G E O P O L I T I K O N

Spectacolul ideilor pe hartă

31/oct/2009 O nouă „resetare”: Marea Britanie & Rusia depăşesc „impasul” Litvinenko?

Spre o „resetare” a relaţiilor dintre Marea Britanie şi Rusia

Vor trece cele două state peste „incidentul” Litvinenko?

Adrian Cioroianu

L-am cunoscut bine şi l-am apreciat mult – şi o fac în continuare – pe actualul ministru de Externe britanic, David Miliband. Foarte probabil, el va conta mult pentru structurarea viitoarei conduceri a Partidului Laburist, în epoca post-Gordon Brown (actualul prim-ministru). Cred că David Miliband este unul dintre cei mai de perspectivă politicieni britanici ai momentului – şi nu pot trece cu vederea interesul pe care el l-a manifestat faţă de statele Europei de Est (din care familia sa provine, în parte) şi faţă de România, inclusiv atunci cînd a acceptat foarte repede invitaţia pe care i-am făcut-o de a fi unul dintre invitaţii Zilelor diplomaţiei române, în septembrie 2007 (alături de Bernard Kouchner – ministrul de Externe francez şi Vuk Jeremič – ministrul de Externe sârb, alţi doi miniştri în raport cu care am avut o relaţie privilegiată). Ţin să precizez că dl Robin Barnett, ambasadorul Regatului Unit la Bucureşti, mi-a susţinut această idee şi a conlucrat eficient la materializarea ei.

Cu atît mai mult, cunoscîndu-l, mi se pare demnă de atenţie vizita pe care D. Miliband o va face la Moscova la începutul săptămînii viitoare (cel mai probabil, ministrul britanic va ajunge acolo în ziua de duminică, 1 noiembrie a.c.). Este prima vizită în Rusia a unui ministru de Externe britanic în ultimii 5 ani (după cea a lui Jack Straw în iulie 2004).  Dar este una de o importanţă peste medie.

În ultimii ani, relaţiile dintre Londra şi Moscova au atins inclusiv un nivel aparent al îngheţului. Unul dintre primele acte semnate de D. Miliband în calitate de ministru, în 2007, a fost expulzarea a patru diplomaţi ruşi – pe fondul crizei intervenite după ce fostul spion rus devenit disident Alexander Litvinenko a fost omorît prin otrăvirea cu poloniu radioactiv, în noiembrie 2006. În acel moment, Litvinenko era cetăţean britanic şi mai era unul dintre cei mai acerbi critici (deseori pătimaş) ai sistemului Putin. În două rînduri am discutat cu D. Miliband acest „incident” şi consternarea sa era una naturală (şi, în opinia mea, justificată) – mai ales după ce autorităţile ruse au refuzat extrădarea cetăţeanului rus Andrei Lugovoi, suspectul numărul 1 în această tenebroasă afacere.

Vizita la Moscova a ministrului Miliband, în zilele următoare, pare a semnala depăşirea acestei stări de criză. În mod clar semnalul dat este acela al „resetării” relaţiilor britano-ruse, după modelul deja începutei „resetări” între Washington şi Moscova.

Vizita este cu atît mai intersesantă cu cît i) incidentul Litvinenko nu este nicidecum singurul în dispută între cele două state; în cursul anului 2008, D. Miliband a invocat în cîteva rînduri acţiuni de „intimidare” ale autorităţilor ruse la adresa reprezentanţei moscovite a British Council, ca şi alte diferende – inclusiv antreprenorial-economice; ii) în cadrul guvernului britanic, D. Miliband a fost unul dintre cei mai expliciţi critici ai politicii ruse, atît după cazul Litvinenko, cît şi după războiul ruso-georgian din august 2008; iii) nu în ultimul rînd, relaţia problematică dintre D. Miliband şi ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, era de notorietate (în rîndul celor iniţiaţi) încă de la începutul anului 2008. În toamna anului 2008, unele surse (neconfirmate de Moscova) au oferit chiar varianta unei discuţii telefonice „hot & spicy”  între cei doi, în care ministrul Lavrov ar fi depăşit limitele convenţionale ale limbajului diplomatic.

Semnalul „resetării” ar putea fi dat inclusiv de faptul că, în această vizită, principalul interlocutor al lui Miliband la Moscova va fi acelaşi S. Lavrov, cu care va discuta agenda problemelor în suspensie. Previzibil, cei doi vor aborda şi dosarele generic numite Iran, Afganistan şi, cel puţin la nivel de sugestie, alegerile din Ucraina – în legătură cu care Miliband va transmite semnalul necesităţii unor alegeri corecte. În preambulul vizitei, pe 16 octombrie a.c., dl S. Lavrov a declarat că „Rusia este gata să reînnoiască relaţiile normale cu Marea Britanie” – ceea ce echivalează cu o recunoaştere a impasului de pînă acum, dar şi cu un avans pe calea „resetării”. 

E puţin probabil, totuşi, ca cele două părţi să ajungă la o interpretare globală comună a tuturor subiectelor. De urmărit această vizită şi, mai ales, de văzut consecinţele – i) în planul relaţiilor bilaterale; ii) în planul relaţiilor UE – Rusia şi NATO – Rusia; iii) în planul dezbaterii politice de la Londra, unde este de aşteptat o replică a Partidului Conservator, de opoziţie în acest moment.

Reclame

31 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

31/oct/2009 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu despre preşedinţia R. Moldova

Se acumulează tensiuni etnice în R. Moldova?

Dan Dungaciu

„Cine seamănă vânt, culege furtună” (proverb românesc)

Dincolo de alegerea viitorului preşedinte care pare că acaparează toată dezbaterea publică, există o tensiune surdă care se întrezăreşte tot mai percutant în societatea din R. Moldova. Este tensiunea etnică. Din când în când, vibrează vizibil şi periculos. Un context politic instabil şi revanşard nu face decât să favorizeze o asemenea evoluţie care s-ar dovedi nefastă pentru întreaga regiune.

 „Minoritatea imperială” sau hărţile etnice subiective

Datele recensământului din 2004 indică faptul că minorităţile naţionale din republică reprezintă 23,9% din populaţie, dintre care 8,4% sunt ucraineni (cu 2,9% mai puţini decât în 1989); 5,8% ruşi (cu 4% mai puţini); 4,4% găgăuzi şi 1,9% bulgari. Populaţia etnicilor ruşi este de 366.461, din care o treime sunt imigranţi recenţi, născuţi în alte părţi ale fostei URSS. Istoric vorbind, cei mai mulţi ruşi din stânga Prutului sunt veniţi după cel de-al Doilea Război Mondial. În 1940, existau doar 6%, în 1959 procentul a ajuns la 10,2, atingând 13% în 1989. Cel mai mare flux de minoritari ruşi s-a petrecut în intervalul 1950-1980.

De fiecare dată, însă, când acest subiect intervine în discuţie, datele obiective, statistice, nu sunt suficiente. Deşi în declin demografic, ruşii din R. Moldova intră în categoria numită de literatura de specialitate „minorităţi imperiale”, ceea ce indică un profil atitudinal diferit. Caracteristica acestor populaţii este un substrat specific al conştiinţei politice, bazată pe supremaţie din toate punctele de vedere: politică, culturală, economică. Deşi trăitori într-o societate în care nu au fost majoritari, aceştia nu i-au privit niciodată pe autohtoni ca pe egalii lor. Astăzi, când „carcasa imperială” s-a destrămat şi aceste minorităţi au pierdut dominaţia politică explicită, conştiinţa lor de sine a rămas, cel puţin la o parte dintre ei, tot imperială. Normalizarea se produce greu. Fenomenul nu este specific doar R. Moldova, dar, după recentele schimbări politice, devine în stânga Prutului din ce în ce mai acut.

Când nu atacă, Imperiul contraatacă!

Al doilea element care generează un statut special al „minorităţii imperiale” este legătura cu fostul imperiu. Reacţia celui din urmă este, de cele mai multe ori, constantă şi promptă, alimentând conştiinţa de sine a minorităţii rămasă pe un teritoriu de pe care imperiu s-a retras, cel puţin formal. (text integral)

31 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , | Lasă un comentariu

30/oct/2009 Şoc maxim: topul celor mai dorite „feminine” din lume!

… adică un clasament ce dă de gîndit, femeilor şi bărbaţilor deopotrivă! (detalii)

30 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

30/oct/2009 Avanpremieră: nu rataţi mîine…

Nu rataţi în acest sfîrşit de săptămînă două analize dedicate i) climatului politic şi social din Republica Moldova, cu implicaţiile sale etnice (Dan Dungaciu) şi ii) vizitei ministrului de Externe britanic David Miliband în Rusia, în zilele următoare, ca semnal al unei foarte posibile „resetări” britano-ruse (Adrian Cioroianu).

30 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

30/oct/2009 Noul ambasador american Gitenstein, Joe Biden & România

De la rece la cald, locul României în vizita lui Joe Biden

  Filip Vârlan

 

G E O P O L I T I K O N  propune în continuare o analiză a vizitei vice-preşedintelui american Joe Biden la Bucureşti din perspectiva dlui Filip Vârlan, licenţiat în Istorie & pasionat de teme geopolitice, colaborator al EURAST – Adrian Cioroianu

 

Anul 2009 a adus cu sine reconfigurarea intereselor americane în politica externă ce viza Europa Centrală şi de Est, cu un vârf de lance aţintit ceva mai departe spre Rusia şi Caucaz. Rezumând o serie de declaraţii  pe care oficiali de rang înalt din SUA le-au făcut în această parte a Europei, se poate afirma că majoritatea statelor aflate pe agenda politică au avut parte de un duş rece urmat de unul cald ai cărui aburi încă se mai ridică. Nelipsită de pe aceasta listă, România s-a trezit implicată direct într-un joc în care regulile de mutare a pieselor se află în schimbare.

 Să o luăm cu începutul. Pe 12 iunie a.c. preşedintele SUA, Barack Obama, l-a nominalizat pe avocatul Mark Gitenstein, un susţinător al campaniei lui Hillary Clinton la alegerile prezidenţiale, pentru funcţia de ambasador al SUA în România. O lună mai târziu, Senatul i-a confirmat nominalizarea iar ceremonia de depunere a jurământului s-a desfăşurat la Washington în clădirea Eisenhower Executive, de faţă cu vicepreşedintele Joe Biden, acolo unde cel din urmă îşi are biroul.

 Numirea noului ambasador a adus nădejdea unei întăriri a sprijinului pe care România îl are în partenerul său nord american, în pofida asumării uşor unilaterale a acestei axe din partea statului român. Licărirea de speranţă se baza poate şi pe originile româneşti ale Dl. Gitenstein, dornic printre altele să îşi afle locul de baştină al unui străbunic emigrat pe noul continent la sfârşitul secolului XIX. Prima impresie a gâdilat sentimentalismul istoric neaoş pe care nu de puţine ori politica românească şi-a construit ipoteze de lucru. De aici şi speranţa că pe viitor relaţiile dintre cele două state vor găsi un sprijin de la sine în  mandatul noului ambasador, chiar dacă acesta a declarat că va avea ca inspiraţie cei 13 ani în care a învăţat “idealismul pragmatic şi puterea onestităţii” de la actualul vicepreşedinte. Iar aceste precepte, pe care noul ambasador le menţiona, au fost dintotdeauna în slujba politicii de la Washington.

 Robinetul cu apă rece s-a pornit în luna iulie când preşedintele Băsescu a preferat să asiste la masa festivă dată de cei de la Dacia Renault, urmată de o întrevedere cu ministrul de externe turc, decît să asiste la festivităţile legate de Ziua Naţională a Americii. Fără doar şi poate, nemulţumirea preşedintelui îşi avea rădăcinile în neobţinerea răspunsului pozitiv pentru o întâlnire cu Barack Obama. Intensitatea duşului a crescut odată cu atitudinea negativă manifestată de către investitorii americani, avându-l ca portavoce pe Dl Gitenstein, prin care s-a subliniat că o colaborare strânsă în plan economic presupune transparenţă, legalitate precum şi existenţa unui sistem financiar solid, capabil să asigure un “cash flow predictibil în privinţa plăţilor”[1] atunci când este vorba de investiţii. Lupta împotriva corupţiei, consolidarea statului de drept, continuarea reformei au fost câteva teme a căror importanţă a fost evidenţiată de noul ambasador. Aparent discursul nu aduce nimic nou în afara temelor cu care Occidentul ne presează de ani buni. Problema este contextul fragil al crizei economice şi în special al celei politice din România.

În luna septembrie, după ce preşedintele Băsescu a avut o întâlnire cu ambasadorul SUA în care acesta i-a înmânat acreditările, Cotrocenii au lăsat să se întrevadă încă odată nemulţumirea referitoare la faptul că o vizită la nivel de şefi de state nu se poate realiza în acest an datorită agendei încărcate de la Casa Albă. Şi cam atât despre România şi SUA în septembrie.

 Privind la o scară mai extinsă decât relaţiile româno-americane, decizia lui Barack Obama din 17 septembrie a.c. de a  suspenda proiectul scutului antirachetă din Europa de Est  a zguduit din temelii aşteptările Poloniei şi Cehiei la o prezenţă mai solidă a SUA în zonă. Şi, această veste a apărut fără ca în prealabil să existe un mesaj solid venit din partea administraţiei americane în privinţa nerecunoaşterii sferelor de influenţă, aşa cum s-a petrecut în cadrul vizitei vicepreşedintelui Joe Biden în Georgia şi Ucraina din luna iulie. Din intâmplare sau nu, decizia a fost făcută public la o dată plină de încărcătură emoţională pentru polonezi care comemorau 70 de ani de la invadarea Poloniei de către URSS. Cumva, omiterea acestor detalii trebuia reparată….. 

 De la rece la cald

Vizita lui Joe Biden la Varşovia, Bucureşti şi Praga a venit ca un pansament la evenimentele petrecute în luna septembrie iar acţiunea s-a extins şi asupra României chiar dacă cele vizate direct erau Cehia şi Polonia. De asemenea, privită din spaţiu, mişcarea diplomatică a înaltului demnitar american în această parte a Europei corespunde unui triunghi extrem de ascuţit care ţinteşte şi spre Bucureştiul aflat oarecum separat de linia Praga-Varşovia. Vom vedea că acest lucru nu este întâmplător.

 Strategia geopolitică a Casei Albe avea nevoie de aprofundări puse într-un mediu ce se vroia deschis dialogului, mai ales că Premiul Nobel pentru pace tocmai ajunsese la Washington. Mediul a devenit fragil pentru state precum Polonia sau Cehia (dupa 17 septembrie), propice în speranţe pentru Georgia sau Ucraina (după iulie), sau predispus la nedumeriri pentru România (după mai multe refuzuri). Ideea care a stat la baza declaraţiilor a fost că SUA nu doresc să sacrifice ţările din această parte pentru a îmbunătăţi relaţiile cu Rusia. Şi ca să inversăm retorica bancului în care personajului nu i s-a dat ci dimpotrivă i s-a luat, în cazul de faţă, sprijinul american acordat Europei de Est, reprezentat şi prin scutul antirachetă, nu s-a luat, ci se va da într-o formula nouă. Atât în Polonia cât şi în Cehia, Biden a obţinut confirmarea intenţiei celor două state de a sprijini varianta actualizată a planului de scut. Mare parte a sistemului va fi instalată la o bază militară din Polonia, în timp ce radarul va fi în Republica Cehă, fiind susţinut şi de unităţi navale capabile de ripostă imediată şi aflate în mişcare, conform unui posibil plan.

Iată cum de la rece s-a trecut la cald. După Varşovia, următoarea capitală a fost Bucureşti. De unde la început de septembrie preşedintele Băsescu primea semnale negative în privinţa întrevederii cu Barack Obama, o lună mai târziu vicepreşedintele american se afla la Bucureşti într-o vizită pregătită chiar de ambasadorul SUA. De această dată, Mark Gitenstein a fost mult mai flexibil şi maleabil. Parcă nici problemele economice din România nu mai deranjau atât de puternic. Ba dimpotrivă, Traian Băsescu a fost felicitat pentru numirea Alexandrinei Gătej, fost preşedinte al Camerei de Comerţ SUA-România, în funcţia de consilier în chestiuni ce ţin de relaţii economice internaţionale [2].

Joe Biden şi-a început discursul printr-o idee ce vine să sprijine fundamentul relaţiilor româno americane şi anume existenţa unei democraţii adevărate capabile să se manifeste într-o perioadă atât de importantă pentru viaţa unui stat cum este aceea a  alegerilor prezidenţiale. De aici şi relaţiile ancorate în setul de valori comune ce permit o colaborare la nivel bilateral în multe domenii de activitate precum securitate, relaţii comerciale, investiţii.

 În domeniul securităţii, prezenţa românească în Afganistan şi Irak se axează nu numai pe o decizie politică ci şi pe fapte concrete ce ţin de vitejia soldaţilor români, afirma Biden. Principiile menţionate s-au bazat pe o memorie colectivă dispusă la a înregistra acele momente în care meritele militare nu s-au obţinut numai prin puterea armelor de foc, ci şi prin dăruire şi forţă. Trecând la aspecte strategice, Biden a afirmat la Bucureşti că adoptarea de către guvern a noului plan antirachetă reprezintă o decizie importantă în configurarea (sau mai bine zis reconfigurarea) strategiei de apărare în Europa.

Următorul topic a fost despre Republica Moldova. SUA speră că fenomenul  democratizării va aduce o stabilitate care să-i permită Moldovei pregătirea necesară admiterii în structurile euro-atlantice. Nici domeniul energetic nu a fost lăsat la o parte chiar dacă a fost amintit şi legat de calităţile de leadership ale preşedintelui Băsescu.

În partea finală, Joe Biden a ţinut să evidenţieze relaţia specială pe care o are cu Mark Gitenstein, caracterizat ca o persoană cu experienţă în diplomaţie şi cu acces direct la biroul vicepreşedintelui. Cu alte cuvinte, acţiunile ambasadorului au girul superiorului.

 Privită din punctul de vedere al relaţiilor România SUA, vizita acoperă într-un fel vidul creat de motivaţiile agendei prezidenţiale americane indisponibilă la vizita lui Băsescu la Washington. Desigur, nu acesta a fost mesajul iniţial dar în orice caz tonul cu care a fost expusă colaborarea dintre Biden şi Gitenstein avea darul de a asigura profesionalismul şi intenţiile de colaborare strânsă pe viitor. Iar aprecierile de care preşedintele român s-a bucurat sunt o mână întinsă prieteneşte dar şi un gest de politeţe şi obligaţie. Nu sunt însă de părere că numai intensitatea contactelor la nivel superior va trebui să preocupe în următoarea perioadă, ci şi ideile pe care Biden le-a lăsat să se citească printre formulări serioase şi oficiale.

 O întrebare firească ce ar fi trebuit pusă la început era asupra motivului solid al prezenţei vicepreşedintelui în România, din moment ce chestiunea amplasării scutului se rezuma la Cehia şi Polonia. Poate răspunsul vine din altă parte, de la o altă întrebare. Unde a vorbit Joe Biden cel mai mult despre importanţa eforturilor de apărare în faţa ameninţărilor venite din afara Europei? La Biblioteca Central Universitară din Bucureşti, în faţa unui auditoriu format din studenţi şi politicieni, după ce a primit asigurări de sprijin referitoare la noul proiect de scut din partea şefului statului român. România nu a făcut parte din planurile iniţiale ale scutului antirachetă chiar dacă este un partener al SUA şi membru NATO. Însă, prin noua reconfigurare a politicii externe americane în această zonă, Biden a extins arealul importanţei strategice şi asupra altor state partenere ale SUA sau implicate în resetarea sferelor de influenţă. S-a evidenţiat pericolul pe care îl pot reprezenta rachetele cu rază scurtă şi medie de acţiune deţinute de noi state după sfârşitul Războiului Rece. Adresa directă era la Iran şi printre cei ameninţaţi sunt şi state din Europa Centrală şi de Est, adică aliaţi ai SUA. În acelaşi timp, poziţia României în partea sudică a triunghiului conduce la ideea că resetarea geopoliticii în acest spaţiu nu va lăsa pe afară nici flancul sudic lăsând să se înţeleagă importanţa Greciei, Bulgariei sau Turciei.

Momentul a fost propice cu atât mai mult cu cât Rusia va continua colaborarea cu Teheranul iar prezenţa americană în această zonă de influenţe disputate este şi o manifestare de forţă.[3] Astfel, România oferă o dublă arie strategică. Pe de-o parte, oferă o punte de desfăşurare a operaţiunilor aviatice în spaţiul Orientului Mijlociu, iar pe de altă parte se află implantată într-o arie în care Rusia îşi apără sau recapătă puterea de dominare. Nu degeaba discursul a dedicat un spaţiu important aşteptărilor euroatlantice în legătură cu democraţia în Moldova. Iar această chestiune vizează interesele directe ale României.  Administraţia americană a găsit o formulă eficace prin care să îşi facă simţită prezenţa la nivel oficial în Europa de Est. Pentru Polonia şi Cehia vizita a semnificat un răspuns pozitiv cu efect tranchilizant, cel puţin pentru o perioadă. Binele este perceptibil şi pentru România, chiar dacă o vizită oficială la Washington ar fi însemnat cel puţin la fel de mult pentru politica externă şi cu siguranţă mult mai mult pentru Traian Băsescu.  

De la rece la cald aşadar, cu speranţa multora ca acest popas în Europa de Est să nu fie  o simplă bătaie pe umăr însoţită de jovialul surâs american. Deocamdată iarna se aproprie şi, după cum e vorba pe la noi, aceasta vine de undeva dinspre Nord Est.

 


[1] Discursul amabasadorului Gitenstein din data de 10 septembrie 2009, a se vedea în http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/companiile-americane-care-fac-afaceri-cu-statul-roman-se-plang-de-lipsa-de-planificare-de-la-cash-flow-la-proiecte-de-infrastructura/sumar-articol/1505978/

 [2] a se vedea  în http://www.cotidianul.ro/vizita_lui_biden_intre_interes_diplomatic_si_economic-101451.html

[3] a se vedea comentariul companiei de analiză Stratfor în http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_18538/Vicepresedintele-american-Joe-Biden-la-Bucuresti.html

30 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

29/oct/2009 EURAST recomandă: interviu cu Henry Kissinger

H. Kissinger: mutaţii geopolitice ale prezentului (China, Japonia, Rusia etc.)

EURAST Center

Întors dintr-o călătorie în China via Paris, Henry Kissinger (fost secretar de stat în administraţiile Nixon şi Ford, artizan al deschiderii SUA către China la începutul anilor 70 etc.) a acordat un interviu revelator pentru interpretarea pe care el o dă ultimelor evoluţii pe plan internaţional.

Una dintre cele mai importante schimbări de natură globală i se pare a fi noua poziţie a Chinei faţă de dominaţia dolarului pe piaţa financiară a lumii. În analiza lui Kissinger, chinezii au fost dezamăgiţi de maniera în care instituţiile americane generic denumite Wall Street au reacţionat în faţa acestei crize de acum. Încrederea chinezilor în finanţele americane şi în dolarul american au scăzut şi, din acest punct de vedere, „nimic nu va mai fi precum înainte” – spune Kissinger.

O altă schimbare importantă i se pare a se produce în Japonia. Confirmînd, în parte, aserţiunile lui Samuel Huntington (făcute la mijlocul anilor 90) referitoare la faptul că într-un viitor apropiat Japonia se va orienta mai mult către China şi va accepta înlocuirea influenţei americane cu o influenţă chineză în Asia, Kissinger atrage atenţia că, deja, noul guvern japonez a anunţat cîteva măsuri (precum retragerea ajutorului militar japonez pentru războiul din Afganistan, repunerea în discuţie a statutului bazelor americane din Okinawa) care nu trebuie subestimate. „Perioada în care Japonia se poziţiona necondiţionat în spatele Americii mi se pare de domeniul trecutului” – spune Kissinger.

În legătură cu Rusia, Kissinger crede că administraţiile americane de după 1990 au greşit pentru că au subestimat „umilinţa pe care elita şi populaţia Rusiei au simţit-o odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice”. În context, el apreciază politica administraţiei Obama de a reiniţia „un dialog de la egal la egal” cu Rusia – dar aceasta nu înseamnă că trebuie acceptate excesele Rusiei, precum războiul şi politica faţă de Georgia după 2008.

Kissinger mai comentează cu acelaşi prilej noile evoluţii în „dosarul nuclear iranian„, noua strategie pentru Afganistan, gîndirea geopolitică a Franţei etc. (text integral)

29 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

29/oct/2009 Ceauşescu, decretul 770/1966 şi generaţia „decreţeilor”

Generaţia şi decretul care au schimbat România

 

Adrian CIOROIANU

În septembrie 1957, regimul Dej a legalizat avortul la cerere. Era nu atît o dovadă de liberalism demografic cît o încercare de reconciliere cu societatea din partea unui lider care descoperea gustul dulce şi beneficiile (pentru sine) ale comunismului “naţional”.  În plus, această relativă liberalizare nu a afectat semnificativ creşterea naturală a populaţiei în România. Statul încuraja pe mai departe natalitatea şi oferea o gamă de facilităţi (de la sănătate la învăţămînt) care, pentru multe familii, erau chiar importante. Prin această cheie trebuie privită, cred, politica demografică a lui Gheorghiu-Dej.

Ceauşescu şi cei 25 de milioane de români

Nicolae Ceauşescu a schimbat însă tonul. În comparaţie cu “libertinul” Dej, Ceauşescu era capul de familie model (chiar suspect de model pentru unii, din moment ce nici azi nu-i recunosc paternitatea pentru toţi cei trei copii ai săi – ceea ce consider că este o răutate fără nici o bază). Mai mult, Ceauşescu avea o dorinţă care în timp a devenit obsesie: să devină conducătorul unui popor tot mai numeros. Nu era nimic exagerat – gîndea Ceauşescu – în a-şi dori o Românie cu 25 de milioane de locuitori. (text integral)

29 octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | 2 comentarii

28/oct/2009 Despre Rusia, UE, SUA & NATO cu Vaclav Havel

Havel despre Rusia, UE, SUA & NATO

EURAST Center

Într-un interviu recent, fostul preşedinte al Cehiei Václav Havel comentează „semnalele îngrijorătoare” care vin dinspre Rusia, dar insistă asupra necesităţii ca între Rusia şi vecinii acesteia şi Uniunea Europeană să existe un autentic parteneriat, bazat pe transparenţă şi pe deschidere. Un astfel de parteneriat însă obligă la aplicarea reciprocă a aceloraşi măsuri. „Rusia nu poate spera să fie mereu tratată ca un partener cu handicap, ale cărui greşeli să fie trecute cu vederea. Trebuie să aplicăm Rusiei aceleaşi standarde pe care le aplicăm oricărei ţări din lume” – spune Havel.

În legătură cu speranţele descătuşate – şi încă neonorate pînă acum – de preşedintele Obama, Havel povesteşte cum l-a avertizat pe acesta în legătură cu pericolul de a crea un orizont de aşteptare foarte mare care, în lipsa materializărilor, se va întoarce împotriva sa: „Cînd oamenii investesc mai multe speranţe decît <Obama> poate satisface, ei devin nervoşi. Aceste speranţe investite se transformă apoi în opoziţie”. Havel mai crede că Barack Obama a înţeles deja acest lucru.

Despre vice-preşedintele american Joe Biden, Havel crede că este „un om care pune întrebările cheie şi care spune lucrurilor pe nume” – iar mesajul pe care acesta urma să-l aducă în Europa de Est (în vizita din 21-23 octombrie a.c.) este acela că SUA îşi păstrează interesul pentru această parte a Europei, în ciuda renunţării la varianta Bush Jr. a scutului anti-rachetă.

În context, Havel comentează şi adeziunea sa la scrisoarea deschisă pe care o serie de foşti lideri din Estul Europei au adresat-o administraţiei Obama în luna iulie a.c., precum şi afirmaţiile recente ale istoricului britanic Tony Judt referitoare la „greşeala europenilor de a privi prea mult spre Washington”. Havel se opune acestei ultime interpretări, spunînd că extinderea spre Est a Uniunii Europene nu ar fi avut loc în lipsa asigurărilor de securitate oferite de NATO.

În final, Havel comentează şansele – şi temeiurile – Ucrainei şi Georgiei de a se apropia de NATO. (textul integral al interviului)

28 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

28/oct/2009 Vaclav Havel – erou de istorie şi de poveste

Un preşedinte-prinţ de poveste ce fuma cam mult

 Adrian CIOROIANU despre:

 Václav Havel, Pe scurt, vă rog!, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, 380 pagini, 30 RON; traducere din limba cehă de Helliana Ianculescu

 

            În februarie 1989, un dramaturg ceh – nedespărţit de un pachet de ţigări populare şi de cîteva brichete pe care le rătăcea constant – era condamnat la 9 luni de închisoare (pentru “vina” de a fi pus un buchet de flori la mormîntul lui Jan Pallach). În decembrie acelaşi an, acelaşi om era ales preşedinte al Cehoslovaciei, prin votul unanim al unui parlament care, foarte probabil, cu cîteva luni mai devreme nu i-ar fi dat nici măcar un zîmbet… (text integral)

28 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | Lasă un comentariu

27/oct/2009 Avanpremieră: nu rataţi mîine…

Nu rataţi mîine, miercuri 28 octombrie a.c., două texte despre un erou al contemporaneităţii: un interviu cu Vaclav Havel – fostul preşedinte al Cehiei şi artizan al revoluţiei de catifea din 1989 – despre relaţiile dintre Uniunea Europeană, NATO şi Rusia, precum şi o cronică la ultima carte a lui Havel tradusă în România.

27 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

27/oct/2009 Imaginea reală a României în lume (I)

Legatum Institute – Prosperity Index 2009

EURAST Center – Adrian Cioroianu

Legatum Institute – un institut de cercetare & analize politice din Londra – a dat publicităţii, recent, Prosperity Index: un clasament al prosperităţii (dar care este, de fapt, al celor mai bine conduse state), în funcţie de media înregistrată la clasarea după nouă criterii fundamentale: i) baza economică, ii) spirit antreprenorial şi inovativ, iii) instituţii democratice, iv) educaţie, v) sănătate, vi) siguranţa publică, vii) guvernare, viii) libertate personală şi ix) capital social.

Clasamentul „celor mai fericite state” începe cu 1) Finlanda, 2) Elveţia, 3) Suedia şi se termină cu 102) Yemen, 103) Sudan şi 104) Zimbabwe (vezi TOP 10).

Cum era de aşteptat, România se află în zona mediană a clasamentului – pe locul 48 din 104. Este cea mai slabă poziţie dintre toate ţările Uniunii Europene şi chiar şi din zona Balcanilor (dintre cele luate în calcul). În ordinea celor 9 criterii amintite mai sus, poziţia României este următoarea: i) 52, ii) 40, iii) 33, iv) 41, v) 47, vi) 40, vii) 64, viii) 78 şi ix) 102. Cum se poate observa, România este ceva mai bine clasată la capitolul iii) instituţii democratice (locul 33), dar este sub medie la vii) guvernare (loc 64), viii) libertate personală (loc 78) şi stă foarte prost la ix) capital social (loc 102)

Dintre ţările ex-comuniste cel mai bine poziţionate sînt 20) Slovenia, 25) Cehia şi 27) Ungaria. Alte poziţii: 12) Marea Britanie, 14) Germania, 17) Franţa, 19) Spania), 21) Italia, 22) Portugalia, 29) Polonia, 30) Grecia, 34) Slovacia, 35) Croaţia, 46) Bulgaria.

După România, dintre statele europene se mai află: 59) Macedonia, 61) Ucraina. Republica Moldova ocupă cel mai modest loc dintre toate statele europene – poziţia 78.

Rusia şi Turcia se află la egalitate, pe poziţia 69.

Revenind la România: „vecinii” noştri de clasament sînt 47) Emiratele Arabe Unite şi 49) Jamaica. Chiar dacă nici una dintre el nu-s campioane la indicii decisivi, de menţionat că Jamaica ne întrece la doi indicatori: libertate personală şi capital social! Plus că, pe lîngă petrol sau rom de calitate, în ambele este soare mai mult decît în România.

27 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | 2 comentarii

27/oct/2009 Din istoria cîrciumii româneşti: de la vechiul han via Maria Tănase spre cantina stalinistă

Mărirea şi decăderea cîrciumii româneşti

Adrian CIOROIANU

            (…)  De la han la cîrciumă

            În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute. Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sînt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată. (text integral)

27 octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

27/oct/2009 EURAST recomandă: Geopolitica tătarilor (partea a II-a)

Un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Tătarii şi separatismul din Peninsula Crimeea

 (partea a II-a)

de  Metin Omer

Autorul, Metin Omer, este student la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii Ovidius din Constanţa (anul III, specializarea Istorie) şi a lucrat acest studiu sub coordonarea conf. univ. dr. Florin Anghel, cadru didactic la această universitate. Studiul face parte dintr-o lucrare mai amplă şi a fost prezentată în iunie 2009 la o sesiune de comunicări studenţeşti din Facultatea de Istorie din Bucureşti. Îl recomandăm cititorilor noştri – Adrian Cioroianu

(textul primei părţi)

 

Implicarea Turciei

După dezmembrarea URSS, Turcia şi Ucraina au fost interesate să menţină “noua ordine” şi să împiedice o revenire a hegemoniei ruse în zona Mării Negre. Interesele geopolitice au favorizat apropierea dintre cele două ţări iar tătarii, prin atitudinea lor anti rusă, au devenit „puntea de legătură” dintre cele două ţări.

Problemele sociale şi economice pe care le întâmpineau aceştia a trezit interesul Turciei, tătarii fiind consideraţi “grupul etnic cel mai apropiat de turcii din Anatolia.”[1] Rusia a privit sprijinul acordat tătarilor crimeeni de către Turcia cu scepticism, suspectând că Turcia doreşte să controleze peninsula prin tătari, reducând astfel influenţa rusă.[2] Aceleaşi temeri au fost exprimate şi de liderii naţionalităţii ruse din Crimeea.[3] Acţiunile politicienilor turci au contrazis aceste afirmaţii. Turcia a susţinut încă de la început pretenţiile Ucrainei asupra Crimeei, iar Preşedintele Turciei Suleyman Demirel a declarat în 1998 că „relaţiile cu Crimeea sunt parte a relaţiilor cu Ucraina”[4]. Nici liderii tătarilor nu doresc ca Turcia să contribuie la cauza lor mai mult decât prin ajutoare umanitare, economice, culturale. Reşat Ablay, membru al Mejlisului, declara într-un interviu că în afară de contribuţiile financiare, speră ca oamenii de afaceri turci să investească în zonă pentru a crea locuri de muncă.[5] Preşedintele Mejlisului, Mustafa Cemilev, consideră Turcia „cea mai apropiată” ţară de cauza tătarilor crimeeni.[6] Preocuparea Turciei faţă de problemele tătarilor crimeeni are două cauze principale: existenţa unei diaspore numeroase a acestora în Turcia[7], iar din punct de vedere strategic dorinţa Turciei de a menţine statu-quo-ul în regiune. Turcia a fost interesată ca peninsula Crimeea sa rămână în posesia Ucrainei pentru a evita ca aceasta să fie controlată de Rusia. Cum tătarii crimeeni au fost susţinătorii autorităţilor de la Kiev în faţa separatismului rus, implicarea Turciei în ajutorarea acestora a fost acceptată de către oficialităţile ucrainene. În timpul vizitei primului-ministru ucrainean, Victor Ianukovici la Ankara din decembrie 2003, primul-ministru al Turciei, Recep Tayyip Erdogan, şi-a arătat disponibilitatea de a contribui în „chestiunile necesare” cu privire la tătarii crimeeni. Ajutorul Turciei a fost de fiecare dată bine primit, în timpul aceleeaşi vizite V. Ianukovici declarând că „mulţumeşte Turciei pentru sprijinul acordat în repatrierea tătarilor crimeeni”[8].

Implicarea Turciei s-a limitat la ajutoare umanitare şi s-a materializat doar cu acceptul ucrainean.

 

Concluzii

               Problema separatismului crimeean a apărut după dezmembrarea URSS, ea continuând să afecteze Ucraina pe plan politic, economic, social. Având importanţă geostrategică, situaţia din Crimeea a determinat implicarea Turciei care a devenit aliatul Ucrainei. În această alianţă, tătarii crimeeni au rolul de „intermediari”, atitudinea lor anti rusă coincizând cu interesul celor două ţări. Dacă pentru Ucraina interesul pentru situaţia tătarilor nu face parte decât din politica de menţinere a peninsulei în propriile graniţe, în cazul Turciei, pe lângă importanţa geostrategică este şi o problemă umanitară, lobby-ul susţinut al diasporei şi prezenţa unor personalităţi tătare în viaţa culturală, politică, economică având greutate în opţiunile externe ale Turciei.

            Chiar dacă pentru moment problema crimeeană pare rezolvată, pe viitor două chestiuni pot duce la tensionarea situaţiei: expirarea Tratatului dintre Rusia şi Ucraina asupra bazei de la Sevastopol (2017) şi radicalizarea acţiunilor tătarilor pe fondul nemulţumirilor legate de situaţia lor economică, politică, socială.

 


[1] Hakan Kırımlı, Turko-Ukrainian Relations and the Crimean Tatars în Tătarii în istorie şi în lume, Kriterion, Bucureşti, 2003, p. 317.

[2] Torr Bukkvoll, op. cit., p. 68.

[3] Anatol Lieven,  op. cit., p. 110.

[4] citat în Duygu Bayoglu Sezer, Ukraine, Turkey and the Black Sea Region în Ukraine in the World, Harvard University Press, f.l., 1998, p.93.

[5] “Emel”, Nr. 186, septembrie-octombrie 1991, p.10.

[6] Kırım Tatar Milli Meclisi Başkanımızın Mesajı [Mesajul Preşedintelui Mejlisului], „Bahçesaray”, Nr. 1, ianuarie-februarie, 1994. p. 1.

[7] Nu există date oficiale cu privire la numărul tătarilor crimeeni din Turcia dar este avansată cifra de 5 000 000. Pentru această problemă vezi Nermin Eren, Crimean Tatar Comunities Abroad, în The Tatars of  Crimea. Return to the Homeland, Duke University Press, Durham and London, 1998.

[8] „Bahçesaray”, Nr.24, decembrie 2003, p. 24.

27 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | Un comentariu

26/oct/2009 Avanpremieră: nu rataţi mîine…

Nu rataţi mîine ultima parte a studiului lui Metin Omer despre Geopolitica tătarilor şi interacţiunea acestui vechi popor cu Rusia, Ucraina şi Turcia. (vezi prima parte a textului)

26 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu

EURAST recomandă: în atenţia studenţilor de la Facultatea de Istorie din Bucureşti

Joi, 29 octombrie a.c., ora 14.00, sala 211 în localul Facultăţii de Istorie,

cursul „Intelectuali şi societate în România după 1945” al prof. univ. Adrian Cioroianu

îl va avea ca invitat special pe scriitorul Petru Popescu, autor al romanelor Prins (1969) şi Dulce ca mierea e glonţul patriei (1971), în prezent stabilit în Statele Unite ale Americii,

aflat în România pentru lansarea volumului Supleantul , recent apărut la Curtea Veche Publishing, „drama romantică a unui tânăr scriitor confruntat cu tentaţia puterii şi cu atenţia fiicei dictatorului. Oare aventura lor erotică va deveni dragoste adevărată? Ce va alege eroul? Compromisul sau libertatea? Un roman palpitant, bazat pe fapte reale, o mărturisire candidă, o superproză modernă pe ai cărei eroi îi vom cunoaşte intim şi de neuitat„.

Această întîlnire este organizată de EURAST Center – Bucureşti.

În continuare, cei doritori pot să-l însoţească pe autor la lansarea cărţii sale – care va avea loc în aceeaşi zi, la ora 18.30, la librăria Diverta – Blv. Magheru.

 

26 octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

26/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a treia)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a treia)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima şi a doua parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009. )

 

 Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care… (text integral).

26 octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

26/oct/2009 „Geopolitica Matrioşkăi” la emisiunea „Ca la carte” – TVR1

Duminica, 25 octombrie, de la ora 10.40, realizatorul Cristian Tabară a debutat la TVR 1 cu emisiunea Ca la carte – o dezbatere pe marginea apariţiilor editoriale noi.

Cartea aleasă pentru inaugurarea emisiunii – şi dezbaterii – a fost Geopolitica Matrioşkăi – Rusia postsovietică în noua ordine mondială, volumul semnat de Adrian Cioroianu şi apărut în acest an la editura Curtea Veche din Bucureşti.

Invitaţii lui Cristi Tabăra în platoul emisiunii au fost autorul cărţii, Adrian Cioroianu, profesor universitar la Universitatea Bucureşti şi fost ministru de Externe, şi Dan Dungaciu, profesor universitar la Universitatea Bucuresti. Geopolitica Matrioşkăi, subiectul emisiunii, este primul volum al unei lucrari dedicate  isto­riei recente a Rusiei postsovietice şi a spaţiului pe care  strategii de la Moscova îl numesc vecinătatea imediată a Rusiei actuale.
Dan Dungaciu considera că Geopolitica Matrioşkăi „desfide clişeul. Autorul e tranşant, aplicat şi adeptul  vorbirii (geopolitice) pe şleau. În plus, mai are o incontestabilă  calitate: conturează, tacit, un proiect strategic faţă de un spaţiu  la care ne-am raportat de multe ori defazat şi ineficace„.
La secţiunea Contestatio, cel de-al treilea invitat al ediţiei care a comentat cartea Geopolitica Matrioşkăi a fost Corneliu Vlad, editor al site-ului inforusia (sponsorizat de Lukoil ş.a., site ce pare dedicat în principal difuzării informaţiilor oficiale ruse), care a spus că nu agrează titlul cărţii şi a adăugat că autorul exagerează atunci cînd vorbeşte despre o „ideologie a revanşei” ce ar anima acţiunile Moscovei.

26 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | Un comentariu

23-24/oct/2009 Update: „Geopolitica Matrioşkăi”, „Pe umerii lui Marx” & autorul la Craiova

Lansarea volumului prof. univ. Adrian Cioroianu

 Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială (Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009)

a avut loc vineri, 23 octombrie a.c., ora 17.00 – în Sala mică a Primăriei oraşului Craiova (sub egida Zilelor Oraşului şi colocviului organizat de revista & editura Scrisul românesc); despre carte au vorbit prof. Ion Deaconescu, prodecan în cadrul Universităţii din Craiova, şi prof. Cezar Avram, de la Institutul de Ştiinţe Sociale din localitate. După lansarea de carte, a fost prezentat publicului şi numărul 10 (octombrie a.c.) al revistei Scrisul românesc (vezi sumarul integral în format pdf.) ce strînge cele cca 15 comunicări prezentate la colocviul Actualitatea istoriei literare, desfăşurat în prima parte a aceleiaşi zile.

În cadrul colocviului (desfăşurat în dimineaţa zilei de 23 octombrie), prof. Adrian Cioroianu a prezentat comunicarea Nicolae Ceauşescu – personaj literar. Literatură, cult şi propagandă în România anilor 70. Studii de caz: Puterea şi Adevărul (Titus Popovici) şi Delirul (Marin Preda).

În cursul zilei de 23 octombrie, prof. Adrian Cioroianu a participat la două emisiuni ale postului TVR Craiova: la emisiunea matinală, cu o prezentare a cărţii Geopolitica Matrioşkăi, şi la emisiunea de seară Regional Expres (transmisă şi pe TVR3), alături de pr. Mihalache Tudorică şi de realizatorul Traian Bărbulescu.

 

Sîmbătă, 24 octombrie a.c., ora 11.00 – în Sala Oglinzilor din Muzeul de Artă Craiova a avut loc gala de decernare a premiilor revistei şi editurii Scrisul românesc pe anul 2009, prilej cu care au fost premiaţi, printre alţii, profesorii universitari Paul Cornea, Eugen Negrici, Constantin Zărnescu, prof. Constantin M. Popa şi Ioan Lascu sau ing. Adrian Paleolog. Prof. Adrian Cioroianu a primit Diploma de Excelenţă „pentru activitatea profesională şi pentru promovarea României în lume”.

 

22 octombrie 2009 Posted by | Bibliografii, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | 4 comentarii

22/oct/2009 EURAST recomandă: Filip Vârlan despre „triunghiul” Turcia, Armenia, UE

Despre condiţionalitate, bazar şi acordul turco-armean

 

Filip Vârlan

 

Filip Vârlan este un absolvent meritoriu al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti; în prezent, lucrează într-o multinaţională din Bucureşti. Păstrează însă interesul pentru temele istorico-geopolitice cu impact în actualitate. Recomandăm cititorilor noştri acest text al său, scris special pentru G E O P O L I T I K O N  – Adrian Cioroianu

 

Unu, doi, trei…. Nu e vorba despre o simplă numărătoare, ci de trei situaţii ce aparent nu au nici o legătură între ele, reuşind să trişeze dorinţa de a le închega şi plasa în contextul dorit. Voi încerca totuşi să le prezint mai întâi în varianta scurtă pentru ca mai apoi să le extind.

 Numărul unu: după câţiva ani în care proaspetele democraţii, din la fel de proaspăta Europă Central-Estică eliberată din nevralgia cu tentă roşie ce a durat mai multe decenii, au „încercat” Vestul prin politici când mai prudente, când mai incisive, Uniunea Europeană înfăţişa într-o formă compactă criteriile de pornire în procesul de extindere către Estul Europei. Se întâmpla în 1993 la Copenhaga; partea cea mai dificilă avea să urmeze.

 Numărul doi: într-o frumoasă după-amiază de august (a.c.) la Istanbul, o turistă de pe plaiurile mioritice îşi clătea ochii prin bazarul central plimbându-se printre vitrinele  ticsite până la refuz cu aur. Pentru cei cunoscători, şi cu siguranţă că sunt destui, simpla curiozitate a turistului în faţa hăţişului comerţului de tip oriental scoate de după tejghea chiar şi pe cel mai insignifiant negustor dornic de profit. Persoana respectivă nu a scăpat de această abordare directă ce a început cu o invitaţie într-o engleză aşa cum numai turcii ştiu să o nuanţeze: „We have very nice…everything”. Depărtându-se uşor de insistenţele negustorului, aude din spate un fel de strigăt plin de patetism dar cu siguranţă foarte studiat: „What’s wrong with us, Lady?”

 Numărul trei: pe 10 octombrie (a.c.) Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA, dădea ultimele telefoane din limuzina aflată în parcarea unui hotel din Zürich. Interlocutorii, ambii Miniştri de Externe, Eduard Nalbandian din partea Armeniei şi Ahmet Davutoglu din partea Turciei, păreau să facă zadarnice încercările administraţiei americane de a obţine un acord între cele două state. Spre norocul celei care a dat telefoanele, operaţiunea a reuşit chiar dacă viitorul rămâne să o demonstreze.

 Copenhaga 1993

Criteriile de care un stat candidat la statutul de membru al UE trebuia să ţină seama în negocieri prindeau o formă ce se baza pe trei direcţii principale. Primul criteriu se axa pe necesitatea existenţei unei stabilităţi instituţionale care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi statul de drept. Următorul criteriu cerea dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor pieţei precum şi concurenţei. Nu în ultimul rând, al treilea criteriu stabilea un caracter funcţional şi tehnic al aderării şi anume adoptarea acquis-ului comunitar înainte de integrare.

Istoria extinderii UE către Est a întărit perceperea condiţionalităţii ca instrumentul cel mai eficace în negocierile cu ţările candidate. Complexitatea acesteia impune cu siguranţă diverse modalităţi de analiză. O posibilă abordare împarte condiţionalitatea în două părţi ce au un caracter mai degrabă complementar decât diferit. Cu alte cuvinte, este vorba de un prim tip de criterii democratice care conţineau principiile politice ale Uniunii însoţite de normele drepturilor omului şi care s-au conturat în faza iniţială a tranziţiilor postcomuniste din Europa. Totodată, ele au stat la baza relaţiilor dezvoltate între candidaţi şi Comunităţile Europene la acea vreme. Al doilea tip de condiţionalitate este de caracter tehnic şi strict relaţionat cu adoptarea acquis-ul în faza negocierilor avansate. El şi-a pus amprenta cu precădere în ultima parte a procesului de extindere, încercând să nu piardă din vedere stabilitatea dimensiunii democratice fără de care legislaţia nu ar fi putut fi implementată.

Transformarea în tinere democraţii părea să depăşească nucleul intenţiei strict politice devenind un fel de trend pentru totalitatea candidaţilor din această parte a Europei la statutul de membru UE. Fără a obţine o suprapunere totală a formelor pe fond, principiile democratice au avut de parcurs un drum relativ liniar în majoritatea statelor, respectarea minorităţilor funcţionând la parametrii normali mai în toate cazurile cu câteva excepţii dintre care făcea parte şi Slovacia guvernării Meciar. Cu siguranţă că respectarea drepturilor omului şi dorinţa de integrare au mers în tandem. În schimb, dacă existenţa unui stat de drept părea un obiectiv aparent mai uşor de decretat decât de demonstrat pentru candidaţi, construcţia unei legislaţii care să pună la adăpost drepturile minorităţilor a părut un punct dificil de atins şi a fost retrasat ori de câte ori a scăzut şi opinia proaderare.

În procesul de integrare al statelor Est europene, drepturile minorităţilor nu au fost singurul milestone însă cu siguranţă că au contat chiar şi atunci când criteriile politice făcuseră loc aspectelor tehnice juridico-economice. Iar cazul Turciei, cu un statut geografic incert, cu o apartenenţă la un val de aderare specific ce a depăşit dimensiunea celui Central Est european, având şi cu un trecut necomunist, nu face excepţie. 

 „What’s wrong with us, lady?” 

Lăsând la o parte răsfăţul comerciantului turc, întrebarea centralizează anumite dubii pe care Vestul le are în legatură cu Turcia sau cu turcismul în genere. Actor principal în istoria Europei, Turcia a trecut prin diferite maniere de percepţie profund contextualizate. De la Imperiu Otoman, responsabil cu principala ameninţare pentru lumea creştină, la naşterea statului modern turc la începutul secolului XX şi continuând cu rolul prooccidental jucat în ultimii 50 de ani, societatea turcă a ajuns să fie percepută pe de-o parte ca cea mai deschisă latură a lumii musulmane iar pe de altă parte ca un elev inconsecvent atunci când vine vorba de adaptarea la valorile vestice. Lecţiile la care acest elev a început să participe au luat amploare în momentul în care Comisia Europeană a lansat în Decembrie 1989 ideea că Turcia ar putea deveni membru al Comunităţilor Europene. În prudenţa-i specifică, Comisia a accentuat necesitatea întrunirii unor condiţii mai favorabile ţinând cont de situaţia politică şi economică precum şi de relaţiile cu Grecia plus conflictul din Cipru. Consiliul European de la Luxemburg a decis în 1997 începerea negocierilor cu statele Central Est europene inclusiv Cipru dar nu şi cu Turcia.

Recunoaşterea definitivă ca şi candidat a survenit la Consiliul European de la Helsinki în decembrie 1999, pentru ca în 2002 să se pună bazele unui plan de începere a negocierilor.

Indiferent de viteza cu care s-au succedat tratativele, au existat şi încă mai există anumite chestiuni sensibile ce ţin de respectarea drepturilor omului. Acelaşi elev, silitor când este vorba de comerţ, ca dovadă că în cazul capitolelor precum uniunea vamală sau politica industrială „nu sunt aşteptate dificultăţi majore”, devine alunecos în faţa lecţiei privind libertatea de exprimare ce conţine la rându-i şi nişte resorturi istorice. Controversatul Articol 301 din Codul Penal Turc, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, specifică în forma sa iniţială ilegalitatea oricăror critici catalogate facil ca insulte la adresa Turciei, a etniei turce sau a instituţiilor guvernamentale din statul respectiv. În 2008 prevederile sale erau schimbate, ilegalitatea fiind redusă doar la insulte la adresa turcismului.

Ca o consecinţă absolut reală, lecţia despre libertatea de exprimare s-a transformat repede în lecţia de istorie în momentul în care scriitorul Orhan Pamuk a făcut referire directă într-o publicaţie elveţiană la uciderea a treizeci de mii de etnici kurzi şi a unui milion de armeni de către turci. Nefiind singurul caz în care o persoană a intrat sub incidenţa Articolului 301, o serie de alte personalităţi, precum jurnalistul Perihan Magden sau scriitorul Elif Şafak şi lista continuă, au avut parte de incidente juridice, menţionarea unei “pete istorice” proeminente pe obrazul turc, şi-aşa înăsprit de numeroase conflicte şi mândrii imperiale, a reprezentat un moment de prea mare încărcătură etică încât să fie tratat cu usurinţă. 

 10 Octombrie 2009

În aceeaşi ţară în care Orhan Pamuk deschidea cutia Pandorei, Hillary Clinton punea la punct ultimele detalii înaintea semnării acordului între Turcia şi Armenia. Restabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări reprezintă un punct cheie în configurarea geopolitică a zonei şi în viitoul relaţiilor externe dintre statele ce o compun. În  bună măsură, prezenţa americană la semnarea acestui acord, rod al unei efort de peste 9 luni susţinut de Hillary Clinton, poate fi pusă la acelaşi nivel cu interesele pe care Rusia sau UE speră să le vadă dând roade. Încheierea acordului nu a fost lipsită de palpitaţiile aferente unei relaţii tensionate între Turcia şi Armenia care au reuşit cu greutate să reînvie speranţa redeschiderii graniţelor. Astfel, o ultimă variantă a discursului pe care partea turcă urma să-l ţină a intrat în posesia Secretarului de Stat al SUA chiar în ajunul ceremoniei. Ce conţinea prima variantă? Este greu de spus, însă cu siguranţă că noua variantă venea să atenueze temerile şi suspiciunile mari existente de ambele părţi.

Acordul s-a confruntat pe fundal cu  opoziţia puternică venită din partea diasporei armene care a cerut şi cere în continuare ca Turcia să recunoască genocidul comis în 1915. Graniţa de 325 de km închisă de 16 ani are un sprijin mai mult decât puternic în graniţa mentalului colectiv care se proiectează în două oglinzi diferite. Patina timpului s-a incrustat într-un fel specific în ambele cazuri. Pentru Armenia uciderea a peste un milion de etnici reprezintă un obstacol ce nu poate fi depăşit de nici un fel de înţelegere comercială care, chiar dacă ar aduce profituri serioase, nu ar putea obţine susţinerea morală. Pentru Turcia, o posibilă admitere a crimei ar pune serioase întrebări referitoare la principiile pe care statul modern turc şi-a pus temelia.

Semnarea acordului pare să fi evitat o abordare directă a acestui subiect, recunoaşterea de facto din partea Turciei fiind înlocuită printr-o comisie care să analizeze arhivele din perioada Primului Război Mondial pentru a se configura dimensiunea atrocităţilor.

 Iată aşadar un mozaic de neînţelegeri, resentimente, interese economice şi politice aflate într-o permanentă reconfigurare ce aparţine unei arii în care turcismul este ocrotit prin lege şi contestat prin oameni şi fapte istorice. Între condiţionalitatea cizelată de-a lungul negocierilor UE cu statele din Europa Centrala şi de Est, atitudinea languros intrigată a comerciantului turc din bazar şi telefoanele lui Hillary Clinton există un liant care ne oferă o viziune panoramică a transformărilor petrecute în această parte a lumii în ultimii 20 de ani.

Exact acest liant l-a rezumat un taximetrist din Istanbul într-o splendidă seară de vară pe malul Bosforului puternic iluminat, când îşi conducea clienta la hotel pe nişte căi ocolite intenţionat pentru un surplus de bani, totul spre disperarea celui care trebuia să plătească. De partea cealaltă începea Asia, în faţă se întindeau Balcanii iar dinspre scaunul şoferului o voce jucauşă spunea: “panoramík, madám!” 

 (20 octombrie 2009)

22 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Un comentariu

21/oct/2009 Despre vizita vicepreşedintelui SUA Joe Biden la Bucureşti

Joi, 22 octombrie a.c., ora 10.00, la Realitatea TV, Adrian Cioroianu vorbeşte despre miza şi implicaţiile vizitei vicepreşedintelui SUA Joe Biden în Polonia, România şi Cehia.

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | Lasă un comentariu

21/oct/2009 Avanpremieră: mîine, despre Turcia spre UE, via Armenia

Nu rataţi mîine, 22 octombrie a.c., un text al lui Filip Vârlan – absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti – despre complexitatea relaţiei turco-armene (cu influenţe din UE sau SUA) în contextul actual.

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

Foreign Policy – România & EURAST Center mulţumesc tuturor participanţilor!

Revista Foreign Policy – România & EURAST Center au organizat miercuri 21 octombrie a.c., ora 17.00, o dezbatere la Facultatea de Istorie din Bucureşti (detalii). Sala mare a Bibliotecii a fost plină, discuţia – despre administraţia Obama, strategia NATO, scutul anti-rachetă, Rusia, Ucraina, Turcia, Georgia, România, R. Moldova, Marea Neagră etc. – a fost animată, vorbitorii şi-au etalat argumentele, dar fără a cădea de acord între ei asupra tuturor interpretărilor posibile propuse; ceea ce, dată fiind tema, nici nu-i de mirare. Mulţumiri tuturor participanţilor!

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

21/oct/2009 UE, NATO (& România!) şi miza alegerilor din Ucraina

Miza în creştere a alegerilor din Ucraina

EURAST Center – Adrian Cioroianu

 Ucraina se pregăteşte pentru alegerile prezidenţiale, programate – după îndelungi polemici – pentru 17 ianuarie 2010. Înscrierea candidaţilor a început luni, 19 octombrie – şi va continua pînă pe 13 noiembrie a.c., după care este de presupus că „miezul” campaniei electorale va cuprinde toată gama de strategii şi atacuri imaginabile. Elementele pro-occidentale ucrainiene doresc perpetuarea moştenirii valoroase a (ceea ce a mai rămas din legenda) revoluţiei portocalii din 2004. Pe de altă parte, Rusia nu a făcut niciodată un secret din faptul că doreşte o schimbare de proporţii în politica externă a Kievului – în sensul unei agende care să nu mai vorbească despre apropierea de NATO, ci, pe cît posibil, despre o reorientare pro-rusă.

În acest sens, există puţine îndoieli asupra faptului că Moscova îl va susţine  (ca şi în 2004 – dar, probabil, cu mijloace mai diversificate decît atunci!) pe Viktor Ianukovici – fost premier al Ucrainei, lider al Partidului Regiunilor, cu baza de susţinere în Estul Ucrainei şi în rîndul populaţiei filo-ruse.

În cursă s-au mai înscris (sau urmează s-o facă) actualul preşedinte, Viktor Iuşcenko, actualul premier Iulia Timoşenko, fostul ministru de Externe şi preşedinte al Parlamentului Arseni Iaţeniuk, liderul partidului comuniştilor ucrainieni Petro Simonenko ş.a.

Deocamdată, sondajele sînt irelevante – vezi versiunea agenţiei ruse RIA Novosti – (şi este oricum de aşteptat ca o bună parte dintre aceste sondaje aruncate pe piaţă să aibă mai curînd un scop de manipulare – ca şi în alte ţări ale Europei de Est aflate în situaţii similare…), dar este de aşteptat ca cele mai mari şanse de a accede în turul II al alegerilor să le aibă Iulia Timoşenko şi Viktor Ianukovici. Foarte probabil, pe locul al III-lea se va plasa A. Iaţeniuk – iar el îşi va sfătui votanţii să se îndrepte către I. Timoşenko.

Este, de asemenea, de aşteptat ca în lunile următoare criticile Rusiei la adresa administraţiei Iuşcenko să sporească în intensitate, pe diverse teme – de la „cooperarea” cu Gazprom şi pînă reluarea alegaţiilor că Ucraina ar fi sprijinit cu armament Georgia în 2008 etc.

Miza alegerilor din Ucraina rămîne impresionantă – pentru că tipul de relaţii dintre Kiev şi Moscova va marca într-o manieră importantă atît atmosfera politică generală din Estul Europei, cît şi Parteneriatul Estic al UE sau strategia de ansamblu a flancului estic al NATO. Prin jocul conexiunilor, aceste alegeri sînt foarte importante şi pentru România – chiar dacă ea are propriile alegeri prezidenţiale. De urmărit pe mai departe.

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

21/oct/09 EURAST recomandă: geopolitica tătarilor & Ucraina, Rusia şi Turcia

Un popor străvechi între Ucraina, Rusia şi Turcia

Tătarii şi separatismul din Peninsula Crimeea

 (prima parte)

de  Metin Omer

Autorul, Metin Omer, este student la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii Ovidius din Constanţa (anul III, specializarea Istorie) şi a lucrat acest studiu sub coordonarea conf. univ. dr. Florin Anghel, cadru didactic la această universitate. Studiul face parte dintr-o lucrare mai amplă şi a fost prezentată în iunie 2009 la o sesiune de comunicări studenţeşti din Facultatea de Istorie din Bucureşti. Îl recomandăm cititorilor noştri – Adrian Cioroianu

 

De la declararea independenţei Ucrainei la 24 august 1991, Crimeea a fost regiunea care a creat cele mai mari probleme autorităţilor de la Kiev. Complexitatea situaţiei din această zonă a fost determinată de mai mulţi factori. Prezenţa unei majorităţi ruse în peninsulă a favorizat apariţia unei mişcări care dorea o mai mare autonomie sau chiar separarea de Ucraina.[1] Importanţa strategică a determinat implicarea Rusiei care în politica de păstrarea a bazei navale de la Sevastopol a sprijinit mişcarea separatistă rusă. Apartenenţa  Crimeei a stârnit alte dezbateri. Până în 1954 aceasta a fost parte a URSS, la 19 februarie fiind transferată în administraţia R.S.S. Ucraina.[2] Reîntoarcerea tătarilor crimeeni, unul din popoarele deportate din ordinul lui Stalin în 1944, a contribuit şi ea la tensionarea situaţiei.

Separatismul rus

Mişcarea separatistă din Crimeea a apărut imediat după declararea independenţei Ucrainei. A doua zi, la 25 august 1991, a fost înfiinţată Mişcarea Republicană (RDK). Aceasta susţinea anularea actului din 1954 prin care Crimeea era cedată Ucrainei şi propunea organizarea unui referendum în urma căruia să se decidă statutul regiunii.[3] În noiembrie 1991, Parlamentul crimeean a votat o lege pentru organizarea referendumului, în câteva luni fiind strânse 250 000 de semnături în favoarea oragnizării acestuia.[4] La 20 mai 1992, Parlamentul de la Simferopol a declarat independenţa Crimeei şi a stabilit susţinerea unui referendum asupra acestei decizii în august 1992. Autorităţile ucrainene au reacţionat în faţa acestor decizii declarându-le neconstituţionale.[5] La 30 iunie 1992, Parlamentul ucrainean a adoptat legea cu privire la „Delimitarea puterilor organelor centrale ucrainene şi cele ale Republicii Crimeea”. Legea prevedea existenţa cetăţeniei duble crimeene şi ucrainene şi atribuia drepturile asupra resurselor şi pământului din Crimeea, crimeenilor. Această lege urma să intre în vigoare doar dacă legile şi Constituţia crimeeană erau în acord cu cele ucrainene şi dacă era anulată susţinerea referendumului, ceea ce s-a întâmplat la 9 iulie 1992.[6]  (text integral)

21 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

20/oct/2009, ora 17.00: Adrian Cioroianu la Realitatea TV despre actuala criză politică

20 octombrie 2009 Posted by | Intelo | , | Lasă un comentariu

20/oct/2009 Eveniment! Vicepreşedintele SUA va admira criza politică de la Bucureşti

Vicepreşedintele SUA, Joe Biden, la Varşovia, Bucureşti şi Praga

(good cop Clinton în Rusia, bad cop Biden în Europa Centrală şi de Est)

 

EURAST Center – Adrian Cioroianu

În filmele poliţiste americane (şi nu întotdeauna în cele mai bune), e perceptibil deseori acel presupus truc sintetizat în expresia bad copgood cop: un poliţist vine, îl bruschează măcar verbal pe suspect şi îl asaltează cu întrebări; după care vine altul şi-i oferă aceluiaşi suspect ţigări sau un pahar cu apă, vorbeşte calm şi pune întrebări în sotto voce.

Ultimul număr al revistei Newsweek (datat 19 octombrie a.c.) vorbeşte despre politica bad cop – good cop a SUA faţă de Rusia, invocînd tacticile politice ale vicepreşedintelui Biden, respectiv ale preşedintelui Obama. Comparaţia devine verosimilă, cu punctul de plecare în două evenimente din luna iulie a.c. La începutul acelei luni, s-a consumat vizita preşedintelui Barack Obama la Moscova – în spiritul „resetării” relaţiilor americano-ruse (idee pe care administraţia Obama a lansat-o în februarie a.c.). După vizita preşedintelui Obama în Rusia (= good cop) a urmat, la finele lui iulie, vizita vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, în Ucraina şi Georgia (= bad cop) – unde a spus că SUA nu vor recunoaşte sfera de influenţă a vreunei puteri în zonă (trimitere directă la Rusia); după acea vizită, Biden a oferit prognoze dure despre viitorul imediat al Rusiei (economie viciată, populaţie în scădere, sistem bancar defectuos etc.), atrăgîndu-şi şi mai mult criticile Kremlinului – deşi acelaşi Biden aka bad cop fusese cel care, din noua administraţie a SUA, vorbise primul despre „resetarea” americano-rusă.

Scenariul pare a se repeta în aceste zile. După vizita la Moscova a secretarului de stat Hillary Clinton – vezi materialele EURAST din 13 octombrie a.c. şi din 19 octombrie a.c. – (vizită din care analistul Vladimir Socor spunea recent că dna Clinton s-a întors „cu mîinile goale”; iar opoziţia republicană americană o critică pe dna Clinton pentru „cedări şi lipsă de fermitate în faţa Rusiei”), este iarăşi rîndul vicepreşedintelui Joe Biden să joace rolul de bad cop la adresa Rusiei.

Biden face în aceste zile o vizită în trei importante (din punct de vedere strategic) state ale Europei central-estice: Polonia, România şi Cehia – mîine, miercuri, el va ajunge la Varşovia, joi va fi la Bucureşti, iar vineri va merge la Praga. Traseul nu este întîmplător: Polonia şi România par a fi statele cele mai sceptice la adresa raţiunilor „resetării” girate de Barack Obama, iar Cehia împărtăşeşte cu Polonia (la nivel politic) dezamăgirea că Obama a renunţat la scutul anti-rachetă fără să le consulte în prealabil.

Previzibil, Joe Biden va da asigurări – atît la Varşovia şi Praga, cît şi la Bucureşti – că această zonă a Europei va rămîne foarte importantă pentru securitatea continentului şi pentru strategia de ansamblu a NATO. Nu este exclus ca Biden să insiste asupra alternativei propuse de administraţia Obama la vechiul scut anti-rachetă. De asemenea, este de aşteptat ca Biden să facă referiri la securitatea energetică a Europei de Est şi la proiectul Nabucco.

În cazul concret al vizitei lui Biden la Bucureşti: i) rămîne de văzut cum va percepe vicepreşedintele american penibila criză politică din România (deşi nu e obligatoriu să se pronunţe explicit în acest sens) şi ii) rămîne de văzut cu ce intensitate Biden va aminti parteneriatul strategic americano-român (oricum, minime şanse să amintească axa Bucureşti – Londra – Washington: atît pentru că această axă nu prea există pentru Washington şi Londra, cît şi pentru faptul că invocarea formulei ar putea fi interpretată ca o imixtiune în campania prezidenţială de la Bucureşti, inutil de precizat în favoarea cui).

20 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

19/oct/2009 Va deveni Serbia pilonul Rusiei în Balcani?

Preşedintele Medvedev în vizită la Belgrad

EURAST Center – Adrian Cioroianu

 

Mîine, 20 octombrie, preşedintele D. Medvedev va ajunge la Belgrad, într-o vizită în care este de aşteptat, printre altele, că se va reitera sprijinul Rusiei pentru susţinerea poziţiei oficiale a Serbiei în privinţa provinciei Kosovo.

Dar alte subiecte ale convorbirilor sînt cel puţin la fel de importante: „Pe parcursul viitoarelor întîlniri, ne aşteptăm să discutăm în detaliu planurile privind proiectele de anvergură comune, inclusiv în domeniile industriei energetice, ca şi în sfera transporturilor, culturii, sfera umanitară, ştiinţifică sau a cooperării tehnologice” – declara Dimitri Medvedev unui ziar sîrb în preambulul vizitei sale. În sens mai larg, de la sfîrşitul anilor 90 şi pînă azi (dar mai ales după recunoaşterea independenţei Kosovo de către o serie de state occidentale, în februarie 2008) Rusia a încercat să transforme Serbia într-un cap de pod al prezenţei sale în Balcani şi în Europa de Sud.

Recent, compania de stat Gazprom a semnat un contract cu compania de gaz a Serbiei prin care, printr-un joint venture, se va construi pe teritoriul Serbiei un depozit de gaz ce va fi alimentat de Gazprom (vezi text al agenţiei ruse RIA Novosti).

Vizita lui Medvedev la Belgrad este prima a unui preşedinte rus după cea a lui Vladimir Putin, din 2001. Cu acest prilej – îmbinare a memoriei, istoriei şi politicii externe -, Medvedev va participa la manifestările prilejuite de aniversarea a 65 de ani de la eliberarea Belgradului de trupele naziste (în toamna lui 1944). Ar fi interesant de ştiut ce opinie ar fi avut mareşalul Tito despre evenimentele de atunci şi ecoul lor de azi.

19 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , | Lasă un comentariu

19/oct/2009 Un eşec sau doar o amînare? – Vizita la Moscova a secretarului de stat al SUA

După vizita la Moscova a dnei Hillary Clinton

EURAST Center Adrian Cioroianu

Rapoartele de presă asupra vizitei converg spre ideea că Moscova nu s-a lăsat impresionată de efortul de persuasiune al secretarului de stat H. Clinton în privinţa unei conduite mai ferme a Rusiei la adresa Iranului: ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a repetat că instituirea unor sancţiuni mai dure ar fi „contraproductivă” în acest moment. Totodată, semnalul pe care Rusia vrea să-l dea cu aceaşi ocazie este acela că decizia preşedintelui Obama de a renunţa la scutul anti-rachetă din Cehia & Polonia nu presupune vreo cedare a Moscovei pe alte subiecte de interes comun ruso-american (vezi text din New York Times). În context, criticile la adresa politicii est-europene şi ruse a administraţiei Obama este de aşteptat să se radicalizeze în tabăra politică a republicanilor.

19 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

Important! Invitaţie pentru toţi cei interesaţi

Miercuri, 21 octombrie, ora 17.00,

în Sala Mare a Bibliotecii din Facultatea de Istorie

(Bdul Regina Elisabeta, nr. 4-12, sector 5, Bucureşti),

revista Foreign Policy România şi EURAST Center

vă aşteaptă la dezbaterea

La Est de Bruxelles, la Vest de Moscova:

Cine şi ce mai ameninţă astăzi România?

_______________
 
Vorbitori: Petre Roman, fost prim-ministru al României,

Adrian Cioroianu, Dr. în Istorie, fost ministru de Externe, prof. univ. la Facultatea de Istorie,

şi Dan Dungaciu, Dr. în Sociologie, ISPRI al Academiei Române
 
Discuţiile sunt moderate de Ovidiu Nahoi, redactor-şef al Foreign Policy, ediţia românească a prestigioasei reviste de „politică globală, economie şi idei”. 

18 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , , | Lasă un comentariu

18/oct/2009 TVR Cultural – Despre Che Guevara ca erou de film

Duminică, 18 octombrie a.c., ora 21, pe TVR Cultural,

la emisiunea Cinema Dreaming,

Adrian Cioroianu & Magdalena Stanciu

despre filmul Che Guevara – Part Two (2008),

în regia lui Steven Soderbergh

18 octombrie 2009 Posted by | Intelo | | 2 comentarii

18/oct/2009 Invitatul din weekend – Dan Dungaciu despre România şi R. Moldova

România, cea mai mare provocare pentru R. Moldova

Dan Dungaciu

 

„Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..”
(Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990)

Frontiera euroatlantică a ajuns la Prut şi există riscul să rămână acolo, cel puţin pentru încă o generaţie. „Revoluţiile colorate” au fost un proiect generos şi substanţial, dar consecinţele nu au fost cele aşteptate. România rămâne ţară de frontieră, ceea ce poate însemna şi criză, dar şi oportunităţi. Eterna şi fascinanta provocare a României postcomuniste rămâne în continuare RM. Dar şi viceversa.

„Geografii simbolice” sau de unde a pornit totul

De unde trebuie să pornească integrarea europeană a RM? Drumul integrării europene a fiecărui stat răsăritean este deja consacrat. Înainte de integrarea propriu-zisă în UE, toţi răsăritenii au trecut prin „filtrul” NATO. Dar, anterior, primul pas al demersului euroatlantic a fost plasarea conştientă şi asumată a fiecărei ţări într-o geografie simbolică europeană. „Suntem europeni!”, „Înapoi în Europa!” – scandau aceste popoare în 1989. Asumarea unei „geografii simbolice” a arătat că ele ştiau şi de ce. Răspunsul fiecăruia a fost după posibilităţi istorice şi oportunităţi geografice. Nemţii din Est şi-au asumat „geografia simbolică” a Germaniei occidentale, reunificarea din 3 octombrie 2009 fiind prima extindere a spaţiului euroatlantic, sau invers.

Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost şi ele norocoase – mitul „Europei Centrale” („A treia Europă”) a fost utilizat copios şi eficace. După care, cuminte, a ieşit din scenă. România şi Bulgaria au avut probleme cu această „geografie simbolică”, pe care au căutat-o în multe locuri – românii chiar prin Europa Centrală! -, dar, până la urmă, s-au mulţumit cu europenitatea sud-estică şi cu o identitate de tip negativ – „noi nu suntem balcanici” -, atributul balcanităţii fiind plasat undeva în zona ambiguă şi sângeroasă a fostei Iugoslavii.

Balticii au fost cei mai radicali. „Geografia simbolică” la care au apelat a fost intervalul interbelic, pe care l-au accesat urgent şi fără rest. Preambulul Constituţiei estone, de pildă, vorbeşte, senin, despre „dreptul imprescriptibil la autodeterminare al naţiunii proclamate în… 24 februarie 1918”! Cât despre fundamentele legitimităţii ale noii Constituţii, ele sunt plasate tot acolo: „Poporul estonian a adoptat, pe baza primului articol din Constituţia intrată în vigoare în 1938 şi prin Referendumul din 29 iunie 1992, următoarea Constituţie”. Letonia nici măcar nu s-a sinchisit să scrie un text nou.

În mai 1990, Consiliul Suprem al ţării a trecut o rezoluţie, declarând că independenţa Letoniei, recunoscută internaţional în 1920, era de jure încă în vigoare şi a proclamat supremaţia legii letone asupra legii sovietice. Constituţia Republicii Letone a devenit, aşadar, cea din 15 februarie 1922, la care au fost adăugate o serie de amendamente în 2002. Resorturile legitimităţii Lituaniei sunt aceleaşi.

Adoptată prin referendum, la 25 octombrie 1992 şi amendată la 30 martie 2003, Constituţia pune în prim-plan „naţiunea lituaniană” şi invocă statul lituanian constituit „cu secole în urmă”, „lupta seculară pentru independenţă şi libertate”, „apărarea spiritului naţional, a limbii natale, a alfabetului şi a tradiţiilor”. Următoarele pe lista estică euroatlantică s-au considerat a fi Ucraina şi RM. „Geografia simbolică” a Ucrainei este ambiguă şi include, în proporţii aproape echivalente, Estul şi Vestul. Ucraina nu e Rusia – aşa sună titlul cărţii fostului preşedinte Kucima. Dar atunci, ce e? Şi la ce Ucraină ne referim, până la urmă? Nu ştim. Mai rămâne, deocamdată, doar RM.

Statutul geocultural al Basarabiei

Şi aici revenim la problema „geografiei simbolice” a acesteia, cea care va marca viitorul parcurs al acestui stat ajuns la vârsta majoratului. Una dintre ideile de forţă ale Chişinăului, la începutul anilor ’90, a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav – nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În pofida existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin, ilustrat, înainte de toate, prin limbă.

Moldova nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv apartenenţa la URSS. „Europenismul” tânărului stat are la bază, înainte de toate, această zestre identitară. Dar tipul acesta de discurs a intrat în recul în timpul „regimului Voronin”. La aproape 18 de ani de la declararea Independenţei, unii lideri politici se codeau să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea ridicolă de „limbă de stat”.

Obsesia multiculturalismului, marota preferată a PCRM, respectiv obsesia cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugera iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede.

Şi tocmai această majoritate a fost pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar care riscă să fie „slavizat” prin decizie politică.

Undeva prin decembrie…

Alegerile din 29 iulie au fost preambulul unui nou proiect (geo)politic pentru RM, care s-a mişcat prea mult între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate – masochist sau nu – din partea Moscovei. Schimbarea politică trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. Miza principală a RM din această perspectivă devine România, aşa cum problema principală a României este RM. Entuziasmul de moment al unei relaţii bilaterale a fost temperate de evoluţiile de moment. Dar exagerările nu îşi au locul. România este astăzi într-o criză, dar situaţia ei poate fi caracterizată prin instabilitate politică într-un mediu stabil (contextul euroatlantic). Problema RM este mai gravă. Ea este stabilă într-un context instabil. Ceea ce este incomparabil mai periculos.

Şi nici stabilitatea RM nu e tocmai certă, fără un preşedinte ales şi cu o opoziţie de 48 de mandate. Dar acestea sunt detalii. Aşa cum integrarea europeană trebuie gândită într-un orizont de timp extrem de larg, aşa trebuie gândită şi relaţia dintre România şi RM. În ciuda derapajelor de moment, nici Bucureştiul, nici Chişinăul nu trebuie să uite că relaţia dintre două state rămâne prioritară şi strategică. Pentru ambele. Debutul ei format se poate consemna cu ocazia primei întâlniri oficiale dintre cei doi preşedinţi români. Undeva prin decembrie.

_________________

text publicat în ziarul Timpul din Chişinău, 16 octombrie a.c.

 

18 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , | Lasă un comentariu

Din istoria hanului & cîrciumii la români

Mărirea şi decăderea cîrciumii româneşti

 Adrian CIOROIANU

De două secole şi mai bine, istoricii – ulterior sociologii, etnologii etc. – se întreabă în ce măsură locanta generică, sub diferitele ei categorii (de la tavernă la han etc.), este o marcă a civilizaţiei mediteraneene. Pentru majoritatea, răspunsul este afirmativ: localurile unde se mănîncă şi se bea (şi eventual se înnoptează) în afara căminului ţin de civilizaţiile şi ariile geografice caracterizate printr-o mare mobilitate a indivizilor. Şi, de 2500 de ani încoace, spaţiul Mediteranei – de la porturile sale pînă la oraşele aflate pe o rază în jurul coastelor – a fost unul al călătorilor şi călătoriilor. Vinul aspru şi negru, uleiul de măsline, sarea de mare, citricele şi pîinea coaptă în ţest dădeau gust, atmosferă şi acompaniament cărnii şi legumelor. Soldaţi, negustori, oficialităţi sau vînători de oportunităţi, plus cohorte de animatoare femei dădeau viaţă acestor locante în care monedele greceşti, apoi romane, răsplăteau serviciile. În Europa, la temelia tuturor serviciilor hoteliere, de catering, de alimentaţie publică, de restauraţie sau de escort de azi se află ceva din această veche tradiţie.

De la han la cîrciumă

În spaţiul românesc – ca şi în toată Europa –, hanul este o autentică instituţie premodernă (preponderent medievală). Pe drumurile comerciale, la intrarea şi la ieşirea din tîrguri, hanul e un reper pentru toţi. Cu o pivniţă încăpătoare sub nivelul solului (în care la început de februarie se aduceau blocuri de gheaţă ce rezistau, învelite în paie, pînă prin iulie!), cu o sală mare de mese plus acareturi, bucătării şi grajduri pe pămîntul bătătorit (şi amestecat cu pleavă de grîu) ce funcţiona ca podea, cu o duzină de camere de dormit la etaj, cu mese de lemn, grătare, adăpătoare pentru cai şi pomi bătrîni în curte, cu tacîmuri din lemn şi cu veselă de pămînt ars, hanul românesc rămîne una dintre moştenirile istorice – aş spune – iremediabil pierdute. Azi, hanul lui Manuc, din Bucureşti, sau hanul Ancuţei, de pe şoseaua ce leagă Suceava de Iaşi, sînt ersatz-uri drăguţe şi frecventabile, desigur – dar care nu mai oferă imaginea fidelă a hanurilor de altădată.

La începutul secolului al XIX-lea se producea mutaţia: cîrciumile din tîrguri încep să fure din clienţii hanurilor. Mai uşor de gestionat decît un han, cîrciuma este locul de întîlnire al oamenilor care (teoretic) la noapte vor dormi acasă. Cîrciuma nu este doar altceva decît un han – ci şi altfel: ele apar atît în tîrguri, cît şi în sate; apar pe drumurile principale, dar şi prin mahalalele desfundate. În teritoriile româneşti, cîrciuma evoluată – precursoarea restaurantelor de azi – se dezvoltă treptat după un model central-european. Vinul – care era “carburantul” principal al hanurilor în epoca medievală – este concurat, treptat, de rachia de prune, de fructe sau de struguri (rachi este un cuvînt turcesc, balcanic; rachiul nostru de boască de struguri este cu totul similar grapei italiene) şi mai ales de berea va răzbate tot mai mult dinspre Europa Centrală (statele germane şi Cehia, mai ales). Cîrciuma are nevoie de un spaţiu mult mai mic decît un han – un parter de casă e suficient, iar dacă există o curte sau o ieşire la stradă, cît să pui cîteva mese, cu atît mai bine.

Aşadar: în măsura în care hanul este locul de întîlnire din epoca tîrgurilor premoderne, cîrciuma este reperul urbanităţii incipiente, al bulevardului incipient dar şi al mahalalei de la periferie. Meniul se schimbă: tăria (cinzeaca de rachiu = 50 ml de alcool de fructe) şi berea în pahare de sticlă concurează vinul în vase de lut de odinioară; în locul fripturilor din hanuri, în cîrciumă apar mezelurile (după reţetar central-european). Spre deosebire de han, la cîrciumă nu mai vii (şi nu mai pleci) cu calul şi nu mai ajungi să dormi (decît, eventual, cu capul pe masă).

De la Iunion-ul caragelian la cantina stalinistă

În 1879, cînd Caragiale publică O noapte furtunoasă şi îl face pe jupîn Dumitrache să-şi ducă damele la comediile de la Iunion, cîrciumile cu terasă erau deja un reper familiar pentru oraşele româneşti. Particular acelei Românii burgheze e faptul că existau cîrciumi pentru fiecare buzunar: cîrciumi de mahala, unde tăria este ieftină şi ieftini sînt şi lăutarii, şi cîrciumi-terasă cu pretenţii, unde consumatorul îşi scoate familia/consoarta/amanta şi plăteşte ceva mai mult pentru spectacolele nemţeşti pe care patronul le oferă ca bonus (de fapt, ele nu erau propriu-zis nemţeşti – ci austriece, acesta fiind modelul central-european cu reverberaţie din Imperiul Austro-Ungar, din Viena mai ales). De reţinut că funcţionarul de stat, patronul de rang mijlociu-mare şi ofiţerul regal aveau cîrciumile lor, centrale (unde bucătari veniţi de la Viena sau Paris încearcă reţete savante şi unde se bea şampanie, vin sau bere scumpe), după cum  meseriaşul român de mahala avea cîrciuma lui: cea în care bea seara o cinzeacă-două-cinci cu amicii sau cu partenerii de afaceri şi cea în care-şi putea scoate duminica la prînz familia, ca o copie a socializării cu pretenţii ce se petrecea pe terasele-restaurant din centrul oraşului.

Perioada de glorie a cîrciumii româneşti durează de pe la 1880 pînă pe la 1940. Mîncarea nu-i, cel mai adesea, prea sofisticată, şi rămîne ieftină în România. Ţuica vine la masă cu cîteva măsline din partea casei (rafinament!, pentru că tot românul ştie că măslinele nu cresc la noi), pîinea şi brînza sînt aproape gratuite, iar peştele de apă dulce (crapul, carasul, ştiuca etc.) este considerat mîncarea săracului (drept care cîrciumile rar se încurcă cu aşa ceva – e o marfă ce se strică repede, plus că tot mahalagiul poate cumpăra peşte zilnic, pe cîţiva bani, pentru acasă). Elementul distinctiv al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea îl constituie în cîrciumile-terase, cum spuneam, apariţia divertismentului – gen comediile de la Iunion –, care-s tot un semn al contagiunii central-europene. Ce semnifică ele? Mai ales apariţia unei veritabile concurenţe: în centrul oraşului, pe terase se produc comedianţii pe care jupîn Dumitrache îi înţelege sau nu; la periferie, în mahalale, se produc lăutarii de generaţia a doua, ai căror gurişti (preponderent ţigani) trec de la cobze şi doine de jale la ţambal şi romanţe.

După Marele Război (1914-1918), cîrciumile româneşti ajung la deplina maturitate. Fiecare dintre ele – mai ales cele ce contează – au deja tradiţie. Viaţa politică & ziaristică & culturală a ţării freamătă la Capşa, în Bucureşti. Marile oraşe au cîteva hoteluri după modă franţuzească, cu restaurante la parter. Funcţionarul tînăr, cu un venit stabil, îşi scoate logodnica sîmbăta seara în centru (toate oraşele ţării, gen Craiova, Timişoara, Iaşi, Chişinău, Cluj, Constanţa etc., au un Corso al lor) sau la Şosea, în Bucureşti, într-una dintre multele terase de acolo (vezi romanţa “Vrei să ne-ntîlnim sîmbătă seara…?”). Hanurile aproape au dispărut – dar clienţii au fost preluaţi de cîrciumi şi restaurante. Lumea se distrează, ieşirea în oraş la sfîrşitul săptămînii devine normă, băutura alcoolică cît de cît fină rămîne la noi mai scumpă decît mîncarea (hrana este accesibilă oricărui om cu serviciu sau ceva venit – de unde zicala de secol XIX Mîncarea-i temelie, băutura-i fudulie), în spaţiul urban berea concurează decis vinul (o altă dovadă a contagiunii central-europene!), terasele propun momente artistice (de la trupe ambulante străine pînă la voci neaoşe gen Maria Tănase, Fărămiţă Lambru etc.).

În prima parte a anilor ’40 şi în timpul războiului al II-lea mondial, România rămîne ţara hranei la preţuri accesibile –vezi martorii străini, gen contesa Rosie Waldeck (şi amintirile ei de la Athénée Palace din Bucureşti), Ivor F. Porter (prizonier britanic pe Calea Rahovei, căruia gardianul îi aducea zilnic un prînz excelent de la cîrciuma din colţul străzii) şi atîţia alţii.

Apoi au venit cele trei calamităţi majore, care au nenorocit restauraţia românească: seceta din 1945-’46, comunismul stalinist ca atare (1947-’60) şi mai apoi concepţia ceauşistă a “alimentaţiei raţionale” – promovată de Iulian Mincu în 1978-’84 –, care a alterat (iremediabil?) reţetarele cîrciumilor şi restaurantelor româneşti.

Fiecare dintre ele ar merita o rememorare aparte. Concluzia: la acest capitol, România anului 2009 este departe de România anului 1939. Cu mulţi paşi înapoi, adică.

_____________________________

(text publicat în revista „Dilema veche”, nr. 297, 22 octombrie 2009)

           

16 octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , , , , | Lasă un comentariu

14/oct/2009 Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a doua)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a doua)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în revista Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009)

 

Gustul dulce al revanşei

            Sau, teoretic măcar, exista iii) varianta întoarcerii radicale la situaţia prerevoluţionară din 1917.

Pentru mulţi ruşi, de-a lungul celor şapte decenii, ocupantul biroului principal de la Kremlin nu a fost altceva decât un nou (sau altfel de) ţar. Republica a rămas un cuvânt abstract şi oportunist – din moment ce inegalităţi frapante au existat atât înainte de 1991 (între elita partidului unic şi baza acestuia) cât şi după (între profitorii şi victimele tranziţiei). Concluzia: Rusia avea nevoie de un Juan Carlos al său[1], de un ţar care să repună lucrurile în ordinea lor firească.

Comparaţia dintre cele două state ar putea suna straniu – dar autorul nostru identifică similitudinile: a) Rusia şi Spania se află la extremităţile Europei; b) ambele au fost unificate relativ târziu, în opoziţie cu invadatorul musulman ce le ameninţa identitatea; c) ambele au stăpânit extinse teritorii învecinate şi ambele au fost în egală măsură temute şi urâte de către vecinii mai slabi; d) ambele au avut propria lor ideologie mesianică, prin care au încercat să-şi impună “sfera de interes” geopolitic – catolicismul fanatic în cazul Spaniei, comunismul în cazul Rusiei bolşevice – şi la adăpostul căreia ele şi-au pedepsit ereticii/disidenţii; e) ambele, pentru protejarea ideologiei lor, au avut propria poliţie a gândirii – ce ar fi KGB-ul (şi ramificaţiile sale din Estul Europei) dacă nu o versiune actualizată a Inchiziţiei spaniole? (text integral)

14 octombrie 2009 Posted by | First chapter, Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , , | Un comentariu

13/oct/2009 Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

Hillary Clinton în Rusia, Vladimir Putin în China. Ce urmează?

 

Adrian Cioroianu

Secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, este într-o vizită de trei zile la Moscova şi are întîlniri cu ministrul rus de Externe Serghei Lavrov (12 octombrie), cu preşedintele Rusiei (13 octombrie), Dimitri Medvedev, şi cu alte oficialităţi locale.  H. Clinton speră să obţină sprijinul explicit al Moscovei în a transmite un mesaj ferm Iranului – referitor la programul nuclear al acestui stat. Totodată, dna Clinton şi gazdele sale vor aborda subiectul tratatului bilateral privind reducerea armelor nucleare, care se speră că va fi semnat de B. Obama şi D. Medvedev pînă la sfîrşitul acestui an – în condiţiile în care acordul START din 1991 expiră.
În acelaşi timp, premirul rus Vladimir Putin se află într-o vizită de trei zile în China (12-14 octombrie) – iar luni, 12 octombrie a.c., tocmai s-a anunţat semnarea unor contracte bilaterale în valoare de 3,5 miliarde dolari (în domeniile bancar, construcţii, drumuri şi căi ferate, tehnologie energetică).
Un capitol aparte al vizitei premierului Putin în China ar putea fi o decizie comună ruso-chineză privind instituirea unui „sistem monetar bilateral” care să se bazeze pe rublă şi pe yuan – şi nu pe dolar (sau euro).
Fără îndoială, în măsura în care acest deziderat se va materializa el va alimenta speculaţiile din săptămînile precedente referitoare la un efort comun (unii îl numesc „complot”) de a detrona dolarul ca monedă-etalon a schimburilor comerciale internaţionale (vezi materialul EURAST ).

13 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , | Lasă un comentariu

12/oct/2009 Fotbal şi geopolitică: Rusia candidează pentru organizarea C.M. de fotbal 2018

Fotbal şi geopolitică

 Rusia şi-a depus candidatura pentru organizarea

Campionatului Mondial de Fotbal 2018 (sau 2022)

 

Adrian Cioroianu

 Vineri, 9 octombrie a.c., ministrul rus al Sportului Vitali Mutko (el este, totodată, şi preşedintele Federaţiei ruse de fotbal) a anunţat că Rusia îşi depune candidatura pentru organizarea turneului final al Campionatului Mondial de Fotbal ediţia 2018 (sau 2022). Potrivit lui Mutko, ar fi tocmai timpul ca Rusia să organizeze un eveniment sportiv de anvergură – ultimul de acest gen fiind Jocurile Olimpice de la Moscova din vara lui 1980. Totodată, Rusia speră ca preşedintele FIFA Sepp Blatter să-i susţină candidatura – potrivit “filosofiei” FIFA, oricum este foarte posibil ca organizarea Mundialului 2018 să revină unei ţări europene (după 2010 – Africa de Sud şi  2014 – Brazilia). Oricum, calculul nu e rău: chiar dacă va fi respinsă pentru 2018 (deşi şansele sale sînt mari!), Rusia va putea fi „consolată” cu CM 2022. (…) Săptămîna viitoare şeful FIFA, Blatter, va veni la Moscova pentru a se întîlni cu premierul rus Vladimir Putin şi pentru a primi de la acesta propunerea formală a candidaturii. (text integral)

12 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

12/oct/2009 Un secol al crizelor: 1929-2009 – emisiune TVR1

Luni, 12 octombrie, a.c., ora 21, pe TVR1,

într-o emisiune moderată de Luca Niculescu,

prof. univ. Adrian Cioroianu vă invită

la o dezbatere despre istoria şi ziua de mîine a actualei crize mondiale

12 octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , | Lasă un comentariu

12/oct/2009 Lansare de carte: despre un actor, o carieră, o revoluţie

Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi Revista Teatrul azi

vă invită azi, 

12 octombrie, ora 19.00, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului „Bulandra” (Grădina Icoanei),

la lansarea volumului

Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe

de Mircea Morariu.

Lansarea va avea loc în prezenţa autorului şi a eroului cărţii, precum şi a colegilor, prietenilor, admiratorilor.

Prezintă: criticul de teatru Marina Constantinescu şi istoricul Adrian Cioroianu.

12 octombrie 2009 Posted by | Intelo, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

10/oct/2009 Invitatul din weekend: Vladimir Socor, despre Gazprom şi gazoductele South Stream şi/sau Nabucco

Vladimir Socor
(The Jamestown Fundation)

despre Gazprom, proiectele South Stream şi/sau Nabucco

şi despre poziţionarea României în această reţea de interese:

 
GAZPROM TAKES ITS SOUTH STREAM BLUFF TO BUCHAREST 
 

This week in Bucharest, high-level representatives of Russia’s energy business and their Italian allies are making their strongest pitch yet for Romania to join their South Stream gas transport project. Romania is the latest target in Moscow’s recent effort to enlist additional countries in South Stream — or to persuade participant countries to commit more actively despite doubts.  
Romania is also being exposed to those shifting signals. At the moment, Moscow (with Rome in tow) seeks to convince Bucharest to join South Stream. Only three weeks ago, however, Russian Prime Minister Vladimir Putin announced… (text integral)

10 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , | Lasă un comentariu

09/oct/2009 Update: Barack Obama – Premiul Nobel pentru Pace 2009

Update 1:   Reacţii la premierea lui Barack Obama Lech WalesaMihail GorbaciovKhaled Al-Batsh (lider al Jihadului Islamic) …

Update 2 :   Video – anunţarea decernării premiului către Barack Obama

9 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | Lasă un comentariu

09/oct/2009 Ultima oră: Barack Obama, Premiul Nobel pentru Pace 2009

Barack Obama şi capcana atîtor speranţe

E de-a dreptul periculos câtă speranţă s-a investit, în America şi în lume, în Barack Obama. Periculos pentru el şi pentru proiectele sale. Cinicii spun că tocmai marile speranţe atrag marile dezamăgiri. Optimiştii spun că, la câte energii a descătuşat, ceva-ceva tot se va alege în bine. Cetăţean al unei ţări care s-a interesat şi ea surprinzător de mult de acest băiat zâmbitor şi longilin care a ajuns la Casa Albă, nu pot decât să sper că el va reface bunul cel mai de preţ al Americii: legenda ei de ţară mare şi bună, în care oamenii au dreptul la vise şi la împlinirea lor. (text integral)

9 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | Un comentariu

09/oct/2009 China, Rusia, India, Brazilia: vor salva sau vor supune Occidentul?

Geopolitica ieşirii din criză

– vor salva China sau Brazilia lumea occidentală? –

Adrian Cioroianu

În anul 2001, firma americană de audit Goldman Sachs a lansat termenul BRIC – un acronim / cvasi-joc de cuvinte plecând de la iniţialele statelor cu economii emergente, a căror creştere se anunţa relativ spectaculoasă în viitorul previzibil: anume Brazilia, India, Rusia şi China. Economişti de mare calibru se încăpăţânează să prognozeze faptul că aceste economii din spaţiul BRIC vor fi capabile, împreună, să depăşească economiile însumate ale principalelor şapte state industrializate din prezent (aşa-numitul G7), undeva spre anul 2035 (dacă nu cumva chiar spre 2027).

În ultima vreme Rusia a fost puternic afectată de scăderea preţului la petrol şi gaze (şi de propriul său sistem politic, autoritar, etatist şi puţin transparent). După o perioadă (2000 – 2008) în care PIB-ul a crescut cu o medie de 6 la sută pe an – ani în care cererea mondială de petrol şi gaze a crescut mână în mână cu preţul acestora –, economia Rusiei a fost cea mai nepregătită (dintre economiile BRIC) pentru febra bancar-financiară care ne-a îmbolnăvit pe toţi.

Motorul grupului BRIC este, incontestabil, China: creşterea ei din ultimul deceniu se bazează pe un constant progres al cererii şi consumului intern şi pe o economie în care statul a avut grijă ca macro-investiţiile să fie favorizate. China are 2000 de miliarde de dolari (!) investiţi în bonuri de tezaur americane (text integral).

9 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , , | Un comentariu

08/oct/2009 Herta Müller este româncă sau nu?

Herta Müller şi (geo)politica dubiilor la Bucureşti

(scrisoare deschisă doamnei Herta Müller, recentă laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009)

Adrian Cioroianu

Surpriză? Nu. Mai curând un fel de trăsnet, nu din cer senin, ci din tavanul biroului generic al intelectualului român – cam aşa aş descrie vestea că dvs., o scriitoare pe nume Herta Müller,  aţi primit Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Şi, cunoscându-i cât de cât pe cei care ar putea fi interesaţi de această veste, nu am nici un fel de reţinere în a spune că pe unii vestea chiar i-a întristat (sau i-a iritat). La Bucureşti, capra vecinului trăieşte nu numai în curţile de mahala, cu bănci de lemn la poartă, ci şi în birouri şi biblioteci, în plin centrul urbei. Nu cred că v-am spus o noutate.

Şi, doamnă Müller, nu mă îndoiesc de faptul că acum ar putea să apară foarte mulţi care să spună cât de convinşi au fost de victoria dvs., … cât de mult şi de cât de mult timp vă stimează … cum v-au devorat toate cărţile, dramele Berlinului, câte au ieşit până acum, cum le-au citit de trei ori… eventual, de ce nu?, ar putea să apară chiar nişte foşti colegi de şcoală generală (sau de liceu, sau de facultate, dacă vi se pare mai credibil) care să spună că ei încă de pe-atunci puteau băga mâna-n foc că-ntr-o zi această bănăţeancă pe nume Herta va lua lozul cel mare… şi aşa mai departe.

Cred că adevărul, în toată această poveste, aşa cum îl văd eu, poate fi sintetizat în trei idei.

i) Ar fi frumos prin a începe să ne arătăm respectul pentru acest scriitor pe nume Herta Müller prin a-i scrie numele corect. Întâmplător, am intrat acum pe câteva site-uri de limbă română care preluau vestea premierii dvs. şi am constatat că acele biete puncte de de-asupra u-lui din Müller nu contează pentru mulţi admiratori de ultimă oră ai scriitoarei care sunteţi. Ne place sau nu, trebuie să acceptăm că există limbi în care „u” şi „ü” sunt litere diferite – aşa cum în limba română sunt „i” şi „î” sau „a” şi „ă”. Probabil că nouă nu ne pasă dacă străinii îl scriu pe Băsescu drept Basescu (deşi nu acesta este numele lui) sau pe Comăneci o asimilează lui Comaneci, iar Ceauşescu devine Ceaucescu sau Ceausescu. Tuturor celor care nu înţeleg diferenţa le voi spune că în Franţa poţi să pici un examen dacă încurci între ele două accente. La Bucureşti există o asemenea indiferenţă pentru diacriticele limbii române încât poţi vedea aproape peste tot (şi mai ales în presa scrisă!) că „ş” devine cu nonşalanţă „s”, „t” este egal cu „ţ” ş.a.m.d. Cineva ar putea spune că un semn diacritic este un detaliu minor. Nu. Pentru un scriitor – precum Herta Müller – o literă, oricare ar fi ea, nu are cum să fie trecută cu vederea. Aşadar: puţin respect faţă de literele limbii germane, dacă cele ale limbii române nu mai contează.

ii) A doua idee: prevăd că în următoarele săptămâni vor creşte ceva-ceva în România vânzările la cărţile Hertei Müller. Morala: ca scriitor născut în România, ideal este să pleci în Germania (alungat de regim, şi nu de bunăvoie) şi să fii premiat la Stockholm pentru a deveni cât de cât vizibil.  Ca scriitor, la Bucureşti nu poţi deveni relativ cunoscut decât prin trei căi: a) fie scrii aberaţii pe gustul celor ce gândesc aberant – vezi inepuizabilul Pavel Coruţ şi alţii de acelaşi calibru; b) fie laşi poezia (pradă secolului trecut) şi abordezi omniscienţa şi bucătăria (în sos de vin alb) – vezi cazul Mircea Dinescu, despre care nimeni nu mai ştie (nici măcar el, am impresia) dacă este un poet rătăcit printre arendaşi sau un arendaş de meserie care doar începuse ca poet; sau c) fie devii un fel de icon mondeno-pop (gen Paulo Coelho), despre care să vorbească, entuziasmaţi, ca experţi, oameni care altfel n-au citit alte zece cărţi în viaţa lor. Nu văd în care din aceste categorii s-au putea înscrie Herta Müller (cred că în nici una). Aşa că, stimată doamnă Müller, nu vă amăgiţi: în ţara dvs. de baştină cărţile pe care le-aţi scris se vor vinde o vreme (nu exploziv, dar orişicât!), după care publicul generic se va întoarce iarăşi la personajele sale favorite: aberantul, arendaşul şi mondenul. Sau alţii din aceleaşi speţe care-ar mai putea apărea în peisaj.

iii) Şi a treia idee: brusc, multă lume, la Bucureşti, s-a întrebat dacă Herta Müller este sau nu româncă . Doamnă Müller, nu vă consideraţi vexată: acesta este un vechi complex al celor care pun întrebarea. Unii, mai abili, au spus că sunteţi un „scriitor european” – ceea ce e corect, tehnic vorbind, deşi mie mi se pare a fi o manieră tipic bucureşteană de-a împăca varza germană (doar ştim că nemţilor le place varza!)  şi capra românească (de care vă vorbeam mai sus). La fel a fost (şi a rămas) şi cazul lui Brâncuşi – este el acelaşi cu Brancusi al francezilor? Sau Eugen Ionescu – este el acelaşi cu Eugène Ionesco, parizianul? Până şi unul dintre eroii copilăriei noastre – bănăţeanul Tarzan, alias Johnny Weissmüller (iniţial, Peter Johann Weissmüller) – este prins în această ecuaţie: este el român din Timişoara? sau german din Austro-Ungaria? sau american de la Hollywood? Dincolo de faptul că împărtăşiţi cu acest Weissmüller cele două puncte de de-asupra literei „u”, nu pot decât să sper că veţi rămâne ceea ce, în sinea dvs., v-aţi considerat a fi şi până acum, când nu eraţi premiantă. V-aţi simţit un scriitor german? Foarte bine. Un scriitor german de origine română? La fel de bine. Dvs. ştiţi mai bine decât oricine ce anume sunteţi. Orice discuţie de pe margini este inutilă.

În rest, toate bune. La Bucureşti, ca şi la Berlin, este o toamnă caldă. Nu vă amăgiţi: în ambele oraşe, generaţiile mai noi nu cunosc aproape nimic despre îngheţul stalinist sau despre dezgheţul hruşciovian. Încălzirea globală a lui Obama este însă un subiect la modă. Aşadar, calde felicitări de la Bucureşti!

A.C.

8 octombrie, 2009

8 octombrie 2009 Posted by | Intelo | 9 comentarii

08/oct/2009 Două aniversări: Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

Două aniversări, în jurul unei sticle cu vodcă:

Vladimir Putin şi Anna Politkovskaia

EURAST Center / Adrian Cioroianu

Ieri, 7 octombrie a.c., premierul Rusiei, Vladimir Putin a împlinit 57 de ani. Unii scriitori i-au dedicat aniversatului rînduri şi gînduri alese, Patriarhul rus Kiril l-a felicitat, preşedintele Medvedev i-a dăruit un tablou, iar mai mulţi lideri de state sau guverne i-au trimit mesajele protocolare cuvenite.

57 de ani reprezintă o vîrstă frumoasă, iar premirul Putin este în deplinătatea forţelor sale – dovadă, fotografiile „la bustul gol” care mai răzbat uneori în ziarele moscovite (din raţiuni de PR) sau faptele de poveste – precum episodul de acum un an, dintr-un parc zoologic, cînd premierul a împuşcat cu tranchilizante un tigru ce tocmai ameninţa cîţiva ziarişti!

Potrivit statisticilor măcar, în mod categoric Vladimir Putin se află într-o formă cu mult mai bună decît majoritatea colegilor săi de generaţie; aceşti 57 de ani nu se află departe de durata medie de viaţă a bărbaţilor din Rusia – una care a scăzut constant din anii 1960 şi pînă azi, în principal pe fondul consumului de alcool. Potrivit unui raport dat publicităţii luni, 5 octombrie a.c., după 1991 moartea a  mai mult de jumătate dintre ruşii decedaţi între vîrstele de 15 şi 54 de ani a fost cauzată de un consum excesiv de alcool. Ce înseamnă „consum excesiv” în cazul ruşilor? Este vorba – spun aceleaşi statistici – despre 18 litri de alcool pur / an / persoană în viaţă! 

Ultima încercare serioasă de a remedia această problemă s-a produs în 1986-87, cînd liderul sovietic Mihail Gorbaciov a introdus o serie de măsuri anti-alcool – fapt ce s-a tradus prin creşterea preţului la sortimentele cele mai populare de vodcă; ruşii au denumit această lege a lui Gorbaciov „legea seacă” – şi trebuie spus că ea nu a contribuit deloc la creşterea popularităţii lui Gorbaciov. Recent, preşedintele Dimitri Medvedev şi-a anunţat intenţia de a ataca şi el acest flagel. Rămîne de văzut dacă chiar va merge pînă la capăt (cu riscurile politice de rigoare) şi spre ce gen de măsuri se va îndrepta.

Revenind la premierul Putin, din păcate el nu i-a putut apăra pe toţi ziarişti ruşi ameninţaţi de tigri – sau de concetăţeni.

Un caz dramatic rămîne cel al Annei Politkovskaia – de la a cărei asasinare, tot ieri, s-au împlinit 3 ani. În momentul uciderii sale (cel mai propabil, în urma unui contract ai cărui parteneri rămîn pînă astăzi necunoscuţi), Politkovskaia avea doar 48 de ani.  Cîteva sute de moscoviţi s-au adunat în centrul capitalei ruse, ieri, pentru a comemora această dispariţie – şi pentru a deplînge faptul că autorităţile statului sînt pe mai departe incapabile să lămurească misterul acestei morţi, pentru care pînă acum nu s-a dispus nici o arestare, iar speculaţiile rămîn cu mult mai numeroase decît elucidările ca atare.

8 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo | , , , , , | 2 comentarii

07/oct/2009 O întrebare ce a întărâtat (aproape) toţi blog-erii…

… au loc România şi Germania într-o singură UE?

DA sau NU (şi aici puteţi comenta pe îndelete).

7 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica | , , , , , | Lasă un comentariu

07/oct/2009 O nouă „nouă ordine mondială” şi un complot împotriva dolarului?

Se pregăteşte un complot împotriva dolarului?

EURAST Center

 De la finele celui de-al doilea război mondial şi pînă azi, dolarul american a fost moneda de referinţă a mediilor economice mondiale şi, totodată, un simbol – admirat sau contestat – al unei anumite “ordini mondiale”. Dolarul a rezistat Războiului Rece şi încercărilor Kremlinului comunist de a-l sabota, a rezistat şocurilor petroliere şi crizelor adiacente şi, în fine, a părut a fi unul dintre elementele de liant ale globalizării.

Cît timp va mai rămîne astfel? – iată o întrebare din ce în ce mai insistentă. După şase luni – sau chiar şapte, după alte analize – de cădere în raport cu alte monede de referinţă, dolarul american pare la răspîntie. Criza de ansamblu a economiei mondiale, deficitul american în creştere, datoria publică masivă a Statelor Unite dar şi speculaţiile (premeditate?) ale mediilor bursiere din afara SUA pot transforma această lentă scădere a dolarului într-o inflaţie de proporţii.

În paralel, rumori confirmate doar în parte vorbesc despre un atac concertat la adresa Wall Street-ului şi monedei americane: ţările arabe din Golf, alături de China, Rusia, Japonia, Brazilia (după unele surse) şi Franţa (ultima, aparent în numele Uniunii Europene, dar fără un mandat în acest sens) s-ar afla în negocieri pentru imaginarea (deocamdată) a unei monede universale de referinţă alta decît dolarul – una care să aibă ca medie de referinţă valoarea yen-ului japonez, a yuan-ului chinezesc, valoarea monedei euro şi a rublei ruseşti, valoarea aurului, preţul la petrol şi gaze naturale etc.

Ideea nu este nouă. Ea a fost lansată, în primăvara acestui an, de înalţi oficiali chinezi şi a fost de cîteva ori reluată, pe diverse tonuri, de lideri ai sistemului Putin-Medvedev din Rusia (preşedintele Medvedev a amintit subiectul pe 26 septembrie a.c., la conferinţa de presă de după reuniunea G20 de la Pittsburg).

Marţi, 6 octombrie, ziarul britanic The Independent dădea ca certe aceste “întîlniri secrete” între miniştri de finanţe şi guvernatori ai băncilor naţionale ale unor state care conspiră tot mai transparent împotriva dolarului.

Ulterior, cîteva dintre statele vizate în articolul britanic au negat alegaţiile. Dar comentariile despre această încercare de prefigurare a unei noi „noi ordini mondiale” continuă. Şi ele în nici un caz nu vor face dolarul să crească.

___________

Cîteva perspective asupra subiectului:

„The U.S. dollar continued its six-month slide Tuesday amid a growing international chorus that wants the dollar replaced – or at least supplemented – as the world’s reserve currency, a move that would end the greenback’s six decades of global dominance. The dollar has come under attack from abroad as the economic crisis has played out, thanks to the Federal Reserve’s decision to flood a seized-up financial system with liquidity last fall. The central bank’s moves likely staved off deflation, but the massive influx of new dollars has devalued existing ones. Foreign nations are worried that the massive U.S. national debt and rising deficits are not being addressed. And though inflation is not yet a concern in the United States, a prolonged slide in the dollar’s value could lead to higher prices for consumers.” – Washington Post, 7 octombrie 2009.

„Investors clamored to buy pretty much anything on Tuesday — as long as it was not the dollar. “Right now it doesn’t give any sign of pulling back significantly,” said James Steel, a commodities analyst at HSBC. “There’s still a worry about the dollar. There’s a latent worry about inflation.” The dollar slipped further against major currencies, continuing a decline that has sent it tumbling 15 percent since early March. The dollar fell to $1.47 against the euro, and the Japanese yen strengthened to 88.83 for every dollar.” – New York Times, 7 octombrie 2009.

„We need to further discuss one of our initiatives, I mean the idea of a greater number of regional reserve currencies. The good news is that this idea is now coming into its own. Nobody is rolling their eyes or saying: „Oh, and why? It is pointless. We have the dollar and the euro. What else do you want? These already cover everything.” Now this idea is finally becoming evident. Another thing is that in order to ensure the establishment of additional reserve currencies or, say, use the ruble as a reserve currency, we need conditions to be ripe and for the ruble to become attractive. This is a challenge for us. But in and of itself this idea has already found a greater number of supporters and is being discussed. ” – preşedintele rus Dimitri Medvedev, 26 septembrie 2009.

„In the most profound financial change in recent Middle East history, Gulf Arabs are planning – along with China, Russia, Japan and France – to end dollar dealings for oil, moving instead to a basket of currencies including the Japanese yen and Chinese yuan, the euro, gold and a new, unified currency planned for nations in the Gulf Co-operation Council, including Saudi Arabia, Abu Dhabi, Kuwait and Qatar. Secret meetings have already been held by finance ministers and central bank governors in Russia, China, Japan and Brazil to work on the scheme, which will mean that oil will no longer be priced in dollars.” – The Independent, 6 octombrie 2009.

„Les attaques contre le dollar se multiplient, y compris dans l’enceinte des assemblées du FMI et de la Banque mondiale qui se terminent mercredi 7 octobre à Istanbul en Turquie. Un billet vert de plus en plus attaqué par les pays émergents qui souhaitent un rééquilibrage vers leurs monnaies. Les rumeurs consistent à dire que la monnaie américaine pourrait être lâchée très rapidement par plusieurs pays émergents, dont la Chine. Ces rumeurs concernent aussi les pays du Golfe qui seraient en train de négocier secrétement la fin du dollar pour acheter du pétrole. Le Qatar, le Koweït et de la Russie ont démenti.” – Radio France International, 6 octombrie 2009.

7 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , , , | 3 comentarii

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri (partea a treia)

First Chapter

Rusia de azi şi nostalgia imperiului de ieri

(partea a treia)

 

Adrian CIOROIANU

 (Continuare din prima şi a doua parte – fragment adaptat din volumul Urşi bruni, ceai negru, nopţi albe. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, vol. II, în pregătire la Editura Curtea Veche, Bucureşti. Acest fragment va fi publicat în Lettre internationale – ediţia română, nr. 71, toamna 2009. )

 

Madonna versus Taras Bulba

Pe 28 iulie 2009, membrii filialei din Sankt-Petersburg a Partidului Comunist al Rusiei s-au gândit să-i adreseze o scrisoare deschisă solistei pop americane Madonna – cea care urma să vină pe 2 august în acest oraş, în cadrul turneul ei european. Nu era tocmai o scrisoare de admiraţie – lesne de imaginat, comuniştii sankt-petersburghezi nu-s chiar cei mai mari fani ai Madonnei. Deloc curios, acest mesaj nu avea legătură cu muzica, ci cu istoria.

Totul pleca de la faptul că locul concertului din 2 august urma să fie istorica Piaţă a Palatului de Iarnă – un punct sacru ale revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Iar comuniştii anului 2009 au profitat de acest detaliu pentru a-i da pop-star-ului american câteva sfaturi: «ar trebui să înţelegeţi responsabilitatea de a cânta aici» – spuneau ei –, drept care «să vă îmbrăcaţi modest, să cântaţi melodios şi să păstraţi în minte regulile moralei». Iar ca rugăminte personală, comuniştii i-au cerut Madonnei să includă ad hoc în repertoriul său şi câteva cântece revoluţionare, «în onoarea celor care au luat cu asalt Palatul de Iarnă»[1]. Ceea ce Madonna, totuşi, nu a făcut.

Acest episod al scrisorii comuniştilor către interpreta care a devenit cunoscută cu 25 de ani în urmă prin mobilizatorul (în alt sens) hit Like a virgin are, desigur, doza lui de hilar. Ceea ce contează, cred, este că nu numai semnatarii gândeau astfel. Cu cât prezentul pune mai multe probleme, cu atât mai mult se speră că soluţia-panaceu ar putea veni dinspre Istoria măreţiei de altădată.

Vladimir Putin nu a scris nimănui scrisori deschise pe teme muzicale, dar a fost la fel de pretenţios atunci când le-a trasat – în cursul anului 2007 – profesorilor de Istorie din Rusia sarcina de a trata cu mai mare responsabilitate predarea acestei discipline, iar o comisie specială a elaborat un manual care să ghideze interpretarea trecutului oferită de profesori copiilor şi tinerilor, care ajung astfel «îndoctrinaţi cu măreţia lui Stalin şi cu poveşti despre cum Armata Roşie a fost primită ca eliberatoare de către popoarele Europei de Est»[2].

În 2005, într-o alocuţiune în faţa Adunării Federaţiei Ruse, Putin a numit prăbuşirea Uniunii Sovietice ca fiind «cea mai mare catastrofă geopolitică» a secolului al XX-lea. Nu toţi vecinii Rusiei sunt însă de acord. Să luăm cazul Ucrainei. Istoria comună ruso-ucraineană, lungă şi complexă, ar trebui să le predispună la calm şi complementaritate – spune teoria. Realitatea spune altceva: mai nou, conflictul pare a fi plecat de la o aniversare. În primăvara lui 2009 s-au împlinit 200 de ani de la naşterea scriitorului Nikolai Gogol. În cinstea jubileului, Ministerul rus al Culturii a investit 20 de milioane de dolari într-o ecranizare a romanului Taras Bulba. Pe 3 aprilie ’09 superproducţia a avut premiera la cinematograful Octombrie din Moscova; succesul a fost pe măsură. Ca şi în roman, cazacul Taras Bulba din film luptă vitejeşte să-i alunge pe polonezi de pe pământurile strămoşeşti. Dat fiind că polonezii erau invadatorii occidentali (şi catolici) ai acelei epoci iar Rusia mică (şi ortodoxă) de atunci acum se cheamă Ucraina, nu sunt greu de intuit «ramificaţiile ideologice şi geopolitice» ale acestui film[3]. Poate că “vina” e a lui Gogol: ucrainian prin naştere şi parte a culturii ruse prin creaţie, el nu a intuit că la 200 de ani de la naştere va fi pion într-un război cultural-politic între state ale căror conducători au o viziune total diferită privind prezenţa NATO în zonă. Pentru că “Occidentul” care ameninţă azi Ucraina (aşa cum se vede de la Moscova) aceasta este: Alianţa Nord-Atlantică.

Nici Ucraina n-a stat cu mâinile în sân. Acum câţiva ani, autorităţile de la Kiev au susţinut o amplă campanie (istoriografică şi propagandistică) menită să demonstreze că foametea declanşată de Stalin în Ucraina la începutul anilor 1930 a fost de fapt un autentic genocid etnic (termenul local este holodomor). Nu pe clasa kulacilor se răzbuna Stalin, ci pe rasa ucrainienilor – acesta e mesajul oficial la Kiev. În 2007 delegaţia Ucrainei pe lângă UE a deschis o expoziţie cu această temă la Bruxelles; am fost unul dintre vizitatori şi, la plecare, am primit cadou un DVD cu documente şi imagini privind foametea din 1932-’33. Autorităţile de la Moscova nu agreează această interpretare. Drept care în februarie 2009 Ministerul de Externe rus a scos şi el un DVD (şi urmează să scoată câteva volume de documente) menit a demonstra că foametea din Ucraina a fost îndreptată împotriva ţăranilor în genere, fără deosebire de etnia lor. Nu despre Istorie e vorba aici, evident, ci despre prezent.

Fiecare dansează pe muzica ce-i place

Pe 9 mai a.c., în Piaţa Roşie din Moscova, sub privirile preşedintelui Medvedev şi prim-ministrului Putin, s-a desfăşurat cea mai mare paradă militară din ultimele două decenii. 9000 de soldaţi au defilat în pas de gâscă, o fanfară cu peste 1000 de muzicanţi a încălzit atmosfera, 70 de avioane şi elicoptere au brăzdat cerul, 110 piese de armament (tancuri, transportoare, baterii de tunuri, lansatoare de rachete nucleare) au trecut pe sub ochii admirativi ai publicului. Potrivit unor estimări, pregătirea evenimentului ar fi costat cca. 94 de milioane de dolari[4]; şi nu despre celebrarea sfârşitului războiului al II-lea mondial era vorba acolo, ci despre pregătirea Rusiei de a face faţă, azi sau în viitor, unui alt război. În cuvântul său, preşedintele Medvedev a spus că lecţiile Istoriei rămân valide mai ales în faţa «celor ce încearcă noi aventuri militariste» împotriva ţării sale – trimitere directă la un alt stat vecin: Georgia preşedintelui Mihail Saakaşvili, cu care Rusia s-a aflat în război în august 2008. După paradă, Medvedev s-a dus la Kremlin, fiind gazda unei recepţii cu veteranii din 1941-’45. Iar premierul Putin s-a dus să inspecteze pregătirile care, la Arena Olimpică din Moscova, se făceau pentru găzduirea festivalului muzical Eurovision – o ediţie la care Georgia nu avea să participe, din moment ce piesa propusă de ea a fost refuzată de organizatorii ruşi. Motivul nu ţinea de muzică, ci de text: cântecul purta străveziul titlu We don’t wanna put in! Somaţi să schimbe refrenul, georgienii au refuzat – şi au privit festivalul la televizor (ca şi parada). De reţinut că în Georgia există două muzee ce vorbesc despre “ocupaţia sovietică”, despre deportarea din ordinul lui Stalin a populaţiilor din Nordul Caucazului spre stepele Kazahstanului şi despre prigonirea intelectualilor georgieni de către regimul sovietic – chiar dacă, aminteşte Matthews, este deseori trecut cu vederea detaliul că teribilul lider sovietic Stalin a fost el însuşi georgian după tată.

Mai mult: pe blog-ul său, preşedintele Medvedev denunţa în mai a.c. «falsificatorii istoriei», iar Duma rusă adopta o lege prin care cei care caricaturizează «victoria sovietică în al II-lea război mondial» sunt pasibili de amendă sau de închisoare. Pasul următor a fost înfiinţarea, din ordinul preşedintelui Medvedev, a unei Comisii speciale (alcătuită din şeful său de cabinet, câţiva istorici, câţiva ofiţeri de rang înalt, avocaţi) însărcinate să reacţioneze «la încercările de falsificare a istoriei care sunt în detrimentul intereselor Rusiei». O ţintă prin ricoşeu a acestor reglementări o reprezintă toţi acei vecini ai Rusiei (Ţările Baltice mai ales, dar nu numai) care se încăpăţânează să spună că Armata Roşie a venit ca “ocupant”; cum spuneam, în viziunea Moscovei termenul corect pe care fostul soldat sovietic îl merită este acela de “eliberator”. Nu e numai o problemă de lexic – ci una de geopolitică. În 2007, această problemă a dus la un conflict diplomatic între Rusia şi Estonia – atunci când autorităţile de la Tallin au decis mutarea unui monument al ostaşului sovietic, iar Moscova a interpretat gestul drept o provocare. În săptămânile următoare acelui diferend sistemul informatic al Estoniei a fost ţinta mai multor atacuri cibernetice concertate – nici acum nu se ştie din partea cui (dar nu lipsesc bănuielile).

În ultimul deceniu, în sistemul de învăţământ rusesc a apărut aşadar o schimbare de ton: una dintre consecinţele acestui nou curs în predarea Istoriei este că marea majoritate a populaţiei ruse crede, azi, în rolul “eliberator” al Armatei Roşii în Europa. Potrivit unui sondaj din primăvara anului 2009, 77% dintre ruşi cred că “eliberarea” ţărilor din Europa de Est de sub ocupaţia nazistă le-a permis acestora ca ulterior să trăiască în libertate şi să se dezvolte, în timp ce numai 11% dintre respondenţi cred că URSS a impus regimuri satelite în Europa Orientală[5]. Iar imaginea lui Stalin este într-un continuu proces de ameliorare: în cartea sa, Gaidar aminteşte că în 1998 doar 19% dintre respondenţii unui sondaj în Rusia nutreau sentimente pozitive faţă de Stalin, iar în 2003 procentajul acestora crescuse la 53%. La întrebarea «dacă Stalin ar mai fi trăit şi ar fi candidat la preşedinţia Rusiei, aţi fi votat pentru el?», peste 26% dintre respondenţi au răspuns pozitiv în 2003. Un rezultat strălucit pentru un om care şi-a omorât concetăţeni într-un număr neegalat de cineva în lunga şi nu tocmai paşnica istorie a Rusiei[6]. Reamintesc: vorbim despre acelaşi Stalin care la sfârşitul lui 2008 ocupa locul doi în clasamentul “celor mai mari ruşi” din toate timpurile[7].

 Aniversările sunt capcanele Istoriei

În rescrierea Istoriei, cele mai mari probleme le pun, se ştie, aniversările. Rusia de azi nu face excepţie. Pe 23 august 2009 s-au împlinit 70 de ani de la semnarea acordului Molotov–Ribbentrop. În cursul precedentei legislaturi (2004-2009), Parlamentul European a elaborat propunerea ca ziua de 23 august să devină la scara Uniunii Europene o Zi europeană a comemorării victimelor stalinismului şi nazismului. La începutul lui iulie ’09, în prag de vacanţă, membrii Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa au preluat iniţiativa, adresând o rezoluţie către toate statele membre prin care acestea erau chemate să respingă ferm orice formă de totalitarism şi, mai ales, să prevină «justificarea sau glorificarea regimurilor totalitare» din trecutul recent. Numai că această idee intra în conflict evident cu teza îmbrăţişată de comisia “de apărare a adevărului istoric” înfiinţată de preşedintele Medvedev. Cine va ceda primul?

Rezoluţia ca atare a produs reacţii ulcerate la Moscova[8]. Mai întâi, Alexander Koslovski (şeful delegaţiei ruse la OSCE) a protestat împotriva încercării «de a pune nazismul şi stalinismul pe acelaşi plan» – ceea ce ar însemna o «insultă îndreptată împotriva tuturor ruşilor», din moment ce «se uită că tocmai Uniunea Sovietică a epocii Stalin a dat cele mai mari sacrificii umane şi a adus cea mai mare contribuţie la eliberarea Europei de fascism». În Duma Rusiei, preşedintele Comisiei de Politică Externă, Konstantin Kosaciov, descria rezoluţia drept «o încercare de rescriere a istoriei celui de-al II-lea război mondial prin plasarea responsabilităţii pentru începutul, cursul şi rezultatele sale în egală măsură pe umerii Germaniei lui Hitler şi pe cei ai Uniunii Sovietice».

Şi astfel ne întoarcem de unde am plecat. Pentru mulţi dintre ruşii de azi, Stalin şi Hitler nu pot sta alături, pentru că au fost adversari. Pentru mulţi dintre europenii de azi, Stalin şi Hitler stau alături, tocmai pentru că au fost adversari, apoi aliaţi, apoi complici, apoi din nou adversari.

*   *   *

Desigur, părerile vor rămâne împărţite pe mai departe, cel puţin o bună bucată de vreme. Nostalgia ruşilor după timpurile de glorie ale luptei antifasciste nu ţine cu precizie de o generaţie anume. Ea trece de la bunici la părinţi şi nepoţi nu în mod natural şi nu prin intermediul cinematografiei sau literaturii – ci impulsionată în mod premeditat de un sistem şcolar (gestionat politic) care a văzut în presupusa lecţie a anilor ’40 o bună pildă pentru viitorul Rusiei.

Nu trebuie să fii oracol pentru a intui viitorul. Radicalizarea utilizării Istoriei în Rusia va conduce, foarte probabil, la o radicalizare similară în acele state (din jurul său) pentru care Rusia a fost sau este o ameninţare potenţială. Nu contează că această radicalizare ascunde ceva dintr-o suferinţă, dintr-un handicap, dintr-un complex. Acest lucru se ştie foarte bine. Statele stăpâne pe ele însele nu au un program oficial de cosmetizare a trecutului. Dimpotrivă, imaginea “vârstei de aur”, a trecutului măreţ, a “cuţitului înfipt în spate” cândva în trecut înfloreşte mai bine în societăţile care au probleme în gestionarea prezentului.

Pentru că, de fapt, nu despre Istorie e vorba în această poveste, ci despre un acum care, nesatisfăcându-şi contemporanii, caută salvarea în idealizarea unui ieri care tinde să devină mâine.


[1] “St. Petersburg communists ask Madonna to sing revolutionary songs”, ştire a agenţiei RIA Novosti din după-amiaza zilei de 28 iulie 2009.

[2] Owen Matthews, “The history wars. The Kremlin is trying to promote national myths – at the expense of the truth”, în Newsweek, 20 iulie 2009.

[3] Taras Kuzio, “The ukrainian-russian cultural conflict”, în Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 87, 6 mai 2009.

[4] “Russia and its image. Put in more flags”, în The Economist, 16 mai 2009.

[5] Pavel Felgenhauer, “«Falsifiers of history» targeted by the Kremlin”, în Eurasia Daily Monitor, vol. 6, nr. 92, 13 mai 2009.

[6] Gaidar, Collapse of an empire…, p. xvi-xvii.

[7] În România, într-un clasament similar al “celor mai mari români” operat de TVR în 2006, Nicolae Ceauşescu a ieşit pe mult prea onorabilul loc 11.

[8] Rîjkov, “Moscow’s misplaced indignation”…

6 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | Lasă un comentariu

06/oct/2009 EURAST recomandă: Zbigniew Brzezinski despre relaţia NATO – Rusia

Zbigniew Brzezinski despre relaţia NATO – Rusia şi noile sarcini ale Alianţei:

„The alliance also needs to define for itself a historically and geopolitically relevant long-term strategic goal for its relationship with the Russian Federation. Russia is not an enemy, but it still views NATO with hostility. That hostility is not likely to fade soon, especially if Prime Minister Vladimir Putin becomes president again in 2012. Moreover, for a while yet, Russia’s policy toward NATO – driven by historical resentment of the Soviet defeat in the Cold War and by nationalist hostility to NATO’s expansion – is likely to try to promote division between the United States and Europe and, within Europe, between NATO’s old members and NATO’s new members.” (text integral)

– ZBIGNIEW BRZEZINSKI was U.S. National Security Adviser from 1977 to 1981. His most recent book is Second Chance: Three Presidents and the Crisis of American Superpower.

6 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

06/oct/2009 EURAST recomandă: Tony Judt despre Rusia, Europa de Est şi America

Reflecţiile unui sceptic de serviciu despre relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia, prin prisma tradiţionalelor clivaje Est-Vest:

„The shadow of the first 50 years after World War II still hangs over the last 20 years. That is, the sensibilities of Europe’s eastern states – Poland, Czech Republic, Hungary, Romania, and so on, not to speak of the neighbors further east , like Ukraine or Belarus, and so on, Georgia – are very different toward Russia from those of Western Europe.”  (text integral)

– Tony Judt, director of the Erich Maria Remarque Institute at New York University

6 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Intelo, Istorie | , , , , | Lasă un comentariu

06/oct/2009 EURAST recomandă: Războiul Rece s-a sfârşit, dar…

Despre relaţia pe mai departe dificilă dintre Rusia şi Occident:

„It is time that Russia proves its own positive utility in international relations; for many in the West that is no longer clear whether Moscow   has any significant influence over many international processes (for instance Iran).  It is time to show their cards otherwise, why should the West engage Russia as they can do the job without her?  If Russia would like to be treated as equal    , the question of Russian utility for stability and prosperity is an important one to answer.”

Cold war is dead, but there is life after death” – Piotr Dutkiewicz, Professor and Director, Center for Governance and Public Management, Carleton University, Ottawa, Canada  (text integral)

6 octombrie 2009 Posted by | Geopolitica, Istorie | , , , | Lasă un comentariu

06/oct/2009 Răceanu – între Ceauşescu şi George Bush Sr.

O mărturie dintr-un stat anormal, din vremuri anormale

(şi cu oameni pe măsură)

Adrian CIOROIANU

Întrebarea fundamentală rămâne aceasta: în ce fel poate fi (re)considerat gestul lui Mircea Răceanu din acei ani ’80, anume de a întreţine o relaţie confidenţială, de un anume tip, cu funcţionari ai ambasadei americane, spre care “scurgea” anumite informaţii? (text integral)

(text publicat ca postfaţă la volumul Mircea Răceanu, Infern 89, Curtea Veche, 2009)

6 octombrie 2009 Posted by | Istorie | , , , , , | Lasă un comentariu