22/ian/2010 O analiză a vizitei lui Van Rompuy la Bucureşti (1/2)

Ce nu a spus Van Rompuy la Bucureşti

 Filip Vârlan

(1/2)

Chiar dacă este criză, UE transmite semnale referitoare la politica de extindere. Depinde foarte mult de maniera în care o face şi în definitiv de gradul de implicare.

Vizita primului preşedinte al Consiliului European la Bucureşti, (18 ianuarie a.c.) face parte dintr-un mini turneu pe care dl. Herman Van Rompuy îl desfăşoară în această calitate. Ce-i drept, topul agendei de întrevederi la nivel înalt este caracterizat de intenţia de a deschide o nouă formă de dialog în cadrul relaţionării politice între statele membre ale Uniunii şi instituţiile aflate sub semnul schimbării aduse de Tratatul de la Lisabona. În afara acestei idei principale, momentul vizitei în sine este afectat de două coordonate importante.

O primă coordonată este de factură economică şi focalizează atenţia asupra chestiunilor stringente din refacerea economiei europene în contextul în care economii majore ale lumii – vezi cazul Chinei care a depăşit Germania la nivelul exporturilor – nu numai că nu au fost izbite de prima undă de şoc a crizei dar şi-au găsit resurse necesare pentru a înregistra o creştere economică sustenabilă.  Precizarea făcută de Van Rompuy, că trebuie să se asigure o creştere medie de 2%, este semnificativă din punctul de vedere al strategiilor ce trebuie urmate de statele membre. Aceste strategii se află pe agenda întâlnirii informale de pe 11 februarie de la Bruxelles dar şi pe cea a Consiliului European din martie.    

O a doua coordonată este de factură politică şi are o puternică amprentă de substrat conceptual. Este vorba despre perspectiva continuării procesului de extindere a Uniunii Europene, ţinând cont de numeroasele reformulări şi provocări din politica externă dar şi de criza economică. Chiar dacă Dl. Rompuy nu a afirmat-o direct, există o relaţie specială între conceptul de stat bogat şi ideea de extindere. Profilul următoarelor acţiuni la nivelul politicii economice conţine ideea de revenire la un standard care să confere prestigiul modelului UE. În fond, Tratatul de la Lisabona este un pas esenţial în reconfigurarea instituţională. Ca atare, un eşec economic ar putea provoca în lanţ şi un eşec al noii formule politice. Iar de aici până la sfărâmarea unui vis nu este decât tot un pas.

De vise şi de idealuri este vorba şi atunci când se vorbeşte despre percepţia fenomenului  extinderii. Actualmente există diferite stadii de evoluţie în acest proces sinuos care a avut de înfruntat dificultăţi provenite din varietatea epocilor, contextelor şi a profilului candidaţilor. Pe de altă parte, se poate afirma că tranşa extinderii în spaţiul  ex-comunist a adus cu sine cea mai efervescentă dezbatere teoretică la nivel de think tank, teorie politică, etica drepturilor omului, etc. Există o logică în spatele acestui fenomen. Văzute din postura membrilor Comunităţilor Europene, statele din Europa Centrală şi de Est reprezentau dovada unui continent ce purta amprenta scindării şi a injustiţiei istorice. Ca atare, dreptul de a accede la familia „unită” sau pe cale de a se uni, numită Europa, apărea nu numai ca un drept ci şi ca o condiţie sine qua non pentru atingerea bunăstării. Cu alte cuvinte, începând cu Tratatul de la Maastricht, UE oferea un model de reuşită politică, economică şi socială şi automat un nucleu ce era dispus să atragă în jurul său noi adepţi. Odată închis valul extinderii către o mare parte din fostele state comuniste, din 2004 a fost dezvoltată o nouă formulă de întărire a prosperităţii, stabilităţii şi securităţii într-un spaţiu ce se definea ca „vecinătate”. Înglobând 10 state, Politica Europeană de Vecinătate are la bază obiectivul de a preveni noi linii de demarcaţie doctrinară, politică sau economică între noii membri şi vecinii lor. Importanţa unui asemenea proiect este de necontestat dar ea trebuie cumva privită şi prin prisma unor interese strategice în zone în care sferele de influenţă au o pondere deosebită. Spre exemplu, 6 dintre aceste state se află într-o poziţie geografică extrem de marcată de reconfigurarea politicii externe a Rusiei, la care se adaugă particularităţi de dezvoltare economică şi de sisteme politice (tot în aceeaşi direcţie de cooptare şi cooperare extinsă acţionează şi Parteneriatul Estic, mai tânăr ce-i drept decât Politica de Vecinătate).  (partea a 2-a a acestei analize va fi publicată luni 1 februarie a.c. )

_________________________

by Bill Whitehead 26 dec 09

Publicitate