăsprirea sancţiunilor către regimul preşedintelui Ahmadinejad de la Teheran. Până acum, puterile din Consiliul de Securitate nu au ajuns la o strategie comună: SUA vor sancţiuni dure, Rusia s-a opus iniţial acestora iar mai nou pare a le accepta, iar China rămâne încă potrivnică lor. Această diferenţă de ton are explicaţii economice: Iranul este un stat bogat dar cu o economie subdezvoltată, iar cine va putea face afaceri cu el în următoarele decenii nu va avea decât de câştigat. Atât Rusia (vezi cazul rachetelor sol-aer S-300) cât şi China au semnat sau doresc să semneze contracte importante cu statul iranian. (va urma)

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 3, martie a.c.


[i] Fostul ministru Ştefan Andrei mi-a confirmat în cîteva rînduri acest detaliu.

1 Aprilie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

27/martie/2010 Un moment istoric (sau nu?): Rusia şi SUA au ajuns la un acord de reducere a arsenalelor nucleare

Obama Seals Arms Control Deal With Russia

By PETER BAKER and HELENE COOPER

The New York Times, March 26, 2010
WASHINGTON — President Obama finalized a new arms control treaty with Russia on Friday that will pare back the still-formidable cold war nuclear arsenals of each country. The agreement brings to fruition one of the president’s signature foreign policy objectives, just days after he signed into law the most expansive domestic program in decades.

Ending a year of sometimes topsy-turvy negotiations, Mr. Obama and President Dmitri A. Medvedev of Russia sealed the deal in a morning telephone call, confirming resolution of the last outstanding details. They then announced they will fly to Prague to sign the treaty on April 8 in a ceremony designed to showcase improved relations between the two countries.

“With this agreement, the United States and Russia, the two largest nuclear powers in the world, also send a clear signal that we intend to lead,” Mr. Obama said, appearing in front of reporters at the White House to announce the agreement. “By upholding our own commitments under the nuclear Nonproliferation Treaty, we strengthen our global efforts to stop the spread of these weapons, and to ensure that other nations meet their own responsibilities.”

“It took patience, it took perseverance,” Mr. Obama said, referring to the months-long talks. “But we never gave up.”

In Moscow, the Kremlin hailed the accord.

Preşedinţii B. Obama şi D. Medvedev, discutând (pesemne) care dintre ei avea arsenalul mai mare – EURAST

“The presidents agreed that the new treaty marks a higher level of cooperation between Russia and the United States in the development of new strategic relations,” a Kremlin statement said.The new treaty will reduce the binding limit on deployed strategic nuclear warheads by more than one-quarter, and on launchers by half. It will reestablish an inspection and verification regime, replacing one that expired in December. But while the pact recognizes the dispute between the two countries over American plans for missile defense based in Europe, it will not restrict the United States from building such a shield.

Instead, the two sides each drafted separate nonbinding statements reiterating their positions on missile defense. Russia warned in its statement that it reserved the right to withdraw from the new treaty if it decided that American missile defense plans were developing in a way that threatened its security. The United States asserted in its statement that it would develop missile defense as it saw fit, but offered assurance that the program was not aimed at Russia nor at undermining the security balance between the two countries.

The Kremlin statement on Friday also hinted at Russia’s concerns about plans for an American antimissile system.

“The status of the interconnection between strategic offensive and strategic defensive weapons will be registered in a legally binding form, as well as the growing significance of this relationship in the process of reducing strategic nuclear weapons,” it said.

Mrs. Clinton said that she did not anticipate any trouble getting the agreement ratified by the Senate, noting that arms control agreements in the past have sailed through. And, in a moment of levity, she joked that the Obama administration would be happy to help the Russian government get the treaty through the Duma.

“President Obama has said that he will send Rahm Emanuel to Moscow” to help out, she said, laughing, referring to Mr. Obama’s bulldog chief of staff. “We all endorsed that offer.”

While it was a coincidence that the arms agreement came together in the same week that Mr. Obama signed the health care overhaul plan into law, the serendipity energized a White House that until recently had been beleaguered by criticism that it could not achieve its lofty goals. The twin victories, White House officials argued, vindicated Mr. Obama’s patient persistence and demonstrated that he can get results, even if not as quickly as he initially hoped.

The new treaty takes another step toward closing the books on the defining struggle of the final half of the 20th century. But it also marks the opening of a broader campaign to counter the emerging threats of the 21st century. While it will require that hundreds of weapons be shelved or destroyed, perhaps more important are the tangible evidence it offers of a new partnership with Russia and the momentum it creates toward a revamped nuclear security regime.

Mr. Obama hopes that signing the treaty with Mr. Medvedev will strengthen his hand heading into two back-to-back nuclear summit meetings, where he wants to push toward the nuclear weapons-free world he envisions. At the two meetings, Mr. Obama hopes to forge an international consensus to limit the spread of weapons and secure materials that could be vulnerable to terrorists, efforts that could be accelerated by the new treaty.

“The larger meaning is the delegitimization of nuclear weapons,” said Kenneth N. Luongo, president of the Partnership for Global Security, a nonprofit group pushing for aggressive efforts at the upcoming meetings. “Obama will be able to go, and Medvedev as well, and say, ‘Here’s what we did on disarmament. Now we need to get serious about nuclear terrorism and nuclear materials.’ “

Stephen Sestanovich, a former ambassador to former Soviet republics, said that the White House views the new treaty as “the key that turns a great many other locks.” But he cautioned, writing on the Web site of the Council on Foreign Relations, that the deep mistrust between the United States and Russia stubbornly remains: “The new treaty will not put it to rest.”

The specific arms reductions embedded in the new treaty amount to a continuing evolution rather than a radical shift in the nuclear postures of both countries. According to people in Washington and Moscow who were briefed on the new treaty, it will lower the legal limit on deployed strategic warheads to 1,550 each, from the 2,200 allowed as of 2012 under the previous treaty. It would lower the limit on launchers to 800 from the 1,600 now permitted. Nuclear-armed missiles and heavy bombers would be capped at 700 each.

The United States currently has 2,100 deployed strategic warheads and Russia 2,600, according to the Federation of American Scientists and the Natural Resources Defense Council, so each side will have to cut hundreds within seven years after the treaty is ratified. But both sides have been cutting launchers unilaterally for years, with the United States already down below 1,200 and Russia already at the 800 level permitted in the new treaty. Moreover, the treaty does not limit the thousands of tactical nuclear bombs and stored strategic warheads each side has.

The notion that “this is somehow great news or a breakthrough” in fact “is hardly the case,” said Peter Huessy, president of GeoStrategic Analysis, a national security consulting business. As a matter of percentages, Mr. Huessy noted that the treaty cuts warheads only half as much as the Treaty of Moscow signed in 2002 by President George W. Bush did. “What did we get out of the deal?” he asked. “Nothing that I can see, and I have been doing nuclear stuff, including arms control, since 1981.”

The Obama administration readily acknowledges the limitations of the new treaty. But from the beginning, the White House described it as an effort aimed especially at building a foundation of trust with Moscow and establishing an inspection regime to replace the one that expired in December along with the Strategic Arms Reduction Treaty, or Start. After a successful first round, Mr. Obama plans to open another round of negotiations to cut arsenals even further, including stored warheads and tactical weapons. And eventually he envisions bringing other nuclear powers like China, Britain and France into discussions.

Disarmament is only part of the agenda. Mr. Obama will be host to the leaders of as many as 45 countries in Washington on April 12, four days after the treaty signing in Prague, to discuss how to prevent nuclear material from falling into the wrong hands. No president has ever before gathered more than 40 heads of state for a stand-alone summit meeting, according to the White House.

And then a month after that, world leaders will gather in New York for the regular review conference of the nuclear Nonproliferation Treaty, where they will consider how to keep more countries from developing weapons like North Korea has and, according to Western leaders, Iran is pursuing. Mr. Obama also wants to negotiate a treaty on fissile materials, and plans to press the Senate to finally ratify the Comprehensive Test Ban Treaty.

Nikolai Sokov, a former Soviet arms negotiator now at the Monterrey Institute of International Studies in California, said the new pact was “both modest and essential” to more lasting accomplishments.

“So much effort has been spent in the last several months that there is a tendency to see it as a major step forward,” he said. “I think 10 years from now, we will see it for what it is — a small bridge treaty, without which subsequent, much bigger achievement would not have been possible.”

Clifford J. Levy contributed reporting from Moscow.

27 Martie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (2/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

2/2  (vezi prima parte, aici)

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia.

 i) Pentru intersele Americii în Europa de Sud-Est, în Estul Mediteranei, în Asia Mică şi în Orientul Mijlociu, Turcia este un partener indispensabil. La fel pentru soliditatea alianţei NATO la Marea Neagră. În acest moment, pur şi simplu Washingtonul nu-şi poate permite pierderea ca aliat a Ankarei. Şi totuşi, guvernul turc al lui Erdogan a dat în ultimii ani sesizabile semne de nervozitate la adresa lumii occidentale. Motivul: Uniunea Europeană rămâne indecisă în privinţa primirii ca membru a Turciei (Franţa sau Germania se opun deschis), iar aceasta din urmă reacţionează apropiindu-se de statele musulmane din aria culturală şi istorică a fostului Imperiu Otoman (precum Siria, Irak ş.a.). Erdogan şi preşedintele iranian Ahmadinejad şi-au zâmbit tandru şi s-au îmbrăţişat anul trecut, într-o mult-discutată întâlnire. În paralel, relaţiile dintre Turcia şi Israel au atins în 2009 un minimum istoric, ajungându-se recent la cvasi-scandaluri diplomatice. Pe cale de consecinţă, un curent de opinie încărcat de suspiciune la adresa Americii (şi Occidentului) îşi face loc în societatea turcă, pentru care SUA rămân pe mai departe (ca în ochii tuturor statelor musulmane) protectorul principal al Israelului.

ii) Dar, paradoxal, în acest moment relaţiile dintre SUA şi Israel pun ele însele probleme! Spre deosebire de lumea occidentală europeană, în care cota preşedintelui american este în continuare ridicată, în statul evreu Barack Obama este sub un semn al întrebării tot mai apăsat. La Tel Aviv, guvernul Natanyahu (de dreapta) se teme că Obama ar fi nemeritat de “diplomat” cu Iranul şi exagerat de concesiv cu palestinienii. Bineînţeles că adevărul este la mijloc, ca întotdeauna. Dar cert este că, la ora actuală, negocierile israelo-palestiniene par mai împotmolite decât erau în 2008, iar Iranul este mai ameninţător ca niciodată. Guvernul israelian şi administraţia americană au avut şi mai au reale neînţelegeri atunci când discută termenii prealabili ai negocierii cu partea arabă. Or, aici avem o veritabilă axiomă: dacă un preşedinte american nu dă un impuls negocierilor israeliano-arabe în prima parte a mandatului, atunci în partea finală îi va fi mult mai greu.

În fine, iii) poate că cea mai surprinzătoare cvasi-contestare la adresa Americii vine din Japonia. Sub noul guvern de stânga al premierului Hatoyama, Japonia pare a fi mai atentă şi mai amabilă la adresa Chinei decât este la adresa aliatului care-i garantează securitatea, SUA[i]. De fapt, Hatoyama a câştigat anul trecut alegerile promiţând că va pune în discuţie aspecte ale prezenţei militare americane în arhipelagul nipon. În momentul de faţă, Tokyo şi Washingtonul încă negociază mutarea unei baze a US Air Force pe insula Okinawa – dar populaţia de aici se opune cu îndârjire şi nici autorităţile nu par mai entuziasmate de idee. Repet: situaţia este cu atât mai surprinzătoare cu cât America a fost în ultimii 50 de ani şi rămâne şi azi principalul garant al securităţii Japoniei.

Aşadar, contestarea la adresa Americii, în acest moment, pare mai “multipolară” decât a fost oricând în ultimii 50 de ani şi cu mult mai accelerată şi deschisă decât oricând în ultimele două decenii. Detaliul care pentru noi contează este acela că, dacă America răceşte, democraţia, peste tot în lume, va tuşi puternic.


[i] “Japan’s love-bubbles for China”, în The Economist, 30 ianuarie a.c.

______________________

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

23/febr/2010 EURAST recomandă: Fareed Zakaria – Ar fi bine (sau nu) ca SUA să atace Iranul?

O analiză exemplară asupra unei ipoteze avansate de lideri ai Partidului Republican din SUA: ar fi bine (sau nu) ca Statele Unite să atace preventiv Iranul, mai înainte ca regimul Ahmadinejad să-şi ducă ţara în „clubul nuclear”?. Fareed Zakaria expune avantajele şi, mai ales, dezavantajele unei asemenea opţiuni – EURAST

Don’t Scramble the Jets. Why Iran’s dictators can be deterred

By Fareed Zakaria | NEWSWEEK
Published Feb 19, 2010; from the magazine issue dated Mar 1, 2010

Sarah Palin has a suggestion for how Barack Obama can save his presidency. „Say he decided to declare war on Iran,” she said on Fox News last week. „I think people would perhaps shift their thinking a little bit and decide, well, maybe he’s tougher than we think he is today.” Such talk is in the air again. Palin was picking up the idea from Daniel Pipes, a neoconservative Middle East expert who suggested a strike would reverse Obama’s political fortunes. (Actually, Palin attributed the idea to Patrick Buchanan, but obviously entirely misread Buchanan’s column, which opposed Pipes’s suggestion. It’s getting tiresome to keep pointing out these serial gaffes, but Palin does appear to be running for president.)

The International Atomic Energy Agency warned last week of its „concerns” that the Iranian regime was moving to acquire a nuclear-weapons capability, not just nuclear energy. But this does not change the powerful calculus against a military strike, which would most likely delay the Iranian program by only a few years. And then there are the political consequences. The regime will gain support as ordinary Iranians rally around the flag. The opposition would be forced to support a government under attack from abroad. The regime would foment and fund violence from Afghanistan to Iraq to the Gulf. The price of oil would skyrocket—which, ironically, would help Tehran pay for all these operations. (foto: Reuters – Newsweek)

It is important to recognize the magnitude of what people like Sarah Palin are advocating. The United States is being asked to launch a military invasion of a state that poses no imminent threat to America, without sanction from any international body, and with few governments willing to publicly endorse such an action. Al Qaeda and its ilk would present it as the third American invasion of a Muslim nation in a decade, proof positive that the United States is engaged in a war of civilizations. Moderate Arab states and Muslim governments everywhere would be on the defensive. As Washington has surely come to realize, wars unleash forces that cannot be predicted or controlled.

An Iran with nuclear weapons would be dangerous and destabilizing, though I am not as convinced as some that it would automatically force Saudi Arabia, Egypt, and Turkey to go nuclear as well. If Israel’s large nuclear arsenal has not made Egypt seek its own nukes—despite the fact that the country has fought and lost three wars with Israel—it is unclear to me why an Iranian bomb would.

The United States should use the latest IAEA report to bolster a robust containment strategy against Iran, bringing together the moderate Arab states and Israel in a tacit alliance, asking European states to go further in their actions, and pushing Russia and China to endorse sanctions. Former secretary of state James Baker suggested to me on CNN that the United States could extend its nuclear umbrella to Israel, Egypt, and the Gulf states—something that current Secretary of State Hillary Clinton has hinted at as well.

At the same time, Washington should back the Green Movement, which ultimately holds out the greatest hope for a change in the basic orientation of Iran’s foreign policy. It remains unclear how broad or well organized this movement is, but as a matter of long-term strategy, we should support groups that want a more modern and open Iran.

Can we live with a nuclear Iran? Well, we’re living with a nuclear North Korea (boxed in and contained by its neighbors). And we lived with a nuclear Soviet Union and communist China.
Iran, we’re told, is different. The country cannot be deterred by America’s vast arsenal of nukes because it is run by a bunch of mystic mullahs who aren’t rational, embrace death, and have millenarian fantasies. This was never an accurate description of Iran’s canny (and ruthlessly pragmatic) clerical elite. But it’s even less so now.

The most significant development in Iran has been the displacement of the clerical elite by the Revolutionary Guards, a military organization that is now the center of power. Clinton confirmed what many of us have been pointing out over the last year and warned of an emerging „military dictatorship” there. I’m not sure which is worse for the Iranian people: rule by nasty mullahs or by thuggish soldiers. But one thing we know about military regimes is that they are calculating. They act in ways that keep themselves alive and in power. That instinct for self-preservation is what will make a containment strategy work.

Fareed Zakaria is editor of NEWSWEEK International and author of The Post-American World (Lumea postamericană, Ed. Polirom, Iaşi, 2009)

23 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului (1/2)

Provocări inedite la adresa Americii – şi Occidentului

Adrian Cioroianu

(1/2)

O recentă analiză dintr-o importantă revistă americană avertiza asupra unei realităţi de ultimă oră, mai puţin discutată: Statelor Unite ale Americii – cu “blândul” şi diplomatul Barack Obama ca preşedinte – le este din ce în ce mai greu să obţină un minim consens în sprijinul unei agende de lucru pro-americane şi pro-occidentale (adică pro-democratice)[i]. Teza nu e tocmai nouă. În urmă cu doi ani, un alt reputat analist al vieţii internaţionale publica o carte de succes[ii] susţinând ceva asemănător: puterea nu se mai concentrează la Est sau la Vest – spunea el –, ci se deplasează din ce în ce mai mult spre unele ţări din “Rest”, adică spre ţările ale căror performanţe economice sau politice nu se aflau până acum pe primele pagini ale ziarelor: gen China, Brazilia, India, Indonezia sau Turcia. Formula lui Zakaria “the rise of the rest” (“ascensiunea restului”) a făcut de atunci carieră, ca şi demonstraţia sa că, de fapt, noi trăim astăzi într-o “lume post-americană” şi trebuie să ne consolăm cu ideea.

Totuşi, schimbarea pare mai amplă decât intuia Zakaria. Cu aproape un an în urmă am scris, tot aici (S.r., aprilie 2009) despre surpriza numită BRIC (după formula prin care firma de audit Goldman Sachs desemna, în 2001, grupul statelor cu economii emergente Brazilia, Rusia, India, China). Între timp s-au adăugat noi date: în decembrie anul trecut, China a depăşit Germania şi a devenit cel mai mare exportator pe piaţa globală. Tot în 2009 China a depăşit SUA devenind cea mai mare piaţă din lume pentru vânzările de automobile. Urmând această evoluţie, China va depăşi în curând Japonia şi va deveni cea de-a doua economie a lumii, suflând în ceafă economiei americane (pe care, potrivit unor prognoze, o va depăşi la rându-i, cândva în acest secol).

Numai că provocarea “Restului” la adresa Vestului nu mai e una strict economică. Ea devine, cu zi ce trece, o provocare politică. Ceea ce în relaţiile internaţionale purta numele de “Washington consensus” (adică agenda occidentală de apărare a democraţiei liberale) e concurată (şi ar putea fi înlocuită, în curând) de un “Beijing consensus” – adică o agendă care să susţină, dimpotrivă, că regimurile etatist-autoritare sunt mai eficiente decât foarte vorbăreţele şi cronofagele democraţii parlamentare de tip occidental.

Cert este că în momentul de faţă superputerea ce întruchipează modul de viaţă occidental – mă refer la SUA – se află într-o situaţie inedită. În opinia mea, marile provocări la adresa Americii, în acest moment, nu se află numai în talibanii din Afganistan, în programul nuclear al Iranului sau în creşterea economică de neoprit a Chinei. America administraţiei Obama are, mai nou, greutăţi vizibile cu unii dintre aliaţii săi tradiţionali. Discut, în cele ce urmează, trei astfel de cazuri: Turcia, Israelul şi Japonia. (va urma)

 


[i] Nader Mousavizadeh, “End of the Rogue”, în Newsweek, 8 februarie a.c.

[ii] Fareed Zakaria, The Post-American World, W.W. Norton & Comp., New York, 2008.

– text publicat în revista Scrisul românesc, nr. 2 / februarie a.c.

22 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

22/febr/2010 O critică a politicii (externe şi interne) a administraţiei B. Obama – din partea unui votant al ei

Prezentăm acest text ca fiind exponenţial pentru o critică la adresa lui Barack Obama din perspectiva stângii (democrate) americane. În opinia noastră, nu toate argumentele de mai jos se susţin prin ele însele – dar sunt reprezentative pentru o anumită stare de spirit din societatea americană contemporană – EURAST.

Conversation with Daniel Ellsberg: Evaluating Obama So Far

 By Joan Brunwasser

opednews.com    

Daniel Ellsberg is definitely a name out of our national past. Baby Boomers immediately conjure up images of the Vietnam War and the Pentagon Papers. For the younger set, or those whose recollections have faded, there’s a brand new documentary about Ellsberg and his historic actions. The Most Dangerous Man in America opened in theaters across the country this past weekend and is guaranteed to bring you up to speed. In it, whistleblower and activist Ellsberg is both star and narrator. Welcome to OpEdNews, Dan. If you don’t mind, we’ll come back to the documentary later. I’d like to hear your take on current events. We are now officially one year into this new administration. Are we on the way to achieving the change that the voters were so eager for?

On Afghanistan, there is change: for the worse, much worse. Not just a tripling of the American troop presence, though that’s bad enough. I believe that’s just the start of an open-ended, indefinitely prolonged fighting occupation.

Some of my friends and a large part of the public, perhaps most, believe that he’s committed himself to put a ceiling on the American troop presence of about 100,000. They realize that his officials quickly backed away from his talk in December of beginning to withdraw then, but they think he won’t go above the level reached by this „one-time” deployment (which will be closer to 40,000 than his announced 30,000).

I believe that’s mistaken. I expect that no later than his 18-24-month „deadline” and probably much earlier than that, General McChrystal will be asking for a lot more troops. And I now expect Obama to give them to him (if and when troops become available from Iraq, and perhaps elsewhere as necessary).

A president who didn’t say „No” to this recent request–the best chance he’ll ever have to do so, when he could still blame a hopeless situation on the last eight years under his predecessor and „reluctantly” name a date for total withdrawal–will find it even harder to do after wasting more lives in coming months. The odds are very high, I believe, that Obama’s War will last as long as he’s in the White House–whether four or eight years–and beyond.

Pakistan: his expanded drone campaign. Change for the worse. Those civilian-killing violations of sovereignty and pressures on Pakistan to go on offensives they don’t want to do against the various Talibans in their country seem recklessly destabilizing of that dangerous regime.

Iraq: I flatly do not believe that he has ever had any intention to give up permanent bases, manned by tens of thousands of US troops and mercenaries. Nor do I expect an end to Iraqi efforts to dislodge them, meaning continued dying and especially killing–mainly from the air–by US troops, indefinitely. If and when he reduces up to a hundred thousand of our troops in Iraq, I expect them to go to Afghanistan, after a visit home with their families.

On repairing the erosion of the Constitution over the last eight years, undoing the executive coup under Bush/Cheney? No change. Rendition (kidnapping „suspects” to torture states), state secrets privilege invoked on the same grounds and as frequently as before, no more transparency (yet: there’s still talk of it, but I’m not holding my breath); warrantless wiretapping and surveillance untrammeled, with telephone companies as immune to accountability as NSA, assertion of right and intention of indefinite detention without charges or trial (continuing the Bush Administration’s rejection of the Magna Carta).

I didn’t really expect a president to eschew powers bequeathed to him by his predecessor, without Congressional pressure (which he wasn’t likely to get from a Congress dominated by his own party: and he hasn’t). But the use all year of the same briefs used by the Bush DOJ mocking the Constitution! We have to remember that John Yoo was (and is) a teacher of constitutional law, too; that doesn’t seem to do much for us. And for a guy who recited the presidential oath of office twice, I was struck that he misstated in Sweden what it was he had sworn to.

His excuse for accepting a Peace Prize while he was conducting four wars (including covert wars in Yemen and Pakistan: and Somalia? Iran?) was that unlike Martin Luther King and Gandhi he lived in the real world (not the bubble of the Birmingham Jail or the Salt March) and that he had „sworn to defend his nation.” Actually, he hadn’t. Like all presidents, he had sworn to protect, preserve and defend „the Constitution of the United States” against „all enemies foreign and domestic.” He hasn’t done a very good job of that, failing to reverse or even investigate the effective assaults on it of his predecessors Bush and Cheney, fairly described, I believe, as domestic enemies of the Constitution.

Obama has the chutzpah to assert that „I closed Guantanamo„–when he hasn’t! And if and when he does, he intends to move the lawless detention regime to Illinois. In the same sentence he claimed that he’s ended torture: when there are credible accounts of torture still going on at JSOC sites at Bagram and elsewhere.

Meanwhile he has, in effect, decriminalized torture, by refusing to indict, prosecute or even investigate the blatant policy of it under his predecessor. He says he’s stopped it, but his refusal to regard it as something to be investigated and prosecuted (which is his legal obligation to do under a treaty: i.e., he’s in violation of this) identifies it as something other than a crime, which it is under both domestic and international law. In other words, not only his successors but he himself could turn to it next month if „new” circumstances changed his judgment of its necessity as an instrument of policy. And as Glenn Greenwald has pointed out, for Obama to take this position makes it a bipartisan consensus (like the other constitutional atrocities mentioned above), giving it a seal of legitimacy and status from now on as an available „option” for the Executive branch.

The economy? Health? He has sought and achieved all the change that Wall Street and the health industry will accept and applaud.

His „changes” have made his favorite bankers rich, and will vastly enrich the health industry, without demanding regulation. Hardly surprising on the financial sector, since he appointed as top officials and advisors the very promoters of deregulation that created the crisis. The administration attitude that „What’s good for Goldman Sachs is good for the nation” is not the change most people were eager for.

I hear there have been some useful changes in civil rights and the environment (other than a real policy for averting climate catastrophe!) but I don’t know the specifics. On the issues I follow closely, it’s a another Bush term: at its best, Bush the father, but mostly the son. The rhetoric is different, for sure, but it’s so uncoupled from performance that I scarcely listen to the talk any more.

Yes, there still is a dime’s worth of difference between the parties–though not a whole lot more than that–but at this point, I wouldn’t give a dime for the rhetoric alone. If he backs up his words about a „nuclear -free world” with meaningful steps in that direction, I’ll give him credit for it: but he hasn’t done so yet, and I really don’t expect it. Looking at the Republicans, I can hardly regret my vote and support for him, and I will surely vote for him in 2012. But not because I expect from him the change we need: in the absence of a yet-nonexistent citizens’ movement that will change the political environment to which he responds.

Certainly in style, and in some respects in policy, he’s far from being a Bush-type Republican. But he’s just as far from what we need as he is from McCain and Palin.

A thorough answer but hardly a rave review, I’m afraid. Let’s pause here. When we return, Dan will talk more about the Pentagon Papers and how much things are different, or not, today. I hope you’ll join us.

Joan Brunwasser is a co-founder of Citizens for Election Reform (CER).

22 Februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

05/ian/2010 La aniversare: Adrian Cioroianu despre Barack Obama în Piaţa Roşie din Moscova

Obama în Piaţa Roşie

foto: Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html

În ziua în care îşi lansa, la Târgul de Carte Bookarest (20 iunie 2009) volumul Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, prof. Adrian Cioroianu publica, în ziarul Adevărul, un articol despre viitoarea (în acel moment) vizită a preşedintelui american Barack Obama la Moscova:

Obama în Piaţa Roşie

Adrian Cioroianu, sâmbătă 20 iun 2009

A fost mai curând un control de rutină – dar, daţi fiind protagoniştii săi şi consecinţele, a premers un cvasiscandal diplomatic. Ce s-a întâmplat: la finele lunii mai a.c., în pregătirea vizitei pe care preşedintele Barack Obama urma să o facă în Egipt, poliţia din Cairo a reţinut pentru cercetări câteva zeci de studenţi străini aflaţi la studii în universităţi egiptene şi care s-au dovedit a fi în neregulă cu actele (vize expirate sau lipsă etc.). Printre aceştia, circa 30 de studenţi din Rusia, mai cu seamă din regiunile nord-caucaziene; o parte au fost eliberaţi în scurt timp, alţii au fost expulzaţi.

Într-un alt context, incidentul ar fi trecut neobservat. Dar nu şi acum, nu şi la Moscova – unde au apărut proteste la nivel diplomatic, în Dumă şi în Consiliul Federaţiei. Protestele au plecat spre Cairo, dar ţinta lor era mult mai la Vest. Incidentul, minor în raport cu altele, spune multe despre suspiciunea cu care Moscova priveşte în continuare spre Washington. Aceasta, deşi momentul prezent este unul potrivit pentru o încălzire a relaţiilor ruso-americane. Spre mijlocul acestei veri (6-8 iulie a.c.), preşedintele Barack Obama va face o vizită la Moscova, unde se va întâlni cu cei doi lideri ai tandemocraţiei ruseşti, Dimitri Medvedev şi Vladimir Putin.

(text integral în ziarul Adevărul, http://www.adevarul.ro/Piata-Obama-Rosie-in_0_64793574.html )

5 Ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , | Lasă un comentariu

31/dec/2009 Revelion la familia Obama, la Casa Albă!

(just for fun!)

by Robert Ariail 02 dec 09

31 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

29/dec/2009 Barack Obama, între Afganistan şi Pakistan!

(just for fun!)

by Kal, The Economist 08 oct 09

29 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

28/dec/2009 O altă strategie a lui B. Obama în Afganistan!

(just for fun!)

by Ed Stein  01 dec 09

28 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

27/dec/2009 O altă perspectivă asupra Premiului Nobel 2009 al lui Barack Obama

 

by Bill Day 08 dec 09

27 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

26/dec/2009 Barack Obama şi George Bush Jr. în faţa probei numite „Afganistan”

by Bill Day 02 dec 09

26 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

12/dec/2009 Rusia vrea să fie garantul păcii în Europa – şi să ţină NATO de(o)parte

Rusia vrea un sistem de securitate european

(cu ea însăşi în rol de garant!)

 Adrian Cioroianu

Una dintre axiomele politicii externe moscovite este aserţiunea că extinderea NATO ar reprezenta, per se, o ameninţare la adresa securităţii Rusiei. Indiferent de declaraţiile plecate de la Washington sau de la Bruxelles – referitoare la scopurile preponderent politice şi, în esenţă, pur defensive ale alianţei Nord-atlantice –, Rusia a considerat extinderea în “valuri” a NATO (prin înglobarea Germaniei reunificate, apoi a statelor Europei Centrale, apoi a statelor baltice şi din Europa de Est) ca fiind atacuri la adresa sferei sale de influenţă legitime (id est spaţiul fostei URSS, minus statele baltice – “evadate” norocos într-un moment de slăbiciune al Rusiei).

Acesta este motivul pentru care una dintre preocupările obsesive ale Rusiei post-2000 a fost aceea de a imagina un format politic apt de a bloca extinderea NATO sau, măcar, de a spori capacitatea de ingerinţă a Rusiei în politicile defensive ale Europei Occidentale & SUA.

Din această perspectivă trebuie privită propunerea făcută duminică, 29 noiembrie a.c., de preşedintele Dimitri Medvedev – aceea a unui nou proiect de tratat de securitate european, “care să pună capăt, odată pentru totdeauna, moştenirii Războiului rece”. Potrivit administraţiei prezidenţiale ruse, acest proiect – vezi textul său la http://eng.kremlin.ru/text/docs/2009/11/223072.shtml – a fost trimis de preşedintele Medvedev şefilor de state ai principalelor puteri (nu-i specificat care anume-s acestea), ca şi organizaţiilor internaţionale ce operează în aria euro-atlantică: NATO, UE, OSCE, CIS[1] sau CSTO[2]. Iată cheia de lectură a acestui proiect (auto-intitulat «de despărţire de Războiul rece»): i) chiar dacă se cheamă «european», proiectul de tratat vizează în principal SUA – pentru că Moscova ştie foarte bine (dar acceptă cu greu) că fundamentul de securitate al Europei occidentale & UE este oferit în principal de Statele Unite ale Americii (prin NATO). Apoi, ii) scopul acestui proiect este, declarativ, acela de a crea “un spaţiu european unic” în care “nici o naţiune şi nici o organizaţie internaţională care operează în aria euro-atlantică să nu poată să-şi întărească propria ei securitate în detrimentul altor naţiuni sau organizaţii”; mai simplu fie spus, potrivit acestui proiect o organizaţie precum NATO nu ar fi îndreptăţită să se extindă în detrimentul intereselor altui stat (bunăoară, Rusia). În fine, iii) de reţinut că atunci cînd vorbeşte despre “moştenirea Războiului rece”, Rusia vizează, iarăşi, aceeaşi NATO. La acest capitol, Rusia este cu desăvîrşire consecventă: după dispariţia Pactului de la Varşovia, NATO – spune Moscova – este un instrument politico-militar perimat. Cînd ţi-a dispărut propria umbrelă de securitate (Organizaţia Tratatului de la Varşovia), e uşor să o califici drept caducă pe cea a adversarului de ieri (NATO). Mai ales în ultimii ani (după 2004), cel mai negru coşmar al Rusiei este extinderea Alianţei spre state precum Georgia sau Ucraina – şi este de presupus că Moscova va uza de toate instrumentele imaginabile (vizibile sau nu) pentru a împiedica această eventualitate.

Aşadar, Rusia se consideră datoare să încerce orice proiect ce ar putea şubrezi poziţiile NATO în Europa. Din punctul de vedere rus, momentul actual e prielnic: administraţia Obama pare a fi mult mai preocupată de interesele americane în Asia/Pacific – vezi recenta vizită a preşedintelui SUA în cîteva state ale zonei, inclusiv China şi Japonia – decît de perspectivele/eventualitatea unei noi confruntări americano-ruse pentru Europa. Intuitiv, Moscova ştie că, sub Barack Obama, NATO nu va mai face paşi noi spre Est – şi, potrivit “jocului de sumă nulă” care ghidează în continuare gîndirea strategică a Rusiei, această aparentă deciziei a SUA (plus renunţarea la scutul anti-rachetă din Polonia & Cehia, plus absenţa lui Obama de la celebrarea celor 20 de ani de la căderea Zidului berlinez etc.) este interpretată la Moscova drept o victorie. O victorie de etapă de care Rusia vrea să profite. Imaginarea unui Tratat de securitate european în care Rusia să joace un rol major (de garant!) iar NATO să fie un element cît mai periferic este tot ceea ce Moscova şi-ar putea dori acum.

Rămîne de urmărit pe mai departe această coregrafie a Rusiei. Previzibil, adresanţii occidentali ai proiectului dlui Medvedev vor primi cu scepticism o asemenea propunere – în diplomaţie, aceasta presupune să soliciţi mereu mai multe detalii despre ideea în speţă. În Estul Europei (i.e. al UE şi al NATO) propunerea va fi primită cu un scepticism amestecat cu suspiciune. Este greu de imaginat că Occidentul actual (inclusiv SUA) ar putea stabili un parteneriat de securitate cu Rusia în absenţa unor dovezi certe de aderare a Moscovei la cîteva principii care au dat forţă (şi consistenţă) modelului democratic european: drepturile omului, libertatea presei, impunitatea manifestărilor civice etc. Pe acest drum, Rusia mai are de făcut paşi mari. Pînă atunci, e de bănuit (vezi The Economist, 21 noiembrie a.c.) că, în raport cu securitatea europeană, Rusia nu va fi prea curînd un garant al acesteia, iar puterea ce deocamdată e cea mai credibilă în acest rol rămîne, în continuare, America.

 


[1] Comunitatea Statelor Independente – moştenitoarea formală a fostei URSS, cu mai puţini membri decît precursoarea.

[2] Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă – organism politico-militar (un simili-NATO pan-rus) alcătuit din Rusia şi şase republici ex-sovietice: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan, Tadjikistan,  Uzbekistan.

______________________________

text publicat în revista Dilema veche nr. 304, 10 decembrie a.c.

___________________click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună

by Bill Schorr, 19 nov 09

12 Decembrie 2009 Posted by | caricaturi / comics, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

11/dec/2009 Discursul Nobel al preşedintelui Obama: „Ne pierdem noi înşine…”

„Ne pierdem noi înşine atunci cînd compromitem chiar acele idealuri pentru a căror apărare luptăm ” – Barack Obama

Your Majesties, Your Royal Highnesses, Distinguished Members of the Norwegian Nobel Committee, citizens of America, and citizens of the world:

I receive this honor with deep gratitude and great humility. It is an award that speaks to our highest aspirations – that for all the cruelty and hardship of our world, we are not mere prisoners of fate. Our actions matter, and can bend history in the direction of justice. 

And yet I would be remiss if I did not acknowledge the considerable controversy that your generous decision has generated. In part, this is because I am at the beginning, and not the end, of my labors on the world stage. Compared to some of the giants of history who have received this prize – Schweitzer and King; Marshall and Mandela – my accomplishments are slight. And then there are the men and women around the world who have been jailed and beaten in the pursuit of justice; those who toil in humanitarian organizations to relieve suffering; the unrecognized millions whose quiet acts of courage and compassion inspire even the most hardened of cynics. I cannot argue with those who find these men and women – some known, some obscure to all but those they help – to be far more deserving of this honor than I. 

text intergral, format word doc.Obama Nobel Speech 10 dec 09

______________click pe imagine pentru rezoluţie bună

by Ed Stein 08 dec 09

11 Decembrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , | Lasă un comentariu

02/dec/2009 Obama: declaraţie de fond privind viitorul campaniei în Afganistan

Soluţia administraţiei Obama privind campania din Afganistan

Ieri, 1 decembrie a.c., într-un discurs programat a devoala soluţia administraţiei Obama la problemele din Afganistan, preşedintele SUA a anunţat dimensiunile de perspectivă ale „efortului american” în zonă: sporirea cu 30.000 de oameni a corpurilor armate americane şi, în speranţa unei evoluţii pozitive a campaniei, posibilitatea retragerii din zonă, după o perioadă de timp de minimum 18 luni (în iulie 2011). După ce a făcut o introducere „istorică” a dosarului afgan (începînd de la ziua fatidică de 11 septembrie 2001), precizînd că aceste eforturi din Afganistan şi Pakistan sînt „în interesul vital al Americii”, preşedintele Barack Obama a spus că trupele americane din Afganistan vor spori numeric spre 100.000 de oameni în primăvara anului 2010, iar forţele aliaţilor din NATO vor creşte de la nivelul actual (40 000 de oameni) spre 45-50 000. În context fie spus, este de aşteptat ca şi România – odată încheiate aceste alegeri prezidenţiale – să pună în discuţie o eventuală sporire a prezenţei sale în Afganistan. (Adrian Cioroianu)

*   *   *

The text of President Barack Obama’s speech at the United States Military Academy at West Point on December 1, as issued by the White House

“Good evening.  To the United States Corps of Cadets, to the men and women of our Armed Services, and to my fellow Americans:  I want to speak to you tonight about our effort in Afghanistan — the nature of our commitment there, the scope of our interests, and the strategy that my administration will pursue to bring this war to a successful conclusion.  It’s an extraordinary honor for me to do so here at West Point — where so many men and women have prepared to stand up for our security, and to represent what is finest about our country.
 
To address these important issues, it’s important to recall why America and our allies were compelled to fight a war in Afghanistan in the first place.  We did not ask for this fight. On September 11, 2001, 19 men hijacked four airplanes and used them to murder nearly 3,000 people.  They struck at our military and economic nerve centers.  They took the lives of innocent men, women, and children without regard to their faith or race or station.  Were it not for the heroic actions of passengers onboard one of those flights, they could have also struck at one of the great symbols of our democracy in Washington, and killed many more.
 
As we know, these men belonged to al Qaeda — a group of extremists who have distorted and defiled Islam, one of the world’s great religions, to justify the slaughter of innocents. Al Qaeda’s base of operations was in Afghanistan, where they were harbored by the Taliban — a ruthless, repressive and radical movement that seized control of that country after it was ravaged by years of Soviet occupation and civil war, and after the attention of America and our friends had turned elsewhere.
 
Just days after 9/11, Congress authorized the use of force against al Qaeda and those who harbored them — an authorization that continues to this day. (text integral)

(click pe imagine pentru o rezoluţie mai bună)

by Kal, The Economist 26 nov 09

2 Decembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

13/nov/2009 Barack Obama şi zidul Berlinului (update)

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

Surprinzător sau nu, Preşedintele Barack Obama nu a putut vizita Europa acum: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului (luni, 9 noiembrie a.c.), Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte încărcată a preşedintelui SUA – el tocmai urmează să aibă un lung turneu asiatic, ce va cuprinde Japonia, Singapore, China şi Coreea de Sud..

Fără îndoială, mesajul Casei Albe e credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor “rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţătoare în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară…

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. (cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică!).

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai “mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe ţări (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 ţări, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt planificate şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea din 9 noiembrie a.c..

ii) Ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte “sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că, pesemne, nu toate audienţele i se par egale în importanţă. Să intre Europa de Est într-o categorie B a interesului său?

iii) El nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului (ceea ce puţini preşedinţi americani ar fi putut rata!) – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008.  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau poate dacă ar trebui să o facă.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy se declara el însuşi, simbolic, berlinez (“Ich bin ein Berliner”); două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov să dea jos zidul (“Mr. president, tear down this wall!”). În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi eroarea vizavi de polonezi) sau dacă e vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei “ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele şi actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie. Ciudată şi neinspirată decizie.

Adrian CIOROIANU este animatorul Centrului de Studii Europene şi Eurasiatice (EURAST – Bucureşti) şi al blogului https://geopolitikon.wordpress.com/

____________________

text publicat în revista Dilema veche, nr. 300, 12-18 noiembrie 2009

13 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

04/nov/2009 Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Cea mai mare greşeală a lui Barack Obama

Zidul Berlinului & Războiul Rece ca fapte diverse?

Adrian Cioroianu

(acest text are un update în 13 noiembrie a.c.)

Ştiri de ultimă oră spun că este foarte posibil ca preşedintele Barack Obama să nu poată vizita Europa în cursul săptămînii viitoare: invitat fiind de cancelarul german Angela Merkel pentru a asista la ceremoniile de la Berlin legate de împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, Casa Albă a răspuns că această vizită este imposibilă, dată fiind agenda foarte ocupată a preşedintelui SUA.

Fără îndoială că argumentul este credibil. Barack Obama nu are motive de a se plictisi în Biroul Oval. Prins acasă în meandrele şi capcanele reformei sistemului de sănătate federal american iar în exterior între riscurile campaniei din Afganistan, declaraţiile ireverenţioase ale preşedinţilor „rebeli” din America Latină şi provocarea crescîndă (în sens de challenge) a Chinei, Obama are nevoie de nervi de fier pentru a-şi păstra coerenţa şi impulsul iniţial, atît de promiţător în prima parte a acestui an. Nici măcar surprinzătorul premiul Nobel primit recent nu-l poate ajuta în acest sens – ba, dimpotrivă, presimt că se va transforma într-o povară suplimentară!

Şi totuşi, cred că absenţa preşedintelui Obama de la celebrarea a 20 de ani de la căderea Zidului este una dintre marile greşeli pe care el le putea face. Ea depăşeşte cu mult totala lipsă de inspiraţie (şi de expertiză?) care a dus la anunţul suspendării scutului anti-rachetă varianta Bush Jr. tocmai în ziua de 17 septembrie a.c. – cînd polonezii comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către armata sovietică.

Absenţa preşedintelui Obama de la Berlin poate fi penalizată din cel puţin cinci perspective diferite:

i) în primul rînd că B.O. este cel mai „mobil” preşedinte american în primul an de mandat: el a vizitat pînă acum mai multe state (16) decît oricare dintre predecesorii săi (în primul an de mandat Bill Clinton a vizitat 3 state, iar G. W. Bush 11). Evident că destinaţiile vizitelor sale sînt gîndite şi reprezintă ele însele un mesaj implicit. Dar, dacă acceptăm aceasta, atunci tot un mesaj implicit reprezintă şi refuzul unor invitaţii – precum cea de acum.

ii) Multe dintre ecourile vizitelor lui Obama au fost net pozitive – vezi discursurile ţinute la Praga, Cairo, la Moscova, în faţa parlamentului din Ghana sau la tribuna Naţiunilor Unite. Aşadar, B. Obama nu este un preşedinte „sedentar” şi nici unul care să nu creadă în puterea politică a discursurilor bine ţintite. Doar că nu toate audienţele i se par egale în importanţă.

iii) Şi totuşi, el nu va avea un astfel de discurs la 20 de ani de la căderea Zidului – dar poate invoca alibiul că a fost la Berlin în 2008!  Doar că anul trecut el nu era preşedintele SUA, ci era un candidat aflat în campanie, care venea într-un tour de charme european (ceea ce i-a şi reuşit). Absenţa din acest an îi va dezamăgi pe cei care l-au ovaţionat atunci, ca şi pe cei care n-au făcut-o – şi se întrebau dacă ar trebui să o facă vreodată.

iv) Înaintea preşedintelui Obama, alţi preşedinţi americani (democraţi sau republicani deopotrivă) au fost cu mult mai sensibili la ideea (şi concreteţea) Zidului berlinez. Cu ocazia unei vizite celebre la Berlin, din iunie 1963, J.F. Kennedy declara „Ich bin ein Berliner”; două decenii şi jumătate mai tîrziu, în iunie 1987, tot acolo, Ronald Reagan îi striga peste zid lui M. Gorbaciov „Mr. president, tear down this wall!”. În ciuda acestei istorii reale, preşedintele Obama nu pare a dori să se înscrie pe această linie.

v) Întrebarea fundamentală, pînă la urmă, este dacă preşedintelui Obama (& echipei sale) îi lipseşte doar empatia faţă de memoria istorică a Europei (vezi greşeala vizavi de polonezi) sau dacă este vorba despre o înţelegere diferită a Războiului rece, a locului SUA în acest conflict şi a importanţei pe care sprijinul american l-a avut în rezistenţa Europei în faţa acestei „ofense aduse umanităţii” (cum spunea JFK) reprezentate de comunismul de tip sovietic.

Pe scurt, un preşedinte american aflat altfel foarte des în avion, în genere atent la ceea ce înţeleg musulmanii, africanii, ruşii, chinezii sau latino-americanii din spusele & actele sale, decide, totuşi, să lipsească de la o aniversare care era a Europei libere şi unite, dar şi a ţării lui, ca stat învingător în ultima (pînă acum) mare bătălie dintre tiranie şi democraţie.

4 Noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , , , , , | 1 comentariu