G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

19/apr/2010 Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova? (1/5)

Cînd a început România comunistă o politică independentă faţă de Moscova?

Note de lectură: pe marginea cărţii 1968. Din primăvară pînă în toamnă, de Mihai Retegan, Ed. RAO, Bucureşti, 1998

Alexandru Mirea

– autorul acestui text este student în anul II al Facultăţii de Istorie, Universitatea din Bucureşti –

(1/5)

La două decenii de la semnarea primului „tratat de bază” între România şi Uniunea Sovietică, relaţiile diplomatice bilaterale suferiseră o deteriorare semnificativă şi chiar insolită pentru două state aflate de aceeaşi parte a cortinei de fier. Motivul acestei evoluţii îl constituie dorinţa comuniştilor români de a se distanţa de centrul unic de comandă al lumii comuniste, care se dorea a fi Moscova. Pentru a putea înţelege cît mai bine trăsăturile şi condiţiile concrete de înfăptuire ale actului de răsunet internaţional al Partidului Comunist Român, am numit aici condamnarea invadării Cehoslovaciei (RSC) în 21 august 1968, autorul ne propune pentru început identificarea rădăcinilor sale istorice şi studierea evoluţiei pe o durată mai lungă a relaţiilor dintre PCR şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS).

Gh. Gheorghiu-Dej în mijlocul unor tovarăşi de partid

Prima întrebare căreia profesorul Retegan încearcă să îi dea un răspuns este cînd a început România să ducă o politică externă cu adevărat independentă. În lumina documentelor istorice studiate, se poate reconstitui o evoluţie în sistem flux-reflux (revendicare-concesie) a politicii noastre de relaţii bilaterale româno-sovietice: la doar cîteva zile după moartea lui Stalin (7 martie 1953), Guvernul RPR le solicită inginerilor sovietici predarea către statul român a SovRom-urilor. În schimb, în 1955 România este membru fondator al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV). În acelaşi an, o delegaţie a Partidului Muncitoresc Român (PMR) în frunte cu Emil Bodnăraş (secretar al CC pe probleme de Apărare) ridică la Moscova, pentru întîia oară, problema retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul naţional al RPR. Argumentele sale sînt absenţa unei graniţe cu o ţară nesocialistă, popularitatea regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi faptul că această mişcare strategică ar putea fi valorificată în propaganda anti-NATO. La congresul al II-lea al PMR (1955), secretarul general afirmă principiul dreptului naţiunilor de a edifica socialismul în conformitate cu specificul naţional, pe căi proprii. Un moment decisiv pentru definirea poziţiei României în cadrul sistemului socialist mondial a fost reacţia CC al PMR la „raportul secret” la congresul al XX-lea al PCUS; Gheorghiu-Dej şi-a consolidat poziţia în partid susţinînd că în ţara noastră destalinizarea se produsese deja în anul 1952 (deci încă din timpul vieţii lui Stalin), prin înlăturarea grupului „stîngist” Pauker-Luca-Georgescu. Un an mai tîrziu, epurarea lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi, principalii adversari „moscoviţi” ai lui Dej, a deschis în Partidul Muncitoresc Român calea comunismului naţional. Refluxul acestor măsuri cutezătoare (dar nu singulare în Europa comunistă) l-a constituit ajutorul dat URSS în reprimarea revoltei din Ungaria; este un prilej pentru ca Nikita Hruşciov să amîne sine die o hotărîre de retragere a armatei sale din România. Ca proaspăt membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, ţara noastră se implică în medierea conflictului dintre Egipt şi Israel (din 1956), momentul marcînd începutul prezenţei diplomatice a României în Orientul Mijlociu. De asemenea, relaţiile bilaterale româno-americane cunosc o dezvoltare reperabilă prin prisma deschiderii mai multor consulate în cele două ţări şi a acordării liberei circulaţii a diplomaţilor americani pe teritoriul RPR.

La începutul anului 1958, în ţara noastră se aflau circa 35 de mii de cadre militare şi două mii de cadre de securitate sovietice. La 17 aprilie, PMR primeşte de la Hruşciov o scrisoare prin care i se propune angajarea de discuţii pe tema plecării armatei sovietice din România, pe motiv că aceasta „ar lipsi cercurile imperialiste de un argument pentru înarmare”. Problema este luată în discuţie de Comitetul Politic Consultativ (CPC) al OTV.

Deşi armata sovietică a fost substituită de o vastă reţea informativă, retragerea ei din România i-a conferit ţării noastre posibilitatea de abordare mai relaxată a relaţiilor cu Consiliul de Ajutor Economic Reciproc şi cu URSS. Pentru puterile occidentale, această manevră nu a însemnat o slăbire a presiunii militare.

După cum au afirmat istoricii, evoluţiile politice din România au îndreptat tot mai mult ţara noastră spre un statut, în ochii Kremlinului, de „copil rebel al comunismului”. Noua criză a Berlinului (august 1961), dar mai ales criza rachetelor din Cuba (1962) au întărit această percepţie. Ba mai mult, este demnă de subliniat declaraţia pe care i-o face Corneliu Mănescu, ministrul de Externe al RPR, lui Dean Rusk, omologul său american, şi anume că România nu se va amesteca în conflictul iminent dintre cele două mari puteri nucleare. Această „defecţiune” a OTV se adaugă poziţiei singulare între ţările-satelit, de sprijinire a Chinei în conflictul ideologic sino-sovietic de la începutul deceniului al VII-lea. (va urma)

Anunțuri

19 Aprilie 2010 - Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , ,

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: