G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/ian/2010 Revoluţia română din 1989 şi viciile & virtuţile normalităţii sociale (2/5)

Revoluţia română, după 20 de ani.

Viciile şi virtuţile normalităţii sociale

Adrian Cioroianu

(2/5)

La fel în Rusia: imediat după victoria sa, în 1991, Boris Elţîn anunţa că scopul său este de a face din ţara sa una “normală”: adică una democratică, capitalistă, angrenată în sistemul occidental[1]. Ulterior, acelaşi preşedinte a bombardat (în octombrie 1993) Parlamentul din Moscova şi, de atunci mai departe, a insistat pe ideea că democraţia din Rusia va fi, cel puţin o vreme, una “originală”, adaptată situaţiei, tradiţiei, realităţilor ruseşti.

Nu altfel stăteau lucrurile în România. Dacă-mi este permisă o amintire personală, voi spune cum, într-o zi de octombrie 1989, Dan Marţian mi-a oferit una dintre cele mai mari surprize imaginabile atunci. Ca student în anul II al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tocmai începusem (cu profesorul D. Marţian, alături de alţi cca. 10 colegi) un fel de cursuri de Statut al PCR – motivul fiind acela că noi, studenţii care în anul I al facultăţii avusesem media între 9 şi 10, urma să fim făcuţi în câteva luni membri de partid[2]. La una dintre discuţiile insipide şi pline de clişee pe care le-am avut, săptămânal, în acea toamnă, Marţian a avut o ieşire spectaculoasă. Cum un coleg tocmai îi reda, maşinal, ideile privind rolul conducător al partidului [unic, n.m., AC] în societate – acesta fiind un principiu fundamental al ideologiei comunismului românesc –, Marţian a intervenit calm şi a spus că (simplific) nimeni nu poate spune care este normalitatea ideologică din moment ce alte partide frăţeşti din ţări vecine deja sunt pe cale să experimenteze sisteme cvasi-pluripartide etc. Peste câteva săptămâni am fost surprins să-l văd pe profesorul Marţian în spatele viitorului lider Ion Iliescu; azi nu mai sunt deloc surprins, ba chiar am convingerea că, în măsura în care a existat un “complot” premergător revoluţiei din decembrie, Marţian (şi Iliescu ş.a.) a fost parte din el. Oricum, în 1990 echipa din care Marţian făcea parte înclina şi ea spre ideea unei “democraţii originale” – de aici şi unele dintre asprele critici cărora le-a fost ţintă în acei ani.

Bineînţeles, fiecare dintre aceste normalităţi – a lui Miklos Nemeth, a lui Boris Elţîn sau a lui Dan Marţian – arăta inevitabil altfel. Tocmai diferenţa acestor variante de “normalitate” explică viteza diferită cu care aceste state s-au apropiat de Occident şi de standardele acestuia[3].

2. Ce anume trebuie/merită elogiat

Virtutea fundamentală a normalităţii sociale este aceea că, în mod liber, cetăţenii liberi pot elogia[4] o serie de valori (sau purtători ai acestor valori) în care cred. Revoluţia Est-europeană – şi, implicit, cea românească – de acum 20 de ani exemplifică în mod categoric acest lucru. În ianuarie 1989, intelectualul ceh Vaclav Havel era arestat pentru ofense aduse regimului comunist din Cehoslovacia; în decembrie acelaşi an, el era ales preşedinte al statului său şi era elogiat sincer în ţara sa şi (aproape) pe întreg mapamondul. În noiembrie 1989, profesoara de franceză româncă Doina Cornea era o persoană damnată (din punct de vedere social); pe 22 decembrie acelaşi an, ea deschidea lista noii conduceri politice a României[5] şi, într-o ţară încă extaziată de revoluţie şi cu deficienţă de eroi contemporani în viaţă[6], ea era categoric unul dintre românii care primeau elogii meritate. (continuarea – mîine)


[1] Michel Nazet, La Russie et ses marges: nouvel empire? Perspectives économiques et géopolitiques, Ellipses Edition, Paris, 2007, p. 27.

[2] Ceva mai devreme decît restul colegilor (care urmau şi ei să fie primiţi în partid, pentru că, practic, nu puteai fi profesor de istorie fără a fi şi membru PCR).

[3] A nu se înţelege că “standardul” occidental ar fi ceva imuabil, sustras schimbării/evoluţiei, dat o dată pentru totdeauna.

[4] Prin elogiu, în acest text, înţeleg forma cea mai naturală a acceptării şi promovării unor persoane/principii. Nu am în vedere travaliul de laudatio; nici cultul personalităţii, de care, din păcate, în diferite forme şi cu nuanţele de rigoare, România nu a dus lipsă în întreg secolul XX.

[5] Nu discut aici tema (reală) a sincerităţii celor care au propulsat-o pe Doina Cornea în această poziţie – şi care, de fapt, se foloseau de ea într-un scop legitimator.

[6] Am convingerea că generaţia mai dezinhibată de după noi – despre care voi vorbi mai jos – va fi capabilă să analizeze binomul în care s-a plasat de la bun început problema celor morţi în decada fatidică 16-25 decembrie 1989: discursul la adresa lor, deseori conjunctural (ca şi astăzi) a jonglat cu doi termeni care nu-s deloc sinonimi, fără a se opri la vreunul – eroi şi martiri. Nici astăzi dilema nu e tranşată.

Anunțuri

19 Ianuarie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: