11/iun/2009 Parteneriatul Estic al UE – şansă sau amăgire pentru statele vecine Rusiei?

O şansă pentru vecinii Europei – şi pentru Europa însăşi

(cinci argumente pentru împăcarea dintre boxer şi vameş)

 Adrian Cioroianu

 La finele lui martie a.c., pe un aeroport german, boxerul ucrainian (şi o personalitate la el acasă) Vitali Klişko a atras atenţia prin luxul accesoriilor personale: o geantă de voiaj de firmă, un ceas de mână cu un preţ de cinci cifre etc. Optimiştii ar putea vedea aici compatibilitatea în creştere dintre Vestul şi Estul Europei. Numai că vameşii germani, nerecunoscând personajul, i-au confiscat obiectele de valoare, bănuindu-le a fi furate. A urmat un scandal, iar în cele din urmă Klişko şi-a primit înapoi podoabele, cu scuzele aferente. Destul pentru ca pesimiştii să vadă aici o morală mai adâncă: mai este încă mult până la deplina compatibilitate între UE şi vecinii săi estici.

În ciuda unor astfel de incidente, cred că recentul Parteneriat Estic oferit de Uniunea Europeană (plecat dintr-o iniţiativă din 2007 a Poloniei şi Suediei) reprezintă unul dintre puţinele succese reale ale politicii externe comunitare din ultimul an (cel puţin). Să privim contextul: Rusia profită de criza economic-financiară ce afectează vecinătatea sa post-sovietică pentru a reinstaura acolo relaţii clientelare. Turcia, exasperată de temporizarea la care Franţa, Germania ş.a. o obligă în drumul spre UE, dezvoltă în zona sa de interes o politică din ce în ce mai ofensivă. Iar SUA, prinse între multiple provocări (relaţiile cu China, comportamentul nevrotic al Coreei de Nord, dilema nucleară iraniană, medierea israelo-palestiniană ş.cl.), au acum în mod cert alte priorităţi. Acesta este momentul în care summitul de la Praga, din 7 mai a.c., a lansat Parteneriatul Estic (EPP) – dovadă că, dincolo de problemele sale interne (criza, impasul Tratatului de la Lisabona, incompleta omogenizare internă etc.), UE e totuşi capabilă să ofere vecinilor estici o viziune despre viitor. Aceasta este, cred, prima bilă albă.

Al doilea argument: acest Parteneriat 27 + 6 înseamnă oricum mai mult decât ceea ce cele şase state ex-sovietice (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina) aveau până acum. Să nu ne amăgim: chiar dacă, pe etape, am avut impresia că unele dintre ele ar fi putut arde etapele (vezi iluzia României că R. Moldova ar fi aptă pentru o foaie de drum pro-UE similară cu cea a statelor din Balcanii de Vest – în condiţiile în care, la Chişinău, sistemul Voronin nu făcea nimic în acest sens; sau vezi strădania Ucrainei de a-şi auto-sabota şansele prin conflictul de tip Tom şi Jerry dintre preşedintele Iuşcenko şi premierul Timoşenko), realitatea este că toate aceste şase state erau, până pe 7 mai, puse – în relaţia lor cu UE – pe acelaşi plan cu statele din Nordul Africii. Pragmatic vorbind, EPP înseamnă poate puţin – dar oricum mai mult decât situaţia anterioară lui.

Al treilea argument (deficitar – vezi declaraţiile unor lideri ucrainieni): banii. Prin EPP, Uniunea Europeană alocă 600 milioane euro. Nu-i o sumă mare. Dar este oare corect să judecăm relaţia dintre UE şi vecinii săi numai prin prisma ajutoarelor date (în sens unidirecţional, desigur)? În opinia mea, facilitarea vizelor, reglementările comerciale sau conturarea unor reale parteneriate strategice (acestea fiind câteva dintre propunerile Parteneriatului) înseamnă mult mai mult decât sumele de bani oferite ca ajutor. Este o manieră elegantă de a sugera că vecinii estici ai Uniunii nu trebuie să stea cu mâna întinsă – ci să-şi pună braţele la muncă.

Al patrulea argument: indiferent de limitele sale, EPP reprezintă un mesaj unitar dat unor state cu aşteptări foarte diferite. Spre exemplu: Georgia nu doreşte să adere la UE, ci la NATO; Republica Moldova ar dori în UE, dar nu în NATO; Ucraina (sau o parte a ei) s-ar dori în ambele formate; Belarus în niciunul; Belarus este parte dintr-o uniune cu Rusia, pe când Georgia a fost recent în război cu acelaşi vecin. Armenia este un aliat istoric al Rusiei – pe când Azerbaidjanul este perceput de unii ca fiind o posibilă interfaţă a viitoarei ofensive turceşti în spaţiul dintre M. Neagră şi M. Caspică. Pe scurt: câte state, atâtea politici externe (deşi multe probleme sunt comune). Şi cu toate acestea – altă bilă albă pentru UE ­–, este pentru prima dată când la Bruxelles se propune un program coerent şi unitar pentru această zonă atât de dezbinată.

În fine, ultimul argument pro-Parteneriat: în mod normal, EPP va conduce spre o politică mai asumată şi mai predictibilă a Uniunii Europene în raport cu Rusia. Şi astfel ajungem la întrebarea inevitabilă: de ce Rusia critică vehement acest Parteneriat? Pentru că-l vede ca fiind un amestec al Occidentului în sfera sa de influenţă (sau în vecinătatea sa imediată, cum îi place Moscovei să spună).

Rusia a inventat deja instrumentul prin care acestei sfere de influenţă i s-ar conferi un cadru: Comunitatea Economică Eurasiană – ai cărei membri sunt Rusia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan şi Tadjikistan, iar Armenia, R. Moldova şi Ucraina au statut de observatori. În viziunea Moscovei (susţinută de preşedintele kazah Nazarbaiev), această CEE ar putea deveni în viitor o Uniune Economică Eurasiatică, având rubla drept monedă-etalon şi fără restricţii vamale în interior. Deocamdată, CEE promite ajutoare: un fond anti-criză de 10 miliarde de dolari (din care Rusia oferă 7,5 miliarde) este constituit. Deja 2 miliarde au plecat spre Kîrghîstan (şi poate nu întâmplător, simultan, autorităţile kîrghîze au închis baza aeriană americană de la Manas, pe teritoriul lor!). De ce se teme Rusia? În virtutea Parteneriatului Estic, Armenia ar putea fi încurajată să-şi normalizeze relaţiile cu Turcia, Belarus s-ar reconcilia cu Europa, Georgia şi Ucraina şi-ar întări politicile pro-occidentale prefigurate de revoluţiile colorate din 2003-2004, iar Azerbaidjanul şi Republica Moldova ar putea privi mai atent spre Turcia, respectiv spre România. Niciuna dintre aceste evoluţii nu converg cu interesele de perspectivă ale Rusiei.

Indiferent de critici, de pesimisme sau de lamentaţii, Parteneriatul Estic al UE reprezintă un punct de start spre viitor. Va fi, acest viitor, acelaşi pentru toţi? Greu de spus. Dar este totuşi un fapt că, pentru prima dată după două decenii, există cel puţin cinci argumente pentru ca vameşul şi boxerul să nu se mai bănuiască unul pe altul: unul de furt, altul de prostie.

 

Adrian Cioroianu – fost ministru de Externe, profesor la Facultatea de Istorie din Bucureşti; ultima sa carte: Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009).

________________________

text publicat în revista „Foreign Policy – România”, nr. 11, iulie-august 2009.

Publicitate