29/apr/2010 Cronica de teatru: Maxim Gorki, din nou la Bucureşti

Absenţa viziunii

Mircea Morariu

Spectacologia românească se poate mândri cu câteva bune şi foarte bune spectacole cu piesa Azilul de noapte, una dintre cele mai importante scrieri ale lui Maxim Gorki. O montare din anii’50 de la Teatrul Naţional din Bucureşti, o alta, exemplară, o veritabilă piatră de hotar în arta spectacolului teatral românesc, înfăptuită în 1975 de marele Liviu Ciulei, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, cea datorată lui Dan Alecsandrescu realizată la Teatrul Naţional din Craiova au adus fiecare cuantumul lor de noutate şi orice istorie a artei teatrale româneşti din perioada 1945- 1989 e obligată să le menţioneze la loc de frunte. Piesa aceasta, scrisă de Maxim Gorki în 1902 (deci înainte ca Rusia să cadă pradă puterii sovietelor şi înainte ca dramaturgul să aibă cu aceasta raporturi dintre cele mai complicate, uneori de-a dreptul greu de desluşit), a fost montată pe meleaguri româneşti cu o oarecare frecvenţă şi din 1990 încoace, însă cu mult mai puţin succes decât odinioară. Spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti regizat de regretatul Ion Cojar, cu o distribuţie de excepţie, s-a remarcat în primul rând prin… distribuţie, nu şi prin caracterul integrator al direcţiei de scenă (mai fiecare actor semnând câte un număr solistic ce putea fi lesne detaşat de ansamblu), iar cel de prin anul 2003 de la Teatrul Naţional din Craiova semnat regizoral de  Claudiu Goga, a fost de-a dreptul dezamăgitor. Piesa lui Maxim Gorki beneficiază, de asemenea, de o bibliografie critică enormă.

Toate aceste antecedente par să nu fi avut nici un efect asupra lui Mircea Marin, regizorul spectacolului de la Teatrul bucureştean „Metropolis”. Efecte în bine, fireşte. Căci primul şi cel mai grav lucru ce se poate spune despre cea mai recentă montare românească a celebrei drame gorkiene e că îi lipseşte un punct de vedere original, că e defectivă de o viziune regizorală autentică- ce să mai vorbim despre o viziune novatoare ori de suprateme?- şi că e cât se poate de firească întrebarea- de ce a ţinut Mircea Marin să monteze un text atât de dificil de vreme ce nu avea nimic nou de spus despre el?. Cu atât mai mult cu cât nici scena relativ mică de care dispune instituţia din strada Mihai Eminescu nu mi se pare tocmai propice uneii atare întreprinderi şi nici scenografia semnată de Ştefania Cenean nu izbuteşte să amelioreze semnificativ lucrurile. Din păcate. Decorul se limitează la nişte paturi suprapuse, o scăriţă niciodată folosită şi cam atât. Costumele sunt eclectice, unele din epocă, altele din vremea noastră. Vaska Papel, spre exemplu, poartă o geacă de piele de provenienţă second hand care nu are nimic în comun cu timpul în care se pare că a dorit Mircea Marin să plaseze acţiunea piesei

Forma în care se află acum regizorul e departe de cea care i-a asigurat un statut mai mult decât onorabil, un loc fruntaş în primul pluton al tinerilor regizori din anii’70- 80, în primul rând datorită unor spectacole precum cel cu Martin Luther şi Thomas Münzer realizat în stagiunea 1975-1976 la Teatrul de Nord din Satu Mare, explozivul O scrisoare pierdută montat două stagiuni mai târziu la Teatrul Dramatic din Braşov ori Serată neprevăzută de Harold Pinter, înscenată în stagiunea 1983-1984 la acelaşi Teatru. Doar valoarea deosebită a textului lui Gorki l-a salvat pe directorul de scenă de situarea în zona anartisticului, aşa cum s-a întâmplat acum vreo câţiva ani cu prilejul spectacolului cu piesa Ioanei Crăciun Râul de bâlci. Dar numai textul nu putea face minuni (mai cu seamă că el e amputat nu tocmai inspirat) câtă vreme distribuţia montării este una extrem de eclectică. Se regăsesc în ea actori buni precum Mircea Rusu, ce aduce pe scenă un Satin posibil, care rosteşte fără emfază şi fără retorisme de prisos celebrul monolog al personajului, care ar fi putut fi încă şi mai bun dacă ar fi beneficiat de o regie mai aplicată şi mai inventivă, Gavril Pătru (Vaska Papel) şi Ioana Anastasia Anton (de-a dreptul emoţionanţi într-una dintre puţinele scene izbutite ale spectacolului), Alexandru Bindea (Bubnoff), Igor Caras (Alioşka), sau Claudia Negroiu (Ana), unii pe care îi ştiam buni, dar care aici ori au evoluţii oarecare (Nicolae Urs) ori dezamăgesc de-a binelea (Tudorel Filimon care atunci când apare cu farfurioara cu tort în mână e trimis în derizoriu, ca să nu zic în ridicol). Mai toţi (să îi amintim pe Mirela Comnoiu Marin, Romeo Tudor, Ovidiu Gherasim- Roibu, Maria Junghietu, Orlando Petriceanu) au fost îndrumaţi sau au adoptat pe cont propriu stilul de interpretare exagerat- trăirist specific anilor’50 ai veacului trecut, iar unii dintre ei se întrec în grimase ori în lacrimaţii. Sau în strigăte. Bunăoară, confruntările dintre Vasilisa şi Nataşa se consumă exclusiv în culise şi se rezumă la ţipete. O mare dezamăgire e pentru mine Ioana Calotă (Nastia) care joacă gros, savurând fără rost fiecare clipă în care e lăsată de regizor să facă ce doreşte, să iasă în faţă, să agreseze pur şi simplu spectatorii prin jocul ei absolut necontrolat.

Dacă din punct de vedere actoricesc montarea are totuşi un punct de rezistenţă, dacă acest punct de rezistenţă îi asigură spectacolului un echilibru fragil, aceasta se datorează evoluţiei cu adevărată profesioniste a actorului Ştefan Radof, distribuit în rolul Luca. Ştefan Radof ştie ce înseamnă teatru realist, ştie că realismul nu e egal cu naturalismul, că nu are nimic în comun cu îngroşatul. Luca jucat de el e uman, simplu, cald. E şi el un personaj ajuns „la fund”, dar cu toate astea nu şi-a abandonat condiţia umană.   

Teatrul Metropolis din Bucureşti – AZILUL DE NOAPTE de Maxim Gorki; Un spectacol de Mircea Marin; Scenografia- Ştefania Cenean; Cu- Tudorel Filimon, Mirela Comnoiu Marin, Ioana Anastasia Anton, Romeo Tudor, Gavril Pătru, Ovidiu Gherasim- Roibu, Claudia Negroiu, Ioana Calotă, Maria Junghietu, Alexandru Bindea, Nicolae Urs, Mircea Rusu, Orlando Petriceanu, Ştefan Radof, Igor Caras.

Publicitate