G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

04/mai/2010 Cronica de teatru: „Elling”, la Teatrul de Comedie din Bucureşti

Arta de a povesti pe scenă

Mircea Morariu

În caietul- program al spectacolului cu piesa Elling de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, regizorul Vlad Massaci a scris un scurt text din care reproduc aici doar prima frază- „ Nu prea îmi vine să scriu ceva despre spectacolul ăsta. Nu are gânduri ascunse, subtilităţi filosofice, chei spirituale care să deschidă uşi spre puţuri ale gândirii”. Massaci e îndreptăţit să spună cele de mai sus. Şi, ca să fiu sincer, nici mie nu prea îmi vine să comentez, să disec, să detaliez ceea ce cred eu că a fost bine ori că a fost rău. Nu fiindcă nu ar fi ce comenta, nu fiindcă Elling nu e un spectacol în care lucrurile bune sunt majoritare, iar defectele extrem de  puţine, aproape nesemnificative. Elling face parte din acea categorie de spectacole de care te bucuri din adâncul sufletului, la care zîmbeşti, la care râzi de-a binelea, în cursul cărora te emoţionezi, ba chiar simţi în colţul ochiului o lacrimă pe care, fireşte, o ascunzi deoarece- nu-i aşa?- nu e bine să te vadă cei din jur cât de vulnerabil eşti, cu toate că şi ei sunt la fel de vulnerabili.  Dar dacă în secolul al XX lea doar Moscova nu credea în lacrimi, acum veacul însuşi e sau trebuie să pară nepăsător faţă de ele, dispreţuitor faţă de astfel de slăbiciuni atât de omeneşti socotite ruşinoase.

by Bill Whitehead, 2010

Elling este o foarte frunoasă poveste despre prietenie, despre dreptul la o viaţă normală, din care să nu fie excluse sentimentele, drept pe care îl au şi acei semeni de-ai noştri puţin altfel, cu care soarta a fost nedreaptă, oameni pe care îi numim, când ne amuză, „ciudaţi” sau „ciudăţei”, „duşi cu pluta” când suntem răuăcioşi, „cu handicap”, când suntem serioşi şi „cu dizabilităţi psihice”, când vrem să părem „corecţi” şi „europeni”.

Elling şi Kjell Bjarne sunt doi bărbaţi care s-au cunoscut, nu precum Alex şi Morris la bătrâneţe, într-un azil de lux, ci la tinereţe, într-un spital psihiatric.Au stat acolo, în aceeaşi rezervă, preţ de vreo trei ani, au fost îngrijiţi de aceeaşi doctoriţă. La un moment dat au fost socotiţi de medici „amelioraţi” aşa că trebuie „socializaţi”. Au primit ceea ce se cheamă o „locuinţă socială”, dar de acum încolo sunt siliţi să îşi ia soarta în mâini. Vor fi ei îndeaproape urmăriţi de un asistent social, numai că acesta mai are în grijă alţi câţiva asemenea lor. Elling şi Kiel vor trebui să meargă la cumpărături, să înveţe să răspundă la telefon, să nu se teamă de sunetul de apel al acestuia, să circule liber prin oraş. Asistentul social îi controlează, îi ceartă, îi ameninţă, îi încurajează. E limpede, e un om de treabă, dar nu numai că e excedat de muncă, ci mai şi află că soţia s-a hotărât să îl părăsească.

Elling e încă, în chip maladiv, legat de imaginea mamei lui. Dar se vrea serios, lucid, pregătit să dea verdicte, să stabilească norme, dornic să se comporte după tot felul de reguli învăţate de la unii şi de la alţii. Regulile acelea nu sunt întotdeauna perfecte tot la fel cum Elling nu le-a înţeles întotdeauna adevărata substanţă. El e responsabilul casei, el e cel ce planifică banii, el programează „investiţiile”, el e cel ce anunţă marţial că din pricina cheltuielilor abuzive unele dintre acestea se amână. Pe nepusă masă îşi descoperă talente de poet. Frecventează un cenaclu literar, chiar scrie o poezie care nici măcar nu e foarte rea. Kjell Bjarne e un uriaş, doritor să cunoască femei sau măcar o femeie. În clădirea în care se află apartamentul celor doi, locuieşte o tânără pe nume Reidun Nordsletten. E însărcinată, ba chiar e deja părăsită de tatăl copilului ce urmează să se nască.Dar Kiel se dovedeşte mai omenos decât oamenii socotiţi „normali”, o îndrăgeşte pe Reidun, o pofteşte la masă, însă uită să precizeze ziua şi ora pentru care a făcut invitaţia. Fata vine pe neaşteptate spre uluiala celor doi bărbaţi şi astfel piesa, dar mai ales spectacolul ne oferă o scenă superbă. Kjell se bucură ca un tată adevărat când Reidun aduce pe lume un copil.

Vlad Massaci face parte dintre acei regizori ce au fler la alesul textelor din dramaturgia contemporană. Mai exact spus, din dramaturgia de ultimă oră. Textul de acum îşi află originea într-un roman ce se cheamă Fraţi de sânge, scris în 1996 de Ingvar Ambjørnsen. Romanul a fost dramatizat de către Axel Hellstenius în colaborare cu Petter  Naes, iar spectacolul a avut premiera în 1999 la Nye Teater. Cum succesul repurtat a fost mare, în 2001 s-a făcut un film cu acelaşi nume, film ce a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, iar apoi a mai adunat în palmares alte 13 premii şi nominalizări la felurite festivaluri internaţionale.

Şi spectacolul Teatrului de Comedie este unul foarte bun. Nu avea cum să nu fie altfel câtă vreme Vlad Massaci este unul dintre puţinii (încă) tineri regizori care ştie să povestească pe scenă, să o facă la modul inteligibil şi coerent, cu grijă la jocul actoricesc, cu atenţie la detalii, fără a face paradă de propria lui persoană, fără a se deda la exerciţii de egolatrie, mai ales atunci când piesa nu le permite cu nici un chip. Scenograful Andu Dumitrescu a contruit un interior de mare simplitate. O cameră oarecare, vopsită în alb, ce seamănă teribil cu rezerva de spital ocupată până mai ieri de cei doi. Scenograful face apel la secvenţe filmate, la proiecţii video doar atunci când e cu adevărat nevoie de ele, spre a facilita realizarea de flash- back-uri, spre a sugera exterioare ori ceea ce se întâmplă pe scări, în afara casei lui Elling şi a lui Kjell. Mai departe, Vlad Massaci şi Andu Dumitrescu ştiu foarte bine că Elling e un spectacol de actori. Elling e, înainte de orice, spectacolul lui Marius Florea Vizante care îşi joacă fără cusur rolul, fără nici un fel de exagerări, fără diezii şi fără bemolii ce ar atenta la omenescul personajului ce i-a fost încredinţat, cu o grijă desăvârşită pentru acordul fin. Nu e nici urmă de caricatură în compoziţia actorului, desenul e rafinat, e exemplar. Marius Florea Vizante şi-a luat foarte în serios rolul. Actorul ştie că, vrând, nevrând, o seamă de atitudini, de vorbe, de reacţii ale lui Elling provoacă râsul. Însă el şi-a jucat personajul cu toată seriozitatea, nu a vrut nicidecum să se amuze el primul pe seama lui Elling. Elling  e însă, deopotrivă, şi spectacolul lui Sandu Pop, pe care avem ocazia să îl vedem pe scena Teatrului de Comedie în ipostaza lui esenţială de actor, nu în cea de vărul Săndel dispus la prea multe compomisuri de dragul rating– ului. Mihaela Măcelaru are de interpretat trei personaje. E  doctoriţa Gunn, o ospătăriţă cam repezită, dar e şi Reidun Nordsletten. În această ultimă ipostază, cea mai ofertantă de altfel, Mihaela Măcelaru străluceşte. De siguranţă şi de precizie a nuanţelor dă dovadă şi Şerban Georgevici căruia i-a revenit rolul asistentului social Frank Asli.

În încheierea textului pe care îl semnează în caietul de sală, Vlad Massaci scrie că Elling şi Kjell au marele noroc de a se avea unul pe altul. Iubitorii de teatru care văd Elling au marele noroc de a lua parte la un spectacol de zile mari.   

Teatrul de Comedie din Bucureşti – ELLING de Ingvar Ambjønser, Axel Hellstenius şi Petter Naess; Traducerea – Petre Bokor; Regia- Vlad Massaci; Scenografia – Andu Dumitrescu; Ilustraţia muzicală- Cristian Juncu; Cu- Marius Florea Vizante, Sandu Pop, Mihaela Măcelaru, Şerban Georgevici.

– text publicat în revista Familia, Oradea, nr. 3, martie a.c.

Anunțuri

4 Mai 2010 - Posted by | arta, caricaturi / comics, Intelo | , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: