22/mart/2010 Din istoria diplomatică a României: demersuri în cadrul CSCE, 1966-1975 (3/6)

Demersuri diplomatice româneşti în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1966-1975)

Andreea – Iuliana Bădilă

3/6

Angajarea României în cadrul acestui proiect de securitate european presupunea dezvoltarea unei politici externe independente şi dobândirea unui important capital de imagine în relaţiile cu statele  din Occident, iar textul final al Declaraţiei de la Bucureşti a fost considerat un succes pentru diplomaţia română. Spre deosebire de aşa numita „Declaraţie de independenţă” a României din aprilie 1964 care reprezenta o poziţie de detaşare faţă de politica promovată de Uniunea Sovietică în interiorul blocului comunist, Declaraţia de la Bucureşti din 1966 era mult mai vizibilă si mai practică, reuşind să atragă atenţia forurilor europene, cu toate implicaţiile demersurilor diplomatice româneşti la CSCE. Mesajul politic al liderilor PCR depăşea acum graniţele ideologice ale Tratatului de la Varşovia, poziţionându-se de data aceasta mult mai aplicat în raport cu Occidentul, şi având un singur obiectiv: promovarea unei politici externe cât mai eficiente în conformitate cu interesele naţionale. Documentul semnat în capitala statului român se dorea a fi un prim program al securităţii europene, unde se făcea apel la toate statele europene să adere şi fost considerat unul din primele momente semnificative ale complicatului proces al negocierilor pentru organizarea CSCE.

În ceea ce priveşte cea de-a doua temă, din cadrul Comitetului Politic Consultativ, privind reformarea alianţei, sovieticii au stabilit să amâne discuţiile şi să-şi concentreze întreaga atenţie asupra proiectului de securitate europeană.[1] Demersurile autorităţilor de la Bucureşti de a-şi promova propria agendă de politică externă, implicit propriile interese a determinat nemulţumirea Uniunii Sovietice şi a celorlalte state dar a reprezentat de asemenea un semnal şi pentru Vest, de a monitoriza cu atenţie politica distinctă pe care o promova România în cadrul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

Individualizarea României în cadrul blocului sovietic a devenit şi mai vizibilă în 1967 prin câteva acţiuni care au plasat-o în centrul atenţiei internaţionale, implicit NATO. Prima a fost reluarea relaţiilor diplomatice cu Germania federală în ianuarie 1967, urmată de vizita lui Willy Brandt în România în august 1967, într-o epocă în care niciun stat din blocul comunist, în afara URSS nu întreprinsese un astfel de demers.[2]

A doua acţiune a fost refuzul de a se conforma deciziei Moscovei de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma “Războiului de şase zile” din iunie 1967, în condiţiile în care toate statele membre ale Pactului de la Varşovia făcuse acest lucru.  Ceauşescu declara că nu e de acord să definească Israelul “drept agresor”. Într-o stenogramă a discuţiilor pe care delegaţia română le-a avut la Moscova cu privire la situaţia din Orientul Mijlociu, unde se încerca a se afla „cine e agresorul”, Brejnev raporta că israelienii au început războiul şi condamna „politica lor agresivă”. În schimb,  Nicolae Ceauşescu arăta că modul în care a acţionat Gamal Abdel Nasser, liderul Republicii Unite Arabe nu a fost de natură ”să-i  atragă prieteni”, iar ţelul său de a lichida Israelul l-a izolat de statetele democratice.[3]

În concluzie, pe baza raportului lui Brejnev, Ceauşescu declara că nu e de acord cu lichidarea Israelului pentru că nu face decât să agraveze situaţia, nu era de acord „să stea pe poziţia de a sprijini un război împotriva altui popor[…] indiferent cum a fost creat el pe drept sau pe nedrept”[4]. La fel de importante au fost şi progresele survenite în relaţiile româno-americane: vizita premierului Maurer în SUA şi întâlnirea sa cu Dean Rusk (23 iunie) şi preşedintele Lyndon Johnson (26 iunie), alegerea lui Corneliu Mănescu preşedinte ale celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU. Washington-ul urmărise îndeaproape demersurile diplomatice româneşti şi puteau sesiza că “Moscova are prea puţine motive să fie încântată de atitudinea României”.[5]

Din a doua parte a anilor şaizeci, occidentalii au început să fie şi ei din ce în ce mai preocupaţi de problematica securităţii şi cooperării la nivel european, astfel că au venit cu iniţiative de proiecte. Principala propunere a fost prezentată de ministrul de externe belgian, Harmel, în anul 1967, dar aceasta va avea mult de aşteptat până la sfârşitul acestei decade sau până la începutul anilor şaptezeci pentru ca primele contacte CSCE să fie stabilite. Negocierile au devenit din ce în ce mai lente odată cu evenimentele din Cehoslovacia şi intervenţia armată a statelor membre ale blocului comunist, cu excepţia României, precum şi apariţia „doctrinei Brejnev”

În 1969, se reîncearcă o nouă acţiune diplomatică din partea esticilor pentru realizarea unei conferinţe europene, dar demersul a fost privit de diplomaţia occidentală cu mult scepticism, Uniunea Sovietică nu mai prezenta credibilitate după intervenţia sa în Cehoslovacia şi era destul de vizibil că intenţia diplomatică  a acesteia era reluarea contactului cu Vestul. Totodată, liderii sovietici intenţionau consolidarea relaţiilor din interiorul blocului comunist, prin cooptarea tuturor membrilor în semnarea Declaraţiei de la Praga, inclusiv a României care denunţase public „doctrina suveranităţii limitate” considerând-o incompatibilă cu principiile marxism-leninismului la 8 februarie 1969.

Statele membre ale Tratatului de la Varşovia, reunite la Praga, au propus desfăşurarea conferinţei în mai multe etape iar principalele probleme abordate sa fie renunţarea la folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa şi extinderea relaţiilor între toate statele europene pe toate palierele. Feed-back-ul lui Henry Kissinger cu privire la conţinutul declaraţiei a fost că din perspectivă americană, orice înţelegere asupra problemelor europene era incompatibilă cu intervenţia în treburile interne ale altui stat. Al doilea aspect sesizat de reprezentantul SUA a fost că nu se putea baza pe excluderea Germaniei Federale pentru că ar fi dus la subminarea procesului încă din start. [6] Declaraţia de la Praga nu a avut efectul scontat iar acest lucru era destul de firesc pentru că acţiuni de tipul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia şi prezenţa militară în alt stat nu ar fi avut cum să motiveze sau să convingă statele din Vest să fie dispuse la negocieri.

În ianuarie 1970 , are loc o nouă discuţie între miniştrii de externe , în urma căreia adjunctul ministrului Afacerilor Externe român, Nicolae Ecobescu, propunea realizarea unei reuniuni  la Bucureşti, la care să participe toate statele interesate şi să dezbată problemele organizatorice ale CSCE. Principalul obiectiv diplomatic al establisment-ului de la Bucureşti, consta în angajarea Uniunii Sovietice într-o serie de angajamente internaţionale, care ar fi forţat-o să respecte principiile neintervenţiei în treburile interne ale altui stat.  Pentru România, orice sistem autentic de securitate europeană trebuia să aibă la bază nerecurgerea la forţă sau ameninţarea cu forţa.

Prin aceste demersuri diplomatice, ambasadorul Valentin Lipatti considera că din perspectiva evenimentelor derulate în Cehoslovacia, includerea acestor prevederi în documentele Conferinţei europene erau primordiale pentru securitatea României.[7]

În vara anului 1970, miniştrii Afacerilor Externe s-au întâlnit din nou, de data aceasta la Budapesta şi au elaborat un memorandum prin care cereau „renunţarea la folosirea forţei sau ameninţări cu folosirea ei în relaţiile mutuale dintre statele din Europa”[8] Totodată, în cadrul aceluiaşi memorandum, solicitau convocarea Conferinţei pentru securitate şi colaborare în Europa, prin participarea tuturor statelor europene, extinderea relaţiilor comerciale, economice, tehnico-ştiinţifice şi înfinţarea unui „organism al Conferinţei general – europene”.[9]

După dezbaterile din capitala Ungariei, au urmat apoi o serie de tratative şi negocieri între statele europene ceea ce au determinat accelerarea începerii Conferinţei de la Helsinki. Începând cu anul 1972, acelaşi lucru este valabil şi în cadrul relaţiilor româno-sovietice, unde principala temă abordată va fi desfăşurarea Conferinţei de securitare din Europa. În acest sens, au loc o serie de convorbiri între Ceauşescu şi ambasadorul sovietic Drozdenko pentru a dezbate principalele puncte ale proiectului de securitate. O convorbire relevantă în acest sens se desfăşoară în august 1972, unde alături de cei doi,  a mai participat Nicolae Ecobescu, adjunct al MAE şi Kovaliov, ambasador cu însărcinări speciale din partea URSS. Principalele aspecte ale Conferinţei fuseseră dezbătute la întâlnirea din Crimeea iar acum Drozdenko era însărcinat să transmită „ cu titlul confidenţial un titlu de proiect care ar putea fi adoptat în urma consultărilor multilaterale pregătitoare de la Helsinki.” [10]  Drozdenko prezenta punctele cheie pe ordinea de zi: inviolabilitatea frontierelor, bazele securităţii europene, principiile relaţiilor reciproce dintre statele din Europa, egalitatea în drepturi şi schimburile comerciale şi economice. Platforma lor politică era exprimată şi în declaraţia adoptată la Praga din 26 ianuarie. Se introducerea principiul nefolosirii forţei, colaborarea între state şi mai ales respectarea suveranităţii. [11]

---

[1]  Mioara Anton, art. cit, p. 132.

[2] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a IV-a , revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, p. 495.

[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR/ Cancelarie, dosar nr.10/1967, f. 11

[4] Ibidem, f. 13.

[5] Apud, Mihai Retegan, 1968-din primăvară până în toamnă . Schiţă de politică externă românească, Bucureşti, Editura Rao, 1998, p. 55.

[6] Mioara Anton, art.cit., pp. 134-135.

[7] Valentin Lipatti, op.cit.,p. 39.

[8] Apud, Valentin Lipatti, În tranşeele Europei. Amintirile unui negociator, Bucureşti, Editura Militară, 1993, p.39.

[9] Mioara Anton, art.cit., p. 136.

[10] ANIC, fond CC al PCR/ Relaţii Externe, dosar nr.12/1974, ff. 2-5.

[11] Ibidem, ff. 7-10.

Publicitate