25/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (2/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(2/2 – pentru prima parte, aici)

Celor două coordonate expuse mai sus le corespund două realităţi ce întind la maxim resursele decizionale ale Bruxelles-ului dar şi capacităţile de a susţine practic bazele teoretice în procesul de extindere la ora actuală. În primul rând, anii ’90 au însemnat o paradigmă în politica economică a noilor state membre UE. Măsura creşterii economice, bazată pe o puternică liberalizare comercială şi financiară augmentată şi de dorinţa de a deveni parte a UE, s-a resimţit puternic odată cu începerea crizei în 2008. Decalajul între vechile state membre şi noii veniţi s-a accentuat pe măsură ce recesiunea a dus la scăderea drastică a exporturilor. Nici statele cu o poziţie mai solidă în economia Europei nu au rezolvat criza. De aceea, discursul lui Herman van Rompuy este bine structurat pe probleme ce ţin de găsirea unor soluţii viabile pentru a potenţa creşterea economică şi a spăla cumva faţa bunăstării. Dacă doreşte extindere, atunci UE trebuie să arate forţă şi bogăţie.

A doua coordonată ţine mai degrabă de acest climat de incertitudine la nivel de teorie a extinderii. Dacă UE a pornit la începutul anilor ’90 ca un club al ţărilor bogate în care bunăstarea economică era o componentă forte, extinderea la ora actuală, şi aici ne referim la candidaţi importanţi precum Turcia sau la state din spaţiul ex iugoslav sau ex sovietic ce încă privesc cu speranţă la Europa, ne oferă imaginea tremurândă a unei securităţi economice şi politice la care se ajunge relativ dificil, după multe tergiversări iar la sfârşit rezultatul ar putea fi dezamăgitor pentru proaspătul membru. Poate de aceea motivaţia candidaţilor cunoaşte o oscilaţie puternică adeseori. Bunăoară, Ucraina arborând o atitudine pro Vest în timpul administraţiei Iuşcenko, a început să aibă anumite rezerve la adresa fiabilităţii orientării unilaterale către Occident. Electoratul care l-a votat pe Dl. Ianukovici vede probabil o ameliorare a relaţiilor cu Rusia în contextul unei posibile victorii a acestuia. Acelaşi electorat conţine majoritatea persoanelor care se opun unui avans al NATO sau UE în zonă sau pur şi simplu le sunt indiferente. Ca o consecinţă, Dna. Timoşenko, care a schimbat poziţia antirusă pe una mai flexibilă şi care se află în poziţia a doua în cursa alegerilor, promite alegătorilor săi, precum şi celor care sunt indecişi, o continuare aprofundată a relaţiilor cu UE în scopul unei posibile integrări. Iată aşadar o paletă largă de reacţii stârnite de conceptul de extindere europeană în jurul unui eveniment politic important precum alegerile din Ucraina.

La fel de aproape de România privită aici în calitate de stat membru al UE, se află un vecin consemnat atît pe listele Politicii de Vecinătate cât şi pe cele ale Parteneriatului Estic – conceput ca o nouă formă de colaborare într-o regiune de impact. Este vorba despre Republica Moldova. De data aceasta discursul teoretic şi politic asupra extinderii găseşte o susţinere constantă din partea României în pofida unei crize economice la nivelul Uniunii care pare mai preocupată de găsirea unor soluţii decât de noi valuri de extindere. Nu am să reiau întreaga paletă de acţiuni pe care statul român le-a întreprins pentru a propulsa imaginea Moldovei ca stat cu o potenţială candidatură. Mă rezum la a sublinia poziţia proactivă pe care Traian Băsescu a arătat-o în faţa oficialului european atunci când a venit vorba despre politica de extindere a Uniunii. Momentul este de o importanţă majoră şi din punctul de vedere al demarării negocierilor privind Acordul de asociere dintre Republica Moldova şi UE la începutul lui ianuarie a.c.. Pentru Chişinău, asocierea trebuie privită într-o manieră cât mai realistă. Aceste acorduri nu reprezintă la ora actuală propriu-zis o antecameră în care posibili candidaţi aşteaptă să fie chemaţi printre cei aleşi iar cei rămaşi stau şi plâng pe la uşi. Deocamdată, Bruxelles-ul vine cu o schimbare care favorizează direct cetăţenii moldoveni, beneficiari într-un viitor de liberalizarea regimului de vize precum şi de măsuri care vor favoriza comerţul. Nu trebuie exagerate aşteptările ci mai degrabă privit ca un pas înainte…

Pentru a trage o concluzie, putem considera că pe fondul crizei economice cât şi pe acela al creării noilor instituţii europene în urma Tratatului de la Lisabona, UE se află într-un punct în care direcţii politice mai vechi precum procesul de extindere trec printr-o reformulare ce nu înseamnă neapărat îngheţarea lor la un anumit nivel ci mai degrabă prevenirea unor potenţiale impacte negative. În cazul de faţă, Ucraina şi Republica Moldova nu au fost decât nişte exemple pentru felul în care opinia publică, şi clasa politică conştientizează şi răspund semnalelor venite din partea politicii de extindere dusă de Bruxelles. Pentru Bucureşti, vizita oficialului european a reprezentat o reiterare a interesului pe care România îl are în existenţa unui curent prodemocratic la Chişinău, capabil să asigure o cooperare strânsă cu Europa. Să nu uităm totuşi că a fost partea română cea care a iniţiat topicul despre Moldova în cadrul întrevederii.

Cât despre Europa, rămâne de văzut în ce măsură va putea decide printr-o singură voce (să sperăm neafectată de vreo „flacără violetă”) măsuri comune provenite de la state cu interese divergente.

Publicitate