G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

06/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre dilemele geopolitice ale R. Moldova

Unde se află R. Moldova?

„SUA şi Rusia au ajuns, la negocierile de la Geneva, la un acord de principiu asupra primului Tratat de reducere a armelor nucleare în 20 de ani” („Wall Street Journal”, 3 februarie 2010)

Evenimentul cel mai semnificativ legat de vizita preşedintelui Băsescu la Chişinău este… tăcerea Moscovei. Nu a existat până acum nicio reacţie oficială după această vizită extinsă şi profundă, deşi oficialii ruşi au reacţionat până acum la gesturi incomparabil mai benigne ale Bucureştiului faţă de Chişinău. Şi totuşi, Moscova a tăcut. Semnificaţia acestei tăceri cuprinde în ea, poate, cheia înţelegerii regiunii. Dincolo de orice „tranzacţie” la nivel înalt sau toate declaraţiile politice de la Chişinău, cetăţenii RM sunt astăzi, de fapt, în faza în care trebuie să îşi decidă, cu adevărat, apartenenţa.

Lupta pentru spaţiul euroatlantic

România a fost şi ea, păstrând proporţiile, în aceeaşi situaţie la începutul anilor ’90. Situaţia Bucureştiului era atunci critică. Gesturile iresponsabile în politica externă ale lui Nicolae Ceauşescu au declanşat un veritabil război rece cu Moscova, sfidând, în acelaţi timp, America – ultima fiind cea mai mare şi cea mai gravă dintre erorile sale politice. Primul demnitar străin care vine la Bucureşti este Eduard Şevardnadze, ministrul de Externe al URSS (ianuarie 1990), iar la 11 februarie soseşte Secretarul american de Stat James Baker.

Confuzia însă persistă. Iar culmea prestaţiei elitelor de la Bucureşti este semnarea „Tratatului de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS”, la Moscova, la 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov. Caz singular în această regiune, Tratatul stipula că niciunul dintre semnatari nu va intra în alianţe militare fără consultare prealabilă. În traducere: blocarea apropierii României de NATO, respectiv de spaţiul euroatlantic (ceea ce s-a reuşit în cazul RM prin stipularea „neutralităţii” în Constituţia din 1994). Tratatul nu a mai fost ratificat cel puţin pentru motivul că URSS a dispărut. Au urmat circa trei ani de confuzie şi de eforturi diplomatice intense. În 1992, Camera Reprezentanţilor respingea cu mare majoritate (283 la 88) propunerea de a reacorda României clauza „naţiunii celei mai favorizate”. Bucureştiul o obţine efectiv abia la 8 noiembrie 1993, devenind beneficiar permanent din 1996. Din 1993, relaţia cu Washingtonul s-a îmbunătăţit prin vizita în SUA a lui Ion Iliescu (1994), iar, în 1995, Pravda scria iritată despre „transformarea României într-o colonie americană”. În timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, relaţiile sporesc în intensitate, mai ales după susţinerea NATO în Kosovo, ceea ce a însemnat calificarea pentru intrarea în organizaţie. Chiar dacă SUA (alături de Marea Britanie, Danemarca sau Islanda) se opuneau aderării României la NATO în 1997 (Franţa, prin vocea preşedintelui Chirac, spunea că „singura ţară latină din Estul Europei are dreptul să se alăture Alianţei”), America oferă ulterior României un „parteneriat strategic” care însemna un nou cadru de colaborare.

(text integral în ziarul Timpul din Chişinău, 05 februarie a.c.)

Reclame

6 februarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

24/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre relaţia dintre Chişinău şi Kiev

Iluzia ucraineană

Dan Dungaciu

„Sper că în urma acestor alegeri în Ucraina va veni o putere capabilă şi eficientă, doritoare să dezvolte relaţii constructive şi prieteneşti pe toate planurile cu Federaţia Rusă”.

(Preşedintele Medvedev la întâlnirea cu noul ambasador rus la Kiev, Mihail Zurabov)

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Ucraina va fi important pentru viitoarea configuraţie regională. În ceea ce priveşte relaţia bilaterală RM-Ucraina, efectele vor fi majore. Nu va conta însă atât de mult cine se va aşeza în fotoliul prezidenţial de la Kiev, cât modul în care se va stabili ierarhia din fatidicul „pachet” RM-Ucraina. În condiţiile unei evadări tot mai evidente din pluton a Chişinăului – vezi şi eşecul Summitului UEUcraina -, întrebarea care se pune acum, în termenii unui Realpolitik nemilos, este: ce interes va avea Kievul să sprijine de aici încolo aspiraţiile europene ale unui Chişinău ce îl devansează vizibil? Inclusiv în privinţa dosarului transnistrean.

Ghici cine vine la Kiev

Lucrurile sunt complicate în politica ucraineană, pentru că nu există nici partide, dar nici candidaţi prezidenţiali structuraţi ideologic. Programele politice contează şi mai puţin („clanul” bate „programul”), mai ales că sunt cam identice. În plus, fiecare dintre candidaţi şi-a „schimbat piciorul” politic cel puţin o dată, astfel încât nu e deloc limpede de ce îi votează lumea, care e motivul real şi, în consecinţă, este greu de estimat cum se va duce votul în turul doi. De pildă, Serghei Tighipko, candidatul originar din RM, ale cărui afişe prezintă explicit România ca inamic şi concurent al Ucrainei, a fost legat de partida Kucima-Ianukovici până în 2004, când l-a părăsit pe acesta din urmă, iar Timoşenko i-a propus în 2008 colaborarea. Mai mult, în timpul campaniei electorale, el a avut un limbaj naţionalist apăsat (inclusiv pe Transnistria) şi l-a criticat dur pe Ianukovici pentru ideea de a oficializa limbile minorităţilor din Ucraina. Prin urmare, nu este deloc limpede unde se vor duce voturile lui Tighipko (13%), dar pare evident că nici unul dintre candidaţii din turul doi nu poate fi convins că le are în buzunar. Dată fiind însă locaţia geografică a voturilor sale (zona rusofonă din sud-estul ţării), este probabil ca votul pentru Timoşenko, în turul doi, să aibă nevoie şi de o cerere explicită a lui Tighipko adresată electorilor săi – care cerere nu vine, deocamdată, în ciuda faptului că Timoşenko l-a ispitit cu funcţia de premier. (text integral în format word doc. – Dungaciu – RMoldova – 22 ian 10 )

– text publicat în “Timpul” (Chişinău), vineri, 22 ianuarie 2010

24 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

16/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi politica externă a UE

Câtă Moldovă şi câtă Rusie?

Dan Dungaciu

 „De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)

Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.

Audieri pentru (ne)liniştea noastră

Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.

În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.

Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. (text integral format word doc. – blog – Dungaciu – Rep Moldova ian 10 )

– text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, vineri 15 ianuarie a.c.

16 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

02/ian/2010 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre Republica Moldova – un bilanţ politic al anului 2009

7 aprilie, „Oci Ciornîi(e)” şi Balcanii de Vest

Dan Dungaciu

– publicat în ziarul Timpul, Vineri, 25 Decembrie 2009 Anul VIII- nr. 236(1213)

Cronologic, anul 2009 se termină la 31 decembrie. Structural însă, nu. Anul anticomunismului basarabean depăşeşte, politic şi geopolitic, hotarele calendarului propriu-zis şi va rămâne decisiv pentru viitorul RM.

Sub semnul lui 7 aprilie

2009 stă, incontestabil, sub semnul evenimentelor din 7 aprilie. De acolo a început totul şi acela a fost momentul în care „ultimul regim comunist din Europa” a fost debarcat de la putere. Este însă surprinzător să constaţi cu unele prilejuri că acest eveniment memorabil nu este perceput, în afara RM, dar şi la Chişinău, la justa sa valoare. Întrebarea este – de ce? După revoluţia oranj de la Kiev, toate conferinţele internaţionale din 2005 debutau cu felicitări la adresa ucrainenilor care au reuşit, prin mobilizare maximă – e drept că şi cu un sprijin euroatlantic substanţial! – îndepărtarea unui regim considerat antidemocratic şi neeuropean. Deşi tensiunile interne erau mari, nimeni nu vorbea atunci despre criza politică ce ar fi marcat anul 2004, ci despre victoria forţelor portocalii prin alegerea preşedintelui Iuşcenko (chiar dacă victoria nu a fost tocmai unanimă, acesta obţinând după repetarea votului 52% – adică tot cât a obţinut şi AIE în alegerile repetate!).

Paradoxal, când vine vorba despre RM, lucrurile se pun altfel. Dominanta lui 2009 pare că este „criza politică de la Chişinău”, marcată, chipurile, de nealegerea preşedintelui statului. În viziunea acelor care gândesc aşa, nealegerea lui Marian Lupu ar fi mai semnificativă decât… debarcarea de la putere a regimului Voronin. Ceea ce este absurd şi nedrept! Dar această „confuzie” – dacă numai confuzie este! – nu e deloc inocentă. Pentru că ascunde în spatele ei intenţia de a minimaliza pe cât se poate semnificaţia reală a lui 7 aprilie, care este una singură: debarcarea comunismului şi începutul unor schimbări majore şi fără precedent pentru RM.

Clarificări politice şi/sau constituţionale

Anul 2010 va fi marcat de nevoia clarificărilor proiectelor AIE. Ce vrea această coaliţie şi încotro merge? După nealegerea preşedintelui, are două opţiuni: alegeri anticipate sau declanşarea procedurilor de modificare a Constituţiei. Ori una, ori alta. Dacă se optează pentru prima variantă, atunci discuţiile constituţionale trebuie puse între paranteze, cel puţin pe moment, iar mizele majore sunt următoarele: data viitoarelor alegeri, căci legislaţia RM este ambiguă la acest punct, şi strategia AIE de participare la alegerile anticipate. Se va merge pe varianta „bloc electoral” sau partide separate? Ambele posibilităţi au şi plusuri şi minusuri, dar ele trebuie discutate realist şi eventualele restructurări politice din cadrul AIE trebuie subsumate ideii de menţinere la putere a actualei coaliţii. (text integral format word doc.:  Dungaciu – bilant RM 2009 )

2 ianuarie 2010 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Lasă un comentariu

14/nov/2009 Invitatul din weekend: D. Dungaciu despre R. Moldova şi Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona şi R. Moldova

Dan Dungaciu

 

„O nouă ordine mondială… nu poate face abstracţie de o „Mare Europă” de la Atlantic la Vladivostok”
(Serghei Lavrov şi Franco Frattini)

Uniunea Europeană îşi modifică, treptat, profilul. Tratatul de la Lisabona este semnat de toate cele 27 de state membre, iar Comisia Europeană îşi intensifică eforturile pentru ca textul să poată intra în vigoare la 1 decembrie. Documentul – care va afecta, fără îndoială, „politica externă” a Bruxellesului, inclusiv pe dimensiunea răsăriteană – nu poate fi ignorat de Chişinău.

Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?

A rămas celebră dubitaţia formulată de americanul Henry Kissinger: „Când vreau să vorbesc cu Europa, la cine sun?”. Tratatul de la Lisabona este şi o tentativă de a da acest răspuns, prin crearea funcţiilor de Preşedinte al Consiliului European (neoficial, preşedinte al UE) şi de Înalt Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate (neoficial, Ministrul de Externe al UE). Cum vor funcţiona în realitate aceste instituţii, urmează să vedem. Şi, mai ales, cine le va conduce. Dintre cele două poziţii, ultima este, indiscutabil, cea mai importantă.

Viitorul „ministru de Externe” va fi vicepreşedinte al Comisiei Europene şi va avea la dispoziţie un masiv costisitor – Serviciul pentru acţiune externă, cu 3500 de diplomaţi! – cu care va gestiona politica externă a UE, în numele Consiliului European. Poziţia are un potenţial enorm, depinde cine şi cum o va folosi. Este însă evident că apare astfel o nouă structură birocratică, ce riscă să se autonomizeze faţă de Comisie. Nu puţine voci avertizeză că aceasta va permite Berlinului şi Parisului (flancaţi de parteneri din „vechea Europă”) să orienteze politica externă a UE pe o direcţie favorabilă lor. Iar Estul nu este o preocupare predilectă a celor două capitale, cu atât mai puţin o politică răsăriteană care, în numele „vecinătăţii europene”, să intre în divergenţă cu Moscova.

Se schimbă mecanismul de decizie

Tratatul de la Lisabona generează schimbări consistente la nivelul deciziei din UE. Votul cu majoritate calificată devine regula generală în Consiliu. De acum încolo, deciziile adoptate de Europa post-Lisabona se vor baza pe opţiunea a cel puţin 55% dintre statele UE, în care locuiesc cel puţin 65% din populaţia Europei. Asta sporeşte evident ponderea „vechii Europe” (în special axa Franţa-Germania-Italia) în detrimentul „noii Europe” (statele răsăritene). Germania, de pildă, va spori ca influenţă: având 82 milioane de locuitori, procentul ei de vot creşte de la 8,4% la 17,2%.

E adevărat, totuşi, că actuala procedură de vot, din Tratatul de la Nisa, prin care deciziile se iau cu majoritate de voturi, va mai fi utilizată până în 2014, după care va urma o perioadă de tranziţie până în 2017, interval în care statele membre vor mai putea cere formula de decizie unanimă. Dar un lucru este cert: în momentul în care se va pune, realist, problema integrării în UE a unui stat precum R. Moldova, ponderea decizională la nivelul Bruxellesului va fi de partea „vechii Europe” într-o proporţie incomparabil mai mare decât acum.

Acomodarea internă

La „oboseala extinderii”, prezentă în acest moment la Bruxelles, se va adăuga, după adoptarea Tratatului, nevoia de reacomodare internă din UE. Asta înseamnă, pe de-o parte, acordul fin între interesele vechilor lideri ai UE – liderii guvernamentali şi Comisia Europeană – şi noile realităţi. Marile puteri europene, înainte de toate, vor trebui să-şi găsească noile „locaţii” în instituţiile noi apărute şi să aleagă liderii care să-i reprezinte şi care, probabil, vor trebui să fie suficient de slabi încât să îi poată accepta toţi… Este clar că procesele noi de luare a deciziilor vor trebui încercate şi testate, şi o bună parte din energia Uniunii se va descărca de acum încolo în aceste procese. Despre extindere se va vorbi puţin, chiar deloc (cu excepţia Islandei, care a anunţat că începe negocierile de aderare anul viitor şi, eventual, a Croaţiei).

„Noua Europă” şi Rusia

O Europă unită şi tot mai puternică politic, nu doar economic, este de multă vreme o dorinţă clar exprimată de state precum Rusia sau China. Motivul e evident: de acum încolo vor evolua pe scena globală trei actori coerenţi şi capabili, prin diverse combinaţii şi alianţe, să fie cu adevărat o provocare pentru cel care rămâne, deocamdată, singurul hegemon mondial – America. (text integral)

14 noiembrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , | Un comentariu

31/oct/2009 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu despre preşedinţia R. Moldova

Se acumulează tensiuni etnice în R. Moldova?

Dan Dungaciu

„Cine seamănă vânt, culege furtună” (proverb românesc)

Dincolo de alegerea viitorului preşedinte care pare că acaparează toată dezbaterea publică, există o tensiune surdă care se întrezăreşte tot mai percutant în societatea din R. Moldova. Este tensiunea etnică. Din când în când, vibrează vizibil şi periculos. Un context politic instabil şi revanşard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluţie care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune.

 „Minoritatea imperială” sau hărţile etnice subiective

Datele recensământului din 2004 indică faptul că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% găgăuzi şi 1,9% bulgari. Populaţia etnicilor ruşi este de 366.461, din care o treime sunt imigranţi recenţi, născuţi în alte părţi ale fostei URSS. Istoric vorbind, cei mai mulţi ruşi din stânga Prutului sunt veniţi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, existau doar 6%, în 1959 procentul a ajuns la 10,2, atingând 13% în 1989. Cel mai mare flux de minoritari ruşi s-a petrecut în intervalul 1950-1980.

De fiecare dată, însă, când acest subiect intervine în discuţie, datele obiective, statistice, nu sunt suficiente. Deşi în declin demografic, ruşii din R. Moldova intră în categoria numită de literatura de specialitate „minorităţi imperiale”, ceea ce indică un profil atitudinal diferit. Caracteristica acestor populaţii este un substrat specific al conştiinţei politice, bazată pe supremaţie din toate punctele de vedere: politică, culturală, economică. Deşi trăitori într-o societate în care nu au fost majoritari, aceştia nu i-au privit niciodată pe autohtoni ca pe egalii lor. Astăzi, când „carcasa imperială” s-a destrămat şi aceste minorităţi au pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa lor de sine a rămas, cel puţin la o parte dintre ei, tot imperială. Normalizarea se produce greu. Fenomenul nu este specific doar R. Moldova, dar, după recentele schimbări politice, devine în stânga Prutului din ce în ce mai acut.

Când nu atacă, Imperiul contraatacă!

Al doilea element care generează un statut special al „minorităţii imperiale” este legătura cu fostul imperiu. Reacţia celui din urmă este, de cele mai multe ori, constantă şi promptă, alimentând conştiinţa de sine a minorităţii rămasă pe un teritoriu de pe care imperiu s-a retras, cel puţin formal. (text integral)

31 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

30/oct/2009 Avanpremieră: nu rataţi mîine…

Nu rataţi în acest sfîrşit de săptămînă două analize dedicate i) climatului politic şi social din Republica Moldova, cu implicaţiile sale etnice (Dan Dungaciu) şi ii) vizitei ministrului de Externe britanic David Miliband în Rusia, în zilele următoare, ca semnal al unei foarte posibile „resetări” britano-ruse (Adrian Cioroianu).

30 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

Foreign Policy – România & EURAST Center mulţumesc tuturor participanţilor!

Revista Foreign Policy – România & EURAST Center au organizat miercuri 21 octombrie a.c., ora 17.00, o dezbatere la Facultatea de Istorie din Bucureşti (detalii). Sala mare a Bibliotecii a fost plină, discuţia – despre administraţia Obama, strategia NATO, scutul anti-rachetă, Rusia, Ucraina, Turcia, Georgia, România, R. Moldova, Marea Neagră etc. – a fost animată, vorbitorii şi-au etalat argumentele, dar fără a cădea de acord între ei asupra tuturor interpretărilor posibile propuse; ceea ce, dată fiind tema, nici nu-i de mirare. Mulţumiri tuturor participanţilor!

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Important! Invitaţie pentru toţi cei interesaţi

Miercuri, 21 octombrie, ora 17.00,

în Sala Mare a Bibliotecii din Facultatea de Istorie

(Bdul Regina Elisabeta, nr. 4-12, sector 5, Bucureşti),

revista Foreign Policy România şi EURAST Center

vă aşteaptă la dezbaterea

La Est de Bruxelles, la Vest de Moscova:

Cine şi ce mai ameninţă astăzi România?

_______________
 
Vorbitori: Petre Roman, fost prim-ministru al României,

Adrian Cioroianu, Dr. în Istorie, fost ministru de Externe, prof. univ. la Facultatea de Istorie,

şi Dan Dungaciu, Dr. în Sociologie, ISPRI al Academiei Române
 
Discuţiile sunt moderate de Ovidiu Nahoi, redactor-şef al Foreign Policy, ediţia românească a prestigioasei reviste de „politică globală, economie şi idei”. 

18 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

18/oct/2009 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu despre România şi R. Moldova

România, cea mai mare provocare pentru R. Moldova

Dan Dungaciu

 

„Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..”
(Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990)

Frontiera euroatlantică a ajuns la Prut şi există riscul să rămână acolo, cel puţin pentru încă o generaţie. „Revoluţiile colorate” au fost un proiect generos şi substanţial, dar consecinţele nu au fost cele aşteptate. România rămâne ţară de frontieră, ceea ce poate însemna şi criză, dar şi oportunităţi. Eterna şi fascinanta provocare a României postcomuniste rămâne în continuare RM. Dar şi viceversa.

„Geografii simbolice” sau de unde a pornit totul

De unde trebuie să pornească integrarea europeană a RM? Drumul integrării europene a fiecărui stat răsăritean este deja consacrat. Înainte de integrarea propriu-zisă în UE, toţi răsăritenii au trecut prin „filtrul” NATO. Dar, anterior, primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană. „Suntem europeni!”, „Înapoi în Europa!” – scandau aceste popoare în 1989. Asumarea unei „geografii simbolice” a arătat că ele ştiau şi de ce. Răspunsul fiecăruia a fost după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice. Nemţii din Est şi-au asumat „geografia simbolică” a Germaniei occidentale, reunificarea din 3 octombrie 2009 fiind prima extindere a spaţiului euroatlantic, sau invers.

Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost şi ele norocoase – mitul „Europei Centrale” („A treia Europă”) a fost utilizat copios şi eficace. După care, cuminte, a ieşit din scenă. România şi Bulgaria au avut probleme cu această „geografie simbolică”, pe care au căutat-o în multe locuri – românii chiar prin Europa Centrală! -, dar, până la urmă, s-au mulţumit cu europenitatea sud-estică şi cu o identitate de tip negativ – „noi nu suntem balcanici” -, atributul balcanităţii fiind plasat undeva în zona ambiguă şi sângeroasă a fostei Iugoslavii.

Balticii au fost cei mai radicali. „Geografia simbolică” la care au apelat a fost intervalul interbelic, pe care l-au accesat urgent şi fără rest. Preambulul Constituţiei estone, de pildă, vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamate în… 24 februarie 1918”! Cât despre fundamentele legitimităţii ale noii Constituţii, ele sunt plasate tot acolo: „Poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938 şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie”. Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou.

În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie, declarând că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002. Resorturile legitimităţii Lituaniei sunt aceleaşi.

Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană” şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă”, „lupta seculară pentru independenţă şi libertate”, „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor”. Următoarele pe lista estică euroatlantică s-au considerat a fi Ucraina şi RM. „Geografia simbolică” a Ucrainei este ambiguă şi include, în proporţii aproape echivalente, Estul şi Vestul. Ucraina nu e Rusia – aşa sună titlul cărţii fostului preşedinte Kucima. Dar atunci, ce e? Şi la ce Ucraină ne referim, până la urmă? Nu ştim. Mai rămâne, deocamdată, doar RM.

Statutul geocultural al Basarabiei

Şi aici revenim la problema „geografiei simbolice” a acesteia, cea care va marca viitorul parcurs al acestui stat ajuns la vârsta majoratului. Una dintre ideile de forţă ale Chişinăului, la începutul anilor ’90, a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav – nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În pofida existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin, ilustrat, înainte de toate, prin limbă.

Moldova nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv apartenenţa la URSS. „Europenismul” tânărului stat are la bază, înainte de toate, această zestre identitară. Dar tipul acesta de discurs a intrat în recul în timpul „regimului Voronin”. La aproape 18 de ani de la declararea Independenţei, unii lideri politici se codeau să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea ridicolă de „limbă de stat”.

Obsesia multiculturalismului, marota preferată a PCRM, respectiv obsesia cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugera iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede.

Şi tocmai această majoritate a fost pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar care riscă să fie „slavizat” prin decizie politică.

Undeva prin decembrie…

Alegerile din 29 iulie au fost preambulul unui nou proiect (geo)politic pentru RM, care s-a mişcat prea mult între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate – masochist sau nu – din partea Moscovei. Schimbarea politică trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. Miza principală a RM din această perspectivă devine România, aşa cum problema principală a României este RM. Entuziasmul de moment al unei relaţii bilaterale a fost temperate de evoluţiile de moment. Dar exagerările nu îşi au locul. România este astăzi într-o criză, dar situaţia ei poate fi caracterizată prin instabilitate politică într-un mediu stabil (contextul euroatlantic). Problema RM este mai gravă. Ea este stabilă într-un context instabil. Ceea ce este incomparabil mai periculos.

Şi nici stabilitatea RM nu e tocmai certă, fără un preşedinte ales şi cu o opoziţie de 48 de mandate. Dar acestea sunt detalii. Aşa cum integrarea europeană trebuie gândită într-un orizont de timp extrem de larg, aşa trebuie gândită şi relaţia dintre România şi RM. În ciuda derapajelor de moment, nici Bucureştiul, nici Chişinăul nu trebuie să uite că relaţia dintre două state rămâne prioritară şi strategică. Pentru ambele. Debutul ei format se poate consemna cu ocazia primei întâlniri oficiale dintre cei doi preşedinţi români. Undeva prin decembrie.

_________________

text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, 16 octombrie a.c.

 

18 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu